Traduceri

sursa Corespondenții lui Vasile Lovinescu — René Guénon (1886–1951), metafizicianul francez stabilit din 1930 la Cairo, întemeietorul școlii «tradiționale»; Lovinescu i-a scris din anii ’30, iar Guénon i-a publicat în Le Voile d’Isis / Études Traditionnelles (1936–1937), sub pseudonimul Geticus, studiul «La Dacie hyperboréenne» (v. Dacia hiperboreană). Frithjof Schuon (1907–1998), metafizician elvețian, șeic al unei ramuri a tariqei Shādhiliyya-ʿAlawiyya, prin care Lovinescu a intrat în islamul esoteric, cu numele ʿAbd al-Qādir (v. semnăturile «A. Q.»). Titus Burckhardt (1908–1984), istoric al artei sacre, autor al cărților Alchimie (1960) și Introduction aux doctrines ésotériques de l’Islam (1955). Mihai (Michel) Vâlsan (1907–1974), diplomat român rămas la Paris, discipol al lui Schuon, apoi șeic independent și conducătorul revistei Études Traditionnelles. Mihail Avramescu (1909–1987), membru al grupului guénonian bucureștean din anii ’30, mai târziu preot ortodox. Mircea Eliade (1907–1986). [Vasile Lovinescu — Dacia hiperboreană (ediția critică), ro]

trad. solomonari (folclor românesc) — magi ai poporului, învățați în «Școala de solomonie» de sub pământ, stăpâni ai ploilor, grindinei și balaurilor pe care călăresc norii; cerșesc prin sate, iar cine nu le dă îi simte urgia — de unde sensul «malefic» dat de unii folcloriști. Numele e pus în legătură cu regele Solomon, prototip al înțelepciunii magice. Autorul îi socotește «adepți minori», adică stăpâni ai Micilor Mistere.

Glosar — solomonarilor: Solomonarii — în credințele românești, magii poporului, școliți în „Școala de solomonie” de sub pământ, stăpâni ai ploilor, ai grindinei și ai balaurilor pe care călăresc norii, purtând cartea lor, Solomonia; numele e pus în legătură cu regele Solomon, prototipul înțelepciunii magice. Autorul îi socotește teurgi supremi ai tradiției populare: „Chestiunea solomonarilor e una din cele mai importante din Tradiția noastră” (p. 7). → glosar: solomonarilor

sursa Francis Bacon, New Atlantis, începutul — rugăciunea marinarilor rătăciți în Marea Sudului, redată de autor în traducere proprie. Textul original: „...we did lift up our hearts and voices to God above, who showeth his wonders in the deep; beseeching him of his mercy, that as in the beginning he discovered the face of the deep, and brought forth dry land, so he would now discover land to us, that we might not perish” — „ne-am înălțat inimile și glasurile către Dumnezeu cel de sus, care își arată minunile în adânc, rugându-L în mila Lui ca, precum la început a descoperit fața adâncului și a scos uscatul, tot așa să ne descopere și nouă pământ, ca să nu pierim”. În original e vorbire indirectă; aluzia e la Facerea 1, 2. 9 și Psalmul 106, 24 („Aceia au văzut lucrurile Domnului și minunile Lui întru adânc”). [Francis Bacon — New Atlantis (1627), en] [Facerea (Biblia sinodală), ro.]

trad. nirvikalpa-samādhi (sanscr.) — „absorbția fără diferențiere”, treapta supremă a contemplației yoghine, în care dispare deosebirea dintre cel ce contemplă și obiectul contemplat. Grafia «nirvi-Kalpa» e a cărții.

Glosar — nirvikalpasamadhi: Nirvikalpa-samādhi (sanscr., „absorbția fără diferențiere”) — treapta supremă a contemplației în Yoga și Vedānta, în care dispare orice distincție între cel ce cunoaște, actul cunoașterii și obiectul ei; opusă lui savikalpa-samādhi, absorbția „cu formă”. Pentru autor, stema Moldovei, cu bourul care își dă suflarea la capătul vânătorii, amintește de Galaad murind în contemplarea vasului divin: „stema de întemeiere a unei națiuni, rezumându-i destinul și misiunea e o scenă de nirvikalpasamadhi!” (p. 23; și p. 21). → glosar: nirvikalpasamadhi

vers. Rainer Maria Rilke, Die Sonette an Orpheus, partea I, sonetul 3 (1922) — autorul citează, prescurtat, versurile 5, 7–8 și 13–14. Sonetul întreg (textul canonic): „Ein Gott vermags. Wie aber, sag mir, soll / ein Mann ihm folgen durch die schmale Leier? / Sein Sinn ist Zwiespalt. An der Kreuzung zweier / Herzwege steht kein Tempel für Apoll. // Gesang, wie du ihn lehrst, ist nicht Begehr, / nicht Werbung um ein endlich noch Erreichtes; / Gesang ist Dasein. Für den Gott ein Leichtes. / Wann aber sind wir? Und wann wendet er // an unser Sein die Erde und die Sterne? / Dies ists nicht, Jüngling, daß du liebst, wenn auch / die Stimme dann den Mund dir aufstößt, – lerne // vergessen, daß du aufsangst. Das verrinnt. / In Wahrheit singen, ist ein andrer Hauch. / Ein Hauch um nichts. Ein Wehn im Gott. Ein Wind.” — „Un zeu o poate. Dar spune-mi, cum să-l urmeze un om prin lira îngustă? Simțirea lui e dezbinare. La răscrucea a două căi ale inimii nu stă templu pentru Apollo. // Cântul, așa cum îl înveți tu, nu e dorință, nu e pețire a ceva ce s-ar dobândi la urmă; cântul e ființă. Pentru zeu, un lucru ușor. Dar când suntem noi? Și când întoarce el // spre ființa noastră pământul și stelele? Nu asta e, tinere, că iubești, chiar dacă glasul îți deschide atunci gura, – învață // să uiți că ai cântat. Asta se scurge. A cânta în adevăr e un alt suflu. Un suflu în jurul nimicului. O adiere în zeu. Un vânt.” «Gesang...ist nicht Begehr» e prescurtarea autorului. [Rainer Maria Rilke — Die Sonette an Orpheus (1923), de]

trad. Fedeli d’Amore — „Credincioșii Iubirii” (it.): poeții «stilului dulce nou» (Guido Cavalcanti, Dante, Cino da Pistoia), în care Luigi Valli și Guénon (L’ésotérisme de Dante, 1925) au văzut o organizație inițiatică cu limbaj convențional («jargonul»), unde «Doamna» e Înțelepciunea divină.

Glosar — Fedelilor d’Amore: Fedeli d’Amore (it., „Credincioșii Iubirii”) — cercul poeților lui dolce stil novo (Dante, Guido Cavalcanti, Cino da Pistoia), în care Luigi Valli (Il linguaggio segreto di Dante e dei «Fedeli d’Amore», 1928) și Guénon (L’Ésotérisme de Dante, 1925) au văzut o frăție inițiatică, legată de Templu, cu un „jargon” cifrat în care „Doamna” e Înțelepciunea divină. Autorul recunoaște termenii lor în alegoriile pe care le citește (p. 27), în selva oscura a basmului (p. 45; și p. 93, 161). V. Madonna Intelligenza. → glosar: Fedelilor d’Amore

trad. „Dizolvă, coagulează” (lat.) — formula celor două operații ale Marii Opere alchimice, care se succed ciclic (volatilizarea fixului și fixarea volatilului), ca expirația și inspirația; aici, chemarea și trimiterea șarpelui cu același fluier.

Glosar — Solve, coagula: Solve et coagula (lat., „dizolvă și coagulează”) — deviza celor două operații complementare ale Operei alchimice: „volatilizarea fixului” și „fixarea volatilului”, desfacerea unui corp și reînchegarea lui pe o treaptă mai înaltă; pe plan cosmic, expansiunea și contracția, sistola și diastola, viața și moartea. Moș Sandu, basmuitorul lui Vasile Popa, care își chema șarpele din casă cu fluierul „dar tot cu fluerul îl trimitea înapoi”, e pentru autor „Solve, coagula” (p. 30); formula revine răsturnată, „Coagula-Solve” (p. 109), și ca dublă mișcare a lumii (p. 84, 162). → glosar: Solve, coagula

trad. yin-yang (陰陽, chin.) — figura cercului împărțit printr-o linie sinuoasă în jumătatea întunecată (yin, principiul pasiv, umbrit) și cea luminoasă (yang, activ), fiecare purtând în ea un punct din cealaltă: simbolul complementarității și al ciclului.

Glosar — Yin-Yang: Yīn-yáng (chin. 陰陽) — perechea principiilor complementare ale tradiției extrem-orientale: yin, „versantul umbrit”, principiul pasiv, receptiv, întunecat; yang, „versantul însorit”, principiul activ, luminos; simbolul lor (taiji, 太極圖) e cercul împărțit de o linie șerpuită în două jumătăți, fiecare purtând un punct de culoarea celeilalte (Guénon, La Grande Triade). Mioarele din colind, „oacheșe de un ochi”, sunt fiecare „Yin-Yang” (p. 18); mișcările lumii sunt „scheme și modificări de Yin-Yang” (p. 39; și p. 31, 74, 149). → glosar: Yin-Yang

trad. Umidul radical (lat. humidum radicale) — în medicina și alchimia veche, umezeala primordială care susține viața în trup, rouă a vieții; la autor, substanța subtilă, materia primă.

Glosar — Umidul radical: Humidum radicale (lat., „umedul rădăcinii”) e un termen al medicinei și alchimiei medievale, de origine arabă (Avicenna) și scolastică: umiditatea originară, uleioasă și subtilă, în care stă căldura naturală a viețuitoarelor (calor nativus) și prin a cărei sleire survine moartea. Arnaldus de Villanova și medicii Evului Mediu explicau bătrânețea ca pe o uscare treptată a acestei umezeli, pe care nicio hrană nu o mai poate reface întru totul, iar prelungirea vieții ca pe o păstrare a ei. Alchimic, e substratul plastic al Operei, „uleiul” sau „apa” metalelor, sămânța hrănită de focul lent al Athanorului; metafizic, Apele inferioare, substanța care primește formele, Materia Prima în aspectul ei viu.

În eseul «Sunt lacrimae rerum» din Steaua fără nume, Lovinescu a făcut din Umidul radical „mortarul unificator” al unei întregi doctrine a lacrimilor: el e prezent deopotrivă „în sudoarea agonizantului, cât și în punga cu apă a parturientei”; nu e vorba de o „cale umedă”, ci de „un mijloc umed de unire al intelecțiunilor cu elementele substanțiale din noi”; „în fundul Umidului Radical se precipită humusul primordial, mâlul de la început, din care Dumnezeu a creat și a format pe om”, iar lacrima care cade pe pământul subiacent îi topește duritățile — ceea ce gnosticii ar fi numit Humectatio luminis, umezirea luminii.

În scrisori, termenul apare o singură dată, dar într-un loc-cheie, în biletul din 15 noiembrie 1976, care adună în câteva rânduri cele mai multe din simbolurile corespondenței. Autorul a ieșit noaptea „cu ceața din casa ta în mine”, într-un peisaj „neprecupețit dăruit de Marea Mamă, generozitate ventrală”, într-o liniște „stoarsă din eoni, ca strugurii sacri ai lui Sumedru Cimerianul”; lacul liric i s-a părut secat, dar „Nu-i nimic: cupa e superioară suprafeții. Secțiunile transversale sunt făcute ca să desvălue concavitățile”. Urmează fraza: „Umidul radical mi s-a ridicat la ochi, de bucurie, pentrucă simțeam că pot fi bun. Cerul, crucea orizonturilor, pământul, nu mă aruncau din tovărășia lor, ma bien-aimée. Nici luceferii” (p. 36).

Lacrimile de bucurie sunt aici chiar Umidul radical urcat la suprafață: apa vieții dinăuntru, care, în loc să se sleiască, se înalță și umple „concavitățile” descoperite de secțiunea transversală. Câteva rânduri mai jos, aceeași scrisoare dă tâlcul: „gestul secțiunii orizontale e făcut să descopere concavități. Dece? Ca să se umple cu rouă, să devie lacuri sfinte, pe care însfârșit le este permis, să plutească lebedelor sacre” (p. 36). Roua cerească de sus și umedul radical de jos se întâlnesc în aceeași cupă; „cupa e superioară suprafeții” pentru că adâncimea ei e cea care primește.

