Note

9. Rosa Croce – societate cu caracter «secret», ai cărei adepți își propuneau să realizeze o adevărată renovatio universale. Emblema acestora era un trandafir roșu, pictat în mijlocul unei cruci – simbol ce fusese purtat și de cavalerii creștini pe timpul cruciadelor. Apariția R. C. este legată de publicarea, între 1614-1615, a trei lucrări atribuite lui Johann Valentin Andreae (Allgemeine und General Reformation, Fama Fraternitatis Roseae Crucis și Confesio Fraternitatis). În Fama, ordinul este prezentat ca avându-l fondator pe Christian Rosenkreutz, după unii personaj simbolic, după alții real, presupus a fi trăit între 1378-1485. Alte surse îl identifică în persoana lui Thomas a Kempis, autorul celebrei Imitatio Christi, a cărui biografie corespunde aceleiași perioade (? 1380-1471). Fama Fraternitatis se adresa tuturor savanților Europei cu chemarea de a se asocia confreriei, pentru a grăbi renovația lumii occidentale, prin crearea unei comunități intelectuale capabile să întocmească planul unei reforme educative de amploare. Sursele doctrinare ale R.C. trebuie căutate în tradiția mistică și profetică apuseană (Augustin, Pseudo-Dyonisie Areopagitul, Gioacchino da Fiore, Meister Eckhart, J. Tauler, Ruysbroeck, Thomas a Kempis, Paracelsus…). Din 1616 – anul retragerii lui Andreae și fidelilor săi – până în 1635, mișcarea decade, retragerea lor într-o țară necunoscută (poate India) este susținută de R. Guénon, suspectat de alți interpreți de a fi eludat în analiza fenomenului orice criteriu de ordin istoric sau lingvistic. Mai mult, s-a afirmat că în fapt n-a existat vreo fraternitate a rosacrociștilor, totul nefiind decât un joc intelectual ce urmărea să incite oamenii la o cunoaștere reciprocă mai bună, dar care a degenerat în forme contaminate de «exotism». Este știut că ordinul R.C. va influența apariția și proliferarea lojilor franc-masonice de mai târziu.

14. Ordinul Templului – întemeiat la 1118, la Ierusalim, de către Hugues de Payns, pentru a proteja pelerinii ce vizitau Pământul Sfânt. Papa Clement al V-lea și Filip cel Frumos, regele Franței, iritați de prezența lor și de ritualurile considerate «scandaloase» obțin condamnarea lor ca eretici, imputându-le «renegarea lui Hristos, apostazie, dedarea la acte de idolatrie și un cumplit desfrâu în timpul ceremoniilor secrete». La 1314, după un lung și istovitor proces, Marele Maestru al Ordinului, Jacques de Molay și adepții săi au fost arși pe rug la Paris. Unele speculații afirmă o eventuală retragere și repliere a templierilor nesuprimați, în alte țări, pentru a distrage atenția persecutorilor și a răzbuna moartea lui de Molay. Von Eschenbach povestește că au ajuns în posesia Graalului, pe care l-ar fi transportat în India, în Agarttha, reședința Marelui Pontif. Doctrina și regulamentul ordinului aparțin Sfântului Bernard de Clairvaux (1123). Ritualurile lor sunt puțin cunoscute, dar se știe că se închinau unui idol reprezentând un cap hirsut, numit Baphomet, purtau spade și armuri, deși erau călugări, și făceau legământ de credință, sărăcie, castitate și supunere.

15. Cunoștințe tradiționale – referitoare la Tradiția primordială, anterioară tuturor formelor exterioare, specific religioase sau de altă natură, de la care s-ar origina toate. Istoria înseamnă ruptură și degradare, de aceea – spun teoreticienii esoteriști – refacerea legăturilor tradiționale poate fi decisivă pentru cunoașterea adevărului. Prin aceasta se încearcă atestarea unei vechimi legendare tuturor doctrinelor «secrete», perpetuate printr-un lanț regulat și neîntrerupt de adepți («inițiați»), păstrători ai unor mesaje oculte, de inspirație divină. Acestea ar fi conservate în câteva «centre spirituale izolate», legate de un centru suprem, depozitar al unui mister superior. În literatura de acest gen, se presupune că aceste cunoștințe tradiționale au fost preluate de către celți de la enigmaticii atlanți, locuitori ai continentului scufundat, despre care vorbea Platon, risipiți după catastrofă fie în Britania, fie în Egipt. Tradiția primordială mai este numită și «polară», aluzie făcându-se la ideea de Pol inițiatic, invizibil dar esențial, unde se concentrează înțelepciunea în lume.

