1905 — Vasile Lovinescu s-a născut la 30 (17) decembrie în Fălticeni, ca fiu mai mare al lui Octav Lovinescu, avocat, și al Anei Cetățeanu. Tatăl, frate cu criticul literar Eugen Lovinescu, se trăgea din comuna Rădășani, iar mama din localitatea Subcetate, având în ascendență pe I. Budai-Deleanu. Scriitorul a mai avut doi frați: Octav, avocat (1913—1945), și Horia, dramaturg (1917—1983). El face parte așadar dintr-o familie care a dat literelor noastre mai mulți scriitori, între care și Anton Holban, văr (1902—1937), Monica Lovinescu, vară, și Alexandrina Lovinescu, vară. Copilăria în Fălticeni, pe atunci un târg patriarhal, i-a fost normală, „adică fabuloasă”, cum va spune scriitorul însuși. Nici nu putea fi altfel când s-a petrecut între Nada Florilor și Dumbrava Minunată, între bojdeuca lui Creangă, casa Sadoveanu și Buciumeniul lui Ion Dragoslav.
1912 — Școala primară și gimnaziul le face în „urbea” natală, la gimnaziul Al. Donici, unde bunicul său, Vasile, era profesor și director.
1920 — Familia mutându-se în București, unde tatăl său este avocat la diverse firme, Vasile Lovinescu urmează liceul la Sf. Sava. După revenirea familiei în Fălticeni, el rămâne în capitală unde face Facultatea de Drept, nu pentru că ar fi avut vreo înclinație pentru
această disciplină, ci pentru a rămâne în profesia tatălui său. În paralel urmează câțiva ani la clasa de vioară a Conservatorului.
1928 — După terminarea facultății, Lovinescu lucrează ca jurisconsult la diverse firme, la primăria municipiului și apoi la Creditul Minier, până în 1947 când instalarea dictaturii îl silește să renunțe. În tot acest timp însă, principala preocupare a tânărului rămâne spiritualitatea, sub toate formele ei tradiționale, pentru care se simțea atras încă din anii liceului, și pe care le studiază intens. În acest domeniu, el publică în anii 30 numeroase articole și eseuri în reviste ca: Viața Literară, Viața Românească, Adevărul Literar și Artistic, Credința, Familia, Azi, Vremea etc., precum și câteva traduceri din germană, franceză și engleză. Figura care-l atrage în aceste începuturi de studii tradiționale este cea a misticului Bo Yin Ra, german de origine, care a avut se pare o ratașare inițiatică la o organizație cosmologică din Asia Centrală, ca și cea a scriitorului german Gustav Meyrink. Din cărțile lui Bo Yin Ra află Vasile Lovinescu de cartea lui René Guénon, Le Roi du Monde, pe care o și traduce (fără să o poată însă publica). Din acest moment gânditorul francez devine mentorul lui spiritual.
1934 — Începe corespondența cu René Guénon, retras la Cairo, care va dura neîntrerupt până în 1939, în paralel cu o meditație susținută a cărților lui și a marilor texte ale esoterismului universal. Chiar dacă va continua să scrie în reviste și să aibă relații cu unii scriitori români ca Dan Botta, Dan Petrașincu, Mircea Eliade și mai ales Sandu Tudor, atenția lui principală se îndreaptă spre obținerea unei inițieri, adică a unei ratașări la o linie de spiritualitate esoterică efectivă. Legături strânse se stabilesc cu Marcel (Mihail) Avramescu, poet de avangardă la a cărui revistă Memra (Cuvântul) va colabora, și cu Mihai Vâlsan, și ei în căutarea unei inițieri, și de asemenea în corespondență cu R. Guénon. Primul va trece în curând la ortodoxie (1936) și apoi se va preoți; al doilea va obține o inițiere în Franța (1937).
1935 — Face un pelerinaj la muntele Athos căutând o binecuvântare isihastă, pe care ar fi putut-o obține cu condiția să rămână într-o mânăstire atonită; nefiind cetățean grec, lucrul nu era posibil la vremea aceea.
1936 — La sfatul lui R. Guénon pleacă în Franța, la Amiens, și în Elveția, la Basel, unde obține o inițiere alawită, prin Titus Burckhardt și Frithjof Schuon, după care se întoarce în țară. Nu e vorba de o
convertire la Islam, cum greșit s-ar putea crede, ci de integrarea într-o organizație esoterică universală (sufism), încă vie și efectivă. De aici încolo, principala preocupare a lui Lovinescu, devenit „fiu al clipei”, va fi realizarea spirituală. Va mai publica, în 1936—1937, în revista Etudes Traditionnelles, sub pseudonimul Geticus, un studiu, în franceză, de istorie și geografie mitică, intitulat La Dacie Hyperboréenne. În 1939 face încă o călătorie în Franța, pentru a lua legătura cu F. Schuon, maestrul său spiritual. Aici îl reîntâlnește și pe M. Vâlsan, rămas la Paris ca diplomat, care primise și el o inițiere din aceeași sursă, și care va întemeia în curând la Paris o tariqah condusă de el.