Noțiunea se leagă astfel de toată rețeaua „umedă” a scrisorilor: roua Domnului de Rouă și a Arborelui Vieții, care învie morții (p. 27, 77); lacurile Fălticeniului și ale Țarnei Mari; lacrimile de sânge din Miorița, licoarea „de lacrimi, sânge și lapte” care trebuie băută înainte de pragul morții (p. 136); Gangele ceresc al turmelor de oi (p. 131). Pentru Lovinescu, umedul radical nu e o rămășiță a fiziologiei vechi, ci locul din om unde bucuria și durerea devin aceeași apă. → glosar: Umidul radical

trad. hiperboreean (gr. ὑπερβόρεος, „de dincolo de Boreas”) — al Hiperboreei, țara mitică a nordului, sediul Tradiției Primordiale după Guénon; starea «polară», dinaintea ciclului solar.

Glosar — hyperboreană: Care ține de Hiperboreea, „țara de dincolo de Boreas”, vântul de miazănoapte (gr. Ὑπερβόρεοι, „cei de dincolo de Boreu”) — patria lui Apollon Hiperboreeanul (Pindar, Pitica X; Herodot IV, 32–36), la Guénon sediul polar al Tradiției Primordiale, „Insula Albă”, anterior Atlantidei; polar, nu nordic în sens geografic obișnuit. În scrisori: „Tradiția Hyperboreană” (p. 24); „starea hyperboreană, polară, nevăzută de soare” (p. 49); un mărțișor în formă de „dublă secure hyperboreană” (p. 78; și p. 157, 184). → glosar: hyperboreană

sursa Shakespeare, Love’s Labour’s Lost (Zadarnicele chinuri ale dragostei, c. 1595), I, 1, 1–14 — discursul regelui Ferdinand al Navarei, în traducerea autorului (care redă fame prin „glorie”). Textul canonic: „Let fame, that all hunt after in their lives, / Live register’d upon our brazen tombs / And then grace us in the disgrace of death; / When, spite of cormorant devouring Time, / The endeavour of this present breath may buy / That honour which shall bate his scythe’s keen edge / And make us heirs of all eternity. / Therefore, brave conquerors,—for so you are, / That war against your own affections / And the huge army of the world’s desires,— / Our late edict shall strongly stand in force: / Navarre shall be the wonder of the world; / Our court shall be a little Academe, / Still and contemplative in living art.” [William Shakespeare — Love’s Labour’s Lost, en]

trad. Qāf (ar.) — muntele cosmic care înconjoară pământul în cosmografia islamică, din smarald, sălaș al păsării ʿAnqāʾ (Fenixul) și al Simurghului; sura 50 a Coranului începe cu litera qāf. Guénon îl socotește un simbol al muntelui polar.

Glosar — Muntele Polar Qaf: Muntele Qāf (ar. جبل قاف, Jabal Qāf; autorul scrie și „Gebel Qaf”) — în cosmografia islamică, muntele de smarald care înconjoară pământul și îl leagă de cer, sălașul păsării ʿAnqāʾ (Fenixul) și al Simurgului, simbolul Muntelui Polar, ca Meru la hinduși, Olimpul la greci și Montsalvat în legenda Graalului (Guénon, Le Roi du Monde, cap. IX–X). Pământul Realității, argila-piatră, e „identic cu Muntele Polar Qaf”, pe al cărui vârf își face cuibul Fenixul (p. 55); un munte din Banat e „un substitut al lui Gebel Qaf” (p. 62). V. Meru. → glosar: Muntele Polar Qaf

trad. lapsit exillis — numele enigmatic dat Graalului de Wolfram von Eschenbach, Parzival IX, 469, 7 („er heizet lapsit exillîs”), unde Graalul e o piatră, nu o cupă; a fost citit lapis exilis, „piatra măruntă”, lapis ex caelis, „piatra din ceruri”, sau lapis elixir. După o tradiție amintită de Guénon, piatra s-ar fi desprins de pe fruntea lui Lucifer la cădere.

Glosar — Lapsit exillis: Numele enigmatic al Graalului-piatră la Wolfram von Eschenbach (Parzival, cartea IX, 469, 7), rostit de pustnicul Trevrizent; interpretat ca lapis exilis („piatra neînsemnată”), lapis ex coelis („piatra din ceruri”) sau lapsit ex illis („a căzut din ele”), cu trimitere la smaraldul căzut din fruntea lui Lucifer (Guénon). Citat la p. 55. → glosar: Lapsit exillis

trad. ʿanqāʾ (ar. عَنْقاء) — pasărea fabuloasă a tradiției arabe, „cea cu gâtul lung”, echivalentul Simurgului persan și, la mistici, al Fenixului: nevăzută, locuind pe muntele Qāf de la marginea lumii, ea e la Ibn ʿArabī simbolul Materiei prime (al-habāʾ), care există fără să poată fi văzută. Semnul pus deasupra literei e fatḥa (vocala a), cel de dedesubt kasra (vocala i): grafia عِنقا s-ar citi ʿinqā. Apropierea de «Inca» e un joc al autorului pe asonanță, nu o etimologie.

Glosar — Anka: ʿAnqāʾ (ar. عنقاء) — pasărea fabuloasă a tradiției arabe, nevăzută, care își are sălașul pe Muntele Qāf, echivalentul Simurgului persan și al Fenixului; proverbial, „lucrul care are nume, dar nu are ființă văzută”, iar la Ibn ʿArabī simbolul Materiei prime (al-habāʾ), care primește toate formele fără să aibă una. Autorul se joacă cu vocalizarea: „în arabă fenix se spune Anka”, iar cu vocala i se citește „Inca-Fenix” (p. 66; Anca, p. 63). V. Fenix. → glosar: Anka

vers. Dante, Infernul I, 49–51 și 99 (ed. Petrocchi) — citat din memorie, cu greșeli («sembiara cerca nella» pentru sembiava carca ne la; «piu» pentru più). Textul canonic: „Ed una lupa, che di tutte brame / sembiava carca ne la sua magrezza, / e molte genti fé già viver grame” — „Și o lupoaică, ce de toate poftele părea încărcată în slăbiciunea ei, și multe neamuri a făcut să trăiască în jale”; iar Vergiliu despre ea (I, 97–99): „e ha natura sì malvagia e ria, / che mai non empie la bramosa voglia, / e dopo ’l pasto ha più fame che pria” — „și are o fire atât de rea și de vicleană, că nu-și umple niciodată pofta lacomă, și după ospăț îi e mai foame decât înainte”. Lupoaica e a treia fiară din selva oscura, după panteră și leu; traducerea dată de autor e a lui. [Dante Alighieri — Divina Commedia, Inferno, it]

sursa Dante, Purgatoriul I, 22–27 — ieșind din Infern în emisfera australă, Dante vede patru stele: „I’ mi volsi a man destra, e puosi mente / a l’altro polo, e vidi quattro stelle / non viste mai fuor ch’a la prima gente. / Goder pareva ’l ciel di lor fiammelle: / oh settentrïonal vedovo sito, / poi che privato se’ di mirar quelle!” — „M-am întors la dreapta și am privit spre celălalt pol, și am văzut patru stele nevăzute de nimeni decât de cei dintâi oameni. Cerul părea să se bucure de flăcăruile lor: o, ținut văduv al miazănoaptei, că ești lipsit să le privești!”. Stelele simbolizează cele patru virtuți cardinale; identificarea lor cu Crucea Sudului (cunoscută în Antichitate ca parte a Centaurului, încă vizibilă la latitudinea Mediteranei în vremea lui Ptolemeu, din cauza precesiei) e veche, dar discutată. [Dante Alighieri — Divina Commedia, Purgatorio, it]

trad. upaguru (sanscr.) — „învățătorul ocazional”: omul, întâmplarea sau lucrul care, fără să știe și fără să aibă funcțiunea de maestru, îți dă în clipa potrivită învățătura de care aveai nevoie; tradiția cere să fie cinstit ca atare. Gestul lui Florin, care a trimis „Cântarea”, a fost deci mai mult decât o nerostire „zen”: un mesaj cu adresă.

Glosar — Upaguru: Upaguru (sanscr., „învățător ocazional”, „învățătorul de lângă”) — ființa, întâmplarea sau lucrul care, fără să știe, aduce cuiva, la momentul potrivit, învățătura de care avea nevoie, ținând loc de Maestru (Guénon). Pentru autor, o împrejurare „este un upa-guru”, un barzach (p. 58); gestul lui Florin „a fost un Upaguru” (p. 70); „A fost pentru mine un Upaguru” (p. 149). → glosar: Upaguru

trad. Gorgṓ Médousa (gr. Γοργὼ Μέδουσα) — Gorgona Meduza, al cărei chip împietrea pe cine o privea (Hesiod, Teogonia 274–283; Ovidiu, Metamorfoze IV, 765–803); la Klages, chipul de oroare al Erosului cosmogonic, la Guénon și Coomaraswamy fața terifiantă a Soarelui, ca masca Kāla-mukha a porților templelor.

Glosar — Gorgo Medusa: Gorgona Meduza, al cărei chip îi împietrește pe cei ce o privesc și pe care Perseu a ucis-o privind-o în oglinda scutului; la Klages, fața de „oroare insondabilă” a contemplării lui Eros Kosmogonos; la Guénon și Coomaraswamy, fața terifiantă a Soarelui, ca Kāla-mukha. Citatul din Klages se încheie cu „Gorgo Medusa”, iar autorul îl leagă de capul de mort de la intrarea bisericii lui Rareș (p. 71). → glosar: Gorgo Medusa

trad. caput mortuum — „cap mort” (lat.; autorul scrie «mortum»): în alchimie, reziduul inert rămas după distilare și, simbolic, faza de nigredo, înfățișată printr-un craniu; aici, fațada-craniu a bisericii lui Rareș.

Glosar — caput mortum: Caput mortuum (lat., „cap mort”; autorul scrie caput mortum) — în alchimie, reziduul inert rămas în fundul vasului după distilare și emblema fazei la negru, un craniu; în ordinea spirituală, partea din ființă care se precipită și nu mai poate fi transmutată. Despre fotografia bisericii lui Rareș de la Baia: „Înfățișarea de caput mortum e izbitoare. După ce o privești în față, întoarce-o pe dos și uită-te la ea în contra luminii” (p. 72; scrisoarea e citată din nou în amintirea de la sfârșit, p. 185). V. Nigredo. → glosar: caput mortum

trad. vajra (sanscr.) — „diamant” și „trăsnet”: arma lui Indra și sceptrul ritual al tantrismului, simbolul puterii spirituale de nezdrobit; Guénon îl apropie de securea dublă și de trăsnetul lui Zeus (Symboles fondamentaux, «Les armes symboliques», «Les pierres de foudre»).

Glosar — Vajra: Vajra (sanscr., „diamant” și „trăsnet”) — arma lui Indra și sceptrul ritual tantric și budist, cu două capete simetrice, care unește puterea de a nimici și pe aceea de a nu putea fi nimicit; corespunde trăsnetului lui Zeus și securii duble (labrys), simbol al puterii spirituale axiale. Autorul vede Vajra „sub formă de dublă-cruce și dublu-crin” în stema Putnei (p. 22); privighetoarea e „fulgerată de Vajra suprem, fulgurațiunea Cerului Empireu” (p. 41; și p. 74, 114, 126). → glosar: Vajra

trad. yin–yang (chin. 陰陽) — cele două principii complementare ale cosmologiei extrem-orientale, umbrosul și luminosul, figurate în cercul împărțit de o linie șerpuită (taiji tu); Guénon, La Grande Triade, cap. IV–V.

Glosar — Yin-Yang: Yīn-yáng (chin. 陰陽) — perechea principiilor complementare ale tradiției extrem-orientale: yin, „versantul umbrit”, principiul pasiv, receptiv, întunecat; yang, „versantul însorit”, principiul activ, luminos; simbolul lor (taiji, 太極圖) e cercul împărțit de o linie șerpuită în două jumătăți, fiecare purtând un punct de culoarea celeilalte (Guénon, La Grande Triade). Mioarele din colind, „oacheșe de un ochi”, sunt fiecare „Yin-Yang” (p. 18); mișcările lumii sunt „scheme și modificări de Yin-Yang” (p. 39; și p. 31, 74, 149). → glosar: Yin-Yang

trad. „Tradiția Primordială” — la Guénon, Revelația originară, dinaintea tuturor formelor tradiționale particulare, păstrată în centrul spiritual suprem; toate tradițiile ulterioare sunt adaptări ale ei.

