Glosar de termeni

Glosar unificat pentru «Scrisori crepusculare» (Rosmarin, 1995), corespondența lui Vasile Lovinescu din anii 1961–1984 — mai ales scrisorile către Roxana Cristian, cu textele dictate «Coarda de argint», «Arcadia Restituta», studiul despre Miorița și paginile despre Metafizica Gestului — urmată de amintirea «Agarttha Fălticeneană». Baza o alcătuiesc termenii străini (sanscriți, arabi, ebraici, greci, latini), doctrinari, alchimici, mitologici și folclorici pe care autorul îi folosește ca pe un limbaj comun cu destinatarii săi, explicați în notele ediției de față, împreună cu numele locurilor din geografia sacră a Fălticeniului; glosele refolosesc și dezvoltă formulările din volumele anterioare ale seriei, de la «Scripta initiatica» la «Interpretarea ezoterică a unor basme și balade populare românești», cu trimiteri la paginile cărții de față. Noțiunile pe care se sprijină gândirea scrisorilor au primit articole dezvoltate: Tradiția Primordială și Agarttha, Graalul și Fenixul, Privighetoarea și Coarda de argint, Luz, Apūrva și Metafizica Gestului, secțiunea transversală, Luceafărul și Uroborosul, Miorița, Khidr, Arcadia, Marele Pan, Umidul radical, Păzitorul Pragului, Șekhina, Vestigium pedis, moartea inițiatică și analogia în sens invers. Fiecare articol spune întâi ce învață doctrina tradițională și izvoarele ei, apoi ce face Lovinescu din noțiune în aceste scrisori. Formele flexionare și variantele de grafie ale autorului (Khidr și Alkhidr, Fenix și Fenixul, Empireu și Empyreu, swastică și swastika, Vestigium pedis și vestigium pedi, Shakti, Sakti și Shahti) duc la un singur cap; transliterația sanscrită urmează sistemul IAST, iar termenii greci, ebraici și arabi sunt dați și în scrierea lor.

Autori și izvoare de referință: René Guénon · Ananda K. Coomaraswamy · Mircea Eliade · Ion Creangă · Mihai Eminescu · Dante Alighieri · William Shakespeare.

A. Q. — Inițialele numelui inițiatic al autorului în islam, ʿAbd al-Qādir (ar. عبد القادر, „Robul Celui Atotputernic”), primit în tariqa lui Frithjof Schuon, după întemeietorul Qādiriyyei; cu ele semnează multe scrisori (p. 157 și passim). V. Qâdiryiah.

Adam Kadmon — Ādām Qadmōn (ebr., „Omul primordial”) — în Cabală, mai ales lurianică, prima emanație a Infinitului (Ēn Sōf), prototipul cosmic și androgin al omului, în care sunt cuprinse toate Sefirot; echivalentul Omului Universal al lui Guénon și al lui al-insān al-kāmil din sufism. Sub aspectul sacrificiului, „Hristos se identifică cu Omul Universal (Adam Kadmon)” (p. 89).

Adwaita — Advaita (sanscr., „ne-doime”) — doctrina Vedāntei lui Śaṅkara (sec. VIII), după care Sinele individual (ātman) și Brahman nu sunt doi; Principiul nu e numai unul, ci dincolo de unime și de doime deopotrivă. Autorul încheie astfel o scrisoare, după versurile lui Rilke „Immer ist es Welt / und niemals Nirgends ohne Nicht” (p. 69).

Agni — Agni (sanscr., „foc”, înrudit cu lat. ignis) — zeul focului din Vede, focul sacrificial care duce ofrandele la zei, mijlocitor între oameni și cer; vehiculul lui e berbecul, iar silaba-sămânță a focului e raṃ. Soarele cu Iod „e Agni care sângerează pentruca lumea să trăiască” (p. 88); „«Ram» este suportul lui Agni, focul sacrificial prin excelență”, apropiat de agnus, miel, și de ignis (p. 133). V. Ram.

Alkyon — Ἀλκυών (gr., „alcion”, pescărușul albastru) — pasărea fabuloasă care cuibărea pe mare în zilele de liniște de la solstițiul de iarnă, Alcyona prefăcută în pasăre (Ovidiu, Metamorfoze XI, 410–748); la autor, punctul imobil al circumnavigației sacre și numele hiperboreean al Fenixului: Alkinoos „este același lucru cu pasărea Alkyon” (p. 96); „Acest punct imobil era personificat de pasărea Alkyon” (p. 162; și p. 163). V. halcyoniene.

Altissimo poeta — „Preaînaltul poet” (it.) — cuvintele cu care e salutat Vergiliu în Limb: „Onorate l’altissimo poeta” (Dante, Infernul IV, 80); autorul le întoarce asupra lui Dante însuși, înainte de a-i cita versurile din Paradisul II, 1 („O voi che siete in piccioletta barca”) (p. 40).

amrita — Amṛta (sanscr., „ne-moarte”) — licoarea nemuririi scoasă de zei și asuri la baterea Oceanului de Lapte, ambrozia hindușilor, înrudită ca nume cu gr. ἀμβροσία; în Vede, una cu soma. Vasul care nu are nimic sensibil în el „conține licoarea de imortalitate: amrita” (p. 157). V. Nectarul.

Anamnesis — „Reamintirea” (gr. ἀνάμνησις) — la Platon (Menon 81c–86b; Phaidon 72e–77a), cunoașterea ca rememorare a Ideilor contemplate de suflet înainte de naștere, opusă uitării (fântâna Memoriei și fântâna Uitării, Lethe, din lamelele orfice); în liturghie, pomenirea jertfei („Aceasta să faceți întru pomenirea Mea”). „Anamnesis pentru Mauretania” (p. 63); autorul se roagă ca aducerile aminte „să se incorporeze în Anamnesis” (p. 155).

Androginului — Androginul (gr. ἀνδρόγυνος, „bărbat-femeie”) — ființa primordială dinaintea despărțirii sexelor, înfățișată de Aristofan în Banchetul lui Platon (189d–193d) ca sferică și despicată apoi în două; tradițiile o regăsesc în Adam dinaintea Evei, iar hermetismul în Rebis, finalitatea Operei. Autorul vorbește de „indicibila presimțire a Androginului” în prietenia spirituală (p. 105).

Anima Mundi — „Sufletul Lumii” (lat.) — principiul vital care însuflețește și ordonează cosmosul: la Platon (Timaios 34b–37c), sufletul pe care Demiurgul îl așază în mijlocul lumii și îl întinde până la marginile ei; preluat de stoici, de Plotin și de hermetiști; Guénon îl pune în corespondență cu Hiraṇyagarbha, „germenele de aur”. Suflul omogen al cimpoiului „e Anima Mundi” (p. 95); „Mioara, care este Anima Mundi, sensibilizează orice dezordine ciclică” (p. 133; și p. 136). V. Miorița.

Anka — ʿAnqāʾ (ar. عنقاء) — pasărea fabuloasă a tradiției arabe, nevăzută, care își are sălașul pe Muntele Qāf, echivalentul Simurgului persan și al Fenixului; proverbial, „lucrul care are nume, dar nu are ființă văzută”, iar la Ibn ʿArabī simbolul Materiei prime (al-habāʾ), care primește toate formele fără să aibă una. Autorul se joacă cu vocalizarea: „în arabă fenix se spune Anka”, iar cu vocala i se citește „Inca-Fenix” (p. 66; Anca, p. 63). V. Fenix.

Apa Sâmbetei — Râul mitic al folclorului românesc care înconjoară lumea și desparte lumea celor vii de cea a morților; izvorăște din Iad sau de la capătul lumii (Sâmbăta e ziua lui Saturn, de aici „Apa lui Saturn”, care înconjură cel mai depărtat cer planetar). Autorul o așază lângă Iordanul basmelor și Eridan (p. 129) și întreabă: „Vii cu mine spre Apa Sâmbetei? Voi căuta singur barca purtătoare a Graalului?” (p. 130).

Arăpuștei — «Împărăția Arăpuștei» — basm românesc în care mezinul, prefăcut în muscă, ajunge la Vântul Turbat și o cucerește pe Arăpușca, fata neagră, stăpâna împărăției. Pentru autor, împărăția e „atlantă”, guvernată de un sacerdoțiu feminin, haosul substanțial al tendințelor inferioare ale Materiei Prime (p. 166). V. Atlantida.

Arborele Vieții — Arborele din mijlocul Raiului (Facerea 2, 9), al cărui rod dă nemurirea, păzit după căderea lui Adam de heruvimul cu sabie de foc și regăsit în Ierusalimul ceresc (Apocalipsa 22, 2); în toate tradițiile, figura Axei Lumii, din care, după Le Roi du Monde (cap. III), „cade o rouă care învie morții”. Făt-Frumos din «Nucul de Aur» urcă trei ani pe Arborele Vieții (p. 17); roua lui se coagulează în colind (p. 77; și p. 146, 176). V. Arborelui Lumii.

Arborelui Lumii — Arborele Lumii — figura Axei care unește cerul, pământul și lumea de jos, cu rădăcinile în adânc și coroana în cer (Yggdrasil, aśvattha cu rădăcinile în sus, Pomul Vieții, bradul din colinde); crucea e făcută din lemnul lui. Domnul de Rouă „e stăpânul Arborelui Lumii” (p. 27); „crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul e făcută din lemnul Arborelui Lumii” (p. 125; și p. 148). V. Arborele Vieții, Axis Mundi.

Arborelui Sefirotic — Arborele sefirotic — diagrama cabalistică a celor zece sefirot prin care se manifestă Ēn Sōf, dispuse pe trei coloane (a Milei în dreapta, a Rigorii în stânga, a Echilibrului în mijloc), de la Keter, Coroana, la Malkhut, Împărăția; imagine a Omului primordial și a lumii. În amintirea de la sfârșitul cărții, la Fălticeni „erau înfipte rădăcinile Arborelui Sefirotic” (p. 184). V. sefiroturilor.

Ardu-l Haquiqah — Arḍ al-ḥaqīqa (ar., „Pământul Realității”) — la Ibn ʿArabī (al-Futūḥāt al-makkiyya, cap. 8), pământul făcut din restul de lut rămas după crearea lui Adam, lumea intermediară a imaginației creatoare, „Locul” teofaniilor, unde trupurile se spiritualizează și spiritele se întrupează (Henry Corbin, Terre céleste et corps de résurrection). Ponsoye, în L’Islam et le Graal, îl citează pe Ibn ʿArabī, care numește astfel acest pământ (p. 55).

Armean — „Arman” (reg.; autorul scrie „Armean”) — aria de treierat cu un stâlp în mijloc, pe care se așterne grâul și în jurul căreia aleargă caii, desfăcând boabele din spice; pentru autor, o Separatio alchimică și o imagine a rotației în jurul Polului: „«Armean» e aria așternută cu grâu, pe care aleargă caii în jurul unui stâlp” (p. 99).

Artei Regale — Arta Regală (lat. ars regia) — numele tradițional al alchimiei și, prin extensie, al inițierii cavalerești și masonice, „regală” pentru că desăvârșește omul ca rege al lui însuși și al lumii (Micile Mistere). Curtea din Love’s Labour’s Lost va fi „o academie de doctori [...] ai vieții artei (aplicării Artei Regale hermetice)” (p. 52).

Athanorului — Athanor (din ar. at-tannūr, „cuptorul”, apropiat prin etimologie populară de gr. ἀθάνατος, „nemuritor”) — cuptorul alchimic cu foc lent și neîntrerupt, în care se coace, în vasul închis ermetic, „oul filosofal”; microcosmic, trupul operatorului. „Mormintele de aramă” din Shakespeare sunt „un nume care se potrivește bine Athanorului în care se perfectează, în ocluziune desăvârșită, realizarea lui Magnum Opus” (p. 50).

Atlantida — Insula scufundată în Oceanul Occidental, după Platon (Timaios 24e–25d; Critias); la Guénon (Le Roi du Monde, cap. X; Formes traditionnelles et cycles cosmiques), sediul tradiției ciclului secundar atlant, derivată din cea hiperboreeană, orientată pe axa Vest–Est, cu simbolismul ei solar, echinocțial și „matriarhal”, din care unele forme s-au „revoltat” față de centrul polar. În scrisori: „nu te da de partea Atlanților” (p. 62); vechile societăți matriarhale „din Atlantida” (p. 120; și p. 9, 24, 96, 166). V. Pleiadele.

Aum — AUM sau Oṃ (sanscr. ॐ) — monosilaba sacră a hinduismului, „cuvântul nepieritor” (akṣara), compusă din trei elemente, A–U–M, corespunzătoare celor trei stări (veghe, vis, somn profund) și celor trei lumi, iar tăcerea care urmează după M e a patra stare, turīya (Māṇḍūkya-Upaniṣad). Autorul discută analogia dintre Aum și Allah, care ar consta în terminarea lor comună (p. 13). V. AVM, para-bindu.

Avatarana — Avataraṇa (sanscr., „coborâre”, de la ava-tṛ, „a coborî”, rădăcina lui avatāra) — coborârea Principiului în manifestare și axa verticală a Universului de-a lungul căreia coboară Avatarul. „Axul care unește cele două vârfuri ale rombului este Avatarana” (p. 84).

avidya — Avidyā (sanscr., „ne-cunoaștere”, din a- privativ și vidyā, „cunoaștere”) — ignoranța metafizică: nu lipsa de informație, ci necunoașterea Sinelui, care suprapune lumea multiplă peste Brahman și leagă ființa de ciclul nașterilor; Śaṅkara o pune la rădăcina oricărei condiționări, iar cunoașterea nu o combate, ci o desființează, ca lumina întunericul. La autor, împreună cu tamas (p. 8).

AVM — Monograma latină din AVe Maria, care se citește și AUM (în scrierea latină V = U): după Guénon, reflexul monosilabei sacre în simbolistica creștină a Fecioarei. Autorul o descifrează într-un semn dintr-o revistă, „prin analogie inversă”, și o desenează (p. 21–22; și p. 119). V. Aum.

Axis Mundi — „Axa Lumii” (lat.; gr. ἄξων, „osie”) — verticala care unește toate stările existenței prin centrul fiecăreia și leagă Polul ceresc de cel pământesc; se arată ca munte, arbore, stâlp, scară, lance, turn sau coloană vertebrală. Turnul moscheii pe care destinatara l-a urcat e „Axis Mundi” (p. 63); axa rombului din tabloul lui Poussin e „Axa Lumii” (p. 84); Miorița resimte orice dezechilibru și îl aduce la „Axul Polar” (p. 133). V. Polul.

Bafometul — Baphomet — capul-idol pe care templierii ar fi fost acuzați că-l adoră în procesul din 1307–1312 (numele e probabil o deformare a lui Mahomet); în esoterismul modern (Eliphas Lévi), simbol androgin al unirii contrariilor. Autorul o felicită pe destinatară pentru legătura făcută „cu Cavalerul templier și cu Bafometul”: „Dublul cap androgin semnifică și unirea extremităților, Ianus-Iana” (p. 88).

barzach — Barzakh (ar., „istm”, „despărțitură”; Coran 25, 53 și 55, 20: istmul dintre două mări care nu se amestecă) — la Ibn ʿArabī, lumea intermediară care desparte și totodată unește două lumi, cea a spiritelor și cea a trupurilor; tot ce mijlocește între două stări. Pentru autor, o întâmplare-semn „este prin excelență un barzach, un istm” (p. 58).

Bateleur — Le Bateleur (fr., „Scamatorul”) — prima lamă a Tarotului de Marsilia, Magicianul, în fața unei mese cu instrumente, cu o baghetă în mână, imagine a Demiurgului care mânuiește elementele. „Shakespeare este le Bateleur, lama I din Tarot, Demiurgul distribuitor de Ochi pentru ochi” (p. 152). V. Tarot.

