Icoana Arhanghelului Mihail

Icoana Arhanghelului Mihail^glosar1

Într-o perioadă de întunecare ciclică, anumite funcțiuni spirituale centrale, a căror perpetuitate de-a lungul secolelor nu este decât oglindirea eternității Principiilor pe care le reprezintă – le însumează în lumea Generării și a Morții – se ocultează dar nu pot dispărea, împăcând astfel taina și actul de prezență. Pe lângă ocultarea simplă, se adaugă în unele cazuri și anumite scăderi, cum este somnul, amorțeala, inerția, o rană mereu deschisă și fără evoluție. Înaltul inițiat trăiește printre mizeriile lumii, pentru ca, printr-o aparentă comună măsură, să se producă o osmoză între el și ea.

De asemenea, caracterul universal al Mitului, faptul că este o realitate obiectivă și neatinsă, reiese cu strălucire în mitul Monarhului ascuns. Legenda cuprinde în ecuația ei toată Firea și o impregnează. Îl găsim în basmul propriu-zis, dar și în acea entelehie umană în stază de transmutație, de asemenea și în istoria propriu-zisă. Coextensiv Omului Universal, a cărui Artă o simbolizează, mitul regentează lumea în cele două moduri ale ei, Macrocosmosul și Microcosmosul.

Cum ar putea fi pusă mai mult în lumină catolicitatea mitului, când țese în pânza lui de Penelopă ființe de basm precum Făt-Frumos din Povestea Porcului, Albă-ca-Zăpada, Frumoasa Adormită, și ființe incontestabil istorice ca cei doi Staufeni, împărații Frederic Barbarossa² și nepotul său, Frederic al II-lea³, Charlemagne⁴, Regele Arthur⁵, iar în Moldova, Ștefan cel Mare⁶ și, până la urmă,

pe orice ființă care prin „mori și devino” (stirb und werde)^trad., năzuiește spre lumina ce nu apune niciodată și tărâmul neînviforat?

Petre Manoliu a publicat la 2 august 1938, în ziarul „România”, un studiu ilustrat cu reproduceri fotografice, despre o icoană a Arhanghelului Mihail, aflătoare, în 1938, în pronaosul Bisericii din Văleni, județul Neamț, fostă mănăstire de maici. Are 1,10 m înălțime, 85 cm lățime.

Pe ea, sus stă scris: „Arhanghelul Mihail, Păzitorul de Dumnezeu al țării”.

La stânga: „Această icoană este făcută de către oamenii din Crăcoani, Gavrilaș Vătămanu, Simeon Starleț, Mihăilă Efirm, Kraveț ce avea pe Ana, Savu Constantin, Constantin Vătămanu, Ana”. Termenul „făcută” trebuie înțeles ca fiind, în realitate, „comandată”.

La dreapta: „Această icoană a fost făcută din porunca lui IO Vasile Voevod, domnitorul Țării Moldovei, în luna august, ziua 11, veleatul 7156 (1651)”.

Iar dedesubt: „Această icoană a fost făcută de Tihomir sau Tugomir, zugravul din Țara Românească”.

Icoana a ajuns la Văleni, venind nu se știe cum din „biserica de la sfânta mănăstire de la Cetatea Neamțu”. Nu este limpede ce desemnează această formulă: Mănăstirea Neamț sau Paraclisul care exista în Cetatea Neamțului, ca în orice castel?

Arhanghelul Mihail este reprezentat cu sabia scoasă, ridicată în sus cu mâna dreaptă; mâna stângă rămâne jos, ținând teaca goală, cu gestul „Androginului Hermetic”, după cum observa Guénon⁷ într-o scrisoare adresată nouă, pe baza fotografiei icoanei pe care i-o comunicasem. Gestul corespunde celei mai riguroase ortodoxii tradiționale: mâna și partea dreaptă fiind pozitiv-masculine, mâna și partea stângă, negativ-feminine, mâna dreaptă sus, cea stângă jos; sabia propriu-zisă este un plin, teaca un vid, un receptacol, marcând un plus și un minus, activul și pasivul. Dar când o figură simbolică face gestul Androginului Hermetic, înseamnă că are puterea cheilor, că deschide și închide, că leagă și dezleagă, dar că administrează o lume în care, prin delegație, regentează. Pentru această operație, ființa de care vorbim

trebuie să se situeze, în fapt și simbolic, la punctul unde cuplurile de complementare se unifică și din care se dezbină. Or, acest punct nu poate fi decât unul, centrul planului de existență de care este vorba, „locul” unde toate antinomiile dispar, fiindcă nu mai sunt posibile; punctul de incidență al Verticalei polare, al Axului lumii, cu planul respectiv de fire.

Acest centru și funcțiunea care îl însumează sunt pomenite de toate tradițiile ortodoxe ale lumii, cu diferite nume. René Guénon le-a consacrat o carte întreagă, Le Roi du Monde.