Glosar — Tradiția Primordială: Revelația originară, de natură supraumană, din care coboară toate tradițiile istorice. Lat. traditio, de la tradere, „a preda, a transmite”: tradiția e ceea ce se primește și se dă mai departe, nu ceea ce se inventează. Hindușii o numesc sanātana dharma (सनातन धर्म), „ordinea (legea) veșnică”; caracterul ei e apauruṣeya, „ne-omenesc”, fără autor uman, cum se spune despre Vede. Coomaraswamy îi spune philosophia perennis, după numele dat de Agostino Steuco (De perenni philosophia, 1540), și arată, în Hinduism and Buddhism (1943), că deosebirile dintre tradiții sunt de limbaj și de adaptare, nu de conținut. Guénon o numește primordială nu pentru că ar fi cea mai veche dintr-o serie, ci pentru că e principiul seriei: nu o religie mai bătrână decât celelalte, ci unitatea din care ele se desfac, cum se desfac razele din centru. Regăsirea ei nu se face prin erudiție, ci printr-o identificare vie, prin „ratașarea” la un lanț neîntrerupt.

La Guénon (Le Roi du Monde, 1927, cap. X «Noms et représentations des centres spirituels» și XI «Localisation des centres spirituels»; studiile «Atlantide et Hyperborée» și «Le lieu de la tradition primordiale», adunate postum în Formes traditionnelles et cycles cosmiques, 1970), sediul ei simbolic e polar: Hiperboreea, Tula, „Insula Albă” (sanscr. Śvetadvīpa), „Pământul celor vii”, Syria primordială, „Țara Soarelui”. În cursul ciclului, centrul suprem se mută și se ascunde; se ivesc atunci centre și tradiții secundare, legate de el mediat sau nemijlocit. Cea mai însemnată e tradiția atlantă, venită dinspre Apus, care a înlocuit axa Nord–Sud cu axa Vest–Est, solstițiile cu echinocțiile, Ursa Mare cu Pleiadele; Guénon pune în seama ei și unele forme „revoltate” față de centrul polar. Tradiția primordială singură străbate ciclul întreg, pentru că e Lex perennis; în articolele despre Sfântul Graal, Guénon arată că folclorul nu e „creație populară”, ci depozitul încredințat de ultimii reprezentanți ai unei tradiții pe cale să se stingă memoriei colective, care îl păstrează tocmai pentru că nu-l înțelege.

În scrisori, Tradiția Primordială nu e o teză de demonstrat, ci orizontul comun al corespondenților. Autorul o caută mai întâi în basme: «Nucul de Aur», în care Făt-Frumos urcă trei ani pe Arborele Vieții și își face un palat care se învârte după soare „pe un picior de găină”, ar putea arăta, „cum Găina e un simbol atlant (Pleiadele)”, „întemeierea tradiției atlante, ieșită din Tradiția Primordială (Nucul de Aur)” (p. 17). O caută apoi în heraldică: în stema de pe acoperământul de la Putna, punctul în care râul Moldova atinge urechea bourului e para-bindu, „litera finală M a monosilabului”, deci „o ratașare directă la Tradiția Primordială, ca și gâtul de lebădă”, în timp ce Roza, crinul și Sfântul Imperiu stau dedesubt, „într-o poziție de totală subordonare și dependență” (p. 22). Tot o „ratașare la Tradiția Primordială” e apropierea făcută de destinatară între Psaltirea care nu se oprește și Ogygia homerică, unde sunt „revoluțiile Soarelui” (p. 77).

Tradiția e totodată ceea ce s-a îngropat și trebuie trezit. Textul dictat «Coarda de argint» se încheie cu întrebarea: „Privighetoarea nocturnă nu solicită oare Tradiția primordială, acum, îngropată în dărâmăturile ciclului? Vie Împărăția Ta” (p. 44). În Miorița, colocviul celor trei ciobani, „Mări se vorbiră”, poate fi „un colocviu ritual între cei trei șefi ai unor organizații inițiatice care, din cauza termenului ortoman, poate fi chiar Tradiția primordială”, iar funcția de informare a mioarei „aparține tradiției primordiale”, cum o dovedește echivalentul ei creștin, Visul Maicii Domnului (p. 132–134). Paftaua lui Negru-Vodă, cu balaurul și crucea, trimite la polul aflat în constelația Dragonului acum patru mii de ani, deci „deadreptul la Tradiția hyperboreană prelungită subteran până pe vremea lui Negru-Vodă”, iar semnul + e „ierogliful lui Saturn, Regentul Vârstei de Aur, deci și al Tradiției Primordiale” (p. 157).

În ultimele texte dictate, Tradiția Primordială se arată prin geografia mării. Navigația sacră a fenicienilor și a venețienilor era o circumambulație în jurul unui punct imobil, personificat de pasărea Alkyon; navigatorii porneau pe Marea Tenebrelor în jurul „Oului clocit de pasărea mitică pe suprafața Okeanosului, ceeace indică o intervenție directă a Tradiției Primordiale” (p. 162). Întoarcerea în port, cerc „însuflețit de respirul universal, solve și coagula”, e reintegrarea în centru. Pentru Lovinescu, fiecare scrisoare care descoperă o asemenea urmă e un mic act de restituire: Tradiția nu se reconstituie din cărți, ci se recunoaște, ca un vestigium pedis, acolo unde se lasă văzută. → glosar: Tradiția Primordială

sursa Nicolas Poussin, Les Bergers d’Arcadie (Et in Arcadia ego), c. 1637–1638, Paris, Muzeul Luvru — a doua versiune a temei (prima, c. 1627–1628, la Chatsworth House), după tabloul lui Guercino, Et in Arcadia ego (c. 1618–1622, Roma, Palazzo Barberini), unde doi păstori descoperă un craniu pe un zid. Formula latină, fără verb, înseamnă la origine „Și eu [Moartea] sunt [chiar și] în Arcadia” (E. Panofsky, «Et in Arcadia ego: Poussin and the Elegiac Tradition», 1936); citirea „Și eu am fost în Arcadia”, pe care o urmează autorul, s-a impus prin criticii francezi din sec. XVII (Félibien). Tabloul de la Luvru a devenit apoi central în speculațiile esoterice moderne. Pentru apropierea Arcadia–Arctica (gr. ἄρκτος, „urs”), v. mitul lui Arkas, fiul Callistoei prefăcute în Ursa Mare (Ovidiu, Metamorfoze II, 401–530), și Guénon, «Le Sanglier et l’Ourse». [Ovidiu — Metamorphoses, textul latin, la]

trad. „Vârtej” (lat. vortex) — la Guénon (Le Symbolisme de la Croix, cap. XX, «Le vortex sphérique universel»), propagarea în spirală a mișcării din jurul Axei Lumii, imaginea dezvoltării tuturor posibilităților de manifestare.

Glosar — Vortex: „Vârtejul sferic universal” (fr. tourbillon sphérique universel) — figura prin care Guénon (Le Symbolisme de la Croix, 1931, cap. XX) reprezintă desfășurarea tuturor stărilor ființei ca propagare indefinită, în spirală, a unei mișcări vibratorii în cele trei dimensiuni, în jurul axei verticale; imagine a Tao-ului și a Omului Universal. Scânteia dintre gesturi devine „Vortex, așa cum se cuvine locului unde Axa Lumii interferează planul nostru” (p. 84); linea viridis e „linia ecuatorială a Vortexului Sferic” (p. 109); „Vortexului Sferic Universal” (p. 147; și p. 159, 166, 184). → glosar: Vortex

trad. „Doamna Inteligență” (it.) — personificarea Intelectului divin, a Înțelepciunii, în poezia Fedeli d’Amore: poemul alegoric L’Intelligenza (sec. XIII–XIV, atribuit lui Dino Compagni) o descrie ca pe o doamnă încoronată cu pietre prețioase, într-un palat simbolic. Luigi Valli (Il linguaggio segreto di Dante e dei «Fedeli d’Amore», 1928) a arătat că „doamnele” acestor poeți — Beatrice, Giovanna, Selvaggia — sunt figuri ale aceleiași Înțelepciuni divine; Guénon îi rezumă teza în recenzia la cartea lui Valli, adăugată edițiilor postume ale L’Ésotérisme de Dante.

Glosar — Madonna Intelligenza: „Doamna Inteligență” (it.) — personificarea Înțelepciunii divine la Fedeli d’Amore (cf. poemul L’Intelligenza, atribuit lui Dino Compagni), figura comună a Beatricei și a celorlalte „doamne” ale poeților (Valli, Guénon). Autorul o recunoaște în femeia din tabloul lui Poussin (p. 84). V. Fedelilor d’Amore. → glosar: Madonna Intelligenza

sursa Lord Randal, baladă populară engleză și scoțiană (Child 12, în F. J. Child, The English and Scottish Popular Ballads, 1882–1898) — autorul o citează într-o traducere franceză (neidentificată), primele două strofe. Textul englez canonic (Child 12A, după Walter Scott, Minstrelsy of the Scottish Border, 1803): „O where hae ye been, Lord Randal, my son? / O where hae ye been, my handsome young man? / I hae been to the wild wood; mother, make my bed soon, / For I’m weary wi hunting, and fain wald lie down. // Where gat ye your dinner, Lord Randal, my son? / ... I din’d wi my true-love; mother, make my bed soon ... // ... O I fear ye are poisond, Lord Randal, my son! / O I fear ye are poisond, my handsome young man! / O yes! I am poisond; mother, make my bed soon, / For I’m sick at the heart, and I fain wald lie down.” Tânărul e otrăvit de iubita lui; în strofele finale își lasă moștenire bunurile, iar iubitei „iadul și focul”. [Lord Randal (Child 12), în F. J. Child, The English and Scottish Popular Ballads, en]

vers. Lord Randal (Child 12), în traducere franceză — „Unde ți-ai luat cina, Lord Rendal, fiul meu? / Unde ți-ai luat cina, frumosul meu tânăr? / O, am cinat cu iubita mea, mamă; fă-mi patul, repede, / Căci am moartea în inimă și aș vrea să mă întind. // O, era o otravă puternică, Lord Rendal, fiul meu, / O, era o otravă puternică, frumosul meu tânăr. / Vai, da, sunt otrăvit, mamă; fă-mi patul repede, / Căci am moartea în inimă și aș vrea să mă întind.” «votr» e prescurtarea poetică a lui votre. Varianta franceză îmbină strofa a doua și strofa otrăvirii din textul englez (v. nota precedentă); originalul are „sick at the heart” („bolnav la inimă”), redat în franceză prin „la mort dans le coeur”. [Lord Randal (Child 12), în F. J. Child, The English and Scottish Popular Ballads, en]

trad. ouroboros (gr. οὐροβόρος, „care-și înghite coada”) — șarpele care-și mușcă coada, simbolul alchimic al ciclului închis, al unității începutului și sfârșitului („Unul e Totul”, Chrysopoeia Cleopatrei, sec. III–IV).

Glosar — Uroboros: Οὐροβόρος (gr., „care-și înghite coada”, de la οὐρά, „coadă”, și βορός, „mâncător”) — șarpele sau balaurul încolăcit care își mușcă propria coadă. Imaginea apare în Egipt (pe unul din naosurile aurite din mormântul lui Tutankhamon, sec. XIV î.Hr., și, ca șarpele Mehen care înconjoară zeul soarelui în călătoria lui nocturnă, în cărțile funerare ale Regatului Nou), în manuscrisele alchimice grecești (Chrysopoeia Cleopatrei, unde înconjoară deviza ἓν τὸ πᾶν, „Unul este Totul”), în gnosticism, în mitologia nordică (Jörmungandr, șarpele care încinge pământul) și în iconografia creștină a timpului. E simbolul ciclului închis, al eternei reîntoarceri, al unității începutului cu sfârșitul și al Operei alchimice care se hrănește din sine însăși; în aspectul lui sinistru, încolăcirea Vrăjmașului în jurul lumii, Timpul care devorează tot ce naște.

Guénon (Symboles fondamentaux; Le Symbolisme de la Croix) leagă figura de cercul orizontului și de cercul zodiacal, ca imagine a manifestării ciclice închise asupra ei înseși, străbătută în centru de axa verticală care singură duce afară din ciclu. Uroborosul păzește astfel ieșirea: cercul lui e totodată închisoarea și, pentru cel care îi găsește centrul, poarta.

În scrisori, Uroborosul e mai întâi Luceafărul. Pe aleea vegheată de „Luceafărul ascendent, când soarele, descendent, se cobora în alte lumi”, steaua „se mistuia și își mistuia propria lui flacără, unind într-un singur punct începutul și sfârșitul. Luceafărul e Uroboros, șarpele ce-și mușcă coada și se înveninează pe el însuși. Deaceea, noi, fii Luceafărului, suntem otrăviți și otrăvim, toată viața noastră și după moarte. E ireversibil” (p. 87). Veninul e aici prețul crepuscului: cine trăiește în punctul în care se ating sfârșitul și începutul nu mai poate locui liniștit în niciunul.