Beiram — Bairam (tc. bayram, „sărbătoare”) — aici Ramazan-Bairamul, sărbătoarea de încheiere a postului (ʿĪd al-Fiṭr); autorul își datează o scrisoare „Beiram, 1398”, după anul hegirei, cu echivalentul creștin 15.9.77 (p. 68).

bennu — Bennu (eg. bnw, de la wbn, „a răsări, a străluci”) — pasărea sacră a Heliopolisului, un fel de bâtlan cenușiu, încarnare a sufletului lui Ra și a lui Osiris, care a apărut pe colina primordială la începutul lumii; grecii au identificat-o cu Fenixul. Autorul citează o carte după care Egiptenii numeau planeta Venus „bennu” (p. 161). V. Fenix.

Boanerges — Boanerges (aram., redat în greacă Βοανηργές) — „fiii tunetului”, numele dat de Hristos apostolilor Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu (Marcu 3, 17); Ioan e socotit în tradiție patronul doctrinei ezoterice. Despre o furtună cu fulgere neîntrerupte: „Ce Boanerges a fost?” (p. 93).

borborosul — Bórboros (gr. βόρβορος, „mâl, noroi, mlaștină”) — la Platon (Phaidon 69c) cel neinițiat „va zăcea în mocirlă” în Hades, iar la Aristofan (Broaștele 145–146) nelegiuiții zac într-un mâl veșnic; noroiul Apelor inferioare, starea sufletului cufundat în materie și uitare. Râsul nietzschean „usucă tot borborosul” (p. 56).

bourul alb — Zimbrul (bourul) vânat de Dragoș la descălecatul Moldovei, după cronici, al cărui cap a devenit stema țării; la Lovinescu, animalul solar sacrificial, ultima ipostază a Cerbului lunar, a cărui jertfă întemeiază țara, căutat ca o urmă a Supranaturalului: „Rătăcesc după bourul alb, tot așa de evident dar tot așa de insezisabil ca și piciorul curcubeului” (p. 22). V. Mistrețul Alb.

Brahma — Brahmā (sanscr.) — zeul creator al treimii hinduse (Trimūrti), alături de Viṣṇu și Śiva, care la fiecare zi cosmică (kalpa) emană lumile și le resoarbe la noapte; a nu se confunda cu Brahman, Absolutul neutru. Stăpânul casei din colind „se înfășură în gogoașa lui de mătasă, ca Brahma, în cămașa de mătase a lumilor” (p. 76). V. Brahmanda.

Brahmanda — Brahmāṇḍa (sanscr., „oul lui Brahmā”) — Oul cosmic de aur (Hiraṇyagarbha) care plutea pe apele primordiale și din care, spărgându-se, s-a născut universul, cu cerul din jumătatea de sus și pământul din cea de jos (Manu-smṛti I, 9–13). „Brahmanda pe suprafața lui Okeanos...” (p. 162). V. Okeanos.

Cabală — Qabbālāh (ebr., „primire, tradiție”) — tradiția esoterică a iudaismului, cu doctrina Sefirot, a numelor divine și a Șekhinei, exprimată mai ales în Sefer Yeṣirah și în Zohar (sec. XIII). „Grația” e „sinteză a sefiroturilor în Cabală” (p. 50).

Calea Laptelui — Calea Lactee; în mitologia greacă, laptele Herei vărsat pe cer, iar în cea hindusă Gangele ceresc (Ākāśa-Gaṅgā), drumul sufletelor. La autor, laptele cosmic care se dăruiește lumii prin turmele de oi: „E Calea Laptelui dăruindu-se sacrificial lumei noastre prin țâțele oilor” (p. 131). V. Ganga.

calea strâmtă — Calea inițiatică, după Matei 7, 14: „strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt care o află”; în simbolismul tradițional, poarta îngustă e „poarta solară” (Guénon, Symboles fondamentaux), prin care se iese din cosmos și prin care nu se poate trece decât despuiat de tot ce e individual. „Pentru toți care s-au angajat pe calea strâmtă, anumite simboluri sunt comune”, scrie autorul în prima scrisoare (p. 6).

Capricornului — Capricornul (lat. Capricornus, „cel cu coarne de capră”) — semnul zodiacal al solstițiului de iarnă, „poarta zeilor”, ianua coeli, prin care sufletele ies din cosmos; hieroglif al Polului și al pragului dintre cicluri. Săgetătorul precede „zodia Capricornului, a Caprei cerești, unde se află tăinuit punctul unde timpul se oprește” (p. 148). V. ianua coeli.

caput mortum — Caput mortuum (lat., „cap mort”; autorul scrie caput mortum) — în alchimie, reziduul inert rămas în fundul vasului după distilare și emblema fazei la negru, un craniu; în ordinea spirituală, partea din ființă care se precipită și nu mai poate fi transmutată. Despre fotografia bisericii lui Rareș de la Baia: „Înfățișarea de caput mortum e izbitoare. După ce o privești în față, întoarce-o pe dos și uită-te la ea în contra luminii” (p. 72; scrisoarea e citată din nou în amintirea de la sfârșit, p. 185). V. Nigredo.

catharsis — „Purificare” (gr. κάθαρσις) — la Aristotel (Poetica 1449b), efectul tragediei asupra spectatorului; în mistere, purificarea inițiatică dinaintea vederii. Lumina marilor opere de artă vâjâie în noi „după necesara catharsis” (p. 83).

Cavalerul Tristei Figuri — El Caballero de la Triste Figura — numele dat lui Don Quijote de Sancho Panza (Cervantes, Don Quijote I, 19, 1605); la autor, figura cavalerului inițiat melancolic, înrudit cu Tristan, cu Jaques din As You Like It și cu Melencolia lui Dürer: „Don Quijote e Cavalerul Tristei Figuri. Or, asta mă face să mă gândesc la Tristan” (p. 160). V. Melancolia.

Ceahlăul — Muntele din Carpații Orientali, deasupra Bistriței, cu vârfurile Toaca și Panaghia, socotit de tradiția locală munte sfânt, „Olimpul românilor”, și identificat de unii cu Kogaionul geților. „În dosul munților, inaccesibil, pe celălalt tărâm, Ceahlăul, clopotniță a Dumnezeirii” (p. 32; și p. 11). V. Meru.

Centrul Suprem — La Guénon (Le Roi du Monde, 1927), reședința nevăzută a autorității spirituale supreme, care păstrează Tradiția Primordială și din care purced, prin filiație, centrele secundare ale tradițiilor particulare; numele lui succesive sunt Tula, Agarttha, Luz, Salem, Insula Albă. Autorul îl pomenește la Solomon și la Salem (p. 7) și în studiul despre Mânăstirea Hurezu, alcătuită după „analogia cu organizarea Universului și cu Centrul Suprem” (p. 74). V. Agarttha.

Cetatea Soarelui — Cetatea solară, ținta zborului transcendent al eroului, deasupra fiarelor care râvnesc hrana cerească; amintește de Civitas Solis a lui Tommaso Campanella (1602) și de Heliopolis, cetatea Fenixului. Fiarele nu pot fi învinse de-a dreptul, ci depășite „printr-un zbor transcendent, până la Cetatea Soarelui” (p. 45). V. Heliopolis.

Charon — Χάρων — luntrașul Infernului grec, care trece sufletele morților peste Acheron (sau Styx) în schimbul unui obol pus în gura mortului. Rareș, ca pescar, „e și navigator, ca și Charon care conduce în barca lui morții peste Styx” (p. 67).

Chivotul Alianței — Chivotul Legii, Arca Alianței (Ieșirea 25, 10–22) — lada sfântă de salcâm ferecată în aur, în care se păstrau tablele Legii, cu doi heruvimi pe capacul ispășirii, sălaș al Prezenței divine (Șekhina); dispărută la căderea Ierusalimului (după II Macabei 2, 4–8, ascunsă de Ieremia într-o peșteră). Într-o gravură alchimică, pe capacul ei stau „nu Heruvimii, ci un craniu”: moartea inițiatică păzește comorile din Arcă (p. 125–126).

Ciakravarti — Cakravartin (sanscr., „cel care învârte roata”) — Monarhul universal al tradiției hinduse și budiste, care stă nemișcat la butucul roții și de aceea o poate învârti, motor imobil în jurul căruia se rotesc lumile (Guénon, Le Roi du Monde, cap. II). Zeus „învârte roata din jurul polului, pentrucă este Ciakravarti în sensul suprem al cuvântului” (p. 120).

ciaturtha — Caturtha (sanscr., „al patrulea”) — starea a patra (turīya) a Māṇḍūkya-Upaniṣad: Sinele necondiționat, dincolo de veghe (domeniul grosier), vis (domeniul subtil) și somn profund (informalul). Autorul tâlcuiește prefixul „prea” ca „para”: indică „ciaturtha, starea deasupra grosierului, subtilului și informalului” (p. 44).

circumambulațiunea — Circumambulația (lat. circumambulatio; sanscr. pradakṣiṇā; ar. ṭawāf) — mersul ritual în cerc în jurul unui centru sacru (templu, stâlp, Kaaba), imitând mișcarea cerului în jurul Polului; sensul ei (cu dreapta sau cu stânga spre centru) deosebește tradiția polară de cea solară. O figură „restabilește circumambulațiunea polară”, restaurare „virilă și olimpică, cu caracter net hyperborean” (p. 121).

contrainițiere — Contra-inițierea (fr. contre-initiation) — la Guénon (Le Règne de la quantité et les signes des temps, 1945, cap. XXXVIII), organizarea ocultă a forțelor care parodiază inițierea, deturnează simbolurile tradiționale și lucrează la subversiunea spirituală a lumii moderne, pregătind „marea parodie” de la sfârșitul ciclului. Autorul se întreabă dacă anumite elemente tradiționale n-au fost „lansate de contrainițiere de capul ei” (p. 9).

Creanga de Aur — Ramura de aur din Eneida VI, 136–211, fără de care nimeni nu poate coborî în Infern și reveni, „gaj de nemurire” și cheia Micilor Mistere; dă titlul cărții lui Lovinescu Creangă și Creanga de Aur (1989), pomenită în amintirea de la sfârșit: „Eu am știut că a scris numai Hagialâcul și Creanga de Aur” (p. 180).

crepusculare — De la lat. crepusculum, „amurg”: starea de la granița dintre două lumi, dintre zi și noapte, viață și moarte, manifestat și nemanifestat, corespondenta lui saṃdhyā hindus și a barzakh-ului arab; dă titlul volumului. „Acest buchet de flori crepusculare” (p. 88); „Nu mai citesc decât texte crepusculare: frumusețea strălucește la granița cea mai îndepărtată” (p. 145); sonetele lui Radu Vasiliu sunt „ambigue pe două tărâmuri, deci crepusculare” (p. 161–162). V. sandhya, Luceafărul, Fenix.

cuvânt substituit — La Guénon (Aperçus sur l’initiation; «La Parole perdue et les mots substitués»), cuvântul sau ritul care ține locul unui Cuvânt (unei cunoașteri) pierdut prin întunecarea ciclică; căutarea urcă din substituire în substituire spre Verbul indicibil. Numele Beatricei, contractat în „Bisettrice, Beatrice, Bice”, dă „trei contractări consecutive [...], fiecare fiind un cuvânt substituit” (p. 37).

cvadratura cercului — Problema construirii, cu rigla și compasul, a unui pătrat de arie egală cu a unui cerc (imposibilă, cum a arătat Lindemann în 1882); în hermetism, figura trecerii de la Cer (cercul, mișcarea, timpul) la Pământ (pătratul, stabilitatea, spațiul), deci a „spațializării” Timpului. În tabloul lui Poussin, autorul vede „o discretă, dar precisă aluzie la cvadratura cercului” (p. 83).

Demiurgul — „Meșterul lumii” (gr. δημιουργός, literal „lucrător pentru popor”) — la Platon (Timaios 28a–30c), artizanul divin care plăsmuiește cosmosul privind spre modelele veșnice; la gnostici, un creator inferior. Autorul vorbește de „problema Demiurgului” în basmele lui Creangă (p. 24), de „Demiurgul superior” care l-a făcut pe Adam (p. 54–55) și citează mitul gnostic după care „Demiurgul a creiat lumile prin șapte hohote de râs” (p. 57; și p. 85, 118, 152, 154, 155). V. Ialdabaot.

despuierea metalelor — Rit al inițierii masonice: la intrarea în Lojă, profanul e lipsit de metale (bani, inele, obiecte de fier), adică de orice valoare și influență profană, pentru că metalele, legate de planete, reprezintă puterile inferioare ale lumii (Guénon, «Le dépouillement des métaux», în Aperçus sur l’initiation, cap. XXIII). Autorul îl descrie ca „despuiere a tuturor accidentelor, a tuturor superfluităților din noi” (p. 147). V. Totapuri.

dhikr — Dhikr (ar. ذِكْر, „pomenire, amintire”) — invocarea repetată a Numelui divin în confreriile sufite, după porunca „Pomeniți-L pe Dumnezeu cu pomenire multă” (Coran 33, 41); corespondentul musulman al lui japa și al rugăciunii inimii isihaste. Polul, „neclintita limbă” dintre cele două Urse, e „Torcătorul unui dhikr perpetuu” (p. 97).

Dionysos — Διόνυσος — zeul grec al viei, al beției sacre și al Misterelor, „cel de două ori născut”, din Semele și din coapsa lui Zeus, sfâșiat de Titani ca Zagreus și înviat. Mitul nunții lui cu nimfa Aura, „Suflul, Duhul” (p. 29); „tainele pătimirii lui Dionysos”, identice cu rugul Fenixului (p. 85); coapsa lui Zeus „în care se maturește Dionysos” (p. 96).

Dizolvantul Universal — Alkahest-ul alchimiștilor (cuvânt creat de Paracelsus), solventul universal care readuce orice corp la materia lui primă; spiritual, puterea care desface tot ce e fix și individual în ființă. Pentru autor, el survine „ipso facto” de îndată ce obținem în noi un plan orizontal, „eminamente pozitiv, malefic numai pentru cel slab de Înger” (p. 34).

Domnul de Rouă — Figură din colindele și legendele românești, stăpânul rouăi, identificat de folcloriști cu Ler-Împărat și cu Troian; roua e licoarea cerească care învie morții. „Cum «Arborele-Vieții» distilează roua care învie morții, Domnul de Rouă e stăpânul Arborelui Lumii”, și tot el e Luceafărul de dimineață (p. 27); destinatara se află „acolo unde Domnul de Rouă nu se evaporează niciodată” (p. 47; și p. 26, 77). V. Ler.

Dor — Cuvântul românesc pe care Lovinescu îl ridică la rang de noțiune metafizică: nu simplă nostalgie, ci determinația negativă prin care ființa tinde la ceea ce nu are și nu poate avea în lumea formelor, „fără finalitate” și coextensiv nemuririi; echivalentul lui Eros Kosmogonos al lui Klages. „Trebue numaidecât s-o transform [melancolia] în Dor, în Eros Kosmogonos” (p. 109); „Dorul devenit Vitriol” (p. 141).

Eleusis — Ἐλευσίς — orașul de lângă Atena, sediul Misterelor Demetrei și ale Persefonei, la care se mergea în procesiune pe Calea Sacră și în care inițiații contemplau, în noaptea Telesterionului, „lucrurile arătate”. Băutura care „l-a ucis pe Nietzsche” e cea „pe care o distilau misterele din Eleusis” (p. 34). V. Marile Mistere.

Empireu — Empireul (gr. ἐμπύριος, „de foc”) — cerul al zecelea, cel mai înalt, nemișcat, al luminii pure, sălașul lui Dumnezeu și al fericiților în cosmologia medievală (Dante, Paradisul XXX–XXXIII), dincolo de cele nouă ceruri care se rotesc. Privighetoarea e fulgerată de „fulgurațiunea Cerului Empireu” (p. 41); „Cerul Empyreu (de diamant), Tăria” încheie ierarhia cerurilor (p. 49; și p. 114, 127, 159).

emporocrații — Emporocrație (gr. ἐμπόριον, „port de negoț”, și κράτος, „putere”) — stat întemeiat pe puterea negustorească și pe stăpânirea mării. Fenicia și Veneția „au fost emporocrații întemeiate pe stăpânirea mării” (p. 162).