„Titlul de «Rege al Lumii», luat în accepțiunea lui cea mai ridicată, cea mai completă și, în același timp, cea mai riguroasă, se aplică în mod propriu lui Manu, Legislatorul primordial și universal, al cărui nume se găsește sub forme diverse la un mare număr de popoare vechi; să reamintim numai pe Mina sau Menes al egiptenilor, Menu al celților și Minos al grecilor. Acest nume, de altminteri, nu desemnează deloc un personaj istoric ori mai mult sau mai puțin legendar; ceea ce desemnează în realitate este un principiu, inteligența cosmică oglindind Lumina spirituală pură, formulând Legea (Dharma^glosar) proprie condițiilor lumii noastre sau ciclului nostru de existență; în același timp, este arhetipul omului considerat special ca ființă gânditoare (Manava)”^*.

În tradiția iudeo-creștină, ființa care reprezintă această funcție, echivalentul lui Manu, este acel „care (este) ca Dumnezeu”, Mi-Ka-El, adică Arhanghelul Mihail, și se vede că nu ne-am depărtat de icoana noastră.

Mikael este fața luminoasă a lui Metatron^glosar8, „Îngerul Feței”, pentru că privește în față pe Dumnezeu. Mihail este socotit de noi ca fiind șeful ierarhiilor angelice cerești, după cum oglindirea lui în lumea noastră, „Regele Lumii”, este Șeful ierarhiei inițiatice pământești.

„Vom spune că, precum șeful ierarhiei inițiatice este «Polul^glosar pământesc», Metatron este «Polul Ceresc», și că acesta își are reflexul în acela cu care este în legătură directă de-a lungul Axei Lumii. Numele său este Mikael, Marele Preot […] El nu are numai aspectul de Clemență, ci

și pe acela de Justiție; nu este numai «Mare-Preot» (Kohen-ha-gadol)^trad., dar și «Mare Principe» (Sâr-ha-gadol), șeful armatelor cerești, adică în el este principiul puterii regale, ca și al autorității sacerdotale sau pontificale”^*.

Vom scoate implicațiile acestor enunțări fundamentale mai jos. Deocamdată, să continuăm examinarea icoanei. Arhanghelul atinge cu picioarele pământul. Or, deoarece el se identifică cu Axa Lumii, cum am văzut mai sus, punctul său de tangență cu pământul este în mod necesar centrul lumii sau o specificare a lui. Inscripția din vârful, din cheia de boltă a icoanei: „Arhanghelul Mihail, păzitorul de Dumnezeu al Țării”, își pierde caracterul vag și capătă semnificație precisă, că Dumnezeu l-a pus să păzească această țară.

Picioarele îngerului sunt depărtate unul de altul, pentru că Unitatea principială, reprezentată de bustul și capul lui, nu poate să se fixeze în lumea noastră decât polarizându-se; Axul central, singurul perceptibil în ceruri, devine invizibil în lumea noastră duală; în schimb, devin vizibile cele două picioare, de o parte și de alta a lui.

Putem spune că, funcțional, așa trebuie reprezentați îngerii trimiși în misiune. Iată ce scrie în Apocalips (cap. X):

1. „Apoi am văzut un alt înger puternic care se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; fața lui era ca Soarele și picioarele lui erau ca niște stâlpi de foc […]. A pus piciorul drept pe mare și piciorul stâng pe pământ […]”.

5. „Și îngerul, pe care l-am văzut stând în picioare pe mare și pe pământ, și-a ridicat mâna dreaptă în cer” (adică, exact gestul îngerului din icoană. Cele două picioare stau pe elementele solide și fluide ale orizontului – n.n.)

6. „Și a jurat pe Cel ce este Viu în vecii vecilor, care a făcut cerul și lucrurile din el, pământul și lucrurile de pe el, marea și lucrurile din ea, că nu va mai fi timp.”

Îngerul poate vesti dispariția condiției temporale, pentru că simpla lui manifestare o produce, identificat fiind cu verticala polară, unde

toate antinomiile și condiționările sunt sorbite în punctul lor sintetic și central.

Tot așa, gravurile hermetice, reprezentând colosul din visul lui Nabucodonosor, îl arată cu picioarele depărtate uneori, cu o torță în mâna dreaptă ridicată și cu un vas din care curge apă în cea stângă, adică cu exact aceeași semnificație ca în gestul îngerului nostru.

Menționăm și faptul important, pe care-l vom interpreta mai încolo, că orizontala pământească și cele două picioare depărtate fac un triunghi cu vârful în sus.

Sub picioarele Îngerului, într-o groapă – care este propriu-zis o cavernă, stă lungit un voievod încoronat, înfășurat în mantie. El figurează baza orizontală a unui triunghi isoscel, a cărui bisectoare invizibilă verticală reprezenta forța cerului luând contact cu pământul. Cu alte cuvinte, avem un organism unic, în echilibrul lui perfect, de activitate și de pasivitate.