Imaginea revine în mărturisirea neputinței de a scrie despre Metafizica Gestului: „Nu ies decât fulgurațiuni care se învârtejesc în jurul lor, ca Scorpionul care se împunge cu propria lui coadă și moare. Uroboros mai înveninat decât Șarpele” (p. 94). Gândirea care se întoarce asupra ei însăși, fără să găsească centrul, e un Uroboros otrăvit; definiția care urmează — „Gestul metafizic, se sleește; e definiția lui” — îi dă totuși sens: gestul adevărat se întoarce, ca șarpele, la punctul de plecare, dar sleit, golit, trecut la limită.

În scrisorile din vara lui 1979, Uroborosul devine figura orizontului. „Linea virida gyrat universum, este linia ecuatorială a Vortexului Sferic, brâul universului, șarpele Uroboros, care se strânge în jurul lumei, și apoi se dilată, Coagula-Solve”; șuieratul șerpilor „e fără primejdie numai când e suscitat, evertuat de ciripitul păsărilor”, de cântecul de sus (p. 109). Destinatarei, care confundase simbolurile, autorul îi precizează: „Linea Virida e cercul orizontului, al Crepusculului, Uroboros. Dragonul ceresc este vertical pe acest cerc” (p. 110). Uroborosul e cercul, Dragonul e axa; verdele cercului e al lui Khidr și al amurgului. Pentru Lovinescu, întreaga existență „crepusculară” se petrece pe acest brâu, iar ieșirea din el nu se face prin ruperea cercului, ci prin verticala care îl străbate. → glosar: Uroboros

trad. Ianus–Iana — Ianus, zeul roman cu două fețe al porților și al începuturilor, și perechea lui feminină Iana (Diana), după Macrobius (Saturnalia I, 9, 8); la Lovinescu, cuplul divin primordial, androginul solar-lunar.

Glosar — Ianus-Iana: Ianus, zeul roman cu două fețe, al porților, al trecerilor și al începuturilor (lat. ianua, „poartă”), stăpânul celor două chei, de aur și de argint, ale Marilor și Micilor Mistere și al celor două porți solstițiale (Guénon, «Le symbolisme solsticial de Janus»), și perechea lui feminină Iana (Diana, Iana Sânziana); în tradiția română, Ion-Sânt-Ion. „Dublul baltag hyperborean, baltagul lui Dragoș, al lui Ianus-Iana” (p. 79); „Dublul cap androgin semnifică și unirea extremităților, Ianus-Iana” (p. 88; și p. 96). V. ianua coeli. → glosar: Ianus-Iana

trad. Metatron — în Cabala și literatura Hekhalot, îngerul cel mai înalt, „Prințul Feței”, care stă lângă Tronul divin, identificat cu Enoh înălțat la cer; Guénon (Le Roi du Monde, cap. III) îl leagă de Shekinah, prezența reală a lui Dumnezeu în lume, și de Mihail.

Glosar — Metatron: În Cabală și în literatura Hekhalot, îngerul cel mai înalt, „Prințul Feței” (Sar ha-Panim), scribul ceresc de lângă Tronul divin, identificat uneori cu Enoh înălțat; pentru Guénon (Le Roi du Monde, cap. III), corespondentul angelic al „Regelui Lumii”, legat de Șekhina și de arhanghelul Mihail. Numele dat unei păsări arată „o entitate angelică, Metatron, Îngerul Feții” (p. 40); Tronul pe care rezidă plinătatea slavei e pus în legătură cu el (p. 89). → glosar: Metatron

trad. prakṛti (sanscr.) — „natura”, substanța primordială, nediferențiată, a manifestării, polul pasiv opus lui Puruṣa (Esența) în doctrina Sāṃkhya; Guénon o apropie de materia prima scolastică și, simbolic, de Fecioară.

Glosar — Prakriti: Prakṛti (sanscr., „natură”, „ceea ce produce dintru început”) — în Sāṃkhya, Substanța universală, polul pasiv, plastic și feminin al manifestării, complementar lui Puruṣa, Esența; materia prima a scolasticilor și a alchimiștilor, pură potență, nu materia fizicii moderne (Guénon, L’Homme et son devenir selon le Vêdânta, cap. IV). Autorul vorbește de elementele „pracritiene” din noi (p. 10) și de planurile nemanifestate „așa cum sunt în Prakriti, substanța Primordială, identică iarăși cu Maica Domnului” (p. 90). V. purușiene, Marea Mamă. → glosar: Prakriti

trad. Sophía (gr. Σοφία) — „Înțelepciunea”: în Pildele lui Solomon (8, 22–31) Înțelepciunea e „cea dintâi dintre lucrările” lui Dumnezeu, care era lângă El când întemeia lumea; teologia rusă (Soloviov, Florenski, Bulgakov) a făcut din ea o doctrină, iar autorul o identifică, cu Guénon, cu Apele Primordiale și cu Fecioara.

Glosar — Sofia: Σοφία (gr., „Înțelepciunea”) — Înțelepciunea divină ipostaziată în cărțile sapiențiale („Domnul m-a zidit la începutul căilor Sale”, Pildele lui Solomon 8, 22–31), cinstită în Răsărit ca Sfânta Sofia. Pe pagina olografă trimisă destinatarei, apele primordiale de dinaintea creației „sunt Ințelepciunea (Sofia) lui Dumnezeu”, în care lumea era cuprinsă ca germeni (p. 91). V. Eternul Feminin. → glosar: Sofia

trad. Fedeli d'Amore (it.) — „Credincioșii Iubirii”: confreria inițiatică a poeților „dulcelui stil nou” (Guido Cavalcanti, Dante, Cino da Pistoia), după interpretarea lui Luigi Valli (1928) și Guénon.

Glosar — Fedelilor d’Amore: Fedeli d’Amore (it., „Credincioșii Iubirii”) — cercul poeților lui dolce stil novo (Dante, Guido Cavalcanti, Cino da Pistoia), în care Luigi Valli (Il linguaggio segreto di Dante e dei «Fedeli d’Amore», 1928) și Guénon (L’Ésotérisme de Dante, 1925) au văzut o frăție inițiatică, legată de Templu, cu un „jargon” cifrat în care „Doamna” e Înțelepciunea divină. Autorul recunoaște termenii lor în alegoriile pe care le citește (p. 27), în selva oscura a basmului (p. 45; și p. 93, 161). V. Madonna Intelligenza. → glosar: Fedelilor d’Amore

sursa Lafcadio Hearn (Koizumi Yakumo), Kwaidan: Stories and Studies of Strange Things (1904), «The Story of Mimi-Nashi-Hōïchi» — povestea lui Hōichi «Fără-urechi», cântăreț orb la biwa (lăută japoneză), atât de vestit în recitarea epopeii clanului Heike, încât duhurile clanului Taira, înecat la Dan-no-ura (1185), îl cheamă noapte de noapte să le cânte propria prăbușire; un preot îi scrie pe tot trupul textul Sutrei inimii, ca să-l facă nevăzut pentru morți, dar uită urechile, pe care fantoma samuraiului i le smulge. Epopeea (Heike monogatari) era recitată de călugări orbi, biwa-hōshi. Același subiect, în scrisoarea paralelă către Radu Vasiliu, în Mitul sfâșiat («Orbi și orbeți») și în Steaua fără nume. [Lafcadio Hearn — Kwaidan: Stories and Studies of Strange Things (1904), en]

trad. „Sufletul Lumii” (lat.) — principiul vital și ordonator al cosmosului, din Timaios-ul lui Platon (ψυχὴ τοῦ κόσμου, 34b–36d) până la hermetiștii Renașterii; aici, suflul uniform al cimpoiului, care curge «imobil ca Okeanos».

Glosar — Anima Mundi: „Sufletul Lumii” (lat.) — principiul vital care însuflețește și ordonează cosmosul: la Platon (Timaios 34b–37c), sufletul pe care Demiurgul îl așază în mijlocul lumii și îl întinde până la marginile ei; preluat de stoici, de Plotin și de hermetiști; Guénon îl pune în corespondență cu Hiraṇyagarbha, „germenele de aur”. Suflul omogen al cimpoiului „e Anima Mundi” (p. 95); „Mioara, care este Anima Mundi, sensibilizează orice dezordine ciclică” (p. 133; și p. 136). V. Miorița. → glosar: Anima Mundi

trad. Parā-śabda — „Sunetul suprem” (sanscr.: parā „suprem”, śabda „sunet, cuvânt”) — Verbul nemanifestat, dinaintea oricărei articulări, din care purcede tot sunetul audibil; după școala Mīmāṃsā sunetul e etern, iar limba sacră îl reflectă. Concentrarea asupra lui stinge, după autor, diversitatea lumii văzute — de unde «orbirea» rapsodului.

Glosar — Parașabda: Parā-śabda (sanscr., „Sunetul suprem”) — Verbul nemanifestat, dinaintea oricărei articulări, din care purcede tot sunetul audibil, prin treptele paśyantī, madhyamā și vaikharī; corespondentul hindus al Cuvântului dintru început (Ioan 1, 1). Supremul e desemnat de „para” (p. 44); stăpânul ciclurilor e „distribuitorul Verbului, al lui Parașabda” (p. 56); rapsozii orbi și Homer sunt depozitari ai lui (p. 96–97; și p. 140). → glosar: Parașabda

trad. Totāpurī — călugărul rătăcitor advaitin care l-a inițiat pe Ramakrishna în Vedānta nedualistă (1864–1865); era supranumit Nangtā, „cel gol”, fiindcă umbla complet dezbrăcat — de aici folosirea numelui de către autor ca simbol al despuierii totale, «despuiat de metale» (expresia masonică preluată de Guénon pentru lepădarea oricărei încărcături individuale înainte de inițiere).

Glosar — Totapuri: Totāpurī — ascetul vedantin rătăcitor, gol, supranumit „cel gol”, care l-a inițiat pe Ramakrishna în Advaita (1864–1865); la autor, numele stării de despuiere totală, al sărăciei spirituale (ar. faqr), al omului primordial. Ulise e aruncat pe insula Feacienilor „complet gol, Totapuri, despuiat de metale, adică în stare de «om primordial»” (p. 96). V. despuierea metalelor. → glosar: Totapuri

vers. Homer, Odiseea VIII, 44–45 și 62–64, într-o tălmăcire românească cu rime («dar / amar»), citată fragmentar; traducerile clasice ale Odiseei (G. Murnu, G. Coșbuc) sunt în hexametri, așa că izvorul rămâne nesigur — poate fi și o reminiscență liberă a autorului. Textul grec: „τῷ γάρ ῥα θεὸς πέρι δῶκεν ἀοιδὴν / τέρπειν, ὅππῃ θυμὸς ἐποτρύνῃσιν ἀείδειν” („căci lui zeul i-a dat, mai presus de toți, cântecul, ca să desfete oricând îl îndeamnă inima să cânte”) și „κῆρυξ δ᾽ ἐγγύθεν ἦλθεν ἄγων ἐρίηρον ἀοιδόν, / τὸν πέρι Μοῦσ᾽ ἐφίλησε, δίδου δ᾽ ἀγαθόν τε κακόν τε· / ὀφθαλμῶν μὲν ἄμερσε, δίδου δ᾽ ἡδεῖαν ἀοιδήν” („iar crainicul veni aducându-l pe iubitul aed, pe care Muza îl iubea mai presus de toți și îi dăduse și bine, și rău: de ochi îl lipsise, dar îi dăduse cântec dulce”). Rândul cu puncte marchează omisiunea dintre cele două locuri. [Homer — Ὀδύσσεια, textul grecesc, grc]

trad. tulā (sanscr.) — „Balanța”: după Guénon (Le Roi du Monde, cap. X), numele primordial al centrului suprem hiperborean; în vechime «Balanța» desemna constelația Ursei Mari, ale cărei două părți se rotesc în jurul Polului, ca talgerele în jurul limbii cântarului.

Glosar — Tula: Tulā (sanscr., „balanța”) — după Guénon (Le Roi du Monde, cap. X), numele primordial al Centrului suprem hiperboreean, purtat apoi, din etapă în etapă, de centrele derivate (Thule din miazănoapte, Tula-Tollan toltecă); „Balanța” desemna întâi constelația polară (Ursa Mare, apoi Dragonul dintre cele două Urse, cu Carul Mare și Carul Mic ca talgere), abia mai târziu semnul zodiacal. Voievodul care ascultă cântecul orbului devine „domnul celor două tipsii ale Balanței, Tula, ca ax median imuabil” (p. 97). → glosar: Tula

trad. „Soarele de la miezul nopții” — lumina spirituală care strălucește în noaptea inițiatică: Apuleius, Metamorfoze XI, 23 (nocte media vidi solem candido coruscantem lumine, „la miezul nopții am văzut soarele strălucind de o lumină albă”).