Er-Rûh — Ar-Rūḥ (ar. الروح, „Duhul”) — titlul articolului lui Guénon «Er-Rûh» (Études Traditionnelles, 1938, reluat în Aperçus sur l’ésotérisme islamique et le taoïsme), despre Duhul ca prim principiu al creației și despre litera alif, „literă polară”, din Științа Literelor. Autorul îl citează pe larg (p. 37–38).

Eros Kosmogonos — Ἔρως κοσμογόνος (gr., „Erosul care naște lumea”) — puterea primordială din cosmogoniile orfice și din Teogonia lui Hesiod (v. 120), născută odată cu Haosul și Pământul; la Ludwig Klages (Vom kosmogonischen Eros, 1922), „Erosul depărtării”, beția contemplativă a unirii sufletului cu o imagine cosmică, deosebită de pofta de posesiune. Autorul îl citează pe Klages (p. 70–71), îl vede în „depărtarea care face din inaccesibil extrema plenitudine” (p. 81) și vrea să-și transforme melancolia „în Dor, în Eros Kosmogonos” (p. 109; și p. 47). V. Dor.

Eternul Feminin — Das Ewig-Weibliche — după versurile finale din Faust II de Goethe (Das Ewig-Weibliche / Zieht uns hinan, „Eternul Feminin ne trage în sus”): principiul feminin care atrage sufletul spre înălțimi — Înțelepciunea, Fecioara, Beatrice. Apele primordiale „mai sunt desemnate de simboluri ca Eternul Feminin, Fecioara” (p. 92). V. Sofia.

Etherul — Eterul (gr. αἰθήρ; sanscr. ākāśa) — primul și cel mai subtil dintre cele cinci elemente, omogen și nediferențiat, din care se diferențiază celelalte, și a cărui calitate sensibilă e sunetul (Guénon, «La théorie hindoue des cinq éléments»). În stema Moldovei, „mugetul expirând” al bourului ar fi „Etherul-sunet”, urmat de Aer (p. 21; și p. 128).

Eumenidele — Εὐμενίδες (gr., „Cele binevoitoare”) — numele eufemistic al Erinniilor, zeițele răzbunării, după ce Atena le-a împăcat și le-a statornicit cultul la Atena (Eschil, Eumenidele, 458 î.Hr.). Autorul comentează gravuri în care cele trei zeițe ale judecății lui Paris „sunt identificate cu Eumenidele” (p. 124).

farmazoano — Vocativ de la farmazoană, feminin de la farmazon (din fr. franc-maçon, prin ngr. φαρμασόνος, apropiat de φάρμακον, „otravă, vrajă”) — în graiul popular, vrăjitor, om fără credință, șiret; aici, alint ironic pentru destinatară, care i-a trimis un mesaj în noaptea de Sânziene (p. 32).

Făt-Frumos — Eroul basmului românesc, fiul de împărat care pleacă în căutarea nemuririi, a miresei sau a merelor de aur și trece prin încercările inițiatice ale celuilalt tărâm; autorul îl leagă de lat. fatum și de cavalerul Graalului. În «Nucul de Aur», „Făt-Frumos se sue pe Arborele Vieții timp de trei ani” (p. 17); el trebuie să-și deștepte în sine pe Shakti, calul-maestru (p. 45); „lungul său hagialâc” spre Tinerețe fără bătrânețe (p. 113; și p. 37, 40, 57, 83).

Fat’ha — Al-Fātiḥa (ar. الفاتحة, „Deschizătoarea”) — surata I a Coranului, de șapte versete, rugăciunea de temelie a islamului, rostită la fiecare rugăciune rituală; numită și umm al-kitāb, „mama Cărții”. Face parte din Hizb-ul Qādiriyyei (p. 79).

Fecioara Orantă — Tipul iconografic al Maicii Domnului cu brațele ridicate în rugăciune (lat. orans, „care se roagă”), pictat în conca absidei altarului (Platytera, „mai cuprinzătoare decât cerurile”). Mioara care cunoaște jertfa Mielului „prin inspirație” e „«Fecioara Orantă» cu mâinile neobosit ridicate, prin care se înalță aspirația și prin care se coboară grația” (p. 134).

Fede Santa — „Credința Sfântă” (it.) — după Guénon (L’Ésotérisme de Dante, 1925, cap. I–II), organizație inițiatică cavalerească, ordin terțiar de filiație templieră, căreia i-ar fi aparținut Dante, ca și Fedeli d’Amore. Sub cântece și dansuri „se conferea inițierea cavalerească, Știința Tainei, la Fede Santa” (p. 58). V. la Gaya Scienza.

Fedelilor d’Amore — Fedeli d’Amore (it., „Credincioșii Iubirii”) — cercul poeților lui dolce stil novo (Dante, Guido Cavalcanti, Cino da Pistoia), în care Luigi Valli (Il linguaggio segreto di Dante e dei «Fedeli d’Amore», 1928) și Guénon (L’Ésotérisme de Dante, 1925) au văzut o frăție inițiatică, legată de Templu, cu un „jargon” cifrat în care „Doamna” e Înțelepciunea divină. Autorul recunoaște termenii lor în alegoriile pe care le citește (p. 27), în selva oscura a basmului (p. 45; și p. 93, 161). V. Madonna Intelligenza.

Fenrir — Lupul monstruos din mitologia nordică (Edda), fiul lui Loki, legat de zei cu lanțul fermecat Gleipnir până la Ragnarök, când îl va înghiți pe Odin. Autorul citează o pagină în care se aude „lupul Fenrir ce-și înălțase glasul” (p. 70) și vorbește de „geamătul cosmic al lupului Fenrir, ale cărui bale dau naștere Căii Laptelui” (p. 143).

Fiat — „Facă-se!” (lat.) — cuvântul creator din Facerea 1, 3, după Vulgata: Dixitque Deus: Fiat lux. Et facta est lux; actul inițial al oricărei manifestări. Gesturile identice, dar opuse, ale păstorilor lui Poussin „determină o scânteie, un Fiat între ele”, care se amplifică într-un Vortex (p. 84).

Filocaliei — Filocalia (gr. Φιλοκαλία, „iubirea de frumos”) — antologia textelor ascetice și isihaste ale Părinților răsăriteni, alcătuită de Nicodim Aghioritul și Macarie din Corint (Veneția, 1782), tradusă în românește de Dumitru Stăniloae (1946–1991). Autorul nu e sigur că lectura ei exclusivă e fără primejdii: „E o literatură inițiatică, care cere sfințenia” și un îndrumător (p. 116–117).

Gaia — Γαῖα, Γῆ (gr., „Pământul”) — Pământul primordial, născut din Haos, mama lui Uranos și, cu el, a Titanilor (Hesiod, Teogonia 116–138); principiul feminin universal, matricea formelor. Râul care își sapă alt curs sfâșie „sânul mamei Gaia” (p. 119; și p. 129). V. Marea Mamă.

Galaad — Cavalerul desăvârșit al ciclului Graalului, fiul lui Lancelot, singurul care contemplă deplin taina vasului în La Queste del Saint Graal (c. 1225) și cere să moară îndată după aceea. Autorul și-l amintește pe „Galaad care contemplă interiorul vasului divin și moare” (p. 23). V. Graal.

Ganga — Gaṅgā (sanscr.) — Gangele, râul sacru al Indiei, divinizat ca zeiță, care după mit curge întâi în cer (Calea Lactee, Ākāśa-Gaṅgā) și coboară pe pământ prin părul lui Śiva, ca să nu-l zdrobească; apa lui purifică și eliberează. Autorul vede în râul din stema Moldovei „Ganga, Moldova cerească”, un proces de resorbire contrar legilor gravitației (p. 22). V. Calea Laptelui.

Gebeleizis — Zeitate a geților pomenită de Herodot (Istorii IV, 94), alături de Zalmoxis — „unii dintre ei îl numesc Gebeleizis” —, interpretată de istorici ca zeu al cerului și al fulgerului sau ca alt nume al lui Zalmoxis. Autorul subliniază că „Herodot numește pe Zalmoxis și Gebeleizis” (p. 62).

ghelfilor — Guelfii (it. guelfi, autorul scrie „ghelfi”) — partida papală în luptele din Italia medievală, opusă ghibelinilor, partizanii împăratului; numele vine de la familia ducală Welf. Citat la p. 152. V. ghibelinilor.

ghibelinilor — Ghibelinii — partida imperială în luptele din Italia medievală (sec. XII–XIV), opusă guelfilor, partida papei; numele vine de la Waiblingen, castelul Hohenstaufenilor (cel al guelfilor de la familia Welf). Guénon și Lovinescu văd în ghibelinism (al lui Dante, al Templierilor) apărarea autorității imperiale ca reflex al unei autorități spirituale ascunse. Capuleții ar fi fost ghibelini, Montague-ii guelfi: „luptele ghelfilor (partizanii papei) și ale ghibelinilor (imperiali) au umplut Evul Mediu” (p. 152).

Glimeia — Deal la marginea satului Rădășeni, lângă Fălticeni, loc de plimbare și de meditație al autorului: „flori de pe Glimeia” (p. 91); „m-am dus pe Glimeia, la marginea Rădășenilor și am fumat țigara trimisă” (p. 154).

Godenholm — Insula nordică din povestirea lui Ernst Jünger Besuch auf Godenholm („Vizită la Godenholm”, 1952), unde magul Schwarzenberg își duce oaspeții printr-o experiență dincolo de timp; pentru prietenii lui Lovinescu, numele Fălticeniului inițiatic: „Unii se duceau, altădată, la Godenholm... Noi, ne duceam, cu Godenholm cu tot, la ... Folticeni” (p. 173).

Golgota — Golgota (aram. gulgaltā, „craniu”; lat. Calvaria) — locul Răstignirii, unde, după tradiție, ar fi fost îngropat craniul lui Adam, peste care a curs sângele lui Hristos (de aici craniul de la piciorul crucii în icoane). „Ne aflăm pe Golgota căci acest cuvânt înseamnă craniu” (p. 125; și p. 127).

Gorgo Medusa — Gorgona Meduza, al cărei chip îi împietrește pe cei ce o privesc și pe care Perseu a ucis-o privind-o în oglinda scutului; la Klages, fața de „oroare insondabilă” a contemplării lui Eros Kosmogonos; la Guénon și Coomaraswamy, fața terifiantă a Soarelui, ca Kāla-mukha. Citatul din Klages se încheie cu „Gorgo Medusa”, iar autorul îl leagă de capul de mort de la intrarea bisericii lui Rareș (p. 71).

Greenwood — „Codrul verde” (engl. greenwood) — pădurea haiducilor din baladele lui Robin Hood (Sherwood) și, la Shakespeare, Ardenii din As You Like It („Under the greenwood tree”); pentru autor, pădurea verde a lui al-Khiḍr: „Pădurea în care se ascundea Robin Hood e Greenwood, Pădurea Verde” (p. 151). V. Verde-Împărat.

gune — Cele trei guṇa (sanscr., „fir de funie, calitate”) ale Naturii (Prakṛti), firele din care e răsucită Substanța: sattva (tendința ascendentă, luminoasă, albă), rajas (expansivă, pasională, roșie), tamas (descendentă, întunecată, neagră) (Bhagavad-Gītā XIV). „Când aleg numai pe una din cele trei gune, celălalte două se volatilizează” (p. 122); cele trei turme de miei din Miorița marchează „curgerea celor trei gune una în alta”, iar „cei trei ciobănei sunt regenții gunelor” (p. 131–132). V. sattwa, tamas.

gura de rai — Locul din versurile de început ale Mioriței („Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai”): pentru autor, punctul în care „secțiunea transversală prin pământul întunecat” deschide trecerea spre lumea de sus, nod vital care adună cele trei dimensiuni ale spațiului; „în simbolismul geometric «gura de rai» se reduce la un punct” (p. 130–131). Versul revine în bocetul transcris (p. 70) și la p. 77, 137. V. articolul Miorița.

guru — Guru (sanscr., lit. „greu, venerabil”) — maestrul spiritual care transmite învățătura și inițierea (dīkṣā); etimologia tradițională (Advaya-tāraka Upaniṣad 16) îl desface în gu, „întunericul”, și ru, „cel ce îl risipește”. Autorul vorbește de Guru-ul lăuntric (p. 156) și de upa-guru, învățătorul ocazional (p. 58). V. Upaguru.

hagialâc — Pelerinaj (tc. hacılık, de la ar. ḥajj, pelerinajul la Mecca); la Mateiu Caragiale (Craii de Curtea-Veche) și la Lovinescu, peregrinarea inițiatică spre un centru ascuns, în spațiu, în timp sau dincolo de amândouă — de aici titlul cărții lui Lovinescu Al patrulea hagialâc (1981). Făt-Frumos străbate câmpiile „în lungul său hagialâc” spre Tinerețe fără bătrânețe (p. 113); plimbările de la Fălticeni, „hagialâcurile” (p. 173); orele senine sunt „un hagealâc suav spre depărtări” (p. 61).

halcyoniene — De la zilele halcionice (gr. ἀλκυονίδες ἡμέραι), cele șapte zile de liniște deplină a mării din jurul solstițiului de iarnă, când, după mit, cuibărește pescărușul alcion, Alcyona prefăcută în pasăre (Ovidiu, Metamorfoze XI); de aici, „ore halcyoniene”, ore de liniște senină (p. 61). V. Alkyon.

Halmului — Halm — deal de lângă Fălticeni; în amintirea de la sfârșitul cărții, cupa pe care se lăsa Crai Nou: „Da, la Fălticeni am băut din cupa Halmului” (p. 184).

Harap-Alb — Eroul basmului lui Creangă (Povestea lui Harap-Alb, 1877), căruia Lovinescu i-a consacrat «Creangă și Creanga de Aur»: fiul de crai care coboară în fântâna Spânului, își pierde numele și îl primește pe cel nou, trece prin moarte și e readus la viață — o inițiere completă în veșmânt de poveste; numele (Arap-Alb, Negru-Alb) e „numele românesc al Yin-Yang-ului”. „Acum «copiez» pe Harap-Alb, și-mi ies în cale tot atâtea dihănii și aventuri ca și eroului meu” (p. 18). V. Verde-Împărat.

Heliopolis — „Cetatea Soarelui” (gr. Ἡλιούπολις), On-ul egiptean, cetatea lui Ra și a Fenixului; generic, orice centru spiritual de natură solară; și titlul romanului lui Ernst Jünger Heliopolis (1949), pe care autorul îl recitește „vrăjit în recidivă de fântânile lui arteziene” (p. 28–29; și p. 63, 96). V. Fenix, bennu.

Hermes — Ἑρμῆς — zeul grec al trecerilor, mesagerul zeilor, călăuza sufletelor (psychopompos) și păstorul purtător de berbec (kriophoros), cu caduceul; în hermetism, Hermes Trismegistul, patronul alchimiei. Autorul comentează gravuri cu „Hermes criofor, adică purtând pe gât oaia cea pierdută”, ceea ce îl identifică cu Bunul Păstor (p. 121–124; într-o gravură comentată, Hermes poartă caduceul, toiagul cu doi șerpi încolăciți, imaginea celor două curente cosmice armonizate în jurul Axei), și citește în Sarmisegetuza „orașul lui Hermes” (p. 137; și p. 70). V. Hermes Psihopompos, caduceul.