Nu se menționează nicăieri în icoană cine este „Voevodul”; se spune că a fost poruncită de Vasile Lupu, dar voievodul din cavernă este anonim, și asta este deja semnificativ. Petre Manoliu însă dovedește – și acesta este scopul principal al studiului său – că este vorba de Ștefan cel Mare. Reproduce chipul din fresca de la Dobrovăț și din Evangheliarul de la Humor, socotite ca cele mai portretistice din imaginile rămase de la marele Voievod și, în adevăr, asemănarea este izbitoare. Dar acesta este un fapt secundar, oricât s-ar mira profanii; principalul este că avem o imagine simbolică a funcțiunii pricipalului moldovenesc, de la întemeiere până la Vasile Lupu, a cărui strălucită și completă manifestare în afară, după cum se știe, a fost Ștefan cel Mare. Subliniem, în afară, pentru că, intrinsec, funcțiunea a fost totdeauna perfectă, continuu egală cu ea însăși, ca toate marile funcțiuni spirituale perene. Și elementul de perpetuitate îl arată icoana, nu numai prin chipul Arhanghelului Mihail, ci și prin acel IO din titulatura lui Vasile Lupu, comun și lui Ștefan și întemeietorului Bogdan și tuturor voievozilor moldoveni. Este, de asemenea, semnificativă data icoanei, 1651, aceea în jurul căreia s-au retras ultimii Rosa Croce^glosar9 în India (este greu de precizat ce țară era indicată exact prin acest nume).

Pentru orice cercetător, voievodul lungit în groapă este mort, dar, când ne uităm mai de-aproape, constatăm că mortul are ochii deschiși, că mortul nu este mort dar totuși nu este viu, fără să fie mort. Și pe această piatră de poticnire de primă mărime, nimic n-ar fi mai potrivit decât inscripția de pe mormântul regelui Arthur, Vivit non vivit^trad., o minune de cimilitură tradițională, ce poate fi citită ca unele oracole de la Delfi: vivit – non vivit vivit non – vivit, în care incipiente pot fi și viața și moartea, deoarece atât viața, cât și moartea ies cu rigoare una din alta, încât acela căruia i se aplică este în mod necesar fixat între ele două. Pentru a fi nemuritor nu este suficient să învingi moartea, ci și viața; formulă cu chip de Ianus^glosar, în care non-ul central este vidul metafizic care, după simpla solicitare, afirmă sau neagă pe vivit. Ocultarea lui Ștefan este și mai bine pusă în relief prin mantaua care-l înfășoară.

Că Ștefan cel Mare n-a murit, că se integrează în familia tradițională a monarhilor ascunși (dar fără moarte), între Arthur, cei doi Frederici, Carol cel Mare și atâția alții, este afirmat cu tărie în tradițiile populare moldovenești. Reproducem doar câteva, din cartea lui Simion T. Kirileanu, Ștefan cel Mare și Sfânt^*:

„Lumea crede că Ștefan cel Mare și Sfânt n-a murit, făr că s-a înălțat la cer, cu trup cu tot, ca să dee samă de faptele lui bune și creștinești” (p. 16);

„În vremea lui Ștefan cel Mare, iera tare bine în Țara Moldovei. Iar bătrânii spun că Ștefan nu-i mort. El are să mai vie și-atunci are să fie ferice în țara aiasta” (p. 19);

„Calul lui Ștefan paște pe una din păduri, dar cine-l poate prinde?” (p. 18).

Toți „monarhii ascunși” au un rol eshatologic:

„Ștefan cel Mare și Sfânt ar să’nvie înainte de învierea cea de obște, călare pe calul lui și cu sabia în mâna dreaptă, ținând-o drept în sus (ca Arhanghelul din icoană – n.n.). Atunci are să fie războiul cel mare. Locul

războiului are să fie pe valea cea mare de pe apa Moldovei, la Șese băi și atâta vărsare de sânge^glosar ce are să fie acolo, încât caii au să înoate până-n coame, în sânge omenesc” (p. 18-19).

Se vede deci că Eminescu nu scotea din capul lui:

„Ștefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta…

Tu te-nalță din mormânt

Să te-aud din corn sunând

Și Moldova adunând”.