Glosar — Soarele de Miezul Nopții: Soarele spiritual care strălucește în miezul întunericului: lumina văzută în noaptea inițierii în misteriile antice (Apuleius, Metamorfoze XI, 23: nocte media vidi solem candido coruscantem lumine, „la miezul nopții am văzut soarele strălucind de o lumină albă”), Avatara născut la miezul nopții, la solstițiul de iarnă, Soarele interior care se arată când cel exterior a apus. La capătul ceresc al verticalei se află „Soarele de Miezul Nopții” (p. 99); trecerea Fenixului e „bucuria soarelui de Miezul Nopții” (p. 66). → glosar: Soarele de Miezul Nopții

sursa Atribuire greșită — Robert Browning, «A Grammarian’s Funeral» (în Men and Women, 1855), v. 137–148, nu epitaful lui Tokugawa Ieyasu. Textul francez e traducerea strofelor finale ale poemului lui Browning, în care ucenicii își duc dascălul mort pe vârful muntelui: „Here’s the top-peak; the multitude below / Live, for they can, there: / This man decided not to Live but Know — / Bury this man there? / Here — here’s his place, where meteors shoot, clouds form, / Lightnings are loosened, / Stars come and go! Let joy break with the storm, / Peace let the dew send! / Lofty designs must close in like effects: / Loftily lying, / Leave him — still loftier than the world suspects, / Living and dying.” Confuzia vine probabil din antologia franceză din care a copiat autorul. [Robert Browning — A Grammarian’s Funeral (Men and Women, 1855), en]

trad. Dao (chin. 道, transcris tradițional Tao) — „Calea”: principiul suprem al tradiției extrem-orientale, nenumit și nemanifestat, din care purced toate (Daodejing, cap. 1, 25, 42); Guénon îl identifică cu „vortexul sferic universal” și cu Vidul metafizic.

Glosar — Tao: „Calea” (chin. 道, dào) — principiul suprem al taoismului, nenumit și nemanifestat, mai presus de Ființă și Neființă, din care curge spontan toată manifestarea: „Tao-ul ce poate fi numit nu este Tao-ul cel veșnic” (Dao de jing 1); pentru Guénon, „vortexul sferic universal” e figura lui. Autorul primește ideea unei comparații cu Tao-Teh-King (p. 7); „Tao-ul e Vidul, dar oglindirea lui, în lumea sublunară, este spontaneitatea perpetuă” (p. 110; și p. 112, 118). → glosar: Tao

vers. Poem taoist (autor neidentificat), în traducere franceză — „Pe munții albaștri, singurătatea apelor și a norilor, / Aceasta mi-e locuința pământească. / La miezul nopții respir aburul violet, / Pe lăută cânt aerul de jad albastru, / În cuptor pun la copt perlele fine, / În vasul prețios închid tija de aur, / Hrănesc cu susan corbii albi, / Într-o calcă joasă fac să încapă lumea, / Spada mea magică stârpește demonii, / Și știu să prepar vinul nealterabil / Care face să se deschidă într-o clipă florile. / Cel care va vrea să-mi fie ucenic / Va putea contempla cu mine frumusețea Nemuritorilor.” «Une cale basse» (o calcă, o cală joasă) pare o greșeală pentru une calebasse („o tigvă”, dovleacul-recipient al Nemuritorilor taoiști, în care încape lumea întreagă); «le corbeaux», «Immortele» sunt greșeli de transcriere.

trad. «gune» (sanscr. guṇa, „fir” și „însușire”) — cele trei tendințe din împletirea cărora se face întreaga manifestare, după doctrina Sāṃkhya: sattva (ascendentă, luminoasă), rajas (expansivă, pe orizontală), tamas (descendentă, întunecată); cele trei zeițe ar fi, pentru autor, cele trei guṇa.

Glosar — gune: Cele trei guṇa (sanscr., „fir de funie, calitate”) ale Naturii (Prakṛti), firele din care e răsucită Substanța: sattva (tendința ascendentă, luminoasă, albă), rajas (expansivă, pasională, roșie), tamas (descendentă, întunecată, neagră) (Bhagavad-Gītā XIV). „Când aleg numai pe una din cele trei gune, celălalte două se volatilizează” (p. 122); cele trei turme de miei din Miorița marchează „curgerea celor trei gune una în alta”, iar „cei trei ciobănei sunt regenții gunelor” (p. 131–132). V. sattwa, tamas. → glosar: gune

trad. „Ogarul” (it.) — Dante, Infernul I, 100–111: Vergiliu profețește că „Veltro” va veni să alunge lupoaica înapoi în Infern; „Questi non ciberà terra né peltro, / ma sapïenza, amore e virtute” — „acesta nu se va hrăni cu pământ, nici cu cositor, ci cu înțelepciune, iubire și virtute”. Guénon (L’Ésotérisme de Dante, cap. VI–VII) leagă figura de numărul 515 (DXV, „Dux”) din Purgatoriul XXXIII, 43. «Kane» (it. cane, „câine”) e apropiat de Cangrande della Scala, ocrotitorul lui Dante.

Glosar — Veltro: „Ogarul” (it.) din profeția lui Dante (Infernul I, 101–111), pe care Vergiliu îl vestește ca pe cel care va goni lupoaica înapoi în Infern și va mântui Italia, „hrănit cu înțelepciune, iubire și virtute”; identitatea lui e una dintre enigmele Comediei. În gravuri, câinele de lângă Hermes „e Veltro, Kane, dușmanul Lupei” (p. 124); în Miorița, funcția câinilor de a vesti restabilirea ordinii la sfârșit de ciclu poate fi „o aluzie la Veltro” (p. 133). → glosar: Veltro

trad. «Chivotul Legii» (Arca Alianței, ebr. ʾārôn habbərît) — lada din lemn de salcâm îmbrăcată în aur, cu doi heruvimi pe capac (kapporet, „acoperământul ispășirii”), în care erau tablele Legii, toiagul lui Aaron și vasul cu mană (Ieșirea 25, 10–22; Evrei 9, 4). [Ieșirea (Biblia sinodală), ro.]

Glosar — Chivotul Alianței: Chivotul Legii, Arca Alianței (Ieșirea 25, 10–22) — lada sfântă de salcâm ferecată în aur, în care se păstrau tablele Legii, cu doi heruvimi pe capacul ispășirii, sălaș al Prezenței divine (Șekhina); dispărută la căderea Ierusalimului (după II Macabei 2, 4–8, ascunsă de Ieremia într-o peșteră). Într-o gravură alchimică, pe capacul ei stau „nu Heruvimii, ci un craniu”: moartea inițiatică păzește comorile din Arcă (p. 125–126). → glosar: Chivotul Alianței

sursa William Shakespeare, Macbeth (c. 1606), actul V, scena 5, v. 17–28 — Macbeth află de moartea reginei înaintea bătăliei finale, nu chiar înainte de a muri. Textul canonic: „She should have died hereafter; / There would have been a time for such a word. / To-morrow, and to-morrow, and to-morrow, / Creeps in this petty pace from day to day / To the last syllable of recorded time, / And all our yesterdays have lighted fools / The way to dusty death. Out, out, brief candle! / Life’s but a walking shadow, a poor player / That struts and frets his hour upon the stage / And then is heard no more: it is a tale / Told by an idiot, full of sound and fury, / Signifying nothing.” Autorul traduce, probabil după o versiune franceză („pentru proști”, „fantomă rătăcitoare”, „biet cabotin”). [William Shakespeare — Macbeth, en]

trad. VITRIOL — acronimul hermetic Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem, „Vizitează cele dinlăuntrul pământului și, rectificând, vei găsi piatra ascunsă”; totodată, acidul sulfuric coroziv.

Glosar — Vitriol: Vitriolum — sulfatul metalic al alchimiștilor, dizolvant puternic; totodată acrostihul formulei hermetice Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem („Cercetează cele dinlăuntrul pământului și, îndreptându-te, vei afla piatra ascunsă”), atribuită lui Basilius Valentinus; aceeași substanță e venin și leac, Apă Moartă și Apă Vie. Autorul scrie formula în forma ei latină, VITRIOLVM (p. 34), vorbește de „Vitriolul” (p. 129) și de „Dorul devenit Vitriol”, aspectul de rigoare al Dorului (p. 141). → glosar: Vitriol

vers. Friedrich Hölderlin, «An den Äther» («Către Eter», 1797), v. 1–5 — redat în proză, prescurtat, probabil după o traducere franceză. Textul canonic: „Treu und freundlich, wie du, erzog der Götter und Menschen / Keiner, o Vater Äther! mich auf; noch ehe die Mutter / In die Arme mich nahm und ihre Brüste mich tränkten, / Faßtest du zärtlich mich an und gossest himmlischen Trank mir, / Mir den heiligen Othem zuerst in den keimenden Busen.” — „Credincios și prietenos ca tine nu m-a crescut nimeni dintre zei și oameni, o, Părinte Eter! Încă înainte ca mama să mă ia în brațe și sânii ei să mă adape, m-ai atins tu cu duioșie și mi-ai turnat băutură cerească, mie suflul sfânt mai întâi în pieptul care încolțea.” [Friedrich Hölderlin — An den Aether (Musen-Almanach für das Jahr 1798), de]

vers. Dante, Paradisul II, 7–9 — terțina întreagă, după ediția Petrocchi: „L’acqua ch’io prendo già mai non si corse; / Minerva spira, e conducemi Appollo, / e nove Muse mi dimostran l’Orse.” — „Apa pe care o apuc n-a fost străbătută niciodată; Minerva suflă [în pânze], mă călăuzește Apollo, și nouă Muze îmi arată Ursele.” Dante avertizează pe cititorii aflați „într-o bărcuță” să nu se avânte după corabia lui pe marea Paradisului. Autorul citează din memorie: «conduce-mi» în loc de conducemi, «Apollo» pentru Appollo al lui Petrocchi; virgula de după spira lipsește. Nove se poate citi și „nouă” (număr), și „noi” (Muze noi); imaginea corăbiei călăuzite de Ursele polare se potrivește cu «cornul de argint» și cu barca Graalului din rândurile următoare. [Dante Alighieri — Divina Commedia, Paradiso, it]

vers. Miorița, varianta publicată de Vasile Alecsandri, Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești), partea I (Iași, 1852), după textul cules de Alecu Russo în munții Vrancei (Soveja) și tipărit întâi în Bucovina (1850), sub titlul «Mioara», v. 12–17 (după Alecsandri): „Iar cel ungurean / Și cu ce-l vrâncean, / Mări, se vorbiră, / Ei se sfătuiră / Pe l-apus de soare / Ca să mi-l omoare / Pe cel moldovan, / Că-i mai ortoman / Ș-are oi mai multe, / Mândre și cornute, / Și cai învățați, / Și câni mai bărbați.” Autorul scrie «moldovean» pentru moldovan al lui Alecsandri. Mări e o interjecție de adresare (din măre), pe care autorul o citește simbolic: Mărire, Maria, Marea; ortoman („voinic, chipeș”, din tc. orta, „mijloc” sau din numele turcesc al unor oameni de pază) e citit, la rândul lui, ca «Manu cel drept». [Miorița (varianta Alecsandri), ro]

trad. Agni (sanscr., „foc”) — zeul focului sacrificial în Ṛg-Veda, mesagerul dintre oameni și zei, „preotul” care duce ofranda la cer; vāhana-ul (vehiculul) lui este berbecul (meṣa), de unde legătura făcută de autor. Lat. ignis e înrudit etimologic cu agni; lat. agnus, „miel”, nu este — apropierea e simbolică.

Glosar — Agni: Agni (sanscr., „foc”, înrudit cu lat. ignis) — zeul focului din Vede, focul sacrificial care duce ofrandele la zei, mijlocitor între oameni și cer; vehiculul lui e berbecul, iar silaba-sămânță a focului e raṃ. Soarele cu Iod „e Agni care sângerează pentruca lumea să trăiască” (p. 88); „«Ram» este suportul lui Agni, focul sacrificial prin excelență”, apropiat de agnus, miel, și de ignis (p. 133). V. Ram. → glosar: Agni

trad. „Sufletul Lumii” (lat.) — principiul care însuflețește și unifică tot cosmosul, la Platon (Timaios 34b–37c, ψυχὴ τοῦ κόσμου), la Plotin și în hermetism; în alchimie, mediatorul dintre Spirit și Corp. Autorul îl identifică aici cu Miorița.