Hermes Psihopompos — Ἑρμῆς ψυχοπομπός (gr., „Hermes călăuzitorul sufletelor”) — Hermes care mână umbrele morților în Hades, cu caduceul în mână (Odiseea XXIV, 1–14); și păstor, purtător de berbec (Kriophoros). În cântecul funebru românesc, vidra și lupul împlinesc această funcție, ca și Miorița: e „Hermes psyhopompos” (p. 70); ciobănașul din Miorița apare „ca un Hermes Psihopompos conducând sufletele morților” (p. 137). V. Hermes.

hierogamie — „Nunta sacră” (gr. ἱερὸς γάμος) — unirea rituală a principiilor complementare, Cer și Pământ, zeu și zeiță, rege și țară; în alchimie, Conjunctio a Sulfului cu Mercurul, a Soarelui cu Luna, a Fixului cu Volatilul. Termenul revine în scrisori (p. 62, 136) și, la plural, în nunta cosmică din Miorița (p. 121, 151).

Hizb — Ḥizb (ar., „parte, porțiune”; și „grup”) — ansamblul de rugăciuni, invocații și versete coranice recitat zilnic de membrii unui ordin sufit, propriu fiecărei tarikate; și una din cele șaizeci de părți ale Coranului. Hizb-ul Qādiriyyei e „de trei ori aiatul Kursyi (cap. II), Fat’ha și cele trei surate finale” (p. 79).

hyperboreană — Care ține de Hiperboreea, „țara de dincolo de Boreas”, vântul de miazănoapte (gr. Ὑπερβόρεοι, „cei de dincolo de Boreu”) — patria lui Apollon Hiperboreeanul (Pindar, Pitica X; Herodot IV, 32–36), la Guénon sediul polar al Tradiției Primordiale, „Insula Albă”, anterior Atlantidei; polar, nu nordic în sens geografic obișnuit. În scrisori: „Tradiția Hyperboreană” (p. 24); „starea hyperboreană, polară, nevăzută de soare” (p. 49); un mărțișor în formă de „dublă secure hyperboreană” (p. 78; și p. 157, 184).

Hyperion — Ὑπερίων (gr., „cel ce merge deasupra”) — titanul, tatăl lui Helios, al Selenei și al Eosului; la Eminescu, numele adevărat al Luceafărului, chemat de Demiurg pe nume. Pentru autor, Maestrul suprem, Păzitor al Pragului, „deget pus pe buze”: „E punctul unde veghează Hyperion și geniul morții” (p. 15); „feciorul de crai” al bocetului e Hyperion (p. 70; și p. 81, 82, 87, 94, 107, 151, 161, 162). V. Luceafărul.

Ialdabaot — Ialdabaōth — în cosmogoniile gnostice (Apocrifonul lui Ioan, ofiții), Demiurgul inferior, orb și trufaș, născut din căderea Sophiei, care modelează lumea materială crezându-se singurul dumnezeu. La autor, „Diavolul, adică Ialdabaot”, vine la Adam cu îngăduința Demiurgului superior din Plerom, dar „nu poate da viață operei informe pentru că nu e stăpânul Suflului” (p. 54).

ianua coeli — „Poarta Cerului” (lat.) — unul din titlurile Sfintei Fecioare din Litania Loretană (Ianua coeli, ora pro nobis): Maica Domnului e poarta prin care Cerul a coborât pe pământ și prin care omul urcă la cer. În cosmologia tradițională (Guénon, «Le symbolisme solsticial de Janus»), „poarta zeilor”, solstițiul de iarnă, în semnul Capricornului, prin care sufletul iese din cosmos pe verticala axei; perechea ei e ianua inferni, „poarta oamenilor”, solstițiul de vară, în Rac. Săgetătorul „țintește ianua coeli, la solstițiul de iarnă”, înaintea Capricornului (p. 148). V. Capricornului, Ianus-Iana.

Ianus-Iana — Ianus, zeul roman cu două fețe, al porților, al trecerilor și al începuturilor (lat. ianua, „poartă”), stăpânul celor două chei, de aur și de argint, ale Marilor și Micilor Mistere și al celor două porți solstițiale (Guénon, «Le symbolisme solsticial de Janus»), și perechea lui feminină Iana (Diana, Iana Sânziana); în tradiția română, Ion-Sânt-Ion. „Dublul baltag hyperborean, baltagul lui Dragoș, al lui Ianus-Iana” (p. 79); „Dublul cap androgin semnifică și unirea extremităților, Ianus-Iana” (p. 88; și p. 96). V. ianua coeli.

ida — Iḍā (sanscr.) — curentul (nāḍī) subtil care urcă în stânga coloanei, de natură lunară, răcoritoare și feminină; împreună cu piṅgalā, solar, încadrează canalul central suṣumṇā, alcătuind caduceul lăuntric. Unul din cele trei fluiere ale ciobanului (p. 135).

Ierusalim Ceresc — Cetatea sfântă care se pogoară din cer la sfârșitul vremurilor (Apocalipsa 21, 2–27), în formă de pătrat (cub), cu douăsprezece porți și cu Mielul drept lumină: imaginea restaurării finale a Paradisului terestru și a centrului primordial, „cristalizat” la capătul ciclului. Svastica de pe acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop (Putna, 1477) i se pare autorului o resorbție a centrului bizantin după încheierea ciclului lui: „Se va remanifesta ca Ierusalim Ceresc”, iar pătratul din mijloc e „secțiune transversală a Ierusalimului Ceresc”, după tradiția populară care prezice că o parte din el „se va coborî în Moldova” (p. 23).

Ileana Sânziana — Eroina basmului românesc «Ileana Sânziana» (Petre Ispirescu), mireasa lui Făt-Frumos răpită și regăsită; la autor, paredrul lui Ianus, „Sora Soarelui” din colinde, Anima Mundi răpită de Titani și readusă la lumină de eroul solar. Basmul e „de o «tehnicitate» uimitoare” (p. 101); autorul îi dă destinatarei un motto pentru textul ei despre Ileana Sânziana, din Evanghelia după Toma (p. 117). V. Sânziene, Ianus-Iana.

Ilu — Numele de alint cu care semnează autorul multe scrisori către Roxana Cristian din 1979 încolo, scris uneori și cu litere arabe (p. 107, 108, 111, 113 și passim).

Împărăția Verde — Împărăția lui Verde-Împărat din «Povestea lui Harap-Alb» a lui Creangă, unde se încheie călătoria eroului; la Lovinescu, Paradisul Terestru, centrul spiritual primordial, pentru că verdele e culoarea lui al-Khiḍr, „Cel Verde”, și a veșnicei reînnoiri. Basmul ar fi superior „în privința Paradisului Terestru, Împărăția Verde” (p. 7); „Am revăzut și am retrăit de mai multe ori Împărăția Verde, al cărei împărat este al-Khidr” (p. 110; și p. 35). V. Verde-Împărat, Khidr.

in șaa Allahu — In shāʾa Llāhu (ar. إن شاء الله, „dacă vrea Dumnezeu”) — formula cu care musulmanul însoțește orice vorbă despre viitor (Coran 18, 23–24). Folosită de autor la p. 142.

Iod — Yod (ebr. י) — a zecea și cea mai mică literă a alfabetului ebraic, prima a Tetragramului, punctul din care purced toate celelalte litere; corespunde lui alif arab și figurează principiul nedivizat. Soarele care se transformă „cu Iod, e Agni care sângerează pentruca lumea să trăiască” (p. 88).

ison — Ison (gr. ἴσον, „egal”) — în muzica psaltică bizantină, nota fundamentală ținută neîntrerupt sub melodie de un cântăreț sau de un cor, ca temelie neclintită a cântării. La autor, imagine a suflului omogen de deasupra alternanțelor: „Totul e suflu și ison” (p. 30); sarva-prāṇa e „ison cosmic”, Anima Mundi (p. 95).

Ispas — Numele popular al Înălțării Domnului, sărbătorită la patruzeci de zile după Paști (din v. sl. Sŭpasŭ, „Mântuitorul”); în credința populară, și numele unui personaj care a privit Înălțarea. Autorul se întreabă ce legătură are „ispas” cu „ispășire, judecată” și cu coborârea Duhului Sfânt la zece zile după Înălțare (p. 29).

Jihad Kebir — Al-jihād al-akbar (ar.; kebir, forma populară a lui kabīr, „mare”) — „marele război sfânt”, lupta lăuntrică împotriva propriului suflet pătimaș (nafs), opus „micului război sfânt”, Jihad Seghir (al-jihād al-aṣghar), cel exterior, contra dușmanilor vizibili, după hadithul „Ne-am întors de la micul război sfânt la marele război sfânt”. Autorul vede în cuvântul regelui Ferdinand din Love’s Labour’s Lost o parafrazare a acestei sentințe (p. 52).

Kala-Mukha — Kāla-mukha (sanscr., „fața Timpului”, de la kāla, „timp, moarte”, și mukha, „față, gură”), numită și kīrti-mukha, „fața gloriei” — masca de monstru de deasupra porților templelor indiene, Devoratorul care e chiar Soarele, poarta solară a Eliberării, care îl înghite pe cel ce nu cunoaște „parola” (Guénon, «Kâla-mukha», în Symboles fondamentaux, cap. XLVIII). Lupul care devorează pe cel ce nu are „semnul just de recunoaștere” trimite la acest articol: „Recitește articolul Kala-Mukha din Symboles” (p. 69).

Kali-Yuga — Kali-yuga (sanscr., „vârsta lui Kali”, a celei mai rele aruncături de zar) — ultima, cea mai scurtă și cea mai întunecată dintre cele patru vârste ale unui ciclu (manvantara), „vârsta de fier”, vremea solidificării lumii și a uitării, în care trăim. Academismul e „Kali-Yuga artelor plastice” (p. 83); constelația Dragonului „ne duce la începutul lui Kaly-yuga” (p. 101).

KaloKagathos — Καλὸς κἀγαθός (gr., „frumos și bun”) — idealul grec al desăvârșirii omului deopotrivă în înfățișare și în virtute, din care s-a format substantivul kalokagathia. Autorul descompune cuvântul: „frumusețea e «exaltare», «bunătatea» e «amploare»” (p. 77).

Kalpa — Kalpa (sanscr.) — ciclul cosmic complet al unei lumi, „o zi a lui Brahmā”, alcătuită din paisprezece manvantara; al nostru se numește al Mistrețului Alb, Śrī Śveta-Varāha-Kalpa. Autorul desparte în glumă nirvikalpa în „nirvi-Kalpa-samadhi” (p. 21).

Kundalini — Kuṇḍalinī (sanscr., „cea încolăcită”, de la kuṇḍala, „inel”) — puterea subtilă adormită ca un șarpe la baza coloanei, în mūlādhāra, care, trezită, urcă pe canalul median (suṣumṇā), între iḍā și piṅgalā, prin centrele subtile până la sahasrāra, în creștet (Arthur Avalon, The Serpent Power, 1919). Personajele unei imagini au „Yin-Yang-ul pe craniu, Kundalini ridicat până pe vârful capului” (p. 74). V. sușumna.

Kundry — Femeia-blestem din Parsifal (1882) al lui Richard Wagner, după Cundrie din Parzival al lui Wolfram: slujitoare a Graalului și, sub vraja lui Klingsor, ispititoarea cavalerilor, condamnată să râdă veșnic; dublul ei aspect, de mesageră și de seducătoare, e cheia figurii. Perechea Radiane–Viviane i se pare autorului „o amintire a dublului aspect al lui Kundry” (p. 65).

la Gaya Scienza — „Știința veselă” (it.; provens. gai saber, fr. le gai savoir) — numele poeziei trubadurilor și al artei lor; după autor, care urmează pe Valli și Guénon, sub dansuri și cântece se conferea inițierea cavalerească, „Știința Tainei”, la Fede Santa, „poreclită astfel” ca să înșele pe profani (p. 58). V. Fede Santa.

labirint — Construcția cu drum încâlcit (gr. λαβύρινθος, legat de labrys, securea dublă) care păzește un centru și, totodată, îngăduie accesul celui calificat; simbol al încercărilor inițiatice și al apropierii de centru prin ocoluri. Un prieten îi trimite, „în loc de o banală iscălitură, un labirint” (p. 63); „Acum realizez ce labirint e”, scrie autoarea amintirii de la sfârșit despre „Galeria” de la Fălticeni (p. 185).

Lapsit exillis — Numele enigmatic al Graalului-piatră la Wolfram von Eschenbach (Parzival, cartea IX, 469, 7), rostit de pustnicul Trevrizent; interpretat ca lapis exilis („piatra neînsemnată”), lapis ex coelis („piatra din ceruri”) sau lapsit ex illis („a căzut din ele”), cu trimitere la smaraldul căzut din fruntea lui Lucifer (Guénon). Citat la p. 55.

Ler — Numele din refrenul celor mai multe colinde românești („Lerui Ler”, „Lerului Doamne”, „dragă Ler!”); filologii l-au derivat din Alleluia sau din numele lui Aurelian, ori l-au socotit numele unei divinități străvechi; Lovinescu îl ia drept nume: Ler-Împărat, Regele Lumii, Domnul de Rouă. „Domnul de Rouă [...] de cele mai multe ori e Ler-împărat” (p. 26); colindul transcris de autor începe cu „Lerui Ler, Lerului Doamne” (p. 46; și p. 47, 75–79). V. Domnul de Rouă.

Leuky — Λευκή (gr., „Albă”; Leuké, „Insula Albă”) — insula din Pontul Euxin, în fața gurilor Dunării (azi Insula Șerpilor), unde, după tradiție (Arctinos, Aithiopis; Pindar, Nemeica IV), Thetis l-a dus pe Ahile nemuritor, cu templul și oracolul lui; pentru Guénon, reflex al Insulei Albe primordiale. Autorul o numește, cu Śvetadvīpa, „punct de intersecție între o tradiție «polară» și una «solară»” (p. 96).

Liber Vitae — „Cartea Vieții” (lat.) — cartea în care sunt scrise numele celor mântuiți (Apocalipsa 3, 5; 20, 12; Filipeni 4, 3); corespondenta creștină a lui umm al-kitāb. Titlul poeziei lui Eminescu «Cărțile», primită de autor de Anul Nou 1982, n-ar avea legătură cu conținutul, „afară numai dacă e vorba de o «Liber Vitae» pe care poetul o răsfoiește sideral” (p. 155; v. și p. 90).

licornei — Licorna (inorogul, lat. unicornis) — animalul fabulos cu un singur corn în frunte, pe care numai o fecioară îl poate îmblânzi; simbol al purității, al puterii spirituale axiale și, în iconografia creștină, al Întrupării. Autorul simte, în tăcerea locurilor dragi, „aburul răsuflării licornei și bourului alb” (p. 32).

limba păsărilor — Limba primordială, „solară”, a îngerilor și a revelației, prin care se comunică cu stările superioare și se înțeleg înțelesurile ascunse ale lucrurilor (Guénon, «La langue des oiseaux», în Symboles fondamentaux); Solomon spune: „am fost învățați graiul păsărilor” (Coran 27, 16, ʿullimnā manṭiqa ṭ-ṭayr), iar Siegfried o înțelege după ce gustă sângele balaurului. Autorul citează versetul din Surata Furnicii la privighetoare (p. 41); zidarii de la Hurezu care își ritmau lucrul cu „Hu Hu” „vorbeau în limba păsărilor” (p. 74; și p. 101, 136).

Linea virida — Linea viridis (lat., „linia verde”; autorul scrie virida) — din adagiul hermetic linea viridis gyrat universum, „linia verde rotește universul”: forța vegetativă, verdele vieții veșnic reînnoite, care străbate cosmosul. Pentru autor, „linia ecuatorială a Vortexului Sferic”, cercul orizontului și al crepusculului, un Uroboros (p. 109). V. Vortex, Khidr.

Lucifer — „Purtătorul de lumină” (lat.) — numele latin al planetei Venus ca stea a dimineții (gr. Ἑωσφόρος) și, după Isaia 14, 12 („Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fecior al dimineții!”, Vulgata: Quomodo cecidisti de caelo, Lucifer), numele îngerului căzut. Autorul vrea să contopească un text cu „Quo modo cecidiste Lucifer” (p. 48); Dante iese din Infern „pe spatele lui Lucifer” (p. 147). V. Luceafărul.

lumea sublunară — În cosmologia aristotelică și medievală, lumea de sub sfera Lunii, a celor patru elemente, a nașterii și pieirii, opusă cerurilor incoruptibile. Oglindirea Tao-ului „în lumea sublunară este spontaneitatea perpetuă” (p. 110).