17. Franc-masoneria – «Este o instituție filantropică ce se străduiește să realizeze un ideal de viață social… Este un ordin sau o confrerie grefată pe vechile asociații de lucrători și mistici din evul mediu, dar organizate în secolul al XVIII-lea într-un spirit mai larg… Nu este o societate secretă, ci numai una închisă… Regulile fundamentale, legile sale, istoria, numele aderenților nu sunt ascunse» (la Grande Encyclopédie). Originile franc-masoneriei sunt controversate. Unii încearcă să argumenteze o filiație templiero-rosacrocistă. Cert este că trecerea de la masoneria «operativă», a meseriașilor și arhitecților, la cea modernă, «speculativă», s-a petrecut în Anglia, în 1717, prin fuziunea celor patru loji londoneze. Se înfiripă o lojă centrală, în care elementele de doctrină sunt puse în acord cu exigențele fiecărei loji componente. De la această dată, organizații similare se răspândesc în majoritatea statelor Europei, inclusiv în Țările române.

31. Piatra filosofală – în sensul alchimiei mistice, p.f. ar fi omul ajuns la desăvârșire după multiple prefaceri spirituale. În alchimia practică, piatra se prezintă sub forma unei pulberi roșii, strălucitoare, de culoarea «rubinului» (Paracelsus). Prin încălzire, topire și diluare se urmărea transformarea unui metal obișnuit în aur. P.f. este în același timp Panaceul (Remediul) universal și Elixirul de viață lungă. După unii, dă puterea de a câștiga nemurirea, după alții puterea de a deveni invizibil, de a se deplasa după voie în spațiu, ori de a cunoaște rațiunea ultimă a lucrurilor. Alchimiștii desemnau p.f. cu acrostihul Azoth, format din prima literă a tuturor alfabetelor (A), urmată de ultima literă a alfabetelor latin, grec și ebraic, ceea ce înseamnă: Piatra este începutul și sfârșitul oricărui corp.

41. Arborele sefirotic – reprezentare geometrică, diagramată, a cabaliștilor evrei medievali, prin care se descriau modalitățile în care En Sof (Dumnezeu) se poate manifesta în lumea profană. En Sof se revelează în 10 moduri, prin 10 sefiroturi (Coroana-Kether, Înțelepciunea-Hokmah, Inteligența-Binah, Mila-Hesed, Forța-Geburah, Frumusețea-Tiferet, Victoria-Netzan, Gloria-Hod, Temelia-Iesod, Regatul-Malkut). Fiecare cerc, limitare sau determinare a En Sof-lui este o sefira. Sefiroturile sunt așezate într-o ordine precisă, fiecare înscriindu-se ca element distinct în structura arborelui cabalistic – imagine schițată a universului unificat, a vieții lui Dumnezeu. În Noua Cabală, unul din marii «vizionari», Isaac Luxuria (1534-1572), descrie amestecul luminilor din sefiroturi cu «cojile» (kalifoturi sau kliphoturi – cum găsim în transcrierea lui V. Lovinescu), reprezentând negativul, forțele răului, ce trebuie decantate de sefiroturi pentru a se obține salvarea, mântuirea. În Il Pendulo di Foucault, Umberto Eco își intitulează cele 10 capitole, nu întâmplător, cu numele celor 10 sefiroturi, schițate, de altfel, în forma arborelui chiar la începutul romanului.

45. Cupa Graalului – vas sacru, din smarald, în care Iosif din Arimatheea ar fi adunat sângele și apa scurse din rana făcută lui Hristos de lancea centurionului Longin. Este folosită, după legendă, și la Cina cea de Taină. Vasul ar conține licoarea nemuririi. Face mobilul unei întregi literaturi, cunoscută sub numele de Ciclul breton al Graalului sau de Ciclul Mesei Rotunde. Tema este abordată mai întâi de Chretien de Troyes (1180) și apoi de Wolfram von Eschenbach în al său Parzival (scris între 1200-1210). Etimologic, graal ar deriva dintr-o vocabulă grecească – krater – cupă, vază, crater, simbol important în tradiția gnostică și hermetistă. «Questa», căutarea vasului ascuns, are valoare soteriologică, desăvârșind în același timp și gnosa, cunoașterea supremă.