Glosar — Anima Mundi: „Sufletul Lumii” (lat.) — principiul vital care însuflețește și ordonează cosmosul: la Platon (Timaios 34b–37c), sufletul pe care Demiurgul îl așază în mijlocul lumii și îl întinde până la marginile ei; preluat de stoici, de Plotin și de hermetiști; Guénon îl pune în corespondență cu Hiraṇyagarbha, „germenele de aur”. Suflul omogen al cimpoiului „e Anima Mundi” (p. 95); „Mioara, care este Anima Mundi, sensibilizează orice dezordine ciclică” (p. 133; și p. 136). V. Miorița. → glosar: Anima Mundi

trad. „Ogarul” (it.) — Dante, Infernul I, 100–111: ogarul profețit de Vergiliu, care va goni lupoaica înapoi în Infern și va mântui Italia, „hrănit cu înțelepciune, iubire și virtute” (sapïenza, amore e virtute, v. 104); identitatea lui e una din enigmele Comediei. Autorul vede în „câinele cel mai bărbătesc și cel mai frățesc” al ciobanului același ajutor al Polului la sfârșitul ciclului.

Glosar — Veltro: „Ogarul” (it.) din profeția lui Dante (Infernul I, 101–111), pe care Vergiliu îl vestește ca pe cel care va goni lupoaica înapoi în Infern și va mântui Italia, „hrănit cu înțelepciune, iubire și virtute”; identitatea lui e una dintre enigmele Comediei. În gravuri, câinele de lângă Hermes „e Veltro, Kane, dușmanul Lupei” (p. 124); în Miorița, funcția câinilor de a vesti restabilirea ordinii la sfârșit de ciclu poate fi „o aluzie la Veltro” (p. 133). → glosar: Veltro

trad. proscomidie (gr. προσκομιδή, „aducere, ofrandă”) — prima parte a Sfintei Liturghii ortodoxe, săvârșită de preot la proscomidiar, în care se pregătesc darurile: din prescură se scoate Agnețul, „Mielul”, care va fi sfințit, iar în potir se toarnă vin și apă. Autorul vede în sfatul celor doi ciobani pregătirea jertfei euharistice.

Glosar — proscomidie: Proscomidia (gr. προσκομιδή, „aducere”) — prima parte a Liturghiei ortodoxe, săvârșită de preot la proscomiziar, în care se pregătesc darurile: din prescură se scoate Agnețul, Mielul jertfei, cu părticelele pentru Maica Domnului, sfinți, vii și morți. Cele spuse despre Miorița sunt „un fel de «proscomidie» a liturghiei ce urmează să ia ființă” (p. 134). → glosar: proscomidie

trad. Manu (sanscr., înrudit cu manas, „minte”, și cu man, „om”) — legiuitorul primordial al fiecărui ciclu (manvantara); al ciclului de față e Manu Vaivasvata, salvat din potop de peștele-avatar al lui Viṣṇu (Śatapatha Brāhmaṇa I, 8, 1). Guénon (Le Roi du Monde, cap. II) îl socotește nu un personaj istoric, ci principiul inteligenței cosmice care reflectă Legea divină.

Glosar — Manu: Manu (sanscr., din aceeași rădăcină cu „om” și cu manas, „minte”) — Omul arhetipal și Legiuitorul primordial al fiecărui ciclu (manvantara); al ciclului actual e Manu Vaivasvata, salvat de Matsya din potop. Nu un om, ci o funcție, Intelectul cosmic reflectat în umanitate, care formulează dharma; Guénon îi apropie numele de Minos, Menes, Numa. Autorul vorbește de „Supremul (Para) Manu” (p. 96) și identifică ciobănașul din Miorița cu Manu, fratele lui Yama (p. 137; și p. 132). → glosar: Manu

trad. Parā-śabda (sanscr., „Sunetul suprem”) — Verbul nemanifestat, dinaintea oricărei articulări, din care purcede tot sunetul audibil; după școala Mīmāṃsā, sunetul e etern. Ca să treci prin „urechile acului”, spune autorul, trebuie să devii tu însuți acest Sunet primordial.

Glosar — Parașabda: Parā-śabda (sanscr., „Sunetul suprem”) — Verbul nemanifestat, dinaintea oricărei articulări, din care purcede tot sunetul audibil, prin treptele paśyantī, madhyamā și vaikharī; corespondentul hindus al Cuvântului dintru început (Ioan 1, 1). Supremul e desemnat de „para” (p. 44); stăpânul ciclurilor e „distribuitorul Verbului, al lui Parașabda” (p. 56); rapsozii orbi și Homer sunt depozitari ai lui (p. 96–97; și p. 140). → glosar: Parașabda

trad. vitriol — în alchimie, sulfatul metalic, „uleiul de vitriol”, coroziv; acrostihul hermetic V.I.T.R.I.O.L. = Visita Interiora Terrae, Rectificando Invenies Occultum Lapidem („Vizitează interiorul pământului și, rectificând, vei găsi piatra ascunsă”), din Azoth-ul lui Basilius Valentinus (1613), formulă pe care Masoneria o așază în «cabinetul de reflecție».

Glosar — Vitriol: Vitriolum — sulfatul metalic al alchimiștilor, dizolvant puternic; totodată acrostihul formulei hermetice Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem („Cercetează cele dinlăuntrul pământului și, îndreptându-te, vei afla piatra ascunsă”), atribuită lui Basilius Valentinus; aceeași substanță e venin și leac, Apă Moartă și Apă Vie. Autorul scrie formula în forma ei latină, VITRIOLVM (p. 34), vorbește de „Vitriolul” (p. 129) și de „Dorul devenit Vitriol”, aspectul de rigoare al Dorului (p. 141). → glosar: Vitriol

trad. „Marea Operă” (lat.) — în alchimie, lucrarea întreagă a transmutației, de la Opera la negru (nigredo) prin Opera la alb (albedo) până la Opera la roșu (rubedo); pe plan inițiatic, desăvârșirea ființei. Pentru autor, descoperirea că totul e circuit.

Glosar — Magnum Opus: „Marea Operă” (lat.) — lucrarea alchimică întreagă, de la Materia Primă la Piatra filosofală, prin cele trei faze ale ei, nigredo, albedo, rubedo; în sens spiritual, transmutarea omului, nu a metalelor. Pentru autor, „toată realizarea lui Magnum Opus hermetic” e cuprinsă într-o rugăciune către Pământ (p. 9); organizarea armonică a elementelor „purușiene și pracritiene din noi” e „însăși definiția lui Magnum Opus: Opus hierarchicum et catholicum” (p. 10; și p. 50, 67, 143). → glosar: Magnum Opus

trad. lūz (ebr. לוּז, „migdal”) — după tradiția rabinică, osișorul nepieritor al trupului (la baza coloanei sau în ceafă), din care va fi reconstituit omul la înviere; totodată numele vechi al Betelului, unde Iacob a văzut scara (Facerea 28, 19). Guénon (Le Roi du Monde, cap. VII, «Luz ou le séjour d’immortalité») face din el sâmburele de nemurire al ființei. Tiparul are «Luz--ul». [Facerea (Biblia sinodală), ro.]

Glosar — Luz: Lûz (ebr. לוּז) înseamnă „migdal” și „migdală”. Tradiția rabinică (Bereshit Rabbah 28, 3; Wayyiqra Rabbah 18, 1) numește astfel un os mic și indestructibil al trupului omenesc, care nu putrezește în mormânt și din care, la înviere, trupul va fi reconstituit, ca planta din sămânță; unii îl așază la baza coloanei vertebrale, alții în creștet, la locul unde se leagă filacteria. Luz e totodată numele vechi al cetății unde Iacob a visat scara îngerilor și pe care a numit-o Betel, „Casa lui Dumnezeu” (Facerea 28, 19); după o legendă talmudică (Sota 46b), îngerul morții nu are putere asupra ei, iar locuitorii ei nu mor decât dacă ies din zidurile ei. Migdala, cu coaja tare și sâmburele ascuns, a dat iconografiei creștine mandorla, aureola în formă de migdală a lui Hristos în slavă.

René Guénon i-a consacrat un capitol din Le Roi du Monde (1927, cap. VII, «Luz ou le séjour d’immortalité»), arătând că Luz e în microcosm ceea ce Agarttha e în macrocosm: „sâmburele de nemurire” al ființei, ceea ce rămâne neatins când toate celelalte se dizolvă. Localizările lui diferite corespund centrelor subtile ale yoga: la baza coloanei, unde doarme kuṇḍalinī, și în creștet, unde se deschide brahmarandhra; între ele, osul nepieritor e și sămânța, și ținta realizării. Lovinescu a folosit echivalența în cărțile lui ca să arate că Luz-ul se poate actualiza în oricare din centrele subtile fără ca celelalte localizări să dispară.

În scrisori, Luz e legat de o meditație despre geometria trupului. Pornind de la deviza Academiei lui Platon, „nimeni nu intră aicea dacă nu e geometru”, autorul scrie că geometrizarea era „obligatorie pentru ființa integrală”: „Dacă mari spirituali ca Enoh, Ilie, Maica Domnului au trecut și cu trupul în slăvile cerului, însemnează că și-au geometrizat și trupul, prefăcându-l în masă vibratorie, în impuls spiraloid. Descoperiseră și actualizaseră Luz-ul din ei, nu numai la locul lui obișnuit, la baza coloanei vertebrale, dar și în orice fragment de schelet” (p. 143). Luz nu mai e un singur os, ci o calitate a întregului schelet, a structurii care rămâne când carnea se risipește.

Meditația se adâncește la o înmormântare. La înmormântarea Lilicăi, o prietenă de la Fălticeni, în decembrie 1980, conducând-o la cimitirul din Oprișeni pe strada Rădășeni, prin fața casei ei, a casei lui Creangă și a lui Sadoveanu și pe lângă „copacul simetric și geometric” semnalat de destinatară, autorul scrie: „Geometric, deci metafizic. Pe când groparul arunca țărâna peste sicriu, mă gândeam că scheletul e singurul element metafizic din trupul nostru. Este o rețea de forțe. Luz-ul este în definitiv un sâmbure de schelet. Osemintele sunt geometrice ca și arborele depe ulița Rădășenilor, ca și Arborele Vieții, cruce cosmică” (p. 146). Pasajul e citat din nou, întreg, în amintirea de la sfârșitul cărții (p. 176), semn că destinatara l-a păstrat ca pe una din cheile prieteniei lor.

Luz se înscrie astfel în rețeaua de simboluri a scrisorilor: Arborele Vieții, crucea cu trei dimensiuni, Agarttha, al cărei corespondent microcosmic este, și tema morții inițiatice, care desparte în om ce piere de ce nu poate pieri. Moartea, care descompune carnea, scoate la iveală schema geometrică a ființei; scheletul e, pentru Lovinescu, „vestigiul” concret al formei nepieritoare, un vestigium pedis lăsat de Spirit în materie. → glosar: Luz

trad. „urma piciorului” (lat.) — autorul reia formula de la p. 130 („vestigiul piciorului” pe „picior de plai”): urma lăsată de trecerea ființei iubite, ca urmă a unei prezențe superioare (vestigia Dei la Bonaventura, Itinerarium I–II).

Glosar — Vestigium pedis: Vestigium pedis (lat., „urma piciorului”; autorul scrie și vestigium pedi) desemnează urma lăsată de trecerea unei ființe superioare, care marchează un loc sacru: urmele lui Buddha (buddhapāda) și ale lui Vișnu în India, urma piciorului lui Adam pe Vârful lui Adam din Ceylon, urmele Profetului (qadam rasūl) cinstite în moschei, urma lui Hristos pe Muntele Măslinilor, de unde s-a înălțat. Teologia scolastică a făcut din vestigium o treaptă a cunoașterii: la Sfântul Bonaventura (Itinerarium mentis in Deum, 1259, cap. I–II), creaturile sunt vestigia Dei, urmele lui Dumnezeu, prin care mintea începe urcușul spre El, înainte de a-L contempla în imaginea Sa din suflet. Pentru Guénon, centrul spiritual e adesea marcat de o asemenea urmă, punctul în care o influență de sus a „atins” pământul.

Lovinescu a dat cuvântului un sens propriu, pe care îl explică într-un post-scriptum din 1977: „Vestigium pedi este o dâră formală, o urmă care suportă o realitate informală. In privința aceasta se poate spune că este un upa-guru. Este prin excelență un barzach, un istm; vezi urma ușoară a condurului, dar nu corpul ființei care se înalță deasupra, deși pot fi entități vii care primesc o rază de dincolo, o lumină care nu mai e a soarelui” (p. 58). Urma e concretă, dar ființa care a lăsat-o nu se vede: „Ca în caverna lui Platon, nu se văd decât umbrele” (p. 59).