Madonna Intelligenza — „Doamna Inteligență” (it.) — personificarea Înțelepciunii divine la Fedeli d’Amore (cf. poemul L’Intelligenza, atribuit lui Dino Compagni), figura comună a Beatricei și a celorlalte „doamne” ale poeților (Valli, Guénon). Autorul o recunoaște în femeia din tabloul lui Poussin (p. 84). V. Fedelilor d’Amore.

Magnum Opus — „Marea Operă” (lat.) — lucrarea alchimică întreagă, de la Materia Primă la Piatra filosofală, prin cele trei faze ale ei, nigredo, albedo, rubedo; în sens spiritual, transmutarea omului, nu a metalelor. Pentru autor, „toată realizarea lui Magnum Opus hermetic” e cuprinsă într-o rugăciune către Pământ (p. 9); organizarea armonică a elementelor „purușiene și pracritiene din noi” e „însăși definiția lui Magnum Opus: Opus hierarchicum et catholicum” (p. 10; și p. 50, 67, 143).

Mahdi — Al-Mahdī (ar. المهدي, „cel bine călăuzit”) — figura eshatologică a islamului care va restabili dreptatea la sfârșitul vremurilor, în preajma întoarcerii lui ʿĪsā (Iisus); la șiiți, al XII-lea Imam, cel ascuns, care va reveni; corespondentul lui Kalki-avatāra. Autorul scrie numele și în arabă: „Mahdi-ul vine din Apus, dar se îndreaptă spre Răsărit” (p. 62).

Maica Bătrână — Mama ciobanului din Miorița, „cu brâul de lână”, care își caută fiul prin lume; pentru autor, figura Naturii primordiale și a Sufletului lumii, pe care o recunoaște în femeia din tabloul lui Poussin: „Femeia este, sau Maica Bătrână, sau oaia sfântă” (p. 85).

Mama Pădurii — Muma Pădurii — ființă a mitologiei românești, bătrână hidoasă și primejdioasă a codrului, cu părul ca niște lanțuri, care rătăcește oamenii și le fură copiii. Gratiile academismului sunt „ca firele de păr ale Mamei Pădurii” (p. 83; și p. 57); într-o gravură unde omul e arbore, ea își apără copiii: „Mama Pădurii, aspectul de rigoare, de implacabilitate al Maicii Domnului” (p. 126).

Mânăstire de Tămâie — Imagine din colindele românești și din «Povestea porcului» a lui Creangă: „mânăstirea cu pereții de tămâie”, Ierusalimul ceresc, centrul spiritual ascuns, a cărui materie e însăși jertfa care urcă în fum. „Orice cvadratură este o ardere de tot, un Rug arzător, Mânăstire de Tămâie” (p. 74); „Mânăstirea de Tămâie” revine la p. 107, iar privighetoarea urcă „spre Chilia de Tămâie” (p. 41).

mantram — Mantra (sanscr., „instrument al gândirii”, de la man-, „a gândi”; acuzativul mantram, forma folosită de autor) — formulă sacră a cărei eficacitate ține de sunetul însuși și de rostirea ritmică și corectă, nu de înțelesul discursiv; perechea ei spațială e yantra, iar silaba-sămânță (bīja) o rezumă. Cântecul privighetorii e „supremul mantram al întregii firi”, prin care ea „unește Cele de jos și cele de sus” (p. 41); raṃ e mantramul focului (p. 133; și p. 74, 76).

Manu — Manu (sanscr., din aceeași rădăcină cu „om” și cu manas, „minte”) — Omul arhetipal și Legiuitorul primordial al fiecărui ciclu (manvantara); al ciclului actual e Manu Vaivasvata, salvat de Matsya din potop. Nu un om, ci o funcție, Intelectul cosmic reflectat în umanitate, care formulează dharma; Guénon îi apropie numele de Minos, Menes, Numa. Autorul vorbește de „Supremul (Para) Manu” (p. 96) și identifică ciobănașul din Miorița cu Manu, fratele lui Yama (p. 137; și p. 132).

Marea Mamă — Magna Mater (lat.) — Substanța universală, polul pasiv și matricial al Manifestării, Prakṛti a hindușilor, înfățișată în mituri de zeițele-mame (Isis, Cybele, Demeter, Gaia), care nasc, hrănesc și reiau în sânul lor toate formele. Autorul îi atribuie „generozitatea ventrală” a naturii prin care se plimbă (p. 36); destinatarei îi spune, în același registru, „Cybelă scumpă” (p. 61). V. Prakriti, Gaia.

Marea Sarmatică — Marea Sarmatică — braț al Paratethysului care, în Miocenul mijlociu–superior (Sarmațian, acum circa 12 milioane de ani), acoperea Podișul Moldovei, lăsând calcarele și scoicile din dealurile Fălticeniului. „Marea Sarmatică de sub dealul Rădășenilor... S-a scurs demult” (p. 175).

Marea Triadă — Ternarul Cer–Om–Pământ (chin. Tian–Ren–Di, 天人地) al tradiției extrem-orientale, studiat de Guénon în La Grande Triade (1946): Cerul acoperă, Pământul susține, iar Omul, „fiul Cerului și al Pământului”, mijlocește între ei și îi unește în sine. Autorul arată cum „se încadrează cele trei elemente ale Mitului în Marea Triadă”, cu desenul celor două triunghiuri, „umed” și „de foc” (p. 5).

Marelui Arhitect — Marele Arhitect al Universului — numele lui Dumnezeu în masonerie, Principiul ca ordonator al lumii după număr, măsură și greutate (Înțelepciunea lui Solomon 11, 20); la Guénon, Demiurgul privit sub aspectul lui constructiv. Prin aspectul tehnic al Operei „devenim colaboratori ai Demiurgului și ai Marelui Arhitect” (p. 85).

Marile Mistere — La Guénon (Aperçus sur l’initiation, cap. XXXIX), realizarea stărilor supraindividuale până la Identitatea Supremă, „inițierea sacerdotală”, spre deosebire de Micile Mistere, care desăvârșesc starea omenească și o readuc la starea primordială („inițierea regală”); terminologia vine de la Eleusis. Autorul vorbește de „un eveniment formidabil, care ține de Marile Mistere” (p. 140; și p. 64).

Materia Primă — Materia prima (lat.) — substanța primordială, nediferențiată, pură potențialitate, conținătoarea tuturor germenilor, Prakṛti a hindușilor; alchimiștii o numeau deopotrivă „Fecioara” și „Prostituata”, pentru că primește orice formă și nu e afectată de niciuna, și „lucrul cel mai disprețuit din lume”. Lutul din care a fost plăsmuit Adam e „Materia Primă” (p. 54–55); aspectele malefice și benefice ale Vitriolului, „reunite, dau Materia Primă” (p. 88; și p. 14, 134, 166). V. Prakriti.

Maya — Māyā (sanscr., din rădăcina mā-, „a măsura, a forma”) — puterea de manifestare a Principiului și, prin ea, „iluzia cosmică”, aparența de realitate proprie a lumii; Guénon insistă că māyā nu e neant, ci realitate relativă luată greșit drept absolută, văl care și ascunde, și arată Absolutul. În dimensiunea mitică vorbele se irosesc „ca pulberea pe fața Mayei” (p. 102); imaginația individuală colaborează „la nălucirea cosmică, la Maya în aspectul ei limitativ” (p. 153).

Melancolia — Gr. μελαγχολία, „bilă neagră” — în medicina umorală, umoarea rece și uscată, legată de pământ, de toamnă și de Saturn; Problemata pseudo-aristotelice (XXX, 1) și Marsilio Ficino au făcut din ea temperamentul contemplativului și al geniului, iar Dürer i-a dat chipul cel mai cunoscut (Melencolia I, 1514). Pentru autor, presimțirea vie a lumii de dincolo și a depărtării care ne desparte de ea, de transformat în Dor: „Melancolia mea nălucește un umăr stâng sprijinit pe umărul meu drept” (p. 125; v. și p. 109, 160). V. Dor.

membra disjecta — „Mădulare risipite” (lat.) — după Horațiu, Satire I, 4, 62 (disiecti membra poetae, „mădularele poetului sfâșiat”): fragmentele răzlețe ale unui întreg pierdut. Versul „la drum de plai” face din bocet „una din membra disjecta a Mioriței” (p. 64).

Merlin — Magul și profetul din ciclul arturian, fiu al unui demon și al unei fecioare, sfetnicul lui Arthur și întemeietorul Mesei Rotunde, „adormit” și închis de Viviana (Nimue) în pădurea Broceliande cu vrăjile pe care el însuși i le învățase. Autorul vorbește de „Merlin «adormit» de Viviana” (p. 28). V. Kundry.

Meru — Meru (sanscr.) — muntele polar de aur al cosmologiei hinduse, budiste și jainiste, axa lumii în jurul căreia se rotesc astrele, cu cetatea zeilor în vârf. Autorul aude în numele lui Homer, „Homerus”, asonanța cu „O Merus”, „(muntele) Meru polar” (p. 96). V. Muntele Polar Qaf.

Metatron — În Cabală și în literatura Hekhalot, îngerul cel mai înalt, „Prințul Feței” (Sar ha-Panim), scribul ceresc de lângă Tronul divin, identificat uneori cu Enoh înălțat; pentru Guénon (Le Roi du Monde, cap. III), corespondentul angelic al „Regelui Lumii”, legat de Șekhina și de arhanghelul Mihail. Numele dat unei păsări arată „o entitate angelică, Metatron, Îngerul Feții” (p. 40); Tronul pe care rezidă plinătatea slavei e pus în legătură cu el (p. 89).

Microcosm — „Lumea mică” (gr. μικρὸς κόσμος): omul privit ca imagine prescurtată a Universului, Macrocosmul („lumea mare”, μακρὸς κόσμος), după principiul analogiei formulat în Tabula Smaragdina („ce e jos e ca ce e sus”); orice lege a lumii mari are corespondentul ei în ființa omenească. Autorul socotește că mitul se aplică „cel mai fructuos” la Microcosm (p. 5) și trimite destinatarei o pagină olografă despre Apele Primordiale, Sofia și analogia Macrocosm–Microcosm (p. 91–92); Macrocosmosul apare și la p. 57.

Mikael — Mihail (ebr. Mîḵāʾēl, „Cine e ca Dumnezeu?”) — arhanghelul care se luptă cu Balaurul și îl aruncă din cer (Apocalipsa 12, 7–9), căpetenia oștilor cerești, înfățișat în icoane cu sabia și cu cântarul Judecății. Numele are aceeași valoare numerică cu „Amin”, supranumele Profetului (p. 80); autorul îl tâlcuiește „care e cu Dumnezeu”, Mi-Ka-El (p. 90).

Mistrețul Alb — Śveta Varāha (sanscr., „Mistrețul Alb”) — al treilea avatar al lui Viṣṇu, care scoate pământul din apele potopului; după el se numește kalpa de față (Śvetavarāha-kalpa), iar la Guénon («Le Sanglier et l’Ourse», 1936) e simbolul autorității spirituale și al Tradiției Primordiale, în fața Ursului războinic. Autorul amintește „Podul suscitat într-o clipă a zorilor, de către Mistrețul Alb al lui Creangă” (p. 85). V. Vrancea.

mitul Cavernei — Mitul Peșterii din Platon, Republica VII, 514a–517a: oamenii legați în fundul unei peșteri văd pe perete numai umbrele lucrurilor purtate prin fața focului și le iau drept realitate, până ce unul, dezlegat, urcă spre lumina soarelui; imaginea trecerii de la lumea sensibilă la cea inteligibilă și a educației filosofice ca „întoarcere” a sufletului. Autorul îl pune la temelia sensului tradițional al poemelor homerice (p. 11).

Moirelor — Moirele (gr. Μοῖραι, „părțile, sorțile”) — cele trei Ursitoare ale grecilor, fiicele Necesității sau ale Nopții: Clotho („torcătoarea”), Lachesis („cea care împarte sorții”) și Atropos („cea neînduplecată”, care taie firul) (Hesiod, Teogonia 217–219, 904–906; Platon, Republica X, 617c); la romani, Parcele. „Zeus nu poate frânge hotărârea Moirelor, dar poate și trebue să traducă în fapt sentința lor” (p. 120).

mudra — Mudrā (sanscr., „pecete”) — gest ritual al mâinilor, codificat în iconografia și ritualul hindus și budist, care exprimă și „sigilează” o stare spirituală; echivalentul vizibil al lui mantra. „Gestul păstorului e un mudra, un semn inițiatic, degetul mare și indexul răsfirate” (p. 83).

Muntele Polar Qaf — Muntele Qāf (ar. جبل قاف, Jabal Qāf; autorul scrie și „Gebel Qaf”) — în cosmografia islamică, muntele de smarald care înconjoară pământul și îl leagă de cer, sălașul păsării ʿAnqāʾ (Fenixul) și al Simurgului, simbolul Muntelui Polar, ca Meru la hinduși, Olimpul la greci și Montsalvat în legenda Graalului (Guénon, Le Roi du Monde, cap. IX–X). Pământul Realității, argila-piatră, e „identic cu Muntele Polar Qaf”, pe al cărui vârf își face cuibul Fenixul (p. 55); un munte din Banat e „un substitut al lui Gebel Qaf” (p. 62). V. Meru.

Mutus Liber — „Cartea mută” (lat.) — tratat alchimic alcătuit numai din cincisprezece gravuri, fără text, publicat la La Rochelle în 1677 sub numele lui Altus; Opera e arătată, nu spusă, ca să n-o înțeleagă decât cel pregătit. Citat la p. 101.

Nada Florilor — Nada Florilor — loc de promenadă din Fălticeni, pe malul iazului Șomuzului, care se zărea de la ferestrele casei unde scriitorul își găzduia prietenii; pomenit în amintirea de la sfârșit (p. 184).

Nadir — Punctul sferei cerești diametral opus Zenitului, sub picioarele observatorului (ar. naẓīr [as-samt], „opusul [zenitului]”). Stema de pe acoperământul de la Putna are „o axă care nu este orizontală ci verticală, Zenit-Nadir, Nord-Sud” (p. 22). V. Zenit.

naros — Naros (gr. νῆρος, din akkad. nēru) — perioada de 600 de ani a cronologiei babiloniene transmise de Berossos, alături de sossos (60 de ani) și saros (3600 de ani). Autorul o pomenește la durata unei transmisiuni orale secrete „timp de șase secole” (p. 27).

Nectarul — Băutura nemuririi a zeilor olimpieni (gr. νέκταρ), pereche a ambroziei, corespondentul lui amṛta și al lui soma la hinduși; în basmul românesc, apa „vieții fără de moarte”. La autor, părțile nobile ridicate în partea de sus a vasului „constitue Nectarul, băutura de viață fără de moarte, de tinerețe fără bătrânețe, a zeilor” (p. 57). V. amrita.

Nigredo — „Înnegrirea” (lat.), l’Œuvre au Noir — prima fază a Marii Opere alchimice, putrefacția materiei dintâi, simbolizată de corb, de craniu și de „soarele negru”; moartea care precede orice naștere adevărată, coborârea în infern, corespondentul alchimic al morții inițiatice; îi urmează albedo și rubedo. Fațada bisericii lui Rareș închipuie un cap de mort: „Prima fază a lui Magnum Opus hermetic, se numește Nigredo, l’Oeuvre au Noir, simbolizată de un craniu” (p. 67); „Negrul Alchimic” (p. 147).

nirvikalpasamadhi — Nirvikalpa-samādhi (sanscr., „absorbția fără diferențiere”) — treapta supremă a contemplației în Yoga și Vedānta, în care dispare orice distincție între cel ce cunoaște, actul cunoașterii și obiectul ei; opusă lui savikalpa-samādhi, absorbția „cu formă”. Pentru autor, stema Moldovei, cu bourul care își dă suflarea la capătul vânătorii, amintește de Galaad murind în contemplarea vasului divin: „stema de întemeiere a unei națiuni, rezumându-i destinul și misiunea e o scenă de nirvikalpasamadhi!” (p. 23; și p. 21).