48. Urmându-l pe R. Guénon, V. Lovinescu face des referiri la ținutul hyperboreean, în jurul căruia s-au țesut speculații fără șir. În mitologia greacă, hyperboreenii erau localizați în nordul Europei și Asiei. Alte scrieri îi identificau cu atlanții, locuitorii Atlantidei, continentul dispărut în urma teribilului diluviu. În textele lui Guénon, acest ținut misterios este depozitar al tradiției primordiale, polare, și al cunoștințelor inițiatice. Societățile secrete, esoterice, cunoscute până acum, caută tocmai să reînnoade firul acestei tradiții, perpetuându-o prin transmisie directă, de la «inițiat» la «inițiat». De aceea, bună parte a preocupărilor celor doi se rezumă la a identifica și localiza posibilele verigi intermediare ale acestui lanț. În cazul de față, «suspectul» este Asachi.

49. Funcția spirituală despre care se vorbește este cea a perpetuității (Lex Perenna), divulgată de jocul ocultărilor și revelărilor periodice ale unor personalități reale. În veacul al XVIII-lea, se spune că două persoane ar fi avut această funcție. Prima este Contele de Saint – Germain – despre care s-a crezut că ar fi fost încarnarea succesivă fie a lui Francis Bacon, fie a lui Christian Rosenkreutz, fondatorul legendar al Ordinului rosacrocist, fie a lui Proclos ori Saint – Albans – un adevărat Ahasverus al vremurilor moderne. Despre el, Voltaire spunea că «este un om care nu moare niciodată și care știe tot». Călătorește sub diferite nume prin toată Europa, îmbinând misiunile diplomatice cu cele secrete. Este pomenit de G. Papini în Gog, ca personaj plictisit de nemurire. De altfel, se spune că atât el, cât și Cagliostro, celălalt personaj (vezi nota 1 la «Incantația sângelui»), posedau Elixirul de viață lungă și, ca atare, se pot perinda nestânjeniți de la un secol la altul. Asachi auzise, probabil, vorbindu-se despre ei.

51. Cagliostro (vezi și nota 2 din «O nouă fațetă a lui Asachi»). Personaj din familia «nemuritorilor». Ca și Contele de Saint – Germain, își poate preschimba înfățișarea indiferent de loc și timp. Fusese identificat cu Joseph Balsamo, care ar fi trăit între 1743-1795. C. era considerat printre altele șeful Superiorilor Necunoscuți, înaltă recunoaștere inițiatică. Fusese inițiat în franc-masonerie la 1777, dar vine în Franța (1784) cu prestigiul de mare maestru și de magician. La Lyon fondează un atelier masonic (La Sagesse Triomphante), în care erau lansate idei și experimente puțin obișnuite. Inspirat de misterele egiptene, considerate mai vechi și mai importante, C. înființează o Lojă de rit egiptean, în care motivele franc-masonice sunt amestecate cu elemente de magie. Spre sfârșitul vieții este implicat în celebrul Proces al Colierului Reginei și va sfârși în temnițele de la Saint-Office, din Roma.

* Louis Laloy, Légendes des Immortels, Paris, Société des Trente, 1992, p. 40 și 46. Există un monument istoric, pe lângă orașul Ucian, pe malul râului Yangtsi, Turnul Huanhelsu, al Cocorului Galben, loc vestit de pelerinaj. O veche legendă povestește că odată, a coborât din cer un sihastru purtat de un cocor galben; sihastrul și cocorul s-au înălțat numaidecât în văzduh. Poetul Tsuei-Hao scrie, printre altele, despre acest mit: „Sboară bătrânul pe cocorul galben, / Și turnul a rămas pustiu, / Sboară pe veci cocorul galben / Și de milenii se întinde / Un gol nemărginit în cer.” Poezia Turnul Cocorului se cântă pe melodia Pu Sa Man. Pu Sa înseamnă „Bodhisattwa”; probabil aceasta era calitatea spirituală a sihastrului. E vorba de o „influență spirituală” care părăsește un ținut lăsându-l, spiritual, pustiit.

Notă asupra ediției

Icoana Arhanghelului Mihail

Trestia de aur

Interpretări inedite ale simbolismului din două snoave aparținând lui Ion Creangă

Teatrul demiurgului. (la rădăcinile dramei)

Deus ludens

O nouă fațetă a lui Gh. Asachi

Incantația sângelui. Actul I

Note de lectură. La romanul lui Gustav Meyrink, Der Engel von westlichen Fenster

Considerații asupra ultimelor 12 devize din «Profeția Papilor» a Sfântului Malachie