Cuvânt înainte
În literatura noastră, figura lui Vasile Lovinescu este oarecum singulară, o tradiție autohtonă a scriiturii esoterice lipsind, deși semne care vestesc înfiriparea unor mișcări așa-zis «oculte» am avea destul de «timpuriu», începând poate cu veacul al XVIII-lea. Se știe că pe la 1734, sub Constantin Mavrocordat, în Moldova, au apărut primele loji franc-masonice, adresate în special neguțătorilor florentini și venețieni, și numai în cazuri excepționale românilor. La acea vreme însă, Occidentul era deja obosit de «povești» cu vrăjitoare, cathari, fedeli, templieri, rosacrociști și franc-masoni. Ca să nu mai pomenim de extravaganțele hermetiste, astrologice, cabaliste sau alchimiste, trimițând mult «înapoi», la timpul revelațiilor antice grecești, caldeene, evreiești, egiptene…, la cel al sincretismului elenistic sau al exuberanțelor gnostice.
Primul băștinaș suspectat de afiliere la o societate secretă este Dimitrie Cantemir – bănuit de investitură rosacrocistă cu ocazia periplurilor sale europene. Ciudat însă, Vasile Lovinescu, deși interesat considerabil de metamorfozele oculte locale, nici nu ia în calcul o atare supoziție. Veritabilii «inițiați» – socotea el – nu aparțin istoriei de suprafață. Ei sunt mesagerii discreți și anonimi ai unei tradiții pierdute (uitate), disimulându-se abil sub chipul nebuniei sau cumințeniei obștești. Măscăricii, inșii fără (aparentă) miză, sunt vrednici de atenție mai curând decât cei recomandați de nume și
prestigiu. Chiar și în cazul franc-masonilor valahi, relativ cunoscuți, evocă numai sporadic personaje oficiale, reducând astfel la minimum numărul prezumtivilor «adepți», care, singuri, pot citi din semnele risipite în lume, când cu dărnicie, când cu parcimonie, de Marele Arhitect.
Sub girul hermeneuticii practicate de Vasile Lovinescu, s-ar putea justifica, poate, alăturarea numelui său de cel al lui Mircea Eliade. Dar și o raportare de acest gen pare hazardată, nerezistând unei cercetări atente. Cu atât mai mult cu cât însuși cel evocat – fălticeneanul – se eschivează a o accepta necondiționat, dincolo de respectul și considerația reciproce. Diferențele sunt mai mari și mai vădite decât afinitățile. De altfel, și Eliade judecă aspru stilul practicat de Guénon și emulii săi (printre «fideli» fiind și V. L.). O făcea în Jurnal, de pildă («Cărțile pe care le scriu eu sunt destinate publicului de azi, nu inițiaților…»), contrapunând schematismului și profetismului guénonist opțiunea pentru rigoare și probă. Hermeneutul «savant» se delimitează de cel «speculativ»; istoricul religiilor de cel al «inițierilor» nocturne.
Într-un anume sens, a-l evoca pe Vasile Lovinescu «istoricul» nu înseamnă doar a glumi în chip neinspirat, ci și a-i atribui o povară, fără doar și poate incomodă. Și totuși despre o istorie ne vorbesc scrierile sale – e drept, alta decât cea știută, a cuvântărilor politicianiste și a manualelor de școală. De altfel, cum am văzut, iscusitul simbolog suspectează «oficialul», «seriosul» și «evidentul», sforțându-se la orice pas a le dovedi precaritatea.
«Istoria oficială este aceea pe care o scriu învingătorii», glossa în ton cu Vasile Lovinescu unul din personajele semiotizate de Eco în al său Pendul… O fac cei robiți vremurilor. Astfel citită, ea ni se arată ca suită a deposedărilor și țesăturilor «pe față». Există și alta? Sau altele? Fiecare întâlnire cu V. L. pare să confirme – inclusiv cea de față, însumare a câtorva exerciții hermeneutice, vizând autori și semne din literatura «cultă».
În ce măsură autorii mari – se întreabă V. L. – sunt susceptibili a fi participat efectiv la desfășurarea unor scenarii oculte, regizate discret
de o instanță non-umană? Și-au asumat ei de bună voie rolul sau, dimpotrivă, au fost agenții inconștienți, neresponsabili, ai unui joc măsluit, pus la punct fără voința și știința lor? Cum s-ar mai putea afla adevărul, când acesta pare năpădit de prejudecăți și acoperit de taină, iar semnele – indirect mărturisitoare – ni se dezvăluie rar și în veșminte paupere? Cât de real și consistent este capitalul inițiatic al lui Creangă, Eminescu, Asachi, al lui Mozart sau Meyrink? Este Povestitorul «cutia de rezonanță» a Poetului, sau invers? Cine pre-ia și cine pre-dă? Fac parte dintre «aleși» sau nu?
Judecata lui Vasile Lovinescu se vrea fără greș și perfect motivată; ea se circumscrie unei supoziții inițiale, nelămurite, urmând ca demonstrația ulterioară să confirme. Plauzibilul este câștigat treptat, în jocul argumentelor, meticulos construite în tipar geometric. Speculația – când e bine înfrânată – capătă suficientă «rigoare». Uneori însă, tocmai surplusul acesteia din urmă reușește să convingă mai puțin. Convingerea însă, în cazul hermeneutului nostru, nu este dată neapărat de silogismele teoreticului, cât de recunoașterea unei simpatii ascunse, care leagă lumea prezentă, de o alta, «misterioasă», ferită de curiozități «profane».