Non-Manifestat — La Guénon (Les États multiples de l’être, 1932), domeniul Principiului dinaintea și de dincolo de orice manifestare, formală sau informală — Ne-Ființa care cuprinde și posibilitățile manifestării, și pe cele care nu se vor manifesta niciodată. Fenixul nu moare, „ci pentrucă trece, pentru noi, dela Manifestat la Non-Manifestat. E bucuria soarelui de Miezul Nopții” (p. 66).

Okeanos — Ὠκεανός (gr.) — fluviul primordial care înconjoară pământul, curgând în cerc, din care, după Homer (Iliada XIV, 201, 246), se trag zeii și toate apele; la români, Apa Sâmbetei; simbol al Apelor cosmice și al ciclului închis. Suflul cimpoiului curge „imobil ca Okeanos” (p. 95); „Brahmanda pe suprafața lui Okeanos” (p. 162).

omfalos — Gr. ὀμφαλός, „buric” — piatra sacră de la Delfi, socotită centrul pământului și, prin extensie, orice piatră (betil) care marchează un centru spiritual, adesea înfășurată de un șarpe. În tabloul lui Poussin, păstorii stau în fața unui omfalos, pe care piatra verticalizată ar forma „hierogliful Polului” (p. 83–84).

Omul Universal — Termen guénonian (L’Homme et son devenir selon le Vêdânta; Le Symbolisme de la Croix), după ar. al-insān al-kāmil, „Omul desăvârșit”, al lui Ibn ʿArabī și al-Jīlī, și după Ādām Qadmōn cabalistic: ființa care a realizat toate stările, totalitatea posibilităților, prototipul principial al manifestării. Însemnele puterii cheilor arată „Omul Universal” (p. 20); „Hristos se identifică cu Omul Universal (Adam Kadmon)” (p. 89; și p. 90).

Orbete — „Orbete” (pl. „orbeți”) — „cam orb”, cu privirea împăienjenită (de unde „a orbecăi”); la plural, cântăreții orbi ambulanți din Ardeal și Banat, purtători de cântece bătrânești și de stihuri religioase, ca rapsozii orbi ai Greciei. „«Orbete» însemnează exact «cam orb»” (p. 95); „orbeți” (p. 99).

Orfeu — Ὀρφεύς — cântărețul trac, fiul Calliopei, care îmblânzea fiarele cu lira, a coborât în Infern după Euridice și a fost sfâșiat de bacante; patronul orfismului și poetul hiperboreean prin excelență. Autorul citește Sonetele către Orfeu ale lui Rilke: „Orfeu la Oprișeni!” (p. 24; și p. 138, 140).

Ortoman — „Voinic, chipeș, falnic” (pop., poate din tc. ortaman, „de mijloc”), însușirea ciobanului moldovean din Miorița („Iar cel moldovan / Mare, ortoman”); autorul face din cuvânt un nume și vede în el Polul imobil: tulburările țin de „Shahti lui Ortoman, și nu de Ortoman care e Pol imobil” (p. 133).

palinodiile — Palinodia (gr. παλινῳδία, „cântec întors”, după poemul în care Stesihor își retrăgea defăimarea Elenei) — retractare, revenire publică asupra unei afirmații anterioare. Autorul găsește „foarte interesante palinodiile lui Dumézil” și se întreabă dacă acesta nu are dreptate cu diviziunea ternară a castelor, șudrele nefiind decât „un depozit rezidual al celorlalte trei” (p. 19).

Panta rei — Πάντα ῥεῖ (gr., „totul curge”) — formula prin care tradiția (Simplicius, după Platon, Cratylos 402a) rezumă doctrina lui Heraclit despre curgerea neîncetată a lucrurilor („Nu poți intra de două ori în același râu”, fr. B 91). La autor, legea râului care își sapă alt curs „sfâșiind sânul mamei Gaia” (p. 119).

pantacol — Pantacol (fr. pantacle, lat. med. pantaculum, apropiat de gr. πᾶν, „tot”) — talisman, figură simbolică ce rezumă o totalitate, termen al magiei renascentiste (Agrippa, Paracelsus) și al ocultismului (Eliphas Lévi); la autor, blazonul ca „mic tot”. „Mă întreb care altă țară are ca stemă-pantacol o scenă de nirvi-Kalpa-samadhi!” (p. 21).

para-bindu — Para-bindu (sanscr., „punctul suprem”) — în tantrism, punctul nemanifestat din care purcede toată Manifestarea și în care se resoarbe; în scriere, punctul nazalizării (anusvāra) de deasupra lui M din Oṃ. Autorul numește astfel punctul de atingere a râului Moldova cu urechea bourului în stema țării: „e para-bindu, e litera finală M a monosilabului” (p. 22).

Parabrahma — Parabrahman (sanscr., „Brahman suprem”) — Principiul absolut, nemanifestat și fără calificări (nirguṇa), deosebit de Brahman „cu calități” (saguṇa), care e Ființa ca principiu al manifestării. Autorul îl invocă, cu Parașabda, la tâlcuirea prefixului „prea” (p. 44).

Parașabda — Parā-śabda (sanscr., „Sunetul suprem”) — Verbul nemanifestat, dinaintea oricărei articulări, din care purcede tot sunetul audibil, prin treptele paśyantī, madhyamā și vaikharī; corespondentul hindus al Cuvântului dintru început (Ioan 1, 1). Supremul e desemnat de „para” (p. 44); stăpânul ciclurilor e „distribuitorul Verbului, al lui Parașabda” (p. 56); rapsozii orbi și Homer sunt depozitari ai lui (p. 96–97; și p. 140).

paredru — Paredru (gr. πάρεδρος, „care șade alături”) — divinitate asociată alteia ca pereche, de obicei feminină alături de cea masculină, complementară ei, ca Śakti zeului. „Apare între noi Miorița ca paredru al ciobanului. Având în vedere că un paredru trebue să fie complementar cu partenerul lui...” (p. 132).

Parsifal — Cavalerul Graalului (Perceval la Chrétien de Troyes, Parzival la Wolfram von Eschenbach), „prostul curat” care, prin întrebarea neîntrebată și apoi rostită, vindecă pe Regele Pescar; drama muzicală a lui Wagner (1882), al cărei titlu el îl tâlcuia, fals, din persanul fal parsi, „prostul curat”. Autorul apropie „Parsifal-Dragoș” (p. 27), „strania etimologie a lui Wagner Parsifal-Fal” (p. 28) și cuvântul pustnicului Trevrizent despre piatra Graalului (p. 55). V. Graal.

Pasărea Măiastră — Pasărea măiastră — pasărea fermecată, vorbitoare, a basmelor românești, căutată de eroi și fără de care „turnul se năruie”, simbol al stărilor superioare ale ființei și al Centrului de negăsit. Autorul identifică Privighetoarea „cu Pasărea Măiastră din poveste” (p. 45); „păsări măestre” (p. 79).

Persefonei — Persefona (gr. Περσεφόνη; Kore, „Fecioara”) — fiica Demetrei și a lui Zeus, răpită de Hades și împărțită între lumea de jos și cea de sus, zeița centrală a Misterelor de la Eleusis; la orfici, mama lui Zagreus. „Adierile Persefonei” (p. 82). V. Eleusis.

Piatra Filosofală — Ținta Marii Opere alchimice, substanța care preface metalele în aur și dă nemurirea; în sens inițiatic, starea omului regenerat, iar pentru hermetiștii creștini, Hristos însuși (lapis angularis; cf. I Corinteni 10, 4: petra autem erat Christus). „Hristos căruia Hermetiștii îi spun și Piatra Filosofală (Christus erat Petram)” (p. 92).

pingala — Piṅgalā (sanscr., „cea roșiatică”) — curentul subtil din dreapta coloanei, de natură solară, încălzitoare și masculină, pereche a lui iḍā, de o parte și de alta a lui suṣumṇā. Unul din cele trei fluiere ale ciobanului (p. 135).

plai — Pășune de munte, culme întinsă și netedă (din lat. plagia, „coastă, ținut”); „picior de plai”, poalele lui. Pentru autor, în simbolistica românească, „plaiul reprezintă o categorie de materie sacră” (p. 130), cale a sufletului spre rai, în bocet și în Miorița: „La drumul de plai” (p. 64, 68, 70; și p. 77).

Pleiadele — Pleiadele (gr. Πλειάδες) — roiul de stele din Taur, la greci fiicele lui Atlas, de aceea și „Atlantide”; în popor, „Cloșca cu pui” sau „Găinușa”. După Guénon (Le Roi du Monde, cap. X), în tradiția atlantă Pleiadele au luat locul Ursei Mari ca reper polar. „Cum Găina e un simbol atlant (Pleiadele)”, basmul ar arăta întemeierea tradiției atlante (p. 17; și p. 78). V. Atlantida.

Plerom — „Plinătatea” (gr. πλήρωμα) — la gnostici, totalitatea eonilor, lumea divină desăvârșită de deasupra lumii demiurgice; la Sfântul Pavel, „plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9); totalitatea posibilităților divine, care nu crește și nu scade prin manifestare. Autorul vorbește de „Demiurgul superior din Plerom” (p. 54).

Polul — Punctul imobil în jurul căruia se învârte lumea, capătul Axei; în simbolismul tradițional (Guénon, Le Roi du Monde; Le Symbolisme de la Croix), sediul autorității spirituale supreme, al lui Cakravartin și al Regelui Lumii, figurat de Steaua Polară, de svastică și de muntele polar. „Polul — III — în cele trei lumi” (p. 49); „neclintita limbă, adică Polul între cele două Urse” (p. 97); ciobanul Ortoman e „Pol imobil” (p. 133; și „Ținutul Polar”, p. 50). V. Axis Mundi, swastică.

Ponsoye — Pierre (Pierre-Édouard) Ponsoye, 1915–1975: medic și scriitor francez, autorul studiului L’Islam et le Graal. Étude sur l’ésotérisme du «Parzival» de Wolfram von Eschenbach (Paris, Denoël, 1957; reeditat la Archè, Milano, 1991), în care Graalul lui Wolfram — piatra lapsit exillis, păstrată de «templeisen» — e citit în lumina ezoterismului islamic: Gahmuret, tatăl lui Parzival, slujește califului din Bagdad, iar ordinul Graalului apare ca o expresie a Centrului suprem (Melchisedec, Preotul Ioan), după indicațiile lui René Guénon despre legătura dintre inițiații creștini și cei musulmani după desființarea Templierilor. Cartea a fost scrisă sub îndrumarea lui Michel (Mihai) Vâlsan, care o citează în «Complémentarisme de formes traditionnelles», și a stârnit atacuri aspre în Études Traditionnelles — sunt seria de articole ale lui René Mutel la care se referă Lovinescu în scrisoarea din 1962 (p. 8–9). Ponsoye a mai scris De l’unité transcendante des religions (articol în Études Traditionnelles, 1948), Le Mystère de Tristan et Yseult (1979) și a tradus în franceză Hinduism and Buddhism al lui Ananda K. Coomaraswamy (Hindouisme et bouddhisme, Gallimard, 1949). Fiu al pastorului protestant Edmond Ponsoye, s-a convertit la islam în 1939 și a urmat calea sufită ʿAlawiyya, ca discipol al lui Frithjof Schuon, apoi al lui Vâlsan. Datele vieții și opera: catalogul Bibliotecii Naționale a Franței (Pierre Ponsoye, 1915–1975, medic); amănuntele biografice, după prezentarea editurii Hanif (2024).

porfiră — Porfir, piatră de culoare purpurie (gr. πορφύρα, „purpură”), rezervată la Bizanț familiei imperiale; „cămara de porfiră” (Porphyra) a palatului din Constantinopol era încăperea în care nășteau împărătesele. Citat în amintirea de la sfârșit, cu „Porfirogenet” (p. 183).

Porfirogenet — Πορφυρογέννητος (gr., „născut în porfiră”) — titlul copiilor născuți din împăratul bizantin aflat pe tron, în „cămara de porfiră” a palatului (Constantin VII Porfirogenetul); prin extensie, cel de neam ales. Citat la p. 183.

Prakriti — Prakṛti (sanscr., „natură”, „ceea ce produce dintru început”) — în Sāṃkhya, Substanța universală, polul pasiv, plastic și feminin al manifestării, complementar lui Puruṣa, Esența; materia prima a scolasticilor și a alchimiștilor, pură potență, nu materia fizicii moderne (Guénon, L’Homme et son devenir selon le Vêdânta, cap. IV). Autorul vorbește de elementele „pracritiene” din noi (p. 10) și de planurile nemanifestate „așa cum sunt în Prakriti, substanța Primordială, identică iarăși cu Maica Domnului” (p. 90). V. purușiene, Marea Mamă.

Pralaya — Pralaya (sanscr., „dizolvare, resorbție”) — reîntoarcerea universului în starea nemanifestată la sfârșitul unui ciclu cosmic, „noaptea lui Brahmā”, după care urmează o nouă manifestare. „În topirea universală, în Pralaya numai un lucru subsistă: fiorul fără de moarte” (p. 102).

prana — Prāṇa (sanscr., „suflu vital”) — energia subtilă care animă ființa și cosmosul și unește toate planurile ei; la plural, cele cinci sufluri ale organismului subtil; corespunde lui rūaḥ ebraic, pneûma grecesc și spiritus latin. Sonetele lui Rilke sunt „o prana care dizolvă toate nodurile” (p. 24); suflul total e sarva-prāṇa (p. 95; și p. 86, 135, 169).

Prepeleac — Par înfipt în pământ, cu cioturile crengilor lăsate, pe care țăranii pun oalele la uscat; poreclă a eroului lui Creangă, Dănilă Prepeleac. Pentru Lovinescu, prin analogia inversă, „nume țărănesc al lui Axis Mundi, al Crucii cu trei dimensiuni”; povestea pune „problema Demiurgului” (p. 24) și a râsului care „fugărește dracii” (p. 58).

proscomidie — Proscomidia (gr. προσκομιδή, „aducere”) — prima parte a Liturghiei ortodoxe, săvârșită de preot la proscomiziar, în care se pregătesc darurile: din prescură se scoate Agnețul, Mielul jertfei, cu părticelele pentru Maica Domnului, sfinți, vii și morți. Cele spuse despre Miorița sunt „un fel de «proscomidie» a liturghiei ce urmează să ia ființă” (p. 134).

purușiene — De la Puruṣa (sanscr., „Omul”, „Persoana”) — Esența, polul activ, nemișcat și „masculin” al manifestării, care, fără să acționeze, determină prin simpla prezență dezvoltarea posibilităților lui Prakṛti; corespunde formei aristotelice și Sulfului alchimic. Autorul vorbește de „elementele purușiene și pracritiene din noi”, organizate în câmpuri de forțe cosmice (p. 10).

Qâdiryiah — Al-Qādiriyya (ar.) — ordinul sufit întemeiat de ʿAbd al-Qādir al-Jīlānī (1077/78–1166) la Bagdad, cel mai vechi și cel mai răspândit din lumea islamică. Autorul, care purta numele inițiatic ʿAbd al-Qādir, îl numește pe întemeietor „Patronul și omonimul meu” (p. 79). V. A. Q.