Scrisoarea următoare dezvoltă teoria vestigiului: „E un paradox: vestigiul e concret, limitat, al Realității ultime și tocmai deaceea, determinațiune negativă. E un mesaj de dincolo, vehiculat de o întâmplare cotidiană; o veste sensibilă din lumea inteligibilă. Un țipăt de pasăre, o fulgerare tăcută, uneori oglindirea soarelui sau a lunii pe ape, dar nu totdeauna și nu la voința noastră; câteodată natura redusă la schema ei geometrică invizibilă; un șirag de întâmplări temporale devenite spațiale”. „De obicei, vestigiul e văzut de unul singur”, ca parcurgerea singuratică a aleii cu nuci; el poate fi precipitat într-o triadă — un bărbat, o femeie și un copil — care trece peste podul dintre două lacuri, „vestigiul acului Balanței polare”, în tăcerea în care se aud „hohotele Marelui Pan venind din Tărie” (p. 59). Coincidențele, scrie autorul în altă scrisoare, „sunt vestigiile calitativului în lumea noastră” (p. 66).

Noțiunea servește și la citirea simbolurilor: o labă de galinaceu care fulgerează din soarele spiritual marchează „un vestigium pedi (centru spiritual), punct de pornire a unui ciclu”, iar „Mânăstirea Cocoș e și ea un vestigium pedi” (p. 78). În Miorița, piciorul de plai nu e un picior, ci „vestigiul piciorului”, „un punct prin excelență nevralgic” prin care secțiunea transversală descoperă gura de rai (p. 130).

În scrisorile din anii bolii, vestigiul devine forma însăși a prieteniei: „Te întovărășesc în gând când treci pe la fereastra mea, zilnic. Vestigium pedis” (p. 145); autorul își cere iertare pentru torpoarea lui, „nu e uitare, ci concentrare asupra vestigiilor trecutului” (p. 146). Încă din 1977 scria: „Dragă prietenă îți trimit acest mesaj din lumea mea de «vestigii» [...]. Au fost sute de asemenea «vestigii» între noi doi, alcătuind o coroană, prin centrul căreia se ridică, ax vertical, «neclintita limbă»” (p. 59). Scrisorile însele sunt, pentru Lovinescu, vestigii: urme formale ale unei realități care nu se lasă scrisă. → glosar: Vestigium pedis

trad. „Poarta Cerului” (lat.) — unul din titlurile Sfintei Fecioare din Litania Loretană (Ianua coeli, ora pro nobis): Maica Domnului e poarta prin care Cerul a coborât pe pământ și prin care omul urcă la cer. În cosmologia tradițională, „poarta zeilor”, solstițiul de iarnă, în semnul Capricornului, prin care sufletul iese din cosmos pe verticala axei; perechea ei e ianua inferni, „poarta oamenilor”, solstițiul de vară, în semnul Racului (Guénon, «Les portes solsticiales», în Symboles fondamentaux). De aceea Săgetătorul, care precede Capricornul, „țintește” această poartă.

Glosar — ianua coeli: „Poarta Cerului” (lat.) — unul din titlurile Sfintei Fecioare din Litania Loretană (Ianua coeli, ora pro nobis): Maica Domnului e poarta prin care Cerul a coborât pe pământ și prin care omul urcă la cer. În cosmologia tradițională (Guénon, «Le symbolisme solsticial de Janus»), „poarta zeilor”, solstițiul de iarnă, în semnul Capricornului, prin care sufletul iese din cosmos pe verticala axei; perechea ei e ianua inferni, „poarta oamenilor”, solstițiul de vară, în Rac. Săgetătorul „țintește ianua coeli, la solstițiul de iarnă”, înaintea Capricornului (p. 148). V. Capricornului, Ianus-Iana. → glosar: ianua coeli

trad. „întoarcerea în pântece” (lat.; forma corectă: regressus ad uterum) — la Mircea Eliade (Naissances mystiques, 1959; Aspecte ale mitului), riturile inițiatice care simbolizează întoarcerea la starea embrionară, ca premisă a celei de-a doua nașteri. Autorul vorbește aici de un regres „într-o materie cerească”, complementar celui în uterul carnal.

Glosar — regressum in utero: „Întoarcerea în pântece” (lat.; forma corectă: regressus ad uterum, la Mircea Eliade, Naissances mystiques, 1959) — riturile inițiatice care simbolizează întoarcerea la starea embrionară, la indistincția dinaintea nașterii, ca premisă a celei de-a doua nașteri. Autorul vorbește de un „regressum in utero, dar într-o materie cerească”, care se face „prin sustragere, prin scădere și ștergere” (p. 148). → glosar: regressum in utero

trad. upaguru (sanscr. upa, „lângă, secundar”, + guru, „învățător”) — „învățător ocazional”: orice ființă, lucru sau împrejurare care, fără să știe, aduce în clipa potrivită învățătura de care aveai nevoie; Guénon îl deosebește de guru-ul propriu-zis (Initiation et réalisation spirituelle, 1952, cap. «Vrais et faux instructeurs spirituels»). Aici, cocorul de metal negru trimis de destinatară.

Glosar — Upaguru: Upaguru (sanscr., „învățător ocazional”, „învățătorul de lângă”) — ființa, întâmplarea sau lucrul care, fără să știe, aduce cuiva, la momentul potrivit, învățătura de care avea nevoie, ținând loc de Maestru (Guénon). Pentru autor, o împrejurare „este un upa-guru”, un barzach (p. 58); gestul lui Florin „a fost un Upaguru” (p. 70); „A fost pentru mine un Upaguru” (p. 149). → glosar: Upaguru

trad. yīn–yáng (chin. 陰陽) — cele două principii complementare ale cosmologiei chineze: yin, umbrosul, feminin, receptiv; yang, luminosul, masculin, activ; simbolul lor (tàijítú, „diagrama Marelui Pol”) e cercul împărțit printr-o linie în S, fiecare jumătate purtând în ea un punct de culoarea celeilalte. Guénon, La Grande Triade (1946), cap. IV. Autorul îl desenează la p. 152.

Glosar — Yin-Yang: Yīn-yáng (chin. 陰陽) — perechea principiilor complementare ale tradiției extrem-orientale: yin, „versantul umbrit”, principiul pasiv, receptiv, întunecat; yang, „versantul însorit”, principiul activ, luminos; simbolul lor (taiji, 太極圖) e cercul împărțit de o linie șerpuită în două jumătăți, fiecare purtând un punct de culoarea celeilalte (Guénon, La Grande Triade). Mioarele din colind, „oacheșe de un ochi”, sunt fiecare „Yin-Yang” (p. 18); mișcările lumii sunt „scheme și modificări de Yin-Yang” (p. 39; și p. 31, 74, 149). → glosar: Yin-Yang

trad. „a trece dincolo de omenesc” (it. trasumanar) — Dante, Paradisul I, 70–72: „Trasumanar significar per verba / non si poria; però l’essemplo basti / a cui esperïenza grazia serba” („Trecerea dincolo de omenesc nu s-ar putea spune în cuvinte; de aceea să-i ajungă pilda [lui Glaucus] celui căruia harul îi păstrează experiența”). Forma «transhumanar» a autorului urmează grafia latinizantă a unor ediții vechi.

Glosar — transhumanar: It. trasumanar (Dante, Paradisul I, 70: Trasumanar significar per verba / non si poria, „a trece dincolo de omenesc nu s-ar putea spune în cuvinte”) — verb creat de Dante pentru depășirea condiției umane în contemplarea divină. „Cum poți să te transhumanar, după vorba lui Dante?” (p. 150). → glosar: transhumanar

vers. Dante, Infernul V, 100–107 — terțetele Francescăi da Rimini, după ediția Petrocchi: „Amor, ch’al cor gentil ratto s’apprende, / prese costui de la bella persona / che mi fu tolta; e ’l modo ancor m’offende. / Amor, ch’a nullo amato amar perdona, / mi prese del costui piacer sì forte, / che, come vedi, ancor non m’abbandona. / Amor condusse noi ad una morte. / Caina attende chi a vita ci spense.” („Iubirea, care în inima nobilă se aprinde repede, l-a prins pe acesta de frumosul trup ce mi-a fost luat, iar felul încă mă jignește. Iubirea, care pe nimeni iubit nu-l scutește de a iubi, m-a prins de plăcerea lui atât de tare, încât, cum vezi, încă nu mă părăsește. Iubirea ne-a dus la o singură moarte. Caina îl așteaptă pe cel ce ne-a stins viața.”) Versul citat e exact (v. 106). Autorul îl aplică lui Romeo și Julietei, uniți în același mormânt. [Dante Alighieri — Divina Commedia, Inferno, it]

trad. māyā (sanscr.) — „puterea de a măsura, de a crea forme”; în Vedānta, iluzia cosmică, aparența lumii luate drept realitate de sine stătătoare; în aspectul ei „limitativ”, cum spune autorul, ea ascunde Principiul, în aspectul ei divin, îl manifestă.

Glosar — Maya: Māyā (sanscr., din rădăcina mā-, „a măsura, a forma”) — puterea de manifestare a Principiului și, prin ea, „iluzia cosmică”, aparența de realitate proprie a lumii; Guénon insistă că māyā nu e neant, ci realitate relativă luată greșit drept absolută, văl care și ascunde, și arată Absolutul. În dimensiunea mitică vorbele se irosesc „ca pulberea pe fața Mayei” (p. 102); imaginația individuală colaborează „la nălucirea cosmică, la Maya în aspectul ei limitativ” (p. 153). → glosar: Maya

trad. anámnēsis (gr. ἀνάμνησις, „reamintire”) — la Platon (Menon 81c–86b; Phaidon 72e–77a), cunoașterea ca reamintire a ideilor contemplate de suflet înainte de naștere; în liturghia creștină, „pomenirea” jertfei lui Hristos („Aceasta să faceți întru pomenirea Mea”, Luca 22, 19). Autorul dorește ca simplele „aduceri aminte” să devină reamintire în sens platonician. [Luca (Biblia sinodală), ro.]

Glosar — Anamnesis: „Reamintirea” (gr. ἀνάμνησις) — la Platon (Menon 81c–86b; Phaidon 72e–77a), cunoașterea ca rememorare a Ideilor contemplate de suflet înainte de naștere, opusă uitării (fântâna Memoriei și fântâna Uitării, Lethe, din lamelele orfice); în liturghie, pomenirea jertfei („Aceasta să faceți întru pomenirea Mea”). „Anamnesis pentru Mauretania” (p. 63); autorul se roagă ca aducerile aminte „să se incorporeze în Anamnesis” (p. 155). → glosar: Anamnesis

trad. apūrva (sanscr., „ceea ce n-a mai fost, nemaiîntâlnit”) — în Pūrva-Mīmāṃsā (Jaimini, Śabara), puterea nevăzută lăsată de faptul ritual, care leagă acțiunea de rodul ei viitor; Guénon o descrie ca potențialitate subtilă între acțiune și reacțiune („legea acțiunilor și reacțiunilor concordante”). Autorul o definește el însuși ca „faza intermediară între cauză și efect”.

Glosar — Apurva: Apūrva (sanscr. अपूर्व, „ceea ce n-a mai fost, nemaiîntâlnit, nou”) e un termen al școlii Pūrva-Mīmāṃsā (Jaimini, Mīmāṃsā-sūtra; comentatorul Śabara, sec. V–VI), care trebuia să explice cum un rit vedic, încheiat într-o clipă, poate produce rodul lui mult mai târziu, uneori într-o altă viață. Răspunsul era că actul ritual lasă o potențialitate nevăzută, apūrva, care persistă și se actualizează la vremea cuvenită; nu o răsplată morală dată din afară, ci efectul necesar al unei cauze. René Guénon a reluat noțiunea în Introduction générale à l’étude des doctrines hindoues (1921, capitolul despre Mīmāṃsā) și în alte locuri, descriind-o ca potențialitate subtilă situată între acțiune și reacțiune, temeiul „legii acțiunilor și reacțiunilor concordante”: acțiunea, spre deosebire de cunoaștere, nu-și poartă roadele în ea însăși, ci le produce printr-un intermediar nemanifestat.