Ceea ce reiese foarte limpede din icoană, în concepția autorilor ei, este calitatea de Om Adevărat a lui Ștefan. Luăm cuvântul în sensul lui riguros tehnic, care este traducerea termenului cen-jen^trad. chinez. În adevăr, Ștefan închipuie brațul orizontal al unei cruci, al cărui ax vertical e închipuit de Arhanghel. Cu alte cuvinte, Ștefan este totală pasivitate față de Arhanghel, care este total activ și principial, după chiar simbolismul dreptelor orizontale și verticale. Or, cine este total pasiv (musulmanii ar spune muslim, supus) față de Principiu, este ipso facto^trad. total activ față de lume. Această caracterizare nu poate conveni decât exclusiv omului care a reintegrat centrul lumii și al ființei sale, adică a recuperat starea lui Adam înainte de cădere. Iată câteva precizări ale lui Guénon, în La Grande Triade. Vorbind despre simbolul extrem-oriental Yin-Yang^glosar, lămurește: „tot ce este activ, pozitiv sau masculin e yang, tot ce este pasiv, negativ sau feminin e Yin”^*. În orice este în manifestare, există în mod necesar un dozaj indefinit variabil al acestor două principii. La ființa reintegrată, echilibrul perfect realizat între Yang și Yin îl face pe Omul Primordial total Yin față de Principiu, deci, prin compensare, total Yang față de Lume, pe care, prin această structurare, o stăpânește și o regenează având mandatul Cerului.

Or, exact așa ni-l arată icoana pe Ștefan cel Mare, nu numai din perspectiva doctrinei Yin-Yangului, ci și prin alte date ale ei.

Observasem la început că picioarele lui Mikael și solul alcătuiesc un triunghi cu vârful în sus. Acest vârf coincide cu ceea ce, foarte

defectuos, s-ar putea numi sexul îngerului; în realitate, este vorba de iod-ul divin, de virilitatea transcendentă, de logos-ul spermatikos, iar cei care văd ceva licențios în acest simbolism se judecă pe ei înșiși și riscă să sufere contralovitura atitudinii lor profanatoare. Reamintim faimoasa planșă, numită „Rosa-Croce”, din Amphitheatrum Sapientiae Aeternae^trad., a lui H. Knutrath¹⁰, al cărui centru coincide cu Iod-ul lui Crist în cruce. Baza triunghiului din icoană este solul, dar această orizontalitate este total însumată, personificată de Ștefan, pentru motivele spuse mai sus; astfel se poate afirma că, în realitate, Ștefan este baza triunghiului al cărui vârf este logosul spermatikos^glosartrad. al lui Mikael; și pentru că acesta este vârful ierarhiei inițiatice și șeful centrului spiritual suprem al lumii, triunghiul cu vârful în sus reprezintă pe cei trei șefi supremi ai Centrului în chestiune. Aici trebuie să ne referim din nou ia Guénon:

„După părerea lui Yves¹¹, șeful suprem al Agartthei^glosar12 poartă titlul Brahâtma^glosar […], suport al sufletelor în spiritul lui Dumnezeu; cei doi asesori ai lui sunt Mahâtma, reprezentând Sufletul Universal și Mahânga, simbolul întregii organizări materiale a Cosmosului; este diviziunea ierarhică pe care doctrinele occidentale o reprezintă prin ternarul Spiritus, Anima^trad. (suflet), Corpus, care este aplicată aici după analogia constitutivă a Macrocosmosului și a Microcosmosului. Este important de remarcat că acești termeni, în sanscrită, desemnează propriu-zis principii, și că nu pot să fie aplicați la ființe umane, decât în măsura în care ele reprezintă aceste principii, astfel încât, chiar în acest caz, sunt atașați la funcțiuni, nu la individualități”^*.

Și atunci, examinând icoana, putem constata cu ușurință care era funcția Principatului moldovenesc și a lui Ștefan cel Mare – aceea de Mahânga, principiul organizării materiale și politice a Cosmosului. Dacă mai este nevoie, un alt text al lui Guénon explică simbolismul triunghiului cu vârful în sus, al icoanei noastre:

„Pentru ca să ne servim și de un alt simbolism, nu mai puțin riguros exact, vom spune că Mahânga reprezintă baza triunghiului inițiatic și

Brahâtma vârful lui; între ele două, Mahâtma încarnează în oarecare măsură un principiu mediator (vitalitatea cosmică, Anima Mundi^trad. a hermetiștilor). […]

Să ne explicăm și mai net: lui Brahâtma îi aparține plenitudinea celor două puteri, sacerdotală și regală, privite principial și oarecum în stare nediferențiată; aceste două puteri se deosebesc apoi pentru ca să se manifeste, Mahâtma reprezentând în mod special puterea sacerdotală și Mahânga pe cea regală. […] De altminteri, fiind «dincolo de caste», Mahâtma și Mahânga au în ei, fiecare, ca și Brahâtma, un caracter în același timp sacerdotal și regal”^*.

Mai jos, Guénon arată că aceste trei personaje sunt indicate în tradiția creștină ca fiind identice cu cei trei regi magi. În lamaism, cele trei funcțiuni sunt reprezentate de Dalai Lama, realizând spiritualitatea lui Buddha, Tasi Lama, realizând știința lui teurgică, și Bogdo-Khan, realizând forța sa materială și războinică. Este curioasă asemănarea de nume dintre Bogdo-Khan – în special la turci și în Orient – și Bogdan, numele întemeietorului „oficial” al Moldovei și al țării însăși, aceasta converge și cu constatările noastre de mai sus.