1940 — În timpul războiului, reformat din cauza unei vederi slabe, Lovinescu își va împărți timpul între ritualul inițiatic și meditația textelor sacre, între Fălticeni și București, unde se va stabili definitiv.
1945 — Are loc căsătoria cu Steliana-Victoria Păunescu care îi va fi o fidelă „păzitoare a pragului” și o constantă „piatră de șlefuire”. În timpul refugiului de la sfârșitul războiului, casa și biblioteca din Fălticeni îi vor fi devastate, ceea ce nu-l va rupe de locul natal, deși va continua să locuiască, într-o demnă sărăcie, în București.
1948 — Întemeiază în București, cu ajutorul lui M. Vâlsan, un grup inițiatic pe care-l va conduce până prin 1958, când, din cauza izolării și a ambianței ostile, grupul se va dizolva. În toată această perioadă, Lovinescu renunță la scris, consacrându-se ritualului și realizării spirituale, împreună cu grupul respectiv, totul rămânând ascuns lumii profane. Întreține o corespondență cu T. Burckhardt și M. Vâlsan.
1958 — Întâlnește la Fălticeni pe subtila, puțin cunoscuta poetă Lucreția Andriu (1913—1964), în a cărei casă din București întemeiază un cerc de studii și meditație tradițională pe care-l va numi mai târziu în unele scrisori „fraternitatea lui Hyperion”. Din acest grup vor face parte poetul Radu Vasiliu (1923—1990), Florin Mihăescu, Roxana Cristian, Viorica Moșinschi (1913—1980), Mariana Veleanu (1922—1975), Raluca Vasiliu, Margareta Vasiliu, Teodor Ghiondea, Dan Stanca. Activitatea acestui grup va continua aproape săptămânal, cu excepția lunilor de vară când Lovinescu se retrăgea la Fălticeni, menținând legătura prin scrisori. Această insulă de libertate spirituală va continua astfel să existe în anonimat și să „activeze”, puternic polarizată de prezența intelectuală a lui Lovinescu, în ciuda ambianței ostile și amenințătoare.
Baza studiilor și meditațiilor o va constitui opera lui R. Guénon, dar și textele sacre ale marilor tradiții exo și esoterice universale.
1964 — După moartea prematură a Lucreției Andriu, grupul se va reuni cu aceeași regularitate, în alte locuri, până în anul 1980 când Vasile Lovinescu se retrage la Fălticeni. (Deși nu într-o formă organizată, acest grup guénonian și lovinescian își va urma lucrarea, mai difuză dar nu mai puțin reală, în ciuda acțiunii separatoare a spațiului, timpului și ambianței, încercând să mențină o continuitate de tradiție și simbol.) Încă din 1964, Vasile Lovinescu își reia scrisul, resimțind nevoia de a fixa adevărurile tradiționale care, transmise numai oral, riscau să se dilueze sau chiar să se piardă. Așa se încheagă între 1964—1972 cele două studii Al patrulea hagealâc și Creangă și Creanga de Aur, publicate mai târziu, care pe măsura elaborării erau citite în grup, ca și de altfel aproape toate celelalte scrieri ale sale, fiind apoi difuzate în copii dactilo.
1972 — După terminarea acestor studii, în anii 70, Lovinescu va continua să scrie eseuri și studii de mai mică întindere pe teme tradiționale, comentarii de folclor și opere spirituale, studii de istorie și geografie sacră. El putea fi văzut aproape zilnic la Biblioteca Academiei studiind texte sacre și lucrări rare. Un timp, scriitorul a ținut un Jurnal alchimic și metafizic, conținând meditații de o mare pătrundere spirituală, de la doctrină și simbol la tehnica inițiatică. Unele fragmente din aceste studii și eseuri au apărut în România literară, Orizont etc.
1980 — Scriitorul se retrage definitiv la Fălticeni, în casa părintească de pe str. Sucevei, devenită între timp Galeria Oamenilor de Seamă (1972), prin donația și grija soției sale. În acești ultimi ani, ca și în toate vacanțele de vară, Lovinescu regăsește ambianța acelui Fălticeni oniric, oraș al strămoșilor și al copilăriei, în al cărui peisaj el descoperea sacralitatea locurilor de odinioară. Între meditațiile din camera-chilie, de o mare simplitate și noblețe, și plimbările pelerinaje, însoțit uneori de prieteni, scriitorul a dus o viață simplă, aproape ascetică. Când se stinge, în 14 iulie 1984, el nu mai era demult din această lume.