Scrisorile din anii 1972–1975 — Scrisori crepusculare

23 (24)

Scrisorile din anii 1972–1975

Folticeni, · 31 Iulie,1972

Dragă prietene,

Am primit scrisoarea matale din 25 c. E adevărat, că la început a fost cam rece aici, și acum călduri caniculare (vorbă să fie! cum spune Creangă^sursa). Dar toate neajunsurile sunt compensate de aerul, în adevăr, transcandent, care e aici. Mi-au trebuit zece zile ca să mă obișnuiesc cu el. Acum s-a făcut.

Nu m-am pus încă pe lucru, pentrucă, în privința lui Creangă (căci pe el l-am luat aici), principalul e făcut. Prin urmare, nu ar fi decât să-l adaptez la mentalitatea unui public cititor ceva mai răsărit, admițând că acesta există. Apoi, aproape totala lipsă de siguranță în ce privește publicarea, nu-mi dă ghes la lucru, mai ales, că sunt lucruri noi și grele de introdus în lucrare, în primul rând problema Demiurgului ^glosar ^sursa (Dănilă Prepeleac ^glosar, Stan Pățitul, Ivan Turbincă și în altele, și raporturile dintre Tradiția Hyperboreană ^glosar și Tradiția Atlantă ^glosar (Povestea Porcului și Harap Alb). Dar ai cui vorbi?

Îți mulțumesc pentru vești, dar nu-mi place deloc ce-mi scrii despre duduia Silvia. Să nădăjduim în Dumnezeu. Te rog să mă crezi că sunt cu toată prietenia, solicitudinea și dragostea alături de mata și doamna Mihăescu, căreia te rog să-i transmiți respectuoasa mea prietenie. Te rugăm, eu și cu Stella, fă tot posibilul să vii și pe la noi. Nu concepem o vară fără mata.

Textele lui Jünger, în adevăr, impresive^sursa. De cum am venit aici, am pus mâna, aproape întâmplător, pe Sonetele către Orfeu ^glosar ^sursa ale lui Rilke. Sunt o otravă transcendentă, o prana ^glosar ^trad. care dizolvă toate nodurile, chiar pe ale vieții, toate precipitatele,sărurile într-un cuvânt. De o lună trăiesc între cer și pământ și aud lira poetului hyperborean, pe toate dealurile de aici; Orfeu la Oprișeni^sursa!

Gesang...ist nicht Begehr^vers.

Gesang ist Dasein. Für den Gott ein Leichtes.

Wann aber sind wir?

In Wahrheit singen, ist ein andrer Hauch.

Ein Hauch um nichts. Ein Wehn im Gott. Ein Wind.

24 (25)

(sonet III, prima parte)^sursa.

Am primit pachetele de ziare ce mi-ai trimes și pentru care îți mulțumesc încă odată. Fii liniștit în ce privește "Express"urile^sursa.

Cu toată dragostea

V.L.

P.S. Salută pe duduia Lilica^sursa și pe toți prietenii pe care îi mai vezi.

24,IX.72

Dragă prietene,

Am primit ultima matale scrisoare și-ți mulțumesc pentru tot ce conține. Cred că totuși voi putea fi la București prin jurul Crăciunului. Pentru mine monotonia Folticenilor se transmută în incantațiune. Nu e amorțire, din contră. Probă e că pot scrie la Creangă, care-mi dă prilej de nenumărate și neprevăzute actualizări. Munca e foarte asiduă, pentrucă în realitate e o re-creațiune care are puțin de a face cu vechea mea lucrare. Ceeace scriu e neconformist și inactual la un grad care e o sfidare față de lumea modernă. Nu are nici o șansă de publicare, tant mieux;^trad. nu vreau să fac nici un compromis.

Deabia aștept să ascult muzica tradițională înregistrată de care-mi vorbești. O profesoară din Folticeni, a asistat la București la spectacolul "Visul unei nopți de vară"^sursa și mi l-a descris ca o parodie blasfematorie. Dar, cele ce-mi spui, schimbă chestiunea. Capul lui Bottom, la interferența jocului ielelor, e într-adevăr o idee! Mă întreb, pentru prima oară, dacă numele Titania (titanică)^sursa nu o pune pe zâna noastră, ex parte substantiae^trad. și că Midsummernight^trad. este totuși Janua Inferni^trad.. Mă gândesc la o posibilă interpretare politică. Măgarul e Anglia puritană, mercantilă și cromwelliană care se închega atunci. Hypolita, regina Amazoanelor^sursa, strămoașa amazonismului modern, elementul cel mai virulent al Apocalipsului, Fiara și The Whore^trad..

Am primit regulat "Monde"^sursa și-ți reînoesc mulțumirile.

Omagiile mele respectuoase dnei Mihăescu. S-a împlinit

25 (26)

un an dela pierderea pe care ați făcut-o^sursa. Stella vă trimete salutări; și din partea mea tuturor prietenilor și matale

V. Lovinescu

Folticeni · 24 Noembrie,1972

Dragă Roxy,^sursa

Ne-a făcut mare plăcere, mie și Stellei scrisoarea ta. Mă las greu desprins de aici, tocmai din cauza "rădăcinilor" de care-mi vorbești. Dacă le simți tu care ești din cealaltă parte a țării, îți închipui ce este cu mine care sunt localnic. Numele de Cristina mi se pare foarte bun și nu trebue să te lași impresionată de superstiții, ținând seama de coincidența cu numele nașei. (Stella spune că dacă faci gemeni, pe unul ți-l botează ea).

Dar dece Corvin, în eventualitatea unui băiat?

Corvinus^trad. vine dela Corvus,^trad. Corb, pasărea heraldică a Corvineștilor^sursa, care au o așa frumoasă legendă inițiatică. E un nume măreț, hieratic și pompos. Dacă e vorba de asta, de ce nu numele de Căliman, care se găsește în frații Jderi a lui Sadoveanu^sursa? E un nume de munte dar și de om, mai ales în Bulgaria. În Islam e numele unuia din cei opt îngeri care susțin tronul divin. E curios că toate trei numele, Cristina, Corvin și Căliman încep cu C+ numele de familie.

Salutări cordiale din partea mea și a Stellei, ție și lui Gri. Aștept revederea și ușurarea ta.

V. Lovinescu

Folticeni · 9 Noembrie,1972

Dragă prietene,

Am întârziat cu răspunsul, fiind în stază ^glosar de asimilare, ca un boa constrictor, a diferite probleme ce ne interesează. Digestia e laborioasă producând inerție. E o scuză slabă, o recunosc.

Cunosc legenda "Domnului de Rouă ^glosar"^sursa, care de cele mai multe ori e Ler-împărat, dar uneori "Troian", ceeace e foarte

26 (27)

semnificativ. Cum "Arborele-Vieții" distilează roua care învie morții, Domnul de Rouă e stăpânul Arborelui Lumii ^glosar. Este de asemenea stăpânul Zorilor, adică Luceafărul ^glosar de Dimineață, Stella Matutina ^glosar ^trad..

Într-o carte apărută de curând "Misterul Bomarzo^sursa", pe care nu știu dacă o ai, se descrie un parc din Latium, aparținând principilor Orsini, cu diferite etape "labirintice", începând cu "Păzitorul Pragului ^glosar" care deschide o gură enormă ca să te înghită, de pe cuvertura cărții. Autoarea spune: "adeseori în Europa de Nord-Vest, vestigii labirintice se numesc din bătrâni, în gura poporului, "Troia" sau "Troia Borg". Orașul Troia de pe coasta Asiei Mici era considerat în antichitate centrul legendar al cultului labirintic ^glosar. Asta mi-a reamintit saga în proză de care îmi vorbeai. Vezi deci, ce importanță are identificarea lui Lear cu "Troian"^sursa.

Am mai citit o "elegie" în proză a lui Boccaccio^sursa, cu titlul semnificativ "Fiammetta", Mica Flacăre. Sunt tribulațiunile sufletului căzut în flacăra mare a pasiunilor, răscumpărat până la sfârșit. Retorismul e insuportabil, dar așa e legea "jargonului". Termenii sunt aceia ai "Fedelilor d’Amore ^glosar ^trad.".

Am mai citit o carte coreană de Kim Man Cijun^sursa, "Visul celor nouă suflete", care arată caracterul iluzoriu al Timpului.

Cât despre Parsifal-Dragoș, exploziile se țin lanț. Supozițiile lui Tonnelat despre livretul lui Wagner^sursa, sunt ale unui om fără competință. Nu știe ce poate fi transmisiunea orală. Poate fi secretă timp de șase secole și după un naros ^glosar ^trad., să se socotească util să emerjeze prin Wagner. E în natura lucrurilor ca Wolfram să nu fi spus tot și tot în natura lucrurilor ca Wagner să dezoculteze când bate ceasul Destinului.

Remarcabil și semnificativ în cel mai înalt grad mi se pare cursul omogen, fără soluție de continuitate, al predaniei, dela Wagner la Meyrink. E vorba de eliberarea unui principiu masculin, simbolizat de lance, dintr-o captivitate asurică-feminină; Herakle la Omfalos ^glosar, Uranus emasculat^sursa, cu

27 (28)

organele căzute pe pământ, Merlin ^glosar "adormit" de Viviana. Când ne vom reîntâlni, îți voi arăta identitatea în detalii.

Îți spuneam că identitatea de tradiție și continuitate merge până la Jünger. Îți amintești de strania etimologie a lui Wagner^sursa Parsifal-Fal, ceeace dă versiunii mitului un iz zoroastrian. Or, "Heliopolis ^glosar" are un cartier locuit de Parsi^sursa, populație persecutată. Chiar eroul se căsătorește cu fiica unui Parsi.

Cât despre "descoperirile" privind pe Dragoș-Parsifal, sunt atât de uluitoare, încât au nevoe de explicitări verbale la fiece pas. E necesară tapiseria discuției. Așa, de ex. am descoperit două miniaturi ale lui Matei Caragiale^sursa, care prin eliminări succesive, nu pot reprezenta decât blazoane ale lui Dragoș! Și cu ce detalii semnificative! Dar pentru asta trebue să le vezi. Le voi aduce la București.

În subsidiar, știi că Dragoș apare ca fidelul vasal al regelui Ungariei, Ludovic cel Mare. Sorinel Gorovei îmi semnalează^sursa, că numai cu doi ani înainte de întemeierea Moldovei, în 1359, "Regele a făcut o expediție contra Lituanienilor păgâni obținând de la ducele lituanian Kiejstat promisiunea creștinării; ducele a întărit jurământul într-un chip original: a efectuat sacrificiul ritual al unui bou". Or, exact acelaș lucru avea să-l facă Dragoș, peste doi ani în Moldova. E firesc chiar din punct de vedere profan, ca Dragoș să-și fi însoțit Suzeranul în expediția litvană.

Respectuoase sărutări de mâini doamnei Mihăescu, salutări prietenilor; te îmbrățișez cu afecțiune.

V. Lovinescu

Folticeni · 18 Septembrie, 74

Dragă Roxy,

Am primit scrisoarea ta și suntem bucuroși că te-ai simțit bine cu noi. Dealminteri și noi ne-am simțit tot atât de bine cu tine.

În același timp, îți închipui consternarea noastră când am aflat de pătimirile micului Corvin. O boală nedetectată la un

28 (29)

copil e totdeauna îngrijorătoare, pentrucă micuțul nu poate să și-o spună.

Sperăm, din tot sufletul, că totul se va aranja. Noi ne "gândim" la tine cum o ceri.

Cu toată dragostea,

V. Lovinescu

Folticeni, · 23VI,1975

Dragă prietene,

Am primit scrisoarea matale și am fost retroactiv cu voi toți la Înălțare, cu un păhărel de Drăgășani care coroborează așa de bine înălțările. Am găsit un mit în care Dionysos ^glosar se căsătorește^sursa cu nimfa Zefir, cu numele de Aura, adică Suflul, Duhul. Deaceea, după zece zile dela Înălțare se coboară Duhul Sfânt^sursa? Ispas ^glosar ^trad. e ispășire, judecată, dar ce are asta în comun, specific cu înălțarea? Hristos se ridică pe nori când se înalță; tot pe nori se va coborî ca să judece vii și morții. Este aceasta elementul comun?

Îmi pare bine că urmați lectura; continuitatea e un substitut al perpetuității. Îmi pare rău însă de inevitabilele depresiuni care vă bântuie. Se pare că trebuie să le suportăm; pot interveni doar cu sfatul, căci în ce privește exemplul...

Am avut în mână, cu câteva zile înainte de plecare, "L’Art de L’Icône^sursa ^trad." de Evdokimov. Eu am recitit cartea lui Roux despre Argonauți^sursa, cu citate și exemplificări de o incomparabilă valoare inițiatică. Deasemenea, am reluat "Heliopolis", vrăjit în recidivă de fântânile lui arteziene. Ce zici de pasajul acesta citit chiar astăzi?^sursa

"Iar dacă ți-ai închipui timpul trecând încă și mai iute, atâtea nașteri și morți ar fi asemeni coloanei de apă aruncată spre cer de o fântână arteziană, pe care vântul o împrăștie în cădere. Ce-ar putea rămâne din această cascadă fugitivă, în afară de arca curcubeului care naște din ea după legile luminii, mai pură și mai durabilă decât diamantul?"

29 (30)

Acestea fiind zise, nu știu dacă Jünger este inițiat sau contrainițiat.

A propo^trad. de Jünger, transmite-i duduiei Lilica gratitudinea mea în recidivă.

Plimbările pe care le-am reluat constituiesc acelaș îndemn spre reculegere. Totul e suflu și ison ^glosar ^trad.. Ambianța s-a retras într-un palat de cleștar și labirintul care duce la ea e invizibil. Ofelia damnată în fundul apelor^sursa.

Eu revăd pe Creangă și sunt consternat de modificările și adițiunile, pe care trebue să le adaug într-una. 600 de coale scrise în zadar!

Dl. Popa a fost cam bolnav^sursa. Îi citesc pe Creangă. Îți trimite salutări. Îmi povestea de basmuitorul lui, Moș Sandu Rău (numele adevărat nu o fi Râu?) că avea un șarpe în casă pe care îl chema cu fluerul. Dar tot cu fluerul îl trimitea înapoi. Solve, coagula ^glosar ^trad.. Prin părțile lui, placenta, locul cu care e învălit fătul se numește Corabia lui Noe. Pe ea trebue moașa s-o îngroape undeva, unde nu știe nimeni, mai ales părinții (capital). La Argo, partea din apă se numea pântece^sursa; suprastructurile și pânzele, periton.

Te așteptăm cu toată dragostea la Fălticeni. Dacă, din întâmplare, vii deadreptul, adu-mi cartea lui Fay despre Gnosticism^sursa. Salutări afectuoase tuturor prietenilor, respectuoase sărutări de mâini dnei Mihăescu.

Cu toată dragostea,

Vasile Lovinescu

Folticeni · 25.7.75.

Dragă Roxana,

Am primit amabila ta invitație, pentru care, Stella și eu îți mulțumim. Totuși ne gândim la incomoditatea și dificultatea deplasării, mai ales eu care am datorii imuabile față de mine...

Ne-ar face mare plăcere, ca, în trecere spre București, să dai o raită cu Corvin pe la noi. Realmente plăcere.

Cu toată afecțiunea,

V. Lovinescu.

vers. Rainer Maria Rilke, Die Sonette an Orpheus, partea I, sonetul 3 (1922) — autorul citează, prescurtat, versurile 5, 7–8 și 13–14. Sonetul întreg (textul canonic): „Ein Gott vermags. Wie aber, sag mir, soll / ein Mann ihm folgen durch die schmale Leier? / Sein Sinn ist Zwiespalt. An der Kreuzung zweier / Herzwege steht kein Tempel für Apoll. // Gesang, wie du ihn lehrst, ist nicht Begehr, / nicht Werbung um ein endlich noch Erreichtes; / Gesang ist Dasein. Für den Gott ein Leichtes. / Wann aber sind wir? Und wann wendet er // an unser Sein die Erde und die Sterne? / Dies ists nicht, Jüngling, daß du liebst, wenn auch / die Stimme dann den Mund dir aufstößt, – lerne // vergessen, daß du aufsangst. Das verrinnt. / In Wahrheit singen, ist ein andrer Hauch. / Ein Hauch um nichts. Ein Wehn im Gott. Ein Wind.” — „Un zeu o poate. Dar spune-mi, cum să-l urmeze un om prin lira îngustă? Simțirea lui e dezbinare. La răscrucea a două căi ale inimii nu stă templu pentru Apollo. // Cântul, așa cum îl înveți tu, nu e dorință, nu e pețire a ceva ce s-ar dobândi la urmă; cântul e ființă. Pentru zeu, un lucru ușor. Dar când suntem noi? Și când întoarce el // spre ființa noastră pământul și stelele? Nu asta e, tinere, că iubești, chiar dacă glasul îți deschide atunci gura, – învață // să uiți că ai cântat. Asta se scurge. A cânta în adevăr e un alt suflu. Un suflu în jurul nimicului. O adiere în zeu. Un vânt.” «Gesang...ist nicht Begehr» e prescurtarea autorului. [Rainer Maria Rilke — Die Sonette an Orpheus (1923), de]

trad. Fedeli d’Amore — „Credincioșii Iubirii” (it.): poeții «stilului dulce nou» (Guido Cavalcanti, Dante, Cino da Pistoia), în care Luigi Valli și Guénon (L’ésotérisme de Dante, 1925) au văzut o organizație inițiatică cu limbaj convențional («jargonul»), unde «Doamna» e Înțelepciunea divină.

Glosar — Fedelilor d’Amore: Fedeli d’Amore (it., „Credincioșii Iubirii”) — cercul poeților lui dolce stil novo (Dante, Guido Cavalcanti, Cino da Pistoia), în care Luigi Valli (Il linguaggio segreto di Dante e dei «Fedeli d’Amore», 1928) și Guénon (L’Ésotérisme de Dante, 1925) au văzut o frăție inițiatică, legată de Templu, cu un „jargon” cifrat în care „Doamna” e Înțelepciunea divină. Autorul recunoaște termenii lor în alegoriile pe care le citește (p. 27), în selva oscura a basmului (p. 45; și p. 93, 161). V. Madonna Intelligenza. → glosar: Fedelilor d’Amore

trad. „Dizolvă, coagulează” (lat.) — formula celor două operații ale Marii Opere alchimice, care se succed ciclic (volatilizarea fixului și fixarea volatilului), ca expirația și inspirația; aici, chemarea și trimiterea șarpelui cu același fluier.

Glosar — Solve, coagula: Solve et coagula (lat., „dizolvă și coagulează”) — deviza celor două operații complementare ale Operei alchimice: „volatilizarea fixului” și „fixarea volatilului”, desfacerea unui corp și reînchegarea lui pe o treaptă mai înaltă; pe plan cosmic, expansiunea și contracția, sistola și diastola, viața și moartea. Moș Sandu, basmuitorul lui Vasile Popa, care își chema șarpele din casă cu fluierul „dar tot cu fluerul îl trimitea înapoi”, e pentru autor „Solve, coagula” (p. 30); formula revine răsturnată, „Coagula-Solve” (p. 109), și ca dublă mișcare a lumii (p. 84, 162). → glosar: Solve, coagula

glosar Luceafărul — Planeta Venus, „steaua dimineții” care vestește răsăritul și „steaua serii” (Vesper, Hesperos) care se aprinde după apus; rom. luceafăr vine din lat. lucifer, „purtător de lumină” (gr. Ἑωσφόρος, Φωσφόρος). În Apocalipsa (22, 16), Hristos se numește „steaua strălucitoare a dimineții”, iar Litania Loretană o numește pe Fecioară Stella Matutina; în Isaia (14, 12), „luceafărul, fiul dimineții” căzut din cer a devenit, la Părinți, numele îngerului căzut. În colindele românești, „un luceafăr de-mpărat” e steaua Nașterii, iar în balade luceafărul grăiește eroilor. Mihai Eminescu a dat Luceafărului numele lui Hyperion — titanul tată al Soarelui, al Lunii și al Aurorei la Hesiod (Teogonia 371–374) — în poemul Luceafărul (1883): ființa nemuritoare care coboară de două ori, din apă și din cer, spre Cătălina și se întoarce, la cuvântul Demiurgului, în nepăsarea lui rece. Pentru Lovinescu, prietenii din cercul lui alcătuiau „fraternitatea lui Hyperion”.

În volumul Steaua fără nume, Lovinescu a dat Luceafărului o tâlcuire cosmologică: el „apune la Răsărit, răsare la Apus, oriens in Vespere”, călătorind pe axa orizontală a Avatarelor, „de-a lungul unei secțiuni transversale a vortexului cosmic”; e „un daimon”, crepuscular, „vestitor de Neant, fără ca să fie Neantul”, iar cufundarea lui în noaptea primordială e „o liturghie cosmică”. Formula latină apare și în textul dictat despre privighetoare: Latet sol in sidere, oriens in vespere (p. 40).

În scrisori, Luceafărul e centrul vieții lăuntrice a autorului. Domnul de Rouă din colinde e „stăpânul Zorilor, adică Luceafărul de Dimineață, Stella Matutina” (p. 27); în primăvara lui 1977, autorul încearcă în zadar să spargă, în „cerul de smoală” al sfârșitului de ciclu, luminișuri spre „celălalt tărâm, unde domnește Luceafăr-Împărat” (p. 60); „feciorul de crai” al bocetului „e și Ciobănașul dar și Luceafărul, mai ales că seara e indicată ca spațiul intelectual al bocetului” (p. 64). În 1978 vine mărturisirea cea mai directă: „punctul central al situației, pentru mine, macrocosmic și microcosmic, este Luceafărul. Este Balanța în vid de care vorbesc cabaliștii. Nu pricep și totuși simt că această nepricepere este Marele Secret. Teologie negativă. Când apare, Luceafărul manifestă Tăcerea și o clipă, se ridică capacul cerului de deasupra pământului; și ceeace suflă ca o boare prin întredeschizătură, e mortal prin frumusețe. Cerul se unește cu pământul, când se despart în jumătatea de ceas verzue a Amurgului. Hyperion este un deget pus pe buze” (p. 81).

Scrisoarea din același an despre crepuscul îl face Uroboros: aleea era „vegheată de Luceafărul ascendent, când soarele, descendent, se cobora în alte lumi. Luceafăr veghetor, Prim-veghetor. Se mistuia și își mistuia propria lui flacără, unind într-un singur punct începutul și sfârșitul. Luceafărul e Uroboros, șarpele ce-și mușcă coada și se înveninează pe el însuși. Deaceea, noi, fii Luceafărului, suntem otrăviți și otrăvim, toată viața noastră și după moarte”; Hyperion se ridică din genuni „ca o bulă de aer pe suprafața Apelor Superioare”, iar „Suntem Fii Crepusculului, Roxana. Luceafărul, Maestrul nostru suprem, cu degetul pe buze ne învață în limbajul lui mut: «Să nu aveți altă beatitudine decât aceia a Supremului, nici altă finalitate»” (p. 87). „Armonia gesturilor metafizice, o evertuează, o coordonează Luceafărul” (p. 94); Luceafărul îi amintește o formulă a lui Albert cel Mare, In Angelo est visio vespertina, „În Înger este viziunea înserării” (p. 116).

În textele târzii, Luceafărul devine punctul fix al timpului și ținta navigației sacre: „În punctul nevralgic al amurgului, când soarele și lumina se jertfesc într-o liturghie misterioasă, Luceafărul e punct de fixațiune a tuturor duratelor timpului” (p. 132, în studiul despre Miorița); o carte de astrologie îi arată că Venus, apărută la apus, era numită de egipteni bennu, Fenixul — „Hyperion Fenixul... înțelegi urmările” (p. 161); Vineția miturilor ar putea fi „cerul lui Venus deci, al Luceafărului”, iar navigarea venețiană și feniciană, „o reprezentare subtilă a căutării Luceafărului transcendent” (p. 164). Amintirea de la sfârșit păstrează imaginea „gropii verzi a Rădășenilor” „vegheată de Luceafărul ascendent” (p. 175). Luceafărul e astfel, pentru Lovinescu, „Păzitorul Pragului” crepuscular, stea a trecerii, care dă titlul nescris al întregii corespondențe: scrisori „crepusculare”.

→ glosar: Luceafărul

glosar Păzitorul Pragului — Ființa înspăimântătoare care stă la trecerea dintre două stări sau lumi și trebuie biruită, îmblânzită sau înșelată de cel ce vrea să treacă. Numele vine din literatura ocultistă a secolului XIX: la Edward Bulwer-Lytton (Zanoni, 1842) e „Locuitorul Pragului” (Dweller of the Threshold), iar Rudolf Steiner îl preia ca Hüter der Schwelle, titlul uneia dintre dramele sale-mister (1912). Figura însă e veche cât lumea: Sfinxul de la porțile Tebei, Cerber la intrarea Hadesului, Charon la Styx, Gorgona; în India, Kīrtimukha sau Kālamukha, „fața Timpului”, sculptată deasupra ușilor templelor; în China, masca taotie a bronzurilor arhaice; în basmele românești, balaurul, ciuntul, Muma Pădurii. René Guénon (articolul «Kâla-mukha», în Symboles fondamentaux de la Science sacrée) și Ananda K. Coomaraswamy («Svayamātṛṇṇā: Janua Coeli», în Zalmoxis, II, 1939) au arătat că monstrul de la poartă e chipul înfricoșat al aceleiași puteri care, de dincolo, apare luminoasă: el devorează pe cel necalificat și îl lasă să treacă pe cel care a murit deja față de starea pe care o părăsește.

Lovinescu folosește figura în cărțile lui cu o constanță aproape obsesivă: Sfinxul care „nu piere niciodată”, ciuntul din Aleodor Împărat, capul de leu de deasupra ușii, budihacea din cimilitura lui Creangă, toate au, după el, „un aspect terific al ființei centrale pe care o păzește”, cu care sunt de fapt identice, și două fețe, „una de rigoare, pentru cei răi, și una de mizericordie, pentru cei buni”.

În scrisori, Păzitorul Pragului apare întâi într-o descriere de grădină: cartea Misterul Bomarzo descrie parcul principilor Orsini din Latium, „cu diferite etape «labirintice», începând cu «Păzitorul Pragului» care deschide o gură enormă ca să te înghită, de pe cuvertura cărții”, iar autoarea arată că în nord-vestul Europei vestigiile labirintice se numesc în popor „Troia” (p. 27). E monstrul de piatră cu gura deschisă de la Bomarzo, chip al Kāla-mukha-ei. Lupul care devorează pe cel ce nu are „semnul just de recunoaștere, parola”, îl trimite pe destinatar la „articolul Kala-Mukha din Symboles” (p. 69). În scrisoarea despre Hotspur și Falstaff, autorul adaugă, în paranteză, la „balaurul ăsta scoțian”: „căci moartea e dragonul păzitor al pragului” (p. 51).

Cea mai frumoasă ipostază e Hyperion. La plecarea spre „un hagealâc verzuliu, lumină a unei Mece încă nevăzută”, „cerul liliachiu era vegheat de un hipotetic Hyperion, Păzitor al Pragului. Mergeam spre indicibil, la orizont ne arăta și ne interzicea drumul o mână ridicată”; vălul liliachiu nu putea fi atins, „ca toate adevăratele hagialâcuri, era fără sfârșit” (p. 107). Hyperion, „deget pus pe buze”, păzește pragul tăcând: arată și interzice deodată. În 1982, dezolarea însăși, „un nod complex format din interferențe”, „a devenit păzitor al Pragului” (p. 158): suferința e chipul înfricoșat al trecerii.

În amintirea de la sfârșitul cărții, figura se mută asupra unei ființe vii: „Doamna Lovinescu e încă un «păzitor» de temut al pragului...”; la despărțire, ea o strigă pe autoare să nu plece, iar aceasta se smulge dintre ușile întortocheate ale „Galeriei”, înțelegând „ce labirint e”, și iese din „Agarttha” știind că orice întoarcere ar preface-o „în stană de sare” (p. 185). Păzitorul Pragului e astfel, în această carte, nu numai monstrul de la poarta templului, ci orice forță care ține, prin iubire sau prin teamă, pe cel ce trebuie să treacă.

→ glosar: Păzitorul Pragului