Că un principe relativ puțin important în istoria profană a putut totuși exercita – în plin, dar ascuns – funcția regală în întreaga lume, este o trăsătură caracteristică a lui Kali-Yuga^glosar13, în care exteriorul nu deconspiră mai niciodată interiorul. Dar profanii pot fi nedumeriți, o concedem. După prăbușirea ideii imperiale în Evul Mediu (prea vizibilă, deci vulnerabilă), după moartea lui Enric al VII-lea de Luxemburg și desființarea Ordinului Templului¹⁴, în noua organizare, mult mai secretă, a esoterismului în Occident, funcția de Mahânga (sau de Chakravarti) a putut fi suportată de o monarhie pe care nimeni n-o băga în seamă din cauza exiguității și excentricității ei, ferită de curiozitățile indiscrete, dar nu prea depărtată, situată în Orientul apropiat european.

Iată, tot din cartea lui Simion T. Kirileanu, o tradiție care îl arată, cum nu se poate mai bine, pe Ștefan cel Mare, în funcțiunea de Mahânga:

„El spunea că înainte de a muri, Ștefan făcu o hartă și pe hartă însemnă soarta ce-l aștepta pe fiecare popor.

După aceea, puse harta într-o ladă de fier și porunci s-o îngroape în Suceava. Cheia o aruncă.

Toate neamurile, ci-că ar ști de această hartă, dar li-i frică să dezgroape lada, căci s-ar porni războaie crâncene. De aceea, mai bine lasă lada îngropată”^*.

Lada de fier este o Arcă; este de fier, pentru că suntem la ultimele momente ale Vârstei de fier. Este evident că Ștefan apare aici ca un vizionar al destinelor ulterioare ale lumii, și că, o dată hotărârile luate, ele sunt irevocabile și irezistibile. Încuind lada și zvârlind cheia, Voievodul se arată și ca stăpân al cheilor.

Am arătat, după Guénon, că nu numai Brahâtma, dar și Mahâtma și Mahânga însumează dubla putere-sacerdotală și regală. Este semnificativ în această privință, numele popular al Voievodului nostru: „Ștefan cel Mare și Sfânt”, indicând foarte bine acest dublu caracter. De ce nu sunt numiți sfinți și alți voievozi români, tot așa de evlavioși, cu teamă de Dumnezeu, ctitori de biserici și mănăstiri, ca și Ștefan cel Mare?

Pe pieptul îngerului e o cruce elementară, ale cărei brațe sunt făcute de o serie de cruci mici, în formă de X, care este crucea calităților sensibile.

Până acum ne-am ocupat de ierarhia inițiatică pământească, simbolizată de triunghiul inferior pe care l-am studiat. Repetăm citatul din Guénon: „vom spune că precum șeful ierarhiei inițiatice (Regele Lumii) este «Polul Pământesc», Metatron este «Polul Ceresc», și acesta își are reflexul în acela cu care e în legătură directă de-a lungul Axei Lumii (s.n.). Numele său este Mikael, Marele Preot”^*.

Deci ierarhia inițiatică pământească este o oglindire a ierarhiei spirituale cerești, „cu care e în legătură directă de-a lungul Axei lumii”. Dacă ierarhia pământească este simbolizată de triunghiul făcut de picioarele lui Mikael și de Ștefan cel Mare, ca să aflăm acum triunghiul

ceresc, nu avem decât să imprimăm privirii o mișcare de translație verticală de-a lungul corpului îngerului, în speță Axa Lumii, și ajungem la triunghiul superior, făcut din creștetul capului lui Mikael și de cei doi umeri ai lui, pe care, așteptând parcă să ne ilustreze o doctrină augustă și perenă, aflăm două capete, cu barba răspândită pe antebrațe; împreună cu cel al Arhanghelului fac ternarul ceresc, căruia ternarul pământesc, studiat până acum, îi este numai o oglindire.

Se poate spune că cele două capete sunt capete de ciobani; dar se poate spune și mai bine că sunt capete de daci; o simplă privire pe coloana traiană și asupra bustului lui Decebal de la Muzeul Termelor din Roma ne-o arată cu prisosință. Avem deci de-a face cu ciobani daci. Nu se poate exagera importanța acestei constatări, căci dovedește continuitatea unor tradiții precreștine până în secolul al XVII-lea; de-abia mascate de un fard de creștinism. Căciulile par din alt material decât blană de miel, feutru… De altminteri, continuitatea este sugerată și altfel: Ștefan stă ocultat în caverna lui, după cum sta ascuns Zalmoxis în peștera din muntele sfânt, și este probabil că icoana reprezintă prelungiri zalmoxiene în secolul al XVII-lea.