Lovinescu a făcut din apūrva piatra unghiulară a încercărilor lui de a reconstitui „Metafizica Gestului”, cartea anunțată și nescrisă a lui Guénon. În alte volume (Mitul sfâșiat, Steaua fără nume), el arată că gestul se propagă ondulatoriu până la limitele manifestării, trece printr-o limită „indicibilă” și se întoarce ca reacțiune la punctul de plecare, iar „perceperea caracterului nonmanifest al Apurvei” reactualizează caracterul metafizic al gestului.

În scrisoarea din 29 iunie 1982 (p. 158–159), noțiunea e formulată cel mai limpede: „Apurva este faza intermediară între cauză și efect. În noi, nu poate exista decât potențial. Odată gestul făcut, devine independent de noi și se propagă până la planul imediat cauzal al gestului. Până la urmă, ajunge la Cauza Primă a lui, în Ființa dar și în Neființa. Deaceia, orice «gest» e metafizic; Intelectul trebue să-i dea o rezonanță care merge până la limitele Universului” (p. 158–159). Autorul își descrie propriul gest de scriitor: „Țin tocul în mână pentrucă acelaș gest îl face Dumnezeu cu Qalamul divin în mâna Sa a cărei palmă e scrijelată de Vortexul Sferic Universal”; acolo vibrațiile „se neantizează”, după ce se schematizează „pe podișul ceresc”, iar fiecare gest trebuie să se desbare pe drum de „zestrea” și de „paraziții” lui, „până ajunge la fiorul pur, singura «formă» cu care se poate înscrie pe Cerul Empireu” (p. 159).

De aici urmează o morală a gestului, scrisă într-o vreme de mare dezolare: „Trăim într-un plan de existență blestemat; ne-a rămas doar inițiativa și putința de a da o coloratură pozitivă oricărui gest de-al nostru. Putem acționa asupra apurvei, dar numai în starea ei de simplă potență în noi; odată liberată, se integrează Cauzei, de unde se întoarce răzbunătoare de cele mai multe ori, la origina ei, la responsabilul ei. Poate fi însă îmblânzită printr-un gest ritualizat pozitiv, care îi diluează toxinele. Deaceea Guénon insistă asupra aspectului practic al Gestului. Trebue să transformi o stare de prostrațiune în alta de incubațiune. Or, prostrațiunea este substanța Infernului. Deaceea nu trebue să dezesperăm” (p. 159). Scrisoarea începe, nu întâmplător, cu „dezolarea” devenită „păzitor al Pragului” (p. 158).

Apūrva leagă astfel câteva noțiuni ale cărții: Metafizica Gestului, al cărei mecanism îl explică; Vortexul Sferic Universal, spațiul în care gestul se propagă; Qalamul, condeiul divin care scrie destinul; și upaguru, întâmplarea care aduce, la vremea ei, învățătura cuvenită. Pentru Lovinescu, singura libertate a omului e în clipa dinaintea gestului: de acolo încolo, gestul aparține cosmosului. → glosar: Apurva

trad. qalam (ar. قلم, „trestie de scris, condei”) — în islam, Condeiul divin, primul lucru creat, care a scris pe Tabla păzită (al-lawḥ al-maḥfūẓ) tot ce va fi; Coranul jură „pe Condei și pe ce scriu ei” (68, 1) și spune că Dumnezeu „a învățat [omul] prin Condei” (96, 4). Ibn ʿArabī îl identifică cu Intelectul Prim (al-ʿaql al-awwal).

Glosar — Qalamul: Al-Qalam (ar. القلم, „Condeiul”) — în cosmologia islamică, Condeiul divin, primul lucru creat, care scrie destinul tuturor făpturilor pe Tabla păzită (al-lawḥ al-maḥfūẓ) (Coran 68, 1: „Nūn. Pe condei și pe ce scriu ei!”; 96, 4); la Ibn ʿArabī, Intelectul Prim. Autorul își ține tocul în mână „pentrucă acelaș gest îl face Dumnezeu cu Qalamul divin în mâna Sa” (p. 158–159). → glosar: Qalamul

trad. Fedeli d’Amore (it., „Credincioșii Iubirii”) — numele pe care și-l dădeau poeții lui dolce stil novo, Dante, Guido Cavalcanti, Cino da Pistoia, care vorbeau despre Doctrină sub chipul „femeii unice”; Luigi Valli (Il linguaggio segreto di Dante e dei «Fedeli d’Amore», 1928) și Guénon (L’Ésotérisme de Dante) au văzut în ei o frăție inițiatică cu limbaj cifrat.

Glosar — Fedelilor d’Amore: Fedeli d’Amore (it., „Credincioșii Iubirii”) — cercul poeților lui dolce stil novo (Dante, Guido Cavalcanti, Cino da Pistoia), în care Luigi Valli (Il linguaggio segreto di Dante e dei «Fedeli d’Amore», 1928) și Guénon (L’Ésotérisme de Dante, 1925) au văzut o frăție inițiatică, legată de Templu, cu un „jargon” cifrat în care „Doamna” e Înțelepciunea divină. Autorul recunoaște termenii lor în alegoriile pe care le citește (p. 27), în selva oscura a basmului (p. 45; și p. 93, 161). V. Madonna Intelligenza. → glosar: Fedelilor d’Amore

trad. ἀλκυών (gr., „alcion”) — pescărușul fabulos care cuibărea pe mare în zilele de liniște ale solstițiului de iarnă, „zilele alcionice” (Aristotel, Istoria animalelor V, 8, 542b; Ovidiu, Metamorfoze XI, 410–748, mitul lui Ceyx și al Alcyonei, prefăcuți în pescăruși). Interpretarea lui ca punct imobil al circumnavigației și ca nume „hiperboreean” al Fenixului ține de autor.

Glosar — Alkyon: Ἀλκυών (gr., „alcion”, pescărușul albastru) — pasărea fabuloasă care cuibărea pe mare în zilele de liniște de la solstițiul de iarnă, Alcyona prefăcută în pasăre (Ovidiu, Metamorfoze XI, 410–748); la autor, punctul imobil al circumnavigației sacre și numele hiperboreean al Fenixului: Alkinoos „este același lucru cu pasărea Alkyon” (p. 96); „Acest punct imobil era personificat de pasărea Alkyon” (p. 162; și p. 163). V. halcyoniene. → glosar: Alkyon

trad. Agarttha (sanscr. a-gartha sau a-grāhya, „de neatins, inviolabil”, după Guénon) — numele dat, în literatura tradițională modernă, Centrului spiritual suprem, ascuns, al lumii, sălașul „Regelui Lumii”; a intrat în Occident prin Saint-Yves d’Alveydre (Mission de l’Inde en Europe, 1886, publicată 1910) și a fost reinterpretat de Guénon în Le Roi du Monde (1927), ca centru devenit invizibil o dată cu decăderea ciclică. „Agarttha fălticeneană” e Fălticeniul ca loc sacru, cu „rețeaua lui subterană”.

Glosar — Agarttha: Numele dat, în literatura tradițională modernă, Centrului spiritual suprem, ascuns, al lumii, sălașul „Regelui Lumii”. A intrat în Occident prin Alexandre Saint-Yves d’Alveydre (Mission de l’Inde en Europe, scrisă în 1886, publicată postum în 1910), care descrie un oraș subteran cu galerii sub toate continentele, condus de un Brahâtmâ, „suportul sufletelor în Duhul lui Dumnezeu”, cu doi asesori, Mahâtmâ (sacerdoțiul) și Mahânga (puterea regală); Ferdinand Ossendowski (Bêtes, hommes et dieux, 1924) a adus mărturii mongole despre același „Rege al Lumii”. René Guénon a reluat și a îndreptat datele în Le Roi du Monde (1927), mai ales în cap. I «Notions sur l’Agarttha en Occident» și cap. VIII «Le centre suprême caché pendant le Kali-Yuga»: Agarttha nu e un loc geografic, ci centrul care a încetat să mai fie localizabil în condițiile lumii noastre, aceeași realitate pe care alte tradiții o numesc Paradesha, Tula, Luz, Salem, Muntele Qāf, Insula Albă. Derivarea numelui din sanscrită (a- privativ și o rădăcină „a prinde”) nu e sigură; Guénon îl tâlcuiește „de neprins”, „inaccesibil” și „inviolabil”.

După Guénon, centrul a fost la început vizibil și polar; odată cu decăderea ciclică s-a ascuns, întâi în munți, apoi „sub pământ”, iar în Kali-Yuga a devenit subteran și nevăzut, fără să înceteze a guverna lumea prin centre secundare care îi poartă numele și îi sunt subordonate. „Subteran” nu se înțelege geografic, ci ca situare în afara condițiilor obișnuite ale spațiului, cum inima e înăuntrul trupului; corespondentul lui microcosmic e Luz, „sâmburele de nemurire” (Le Roi du Monde, cap. VII). În jurul fiecărui centru stau incinte concentrice, o „acoperire exterioară” prin care trec căile de acces dinspre circumferință; Agarttha e inviolabilă, dar nu inaccesibilă celor calificați.

În scrisori, numele apare întâi în legătură cu solomonarii, magii poporului român, pe care autorul îi socotește „din familia spirituală a lui Solomon” și „mai ales [...] având drept patrie orașul Salem, care, după cum o știi din «Le Roi du Monde», e o altă desemnațiune a Agartthei. Deci membrii ai Centrului Suprem” (p. 7). Lovinescu îi cere destinatarului să culeagă „tot ce găsești despre ei, scris și oral, mai ales oral”: pentru el, Centrul Suprem nu e o abstracție, ci o realitate care și-a lăsat agenți și urme în tradiția populară. Același Centru se recunoaște, în alte scrisori, sub chipul Mânăstirii de Tămâie, al Castelului Graalului Verde (p. 107) și al Împărăției lui Verde-Împărat, al cărei stăpân e al-Khiḍr (p. 110).

Cartea se încheie cu «Agarttha Fălticeneană (În loc de postfață)» (p. 169–186), amintirea scrisă, după toate semnele, de Roxana Cristian, la ultimele vizite făcute doamnei Stela Lovinescu, la Fălticeni, după moartea scriitorului. Titlul aplică orașului numele Centrului: plimbările de odinioară, „hagialâcurile” (p. 173), alcătuiau un „itinerariu exterior al Agartthei”, căruia i se adaugă „imediat dimensiunea subterană” (p. 173); grădina cu nuci era „primul abecedar alchimic”, unde se învățau pe viu opera la negru, la alb, la roșu și „la verde”, care duce „direct în Împărăția lui Verde Împărat”, iar „traseul agartthian își dilată, își depășește hotarele în toate direcțiile” (p. 174); „grădinile Agartthiene” se deschid la plesnetul unui „fragment” de scrisoare purtat ca biciul fermecat din poveste (p. 175). Scrisorile lor ar putea alcătui „o autentică documentație «arheologică» pentru stabilirea hărții Agartthei fălticenene, cu toată rețeaua ei subterană” (p. 185).

Ieșirea din acest Centru e trăită ca o moarte inițiatică. Doamna Lovinescu e „încă un «păzitor» de temut al pragului”; la plecare, autoarea se smulge dintre ușile întortocheate ale „Galeriei” — „Acum realizez ce labirint e” —, „se consumă decesul Fenixului” și ea știe că „ies din Agarttha... Poate ultima oară”, căci „orice întoarcere — fie chiar în Agarttha — m-ar preface în stană de sare” (p. 185). Ultimul rând al cărții, „Et in Agarttha ego...” (p. 186), răspunde formulei Et in Arcadia ego din eseul «Arcadia Restituta»: Agarttha, ca și Arcadia, e Polul regăsit aici și acum, în geografia sacră a unui orășel de provincie. → glosar: Agarttha

trad. caput mortuum (lat., „cap mort”) — în alchimie, reziduul inert rămas după distilare sau sublimare, materia „moartă”; simbolul fazei negre. Autorul scrie „caput mortum”.

Glosar — caput mortum: Caput mortuum (lat., „cap mort”; autorul scrie caput mortum) — în alchimie, reziduul inert rămas în fundul vasului după distilare și emblema fazei la negru, un craniu; în ordinea spirituală, partea din ființă care se precipită și nu mai poate fi transmutată. Despre fotografia bisericii lui Rareș de la Baia: „Înfățișarea de caput mortum e izbitoare. După ce o privești în față, întoarce-o pe dos și uită-te la ea în contra luminii” (p. 72; scrisoarea e citată din nou în amintirea de la sfârșit, p. 185). V. Nigredo. → glosar: caput mortum

Notă asupra ediției din 1995

Scrisorile din anii 1961–1968

Scrisorile din anii 1972–1975

Scrisorile din 1976

Scrisorile din 1977

Scrisorile din 1978

Scrisorile din 1979

Scrisorile din 1980

Scrisorile din anii 1981–1984

Agarttha Fălticeneană