„Nimic în lumea noastră nu-și are rațiune în el însuși – întărește Vasile Lovinescu –, ci, imediat, în planul superior lui; orice amănunt al vieții și al lumii înconjurătoare este în mod necesar simbolic, pentru că este «reprezentativ», are o calitate simbolică, existențială, firească… A trăi lumea simbolic înseamnă a o recunoaște ca gândire analogică, adesea de sens invers, a unui plan superior”. Așadar nu există întâmplare, nici lucru autonom, nedeterminat. Totul se circumscrie Principiului; pluralitatea manifestărilor sale dispune ca orice gest sau vorbă să posede o încărcătură semnificantă. „De aceea lucrurile cele mai mici în lumea noastră simbolizează lucruri cu atât mai mari din lumea imediat superioară, dar cu atât mai greu de interpretat”.
*
Dacă într-o privință istoria ni se arată ca succesiune a deposedărilor, dintr-o alta s-ar putea etala ca una a obsesiilor. Cel puțin așa lasă a se înțelege Vasile Lovinescu. Istoria obsesiilor este în fapt istoria
căutărilor. Căci ce înseamnă ea, obsesia, dacă nu reversul inopțiunii și platitudinii, al sterilității păguboase și «înțelepciunii»; este ieșire din matcă și transpunere, discernământ și fermitate, stăruință și zel. Cum am putea pricepe altfel «questele» eroilor invocați de autorul nostru, ademeniți și de mirajul țintei și de primejdia încercării? «Normalul» suspectează obsesia și o trece în registrul maladiv. Pentru el, mitul e fabulă, iar fabula ficțiune. Fantasme sunt și «rătăcirile» sfinților, povestea Graalului, legendele Templului, manifestele rosacrociste, obsesia Pietrei filosofice sau a norocosului Elixir? Vasile Lovinescu spune că nu. Cine nu crede, ori nu vrea, ori nu poate…
Ca și Guénon, V. L. țintește a reabilita metafizica pură și simbolismul, ambele vătămate de «povara» degradantă a modernității. Critica lor vizează Occidentul și instituțiile lui, filosofia «profană», secularizată, îndepărtată de sursele tradiționale, teatrul și muzica, rupte de filonul antic, originar, toate experiențele culturale afectate de morbul civilizației și al festinului «democratic».
În fapt, teama de mister a omului modern este teama de Dumnezeu. Cu cât își proiectează un scop mai îndepărtat, cu atât «încordarea» lui este slăbită. De aceea, fanatismul, nebunia și extazul, stând sub semnul excesului, dau obsesiei maxima febrilitate. La fanatism însă ajung doar marile spirite (dacă ar fi să-l credem pe Țuțea), la extaz doar sfinții, la nebunie – toți. Obsesia lumii de azi, de «fier» – patronată de duhul Răului – este acțiunea. «Limita» ei este buna-starea; nebunia ei – uitarea. În mijlocul «termitierei» umane – cum îi place lui V. L. să denumească mușuroiul colectiv – ești sufocat de angoasa mâncării. Un contemplativ, un leneș, pare venit de la antipod. Fixația lui e alta decât a mulțimii; persistând în ea însă, va fi lesne sufocat de povara cantității. Contemplativul este exclusul, cel din povestea lui Creangă, dus la spânzurătoare, vinovat de a fi nesocotit «regula muncii». Nerobit burții, acesta refuză compromisul («posmagii muieți»), alegând sacrificiul și mântuirea.
* * *
Cititorii textului de față, ca și ai celorlalte semnate de Vasile Lovinescu, vor observa probabil ponderea unor cuvinte cu rezonanță
«exotică» (mister, inițiere, tradiție primordială, mistic, esoteric…). Pe unii, semantismul lor îi frisonează serios, oferindu-li-se, deopotrivă, prilej de confuzie, derută, suspiciune și interes. Chiar și filosofii «serioși» se arată circumspecți, evitând să se abată de pe calea logicului, spre cea imprevizibilă, a ideilor «obscure», ori a cădea în capcanele superstițiilor, scandalului și spectaculosului ieftin, întinse astăzi cu atâta sârguință comercială.
Încercând să anticipeze astfel de preluări vicioase, Vasile Lovinescu se adresează în primul rând cunoscătorilor, și abia mai apoi celor «profani», ori marcați de scepticism. El însuși are orgoliul de a se socoti printre «inițiați». Să fie doar un capriciu gratuit, cultivat de Guénon, Marele Pontif contemporan al breslei? Sau certitudinea unei tainice întâlniri? În fapt, a cunoaște misterul înseamnă a-l cunoaște pe Dumnezeu, căci acesta, după tradiția scolastică, este in Deo abscondita ( ascuns în Dumnezeu).
Pentru Vasile Lovinescu, «drumul spre Centru» nu sfârșește, ci pleacă de la Dumnezeu. Căci nu-l cauți decât dacă l-ai pierdut și nu-l pierzi decât dacă l-ai avut. În felul acesta, certitudinea absolută este nu aflare, ci căutare. Dovadă și paginile volumului de față.
Petru BEJAN