Dacă cele două capete sunt dacice, după ce model le-a pictat cu atâta exactitate zugravul nostru? Căci asemănarea este impecabilă. Pe vremea aceea, pictura nu devenise încă arheologică. În secolul al XVII-lea n-avea lumea grija exactității, iar pictori contemporani zugravului nostru, un Rubens, un Rembrandt, pictau pe faraon îmbrăcat în pașă turcesc și pe Cleopatra în rochiile Helenei Fourment și ale Saskiei. Și asta în țări occidentale care „marinau” în umanism de trei secole! Ce să spunem atunci de Moldova acestor vremuri, scoasă din istorie, cufundată într-o sublimă noapte atemporală? Întrebarea totuși subzistă: de unde această riguroasă asemănare cu capetele strămoșilor daci? Răspunsul nu poate fi decât unul: un același costum ritual, trecut din veac în veac, de la Zalmoxis la Vasile Lupu, o dată cu inițierea de care atârna.

Nu există element mai pozitiv, binefăcător, vital, tămăduitor în viața unui popor, decât prezența în centrul lui ocult, în nodul lui vital, a unui personaj despre care se spune că n-a murit, că, ocult, pătimește

și înflorește odată cu el, și-i adună într-un punct chintesențial toate posibilitățile permanente, îi sublimează pătimirile și îi melancolizează bucuriile, care între Soare și Lună dibuie locul Luceafărului.

Deci, pe lângă funcția arhetipală a lui Manu, pentru întregul neam omenesc, există specificații ale lui la unele popoare, în tradiția „monarhilor ascunși”, care devin astfel arhetipuri particulare.

E de ajuns să ai sumare cunoștințe tradiționale¹⁵, ca să-ți dai seama de imensul beneficiu al acestei stări de fapt. Ștefan este arhetipul românesc, permanența noastră națională, dar nu trebuie să se dea nici un iz modern – patriotic acestui cuvânt. Prin urmare, și arhetipurile particulare sunt localizate simbolic în caverne; echivalentul lor în microcosmos este inima. De aceea, legendele, cântecele despre Ștefan cel Mare îl dezmorțesc în caverna inimii; cu condiția să fie repetate, pomenite, reamintite într-una, devin o repetiție sacră, un japa – cum îi spun hindușii –, mai ales dacă sunt încadrate de mijloacele rituale pe care le dă creștinismul. Și este foarte probabil că aceste incantații, actualizând pe Ștefan cel Mare, existau în organizațiile inițiatice din Moldova, după cum este foarte probabil ca numele pomenite pe icoană, ale acelora care au comandat-o, reprezintă pe membrii unei asemenea organizații, al cărei patron suprem să fi fost „IO Vasile Voevod”. Icoana devine expresia fixă, spațială, a unor litanii ce se desfășurau în timp. Și spațializarea timpului este definiția lui Magnum Opus^glosartrad., realizarea dispariției timpului, făgăduită solemn de îngerul din Apocalips, care, după cum am văzut, este identic cu îngerul din icoana noastră. Primejdii de interferențe sumbre există pentru pasionatul care face asemenea invocații pe socoteala lui, fără încadrare, și asta s-a văzut în istoria foarte recentă a țării; totul se ține în țesutul cosmic, de la borboros^trad. până la ceruri; dar primejdia nu există pentru membrii unor organizații inițiatice în care aceste litanii – invocații făceau parte din ritual; lucrul se vede și acum în organizațiile inițiatice șiite din Iran, unde invocarea Imamului Ascuns este fundamentală. Un invocator al lui Ștefan cel Mare, împlinind asemenea condiții, era ocrotit de „chiurasa impenetrabilă și de busola infailibilă” a cunoașterii doctrinale, a bunei intenții și a mijloacelor rituale autentice.

Că Ștefan cel Mare este o rană deschisă, sângerând în centrul vital al poporului nostru, pătimire și tămăduire în același timp, împiedicând în orice caz împietrirea inimii, o arată și alte tradiții. Astfel, se spune că în zilele când a fost smulsă Bucovina din trupul Moldovei, călugării de la Putna au fost înspăimântați câteva nopți de flacăra unui foc roșu care ardea în interiorul bisericii, și care, bineînțeles, nu avea nici o realitate materială.

Dar sforțările cutremurătoare, periodice, ale lui Ștefan cel Mare, de a se reactualiza în mijlocul poporului său, în clipe înstelate, cu izbândă relativă dar nu totală, pentru că toate condițiile nu sunt încă îndeplinite, sunt admirabil povestite de o legendă basarabeană, culeasă și publicată de Tudor Pamfile, în 1910, în revista „Ion Creangă”. Citàm din ea:

„Oamenii mai dinainte erau mai cu frică de Dumnezeu și cu rușine de oameni, de aceea și Dumnezeu le mai arăta câte o taină, pe care cei de acum n-o mai pot vedea. Spun că peste Prut, în cealaltă (parte – n.n.) moldovenească, pe malul Prutului, la un loc aproape de un târg Ștefănești, într-un câmp, înconjurat de jur-împrejur de ogoare și finețe, este o stâncă mare, naltă de te’nceuri^trad. (te-nfiori – n.n.) când te uiți la dânsa. Acolo sus, sus de tot, este Casa Doamnei, unde-i biserica sufletului Sfântului Ștefan Vodă și comorile lui din viață. Mai vine el pe pământ, dar numai acolo, că-i vine îndămână să vadă pretutindeni. Necuratului nu-i place asta și încearcă să prăbușească stânca, scociorându-le ca pe corabia lui Noe și n-a fost chip. Stâncele-s apropiate una de alta de parcă-s gură-n gură; ci-că chiar vorbesc tare de taina asta în limba lor.