Qalamul — Al-Qalam (ar. القلم, „Condeiul”) — în cosmologia islamică, Condeiul divin, primul lucru creat, care scrie destinul tuturor făpturilor pe Tabla păzită (al-lawḥ al-maḥfūẓ) (Coran 68, 1: „Nūn. Pe condei și pe ce scriu ei!”; 96, 4); la Ibn ʿArabī, Intelectul Prim. Autorul își ține tocul în mână „pentrucă acelaș gest îl face Dumnezeu cu Qalamul divin în mâna Sa” (p. 158–159).

questă — Fr. veche queste, „căutare” (lat. quaesita) — călătoria cavalerească a căutării Graalului, cum o povestește romanul La Queste del Saint Graal (c. 1225), și, prin extensie, orice pelerinaj inițiatic spre Centru. Autorul primește ideea destinatarei despre „questa expedițiilor” (p. 16). V. Graal.

Ram — Cuvânt pe care autorul îl citește pe mai multe registre: engl. ram, „berbec” — perechea complementară a oii —; sanscr. raṃ, silaba-sămânță (bīja) a focului, „suportul lui Agni”; și Rāma, numele a două avataruri ale lui Viṣṇu. „Berbecul e numele lui Ram” (p. 132); „«Ram» este suportul lui Agni, focul sacrificial prin excelență” (p. 133; și p. 135). V. Agni.

Ramadan — Ramaḍān (ar. رمضان) — luna a noua a calendarului musulman, luna postului (ṣawm), în care se postește de la ivirea zorilor până la apus și în care a coborât Coranul. Autorul, musulman în taină, ține un „Ramadan feroce care mă stinge, mă omoară” (p. 141); trăirile „din timpul Ramadanului, care și el este o moarte, în felul lui” (p. 69; și p. 112).

ratașare — Din fr. rattachement, „legare, alipire” — la Guénon (Aperçus sur l’initiation), legarea efectivă a unui om, prin rit, de un lanț inițiatic neîntrerupt, condiție a oricărei inițieri reale; prin extensie, legarea unui simbol sau a unei tradiții de izvorul ei. Punctul de atingere din stema Moldovei e „o ratașare directă la Tradiția Primordială” (p. 22); ideea destinatarei despre Ogygia e „o ratașare la Tradiția Primordială” (p. 77).

recipiendarul — Recipiendarul (fr. récipiendaire, de la lat. recipiendus, „cel ce trebuie primit”) — candidatul primit într-o organizație inițiatică, supus probelor și despuierii rituale. După despuierea metalelor, „recipiendarul intră în caverna cosmică nud ca un fetus” (p. 147).

Regelui Lumii — Regele Lumii — la Guénon (Le Roi du Monde, 1927), conducătorul nevăzut al Centrului suprem (Agarttha), care păstrează Tradiția Primordială și ține echilibrul lumii, ca Manu și Melchisedec; are doi asesori, figurile autorității sacerdotale și ale puterii regale (Brahâtma, Mahâtma, Mahânga). Miorița ar fi „bocetul pentru ocultarea sacrificială a Regelui Lumii” (p. 130); vrânceanul și ungureanul sunt „asesorii Regelui Lumii în misterele cosmice” (p. 134). V. Agarttha.

regressum in utero — „Întoarcerea în pântece” (lat.; forma corectă: regressus ad uterum, la Mircea Eliade, Naissances mystiques, 1959) — riturile inițiatice care simbolizează întoarcerea la starea embrionară, la indistincția dinaintea nașterii, ca premisă a celei de-a doua nașteri. Autorul vorbește de un „regressum in utero, dar într-o materie cerească”, care se face „prin sustragere, prin scădere și ștergere” (p. 148).

Roi Pécheur — Le Roi Pêcheur (fr., „Regele Pescar”; autorul scrie Pécheur, care ar însemna „păcătos”) — regele rănit, păzitorul Graalului din romanele arturiene (Chrétien de Troyes, Perceval), care pescuiește lângă castelul său și a cărui rană ține pustiită țara până la venirea cavalerului ales. „Inainte de a lua domnia, Rareș a fost pescar; adică Le Roi Pécheur, numele Regelui Graalului”, și ca pescar e navigator, ca Charon (p. 67).

rozicruciene — De la Rozicrucieni (Frăția Rozei-Cruce), mișcare hermetică apărută în Germania prin manifestele Fama Fraternitatis (1614), Confessio Fraternitatis (1615) și Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz (1616); Guénon deosebea Rosa-Cruce, titlu al unei stări spirituale (realizarea „Micilor Mistere”), de organizațiile rozicruciene tardive, care nu mai erau decât reflexul ei. Autorul vorbește de „degenerare în organizațiile rozicruciene tardive” (p. 9) și de Rosa-Crucii (p. 160).

Salaam alikum — As-salāmu ʿalaykum (ar., „pacea fie asupra voastră”) — salutul musulman, la care se răspunde wa-ʿalaykumu s-salām, „și asupra voastră pacea”; autorul își deschide astfel o scrisoare (p. 69).

Salem — Salem (ebr. Šālēm, „pace”) — cetatea lui Melchisedec, „regele Salemului” (Facerea 14, 18; Evrei 7, 1–2), identificată cu Ierusalimul; după Guénon (Le Roi du Monde, cap. VI), „o altă desemnațiune a Agartthei”, cum o amintește autorul la Solomon (p. 7).

samadhi — Samādhi (sanscr., „punere împreună, concentrare”) — absorbția contemplativă, ultima treaptă a Yoga lui Patañjali, în care conștiința se identifică cu obiectul ei; nirvikalpa-samādhi e treapta ei fără determinații. Citat la p. 21. V. nirvikalpasamadhi.

Samsarei — Saṃsāra (sanscr., „curgerea împreună”, „trecerea prin”) — ciclul nesfârșit al nașterilor, morților și stărilor condiționate, devenirea fără capăt de care eliberează cunoașterea (mokṣa). Râsul nietzschean e „o sfidare a Devenirii, a Samsarei” (p. 56).

sandhya — Saṃdhyā (sanscr., „îmbinare, amurg”) — intervalul crepuscular dintre două vârste ale lumii (yuga), ca amurgul dintre zi și noapte, considerat sacru, în care se săvârșesc riturile zilnice; un punct fără durată, ca barzakh-ul arab, în care se trece nu numai în Informal, ci în prăpăstiile Neființei. „A fost pentru mine sandhya” (p. 106); „Sandya” (p. 163). V. crepusculare.

Sânziene — Sânzienele — sărbătoarea populară de la 24 iunie (Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul), la solstițiul de vară, florile ei galbene (Galium verum) și zânele binefăcătoare care umblă în acea noapte (numele vine, după explicația curentă, din lat. Sancta Diana); solstițiul de vară e „poarta oamenilor”, perechea porții cerului de iarnă. În scrisori: mesajul „din noaptea de Sânziene” (p. 32), „jocuri de Sânziene” pe dealuri (p. 68; și p. 101, 107, 177). V. Ileana Sânziana.

Sarmisegetuza — Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei regilor Burebista și Decebal, în Munții Orăștiei, cu sanctuarele ei circulare; autorul citește în nume pe Sarmis, adică Hermes, cunoscut pe monede sub numele „Sarmis Vasilevs” — etimologie simbolică: „Sarmisegetuza e orașul lui Hermes”, păstor al oilor vii și al sufletelor (p. 137). V. Hermes Psihopompos.

Șarpelui cu pene — Șarpele cu pene — Quetzalcoatl al mexicanilor, divinitate care unește pasărea și șarpele, cerul și pământul, principiul volatil și cel fix; simbol universal al reconcilierii contrariilor. Autorul îl recunoaște în lebădă, „pasăre prin aripi, șarpe prin gât”, încolăcită în jurul arborelui (p. 31).

sarva-prana — Sarva-prāṇa (sanscr., „suflul total”) — suflarea neîntreruptă de deasupra alternanței inspir–expir, din care se împart suflurile vitale; echivalentul Sufletului Lumii. Cimpoiul, al cărui burduf se umflă în prealabil, dă „un suflu omogen, curgând imobil ca Okeanos [...]; hindușii îl numesc sarva-prana, ison cosmic” (p. 95).

sattwa — Sattva (sanscr., de la sat, „ființă”) — prima dintre cele trei guṇa: conformitatea cu esența pură a Ființei, Lumina inteligibilă, tendința ascendentă, culoarea albă. „Din Arborele vieții se exaltează, își ia zborul sattwa” (p. 149). V. gune.

Saturn — Saturnus (gr. Κρόνος) — zeul vârstei de aur, care a domnit în Latium într-o epocă de pace și belșug, cinstit la Saturnalii; planeta cea mai depărtată a celor vechi, legată de melancolie și de contemplație. Semnul + „e ierogliful lui Saturn, Regentul Vârstei de Aur, deci și al Tradiției Primordiale” (p. 157).

sefiroturilor — Sefirot (ebr. סְפִירוֹת, sg. sefirah, „numerație”) — în Cabală, cele zece emanații sau atribute divine prin care Ēn Sōf, Infinitul, se manifestă, dispuse în Arborele sefirotic pe trei coloane (Mila, Rigoarea și coloana mediană); ultima e Malkhut, Împărăția, identificată cu Șekhina. „Grația” e „unul din numele Șechinei, sinteză a sefiroturilor în Cabală” (p. 50). V. Arborelui Sefirotic.

Seidna — Sayyidunā (ar., „stăpânul nostru”; pronunție maghrebină sīdnā) — titlu de reverență dat profeților și sfinților. „Inițiatul e înscris în cartea lui Seidna Alkhidr. El e dispensatorul inițierii supreme” (p. 153). V. Khidr.

Separatio — „Despărțirea” (lat.) — operația alchimică prin care se despart subtilul de gros, purul de impur („Vei despărți pământul de foc, subtilul de gros, cu blândețe, cu mare iscusință”, Tabula Smaragdina), urmată de Conjunctio, reunirea părților purificate; alchimiștii o socoteau cea mai grea operație a Operei. Autorul vorbește de Separațiune (p. 10) și vede o Separatio în aria de treierat, unde caii aleargă în jurul stâlpului „separând bobul de păstăi și pai” (p. 99).

Sfinxul — Sfinxul (gr. Σφίγξ) — în mitul teban, monstrul cu trup de leu, aripi și chip de femeie, care punea o ghicitoare și îi devora pe cei ce nu o dezlegau, învins de Oedip; în Egipt, leul cu cap de om de la Gizeh; figura Păzitorului Pragului. „Sfinxul își sfâșie victimele prin timp și spațiu” (p. 103). V. Păzitorul Pragului.

Shakti — Śakti (sanscr., „putere”) — energia, puterea activă a unui zeu, personificată ca soția lui și inseparabilă de el („Śiva fără Śakti e śava, leș”, spune formula tantrică); Guénon o apropie de Șekhina, iar în om kuṇḍalinī e Śakti adormită. Făt-Frumos trebuie să-și deștepte în el pe Shakti, „care este în același timp și maestrul lui spiritual” (p. 45); Miorița e Shakti a ciobanului (p. 133; și p. 76).

Shweta dwipa — Śvetadvīpa (sanscr., „Insula Albă”, din śveta, „alb”, și dvīpa, „insulă”) — insula din nordul îndepărtat, „locuința fericiților” (Mahābhārata, Nārāyaṇīya), identificată de Guénon cu „Pământul celor vii” și cu Tula hiperboreeană (Le Roi du Monde, cap. X); corespondenta ei grecească e Leuké, Insula Albă a lui Ahile. Autorul le alătură pe amândouă (p. 96). V. Leuky, Tula.

Sigizia — Sizigia (gr. συζυγία, „împerechere, jug comun”) — pereche de termeni complementari; la gnostici, perechea de eoni masculin–feminin. Textul dictat din toamna lui 1983 se intitulează «Sigizia Fenicia–Veneția» (p. 162).

silsila — Silsila (ar. سلسلة, „lanț”) — lanțul neîntrerupt al maeștrilor unui ordin sufit, care urcă de la șeicul de acum până la Profet și prin care se transmite influența spirituală (baraka); garanția regularității inițierii. Femeile-arbori care se țin de mână într-o gravură alchimică „reprezintă lanțul inițiatic silsila” (p. 126).

Sinea — Traducerea lui Lovinescu pentru Ātman (sanscr.): Sinele, principiul nemuritor și neschimbător al ființei, identic în esență cu Brahman, deosebit de eul individual pe care îl luminează fără să se confunde cu el — „Zeul necunoscut” din fiecare. „Microcosmic, privighetoarea reprezintă Sinea din noi” (p. 41); „Sinea interioară este izvorul prim al Bucuriei” (p. 42).

sirr — Sirr (ar. سرّ, „taină”) — în sufism, cel mai lăuntric loc al ființei, unde omul stă singur cu Dumnezeu; sirr al-asrār, „taina tainelor”. În citatul din Guénon, vârful lui alif e „secretul secretelor (sirr el-asrâr)” (p. 38).

slab de Înger — Expresie românească: „slab de înger”, fricos, lipsit de tărie sufletească, ușor de înfricoșat — îngerul păzitor fiind socotit izvorul curajului. Autorul se minunează de ea: „ce expresie miraculoasă” (p. 34).

Soarele de Miezul Nopții — Soarele spiritual care strălucește în miezul întunericului: lumina văzută în noaptea inițierii în misteriile antice (Apuleius, Metamorfoze XI, 23: nocte media vidi solem candido coruscantem lumine, „la miezul nopții am văzut soarele strălucind de o lumină albă”), Avatara născut la miezul nopții, la solstițiul de iarnă, Soarele interior care se arată când cel exterior a apus. La capătul ceresc al verticalei se află „Soarele de Miezul Nopții” (p. 99); trecerea Fenixului e „bucuria soarelui de Miezul Nopții” (p. 66).

Sofia — Σοφία (gr., „Înțelepciunea”) — Înțelepciunea divină ipostaziată în cărțile sapiențiale („Domnul m-a zidit la începutul căilor Sale”, Pildele lui Solomon 8, 22–31), cinstită în Răsărit ca Sfânta Sofia. Pe pagina olografă trimisă destinatarei, apele primordiale de dinaintea creației „sunt Ințelepciunea (Sofia) lui Dumnezeu”, în care lumea era cuprinsă ca germeni (p. 91). V. Eternul Feminin.

Sol-Luna — „Soarele–Luna” (lat.) — perechea alchimică a Sulfului și a Mercurului, a Regelui și a Reginei, a Aurului și a Argintului, care se unesc în Operă; dualitatea complementară care stă la baza cosmosului. Arama e „metalul proxim al Argintului și Aurului, Sol-Luna” (p. 50); figura „flancată de Sol-Luna” (p. 108).

solomonarilor — Solomonarii — în credințele românești, magii poporului, școliți în „Școala de solomonie” de sub pământ, stăpâni ai ploilor, ai grindinei și ai balaurilor pe care călăresc norii, purtând cartea lor, Solomonia; numele e pus în legătură cu regele Solomon, prototipul înțelepciunii magice. Autorul îi socotește teurgi supremi ai tradiției populare: „Chestiunea solomonarilor e una din cele mai importante din Tradiția noastră” (p. 7).

Solve, coagula — Solve et coagula (lat., „dizolvă și coagulează”) — deviza celor două operații complementare ale Operei alchimice: „volatilizarea fixului” și „fixarea volatilului”, desfacerea unui corp și reînchegarea lui pe o treaptă mai înaltă; pe plan cosmic, expansiunea și contracția, sistola și diastola, viața și moartea. Moș Sandu, basmuitorul lui Vasile Popa, care își chema șarpele din casă cu fluierul „dar tot cu fluerul îl trimitea înapoi”, e pentru autor „Solve, coagula” (p. 30); formula revine răsturnată, „Coagula-Solve” (p. 109), și ca dublă mișcare a lumii (p. 84, 162).

Șomuzului — Șomuz — Șomuzul Mare, râul care trece pe lângă Fălticeni, cu iazul lui, loc al plimbărilor autorului: strada Sucevii coboară „până la malul Șomuzului” (p. 104); „oglinda Șomuzului” (p. 175, 184).

Sri Yantra — Śrī-yantra (sanscr., „instrumentul sfânt”) — diagrama tantrică formată din nouă triunghiuri întretăiate (patru cu vârful în sus, „masculine”, cinci cu vârful în jos, „feminine”) în jurul unui punct central, bindu, imagine a Manifestării care iese din Principiu și se întoarce în el. Pentru autor, „stema dela Putna e un Sri Yantra inepuizabil” (p. 22).

stază — Stare de oprire, de încremenire (gr. στάσις, „oprire, stare pe loc”; în medicină, oprirea circulației unui lichid) — la autor, starea de nemișcare lăuntrică în care se coace o idee sau se asimilează o lectură: „cad într-o stază de incubațiune” (p. 8); „în stază de asimilare, ca un boa constrictor” (p. 26; și p. 31).

Stella Matutina — „Steaua Dimineții” (lat.) — Luceafărul de dimineață, planeta Venus înaintea răsăritului; în Litania Loretană, nume al Sfintei Fecioare, iar în Apocalipsa 22, 16, al lui Hristos („Eu sunt [...] steaua strălucitoare a dimineții”). Domnul de Rouă din colinde e „stăpânul Zorilor, adică Luceafărul de Dimineață, Stella Matutina” (p. 27). V. Luceafărul.

Stimmungen — „Stări sufletești, tonalități afective” (germ., sg. Stimmung, de la stimmen, „a acorda un instrument”) — dispoziția lăuntrică privită ca acord muzical al sufletului. Autorul știe că „anumite Stimmungen nu pot fi transmise la justa lor vibrațiune” decât prin mișcarea circulară a timpului (p. 64).

stylit — Stâlpnic, stilit (gr. στυλίτης, de la στῦλος, „coloană”) — ascet care trăiește pe vârful unei coloane, ca Sfântul Simeon Stâlpnicul (sec. V), între cer și pământ. „Rapsodul e un pustnic stylit. Când cântau se rezemau de o coloană” (p. 96).

Styx — Στύξ (gr., „cea urâtă, înfricoșătoare”) — râul Infernului grec, pe apele căruia jură zeii jurământul de neîncălcat; în tradiție, granița dintre lumea celor vii și a morților, trecută cu barca lui Charon. Citat la p. 67. V. Apa Sâmbetei.

sufi — Ṣūfī (ar., de la ṣūf, „lână”, haina ascetică; sau, după alții, de la ṣafāʾ, „puritate”) — inițiatul pe calea esoterismului islamic (taṣawwuf), membru al unei tarikate. „Patronul și omonimul meu e marele Sufi AbdulQadr” (p. 79); „dictonul sufi — «căci mizericordia Mea precedă Mânia Mea»” (hadith qudsī) (p. 155; și p. 78). V. Qâdiryiah.

Sulful roș — În alchimie, Sulful fixat la roșu, la sfârșitul Operei, aproape identic cu Piatra filosofală însăși; în sufism, al-kibrīt al-aḥmar, „sulful roșu”, desemnează lucrul cel mai rar cu putință și, de aici, omul desăvârșit — Ibn ʿArabī era numit „Sulful roșu”. Autorul întreabă dacă „Sulful roș e o substanță rară, în chimie, ca și în Alchimie” (p. 16).

Sumedru — Sâmedru, Sumedru (din „Sân-Medru”, Sfântul Dimitrie) — sărbătoarea de la 26 octombrie, pragul iernii în calendarul pastoral, când se aprind pe dealuri „focuri sumedre”; autorul apropie numele de Cimerieni („Sumedru Cimerianul”) și îl socotește un vechi zeu al viei: „strugurii sacri ai lui Sumedru Cimerianul” (p. 36).

sunyamurti — Śūnya-mūrti (sanscr., „cel a cărui formă e Vidul”, din śūnya, „gol, vid”, și mūrti, „formă, chip”) — epitet al Absolutului care se arată fără să aibă formă proprie. Recitind cartea lui Jean Robin, autorul scrie: „Guénon îmi apare ca o «formă a Vidului» (sunyamurti), un morfism al Zeroului metafizic” (p. 151).

sușumna — Suṣumṇā (sanscr.) — canalul subtil central, de-a lungul axului coloanei, prin care urcă kuṇḍalinī trezită, între iḍā și piṅgalā; Axul lumii în microcosm, corespunzând lui Meru și trunchiului Arborelui. Cele trei fluiere ale ciobanului sunt „ida, pingala și sinteza lor, sușumna” (p. 135).

swastică — Crucea cu brațele frânte în unghi drept (sanscr. svastika, de la su-asti, „este bine”, „de bun augur”); la Guénon (Le Symbolisme de la Croix, cap. X), „semnul Polului”, al rotației lumii în jurul centrului imobil, nu un simbol solar. În scrisori: svastica de pe acoperământul Mariei de Mangop (p. 23); suflul care mișcă frunza e „o linioară de swastică” (p. 79); gesturile păstorilor lui Poussin compun elementele unei swastici (p. 83–84; și p. 38, 120, 123, 149).

Syria primitivă — La Guénon (Le Roi du Monde, cap. XI; «La Terre du Soleil»), Syria primordială, „Țara Soarelui” (gr. Συρίη, din Odiseea XV, 403, unde sunt „revoluțiile Soarelui”), insula hiperboreeană a Tradiției Primordiale, cu Tula ei, nu Siria geografică. Ținutul unde soarele „nu apune niciodată” din basm e „în realitate, Ținutul Polar, Syria primitivă” (p. 50).

Tabula smaragdina — „Tabla de smarald” (lat.) — textul hermetic fundamental, atribuit lui Hermes Trismegistul, cunoscut din versiuni arabe (sec. VIII–X) și latine (sec. XII), codul alchimiei apusene; din el vin axiomele „ceea ce este jos este ca ceea ce este sus”, separabis terram ab igne și ascendit a terra in coelum iterumque descendit in terram, et recipit vim superiorum et inferiorum. Autorul o numește după ce parafrazează acest din urmă verset (p. 130).

tamas — Tamas (sanscr., „întuneric”) — a treia și cea mai joasă dintre cele trei guṇa: obscuritatea, inerția, ignoranța, tendința descendentă și principiul de compactare al substanței; culoarea ei e negrul. Autorul nu vrea să transmită prietenilor „vibrațiuni de undă de tamas și de avidya” în zilele grele ale amenințării cu evacuarea (p. 8). V. gune.

Tao — „Calea” (chin. 道, dào) — principiul suprem al taoismului, nenumit și nemanifestat, mai presus de Ființă și Neființă, din care curge spontan toată manifestarea: „Tao-ul ce poate fi numit nu este Tao-ul cel veșnic” (Dao de jing 1); pentru Guénon, „vortexul sferic universal” e figura lui. Autorul primește ideea unei comparații cu Tao-Teh-King (p. 7); „Tao-ul e Vidul, dar oglindirea lui, în lumea sublunară, este spontaneitatea perpetuă” (p. 110; și p. 112, 118).

Tarot — Jocul de 78 de cărți (22 de arcane majore și 56 minore), atestat în Italia secolului XV, socotit de ocultiști (Court de Gébelin, Eliphas Lévi) o expunere cifrată a cosmogoniei hermetice; prima lamă, Le Bateleur, e Magicianul. Citat la p. 152. V. Bateleur.

Templului — Templul lui Solomon, cu cele două coloane de aramă de la intrare, Iachin și Boaz (III Regi 7, 15–22), preluate în simbolismul masonic ca cele două principii complementare între care trece axa. În tabloul lui Poussin, doi munți în fund sunt „cele două coloane ale Templului” (p. 83).

Teologie negativă — Calea apofatică (gr. ἀπόφασις, „negație”), a cunoașterii lui Dumnezeu prin negarea tuturor atributelor, pentru că El e mai presus de tot ce se poate spune (Dionisie Areopagitul, Teologia mistică); echivalentul ei hindus e formula neti, neti, „nu e așa, nu e așa”. Înaintea Luceafărului, autorul simte că „această nepricepere este Marele Secret. Teologie negativă” (p. 81).

Tetragram — Tetragrama (gr. τετραγράμματον, „cu patru litere”) — Numele divin din patru litere al Bibliei ebraice, YHWH (יהוה), nerostit în tradiția iudaică și înlocuit la citire cu Adonai, „Numele Indicibil”; scris într-un triunghi, e emblema Marelui Arhitect. Strigătul ritmic „Hu-Hu” al lucrătorilor de la Hurezu e un „Tetragram” (p. 74); „tetragramul” revine la p. 84.

teurgică — Care ține de teurgie (gr. θεουργία, „lucrare divină”) — rit prin care influențele cerești sunt chemate și fixate în lumea de jos, omul colaborând cu zeii (Iamblichos, De mysteriis). „Întreaga operație teurgică a colectării argintului” (p. 43); „teurgic” (p. 111).

Totapuri — Totāpurī — ascetul vedantin rătăcitor, gol, supranumit „cel gol”, care l-a inițiat pe Ramakrishna în Advaita (1864–1865); la autor, numele stării de despuiere totală, al sărăciei spirituale (ar. faqr), al omului primordial. Ulise e aruncat pe insula Feacienilor „complet gol, Totapuri, despuiat de metale, adică în stare de «om primordial»” (p. 96). V. despuierea metalelor.

Totentanz — „Dansul morților” (germ.; fr. danse macabre) — tema medievală, pictată pe zidurile cimitirelor și ale mănăstirilor (Paris, Les Innocents, 1424; Basel; Lübeck), a Morții care duce la horă toate stările omenești, de la papă și împărat până la cerșetor. Autorul o pomenește ca semn al zădărniciei lumii (p. 147).

transhumanar — It. trasumanar (Dante, Paradisul I, 70: Trasumanar significar per verba / non si poria, „a trece dincolo de omenesc nu s-ar putea spune în cuvinte”) — verb creat de Dante pentru depășirea condiției umane în contemplarea divină. „Cum poți să te transhumanar, după vorba lui Dante?” (p. 150).

transhumanță — Deplasarea sezonieră a turmelor între pășunile de munte și cele de șes (fr. transhumance, din lat. trans, „dincolo”, și humus, „pământ”), drumul vechi al ciobanilor de pe ambele versante ale Carpaților; pentru autor, linia de forță a „curentelor subtile” ale țării: „în țările noastre ele ni se par indicate de așa zisa transhumanță, pribegie a oilor dela munte la șes și înapoi la munte” (p. 137).

Tula — Tulā (sanscr., „balanța”) — după Guénon (Le Roi du Monde, cap. X), numele primordial al Centrului suprem hiperboreean, purtat apoi, din etapă în etapă, de centrele derivate (Thule din miazănoapte, Tula-Tollan toltecă); „Balanța” desemna întâi constelația polară (Ursa Mare, apoi Dragonul dintre cele două Urse, cu Carul Mare și Carul Mic ca talgere), abia mai târziu semnul zodiacal. Voievodul care ascultă cântecul orbului devine „domnul celor două tipsii ale Balanței, Tula, ca ax median imuabil” (p. 97).

umu’l Kitab — Umm al-kitāb (ar., „mama Cărții”) — prototipul ceresc al tuturor revelațiilor, Cartea matrice păstrată lângă Dumnezeu, pe Tabla păzită (Coran 13, 39; 43, 4); numele e dat și suratei I, al-Fātiḥa. „In arabă, această carte este numită umu’l Kitab, adică mama cărții, Cartea matrice”, corespondenta lui Liber Vitae (p. 90).

Upaguru — Upaguru (sanscr., „învățător ocazional”, „învățătorul de lângă”) — ființa, întâmplarea sau lucrul care, fără să știe, aduce cuiva, la momentul potrivit, învățătura de care avea nevoie, ținând loc de Maestru (Guénon). Pentru autor, o împrejurare „este un upa-guru”, un barzach (p. 58); gestul lui Florin „a fost un Upaguru” (p. 70); „A fost pentru mine un Upaguru” (p. 149).

Upanișad — Upaniṣad (sanscr., „a ședea aproape [de maestru]”, de unde „învățătură tainică”) — textele speculative care încheie Vedele, temelia Vedāntei. Autorul citează din Jaiminīya-Upaniṣad-Brāhmaṇa: „Poarta lumii Luminei cerești se găsește acolo unde «Cerul și pământul se îmbrățișează»” (p. 114).

Ureus — Uraeus (lat., din gr. οὐραῖος, după eg. iaret, „cea înălțată”) — cobra ridicată pe fruntea faraonului, emblemă a suveranității și ochiul arzător al lui Ra care îi nimicește pe dușmani; simbol al puterii subtile înălțate deasupra capului. Autorul simte o prezență „câțiva centimetri deasupra coroanei mele, ca șarpele Ureus deasupra capului faraonului egiptean” (p. 118).

Vajra — Vajra (sanscr., „diamant” și „trăsnet”) — arma lui Indra și sceptrul ritual tantric și budist, cu două capete simetrice, care unește puterea de a nimici și pe aceea de a nu putea fi nimicit; corespunde trăsnetului lui Zeus și securii duble (labrys), simbol al puterii spirituale axiale. Autorul vede Vajra „sub formă de dublă-cruce și dublu-crin” în stema Putnei (p. 22); privighetoarea e „fulgerată de Vajra suprem, fulgurațiunea Cerului Empireu” (p. 41; și p. 74, 114, 126).

Vântul Turbat — Personaj de basm, vântul năprasnic, stăpân al spațiului; în «Împărăția Arăpuștei», ținta zborului helicoidal al mezinului prefăcut în muscă, „salt calitativ” prin Vortex (p. 166).

Veltro — „Ogarul” (it.) din profeția lui Dante (Infernul I, 101–111), pe care Vergiliu îl vestește ca pe cel care va goni lupoaica înapoi în Infern și va mântui Italia, „hrănit cu înțelepciune, iubire și virtute”; identitatea lui e una dintre enigmele Comediei. În gravuri, câinele de lângă Hermes „e Veltro, Kane, dușmanul Lupei” (p. 124); în Miorița, funcția câinilor de a vesti restabilirea ordinii la sfârșit de ciclu poate fi „o aluzie la Veltro” (p. 133).

Verde-Împărat — Împăratul din «Povestea lui Harap-Alb» a lui Creangă, la curtea căruia se îndreaptă eroul și unde se săvârșește încununarea lui; la Lovinescu, stăpânul Împărăției Verzi, Regele Lumii, identificat cu al-Khiḍr, „Cel Verde”, inițiatorul nevăzut. „Cât despre Verde-Împărat, Alkhidr, intervenția lui incomprehensibilă mi se pare o cheie” (p. 151); reînverzirea arborelui uscat al Imperiului e „iarăși Verde-Împărat, Frederic” (p. 152; și p. 18, 174). V. Khidr, Împărăția Verde.

Vineția — Forma veche și populară a numelui Veneției în colinde, basme și cronici, „țara de peste mări” a bogățiilor; autorul o apropie de Fenicia: numele de Fenicia „e aproape cu ceeace se numește în miturile noastre Vineția” (p. 164).

Vișnu — Viṣṇu (sanscr.) — zeul principiului conservator al lumii în trimūrti hindusă (Brahmā, Viṣṇu, Śiva), care coboară în avatare ca să restabilească Legea: Peștele, Broasca-țestoasă, Mistrețul, Omul-Leu, Piticul, cei doi Rāma, Kṛṣṇa, Buddha, Kalki. Numele „Ram” desemnează „două din avatarele lui Vișnu: Parashu Rama [...] și Rama Chandra” (p. 133).

Vitriol — Vitriolum — sulfatul metalic al alchimiștilor, dizolvant puternic; totodată acrostihul formulei hermetice Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem („Cercetează cele dinlăuntrul pământului și, îndreptându-te, vei afla piatra ascunsă”), atribuită lui Basilius Valentinus; aceeași substanță e venin și leac, Apă Moartă și Apă Vie. Autorul scrie formula în forma ei latină, VITRIOLVM (p. 34), vorbește de „Vitriolul” (p. 129) și de „Dorul devenit Vitriol”, aspectul de rigoare al Dorului (p. 141).

Vortex — „Vârtejul sferic universal” (fr. tourbillon sphérique