Aici, cum am spus, vine Sfântul, odată pe an, la Paști, nu singur; da cine-i așa de bun la Dumnezeu ca să-l poată vedea? Cei mai demult le-au văzut, că noi, altfel, n-am ști lucrurile ce aveți să le auziți. În sara spre Paști, când toate Duhurile rele și gujuliile cele necurate se ascund prin adâncurile și zămcile lor, vine un Înger dumnezeesc de-al Sfântului Ștefan – că el are mai mulți ca slugi – și scoate cheia de aur de la Casa Doamnei dintr-o bulboană din Prut, unde-i dată în seama unui somn mare, născut mai înainte de Ștefan, și deschide ușa casei. Se luminează ca vara la amiaz și mai ceva încă; nici o suflare străină nu se mai aude atunci; tac toate. Îngerul face un semn și orice duh necurat s-a dus din văzduh, din ape, pe pustiu. În casa împodobită cu icoane din cer și mândrețuri nespuse

se aprind lumânări de te taie lumina. Și-i de-a mirare mulțimea mare de suflete bune de moldoveni, ce-s sus la Divanul din Cer, dar gios în astă seară. Și mai sunt și alți oameni de limba și legea noastră, da au chip de păsăruți albe și frumușele, îngeri cu ochi blânzi dar de foc. Apele Prutului amuțesc. El stă pe loc. Nici un larmăt. Chiar somnul iese din adânc, să-și mai vadă pe Vodă odată. Deschis este cerul la Miezul Nopții. Ștefan se pogoară lin, dar în trup așa adevărat, că așa i-a dat trup de sfânt nevăzut, cum a fost în viață, în haine albe, la cingătoare are iataganul, în mână buzduganul, pe cap o coroană de pietre – da’s stele – e înconjurat de păsărici, tot suflete ce i-au fost lui mai dragi în viață. El vine să-și mai vadă ce-i mai fac, somnul lui, Moldovenii, dacă mai sunt curați ori se corcesc și sufăr cu lifte spurcate. Se așază pe tronul de aur și cu ochii spre apa Nistrului, face un semn cu mâna și, ca din senin, dealurile se pleacă, toate înălțimile pier, făcându-se una cu văile, își mișcă înapoi mâinile, face aceleași semne, își vede ca în palmă locul și neamul. Zboară spre el tânguirile inimilor curat moldovenești și vede ce mare-i amarul și jalea. Și cât îi de sfânt, el începe a plânge și plânge cu lacrimi de foc. Sare ca ars de durere și uită că-i dus dintre noi, dar plânge înainte, în picioare; și plâng jalnic toate sufletele! Dar nu poate nimic să îndrepteze el, sfântul, ci la toți le trimite vorbă: să gândească el mare-i Dumnezeu: aude, vede și toate le însamnă la carte; și crestături pe răbuș el tot face, până s-a umplea cartea odată și odată și lemn de răbușuri în cer n-a mai fi pentru ale noastre nevoi. Pe loc îngenunchie el, Domnul cel mic din cer, că acolo numai Dumnezeu e mare și sufletele și îngerii îs de giur împregiur și cu el îngenunchie și ele; se roagă el vajnic să-l lase în larg, să mai iasă odată.

Și nu se îndură prea Sfântul Dumnezeu. Se roagă cu lacrimi ce rugul sfințesc și apa ușoară o fac și plâng întărind inima celor români, a moldovenilor nenorociți; și îngerii în ceruri și sfinții viteji, tovarășii de-ai lui, ca de-alde Sân-Gheorghe, Simedru! Și păsăruicile albe stau gata să cadă de jale! Prutul, el încă jălește, iar Dumnezeu, ce caută la ei toți din cer, de abia își mai ține inima, că așa de scârbit îi e cerul. Deodată însă Ștefan sare român în picioare, fața îi e roșie ca gotca; e foc și pară în suflet; se crede iar Vodă și buzduganul cu dreapta îl învârtește iar cu stânga scoate iataganul tăios. Pe loc se strânge în giurul lui poporul din sânge domnesc. Și-i pare lui bine, că-i vede pe toți ca-n ulcică. Mai zice o vorbă da’ nu știu spre cine: «asvârle-vor oasele afară pământul și loc pentru suflet voi nici în iad să aveți! Perdutu-mi-ați neamul! Veni-voi eu doară – nu-s veacuri de om – și atunci veți cârșca!»

Dumnezeu însă îl vede, nu-l lasă și de-ndată îl cheamă, căci se umezește de ziuă și voia nu-i este ca să-l apuce aicea pe el. O sfântă umbră cu duh – că cerul se-nchide – face un semn și lumina cea sfântă asfinte, iar casa se-ncuie cu huet de trăznet. Și Ștefan cu inima tângă, spre înălțime, ca fulger, ca un arhanghel cu îngeri, plutește voinic spre cer; și toate aice se-ntorc cum au fost. Somnul se cufundă în casa-i cea veche. Prutul duduie și clocotește de ciudă, că l-a făcut leneș o clipă, că tare îi drag să tot mai vadă pe sfânt și viteaz. Ușa se-nchide, cheia sare ca o stea în valuri, somnul o prinde și o pune în cămară, că are să dea samă de ea. A doua zi, în toate sufletele moldovene se simte o întărire, că Tata și Sfântul nu uită de noi și vede măișoarele (necazurile, dorurile – n.n.) noastre și ziua de mâne a noastră e a lui. Iar Sfântul nostru de Vodă nu contenește; se roagă să-l lase în lume, că nu poate să rabde, dar Domnul Prea Sfântul, ce drag îi este de Ștefan și lui, că-l știe sfetnic și aproape de el îi zice:

«– Mai este vreme! Așteaptă: are să fie și asta!»

Și noi așteptăm, că așteptarea ii cuvânt străbun și bun. Iar cartea cea mare a noastră, mai, mai, e umplută – și Sfântul e gata să vie înarmat întocmai ca firtatul lui, Sfântul Gheorghe, din lifte o să facă o movilă, pe care flăcăii noștri să joace”.

Vedem că Monarhul ascuns are două fețe: una involutivă, identică cu ocultarea lui, reducerea la un germen în oul lumii, și una expansivă; fața impatibilă și fața patibilă ca cele două firi ale lui Hristos. Și este natural să fie așa, pentru că Monarhul ascuns este o expresie a Omului Primordial, a Inimii lumii, prin urmare a sistolei și diastolei ei, limită între Principiu și Manifestare, Mijlocitor, Primul și Ultimul în Creațiune, după cum Dumnezeu e Primul și Ultimul în Principiu. Numai că Alfa și Omega, la Dumnezeu, exprimă o tautologie, un scurtcircuit etern, pe când la Omul Universal^glosar ele sunt la începutul unei Anabaze și la sfârșitul unei Katabaze. De aceea, manifestarea Monarhului ascuns nu are nimic individual în ea; se face pe ritmul mersului astrelor, în momentele critice ale ciclului anual și-n curmătura stihiilor. Litaniile de felul acelora pe care le-am citat în cursul acestui studiu nu au menirea să evoce o ființă, o entitate, ci o prezență reală, cu lungimi de undă identice cu acelea ale Incantatorului. Această sincronizare produce actualizarea feței ascunse a Omului Primordial în adâncul inimii

recitatorului. E un fel de maturare a Oului Lumii în Microcosmosul nostru. Dumnezeu permite relativizarea principiilor eterne într-o colectivitate tradițională și națională, cu condiția ca aceasta să recunoască universalitatea metafizică ce se ascunde în dosul acestei relativizări. Mai precis, mizericordia divină a permis românilor în vremile tradiționale ale țării ca, prin specificarea Omului Universal, care la ei este Ștefan cel Mare, să ajungă la Arhetipul Ceresc al acestuia, Mikael, cum ne-o arată icoana, și de la Mi Ka El (al cărui nume înseamnă exact „care e ca Dumnezeu”), apoi la Dumnezeu de-a dreptul, fără alt epitet, dar cu condiția esențială ca acest proces de universalizare progresivă să nu se oprească în mijlocul drumului, la persoane intermediare, căci atunci avem ceea ce se cheamă în Kabală „tăierea rădăcinii plantelor”. Imprudentul cade sub adumbrirea feței sumbre a lui Mikael, sub influența lui Satan, Stăpânitorul acestei lumi, care este Regentul „Atractului invers al naturii”, Kundalini^glosar16 descendentă. Aceasta nu împiedică realitatea existenței cultului de dulie^glosar* al lui Ștefan cel Mare; existența icoanei, care a stat și stă în biserici, este o dovadă care nu suferă contradicție. Dar cultul de dulie al Voievodului era în funcție de cultul suzeranului său direct, Mikael, și în funcție de adorarea lui Dumnezeu. În acest fel, și numai în acest fel, cultul de dulie producea redeșteptarea Arhetipului adormit în inima credinciosului, aducea actualizarea lui. Cum o spune un profesor de teologie de la Oxford, C.S. Lewis: „Zeii nu ne vor vorbi față în față decât atunci când și noi vom avea o față”^sursa.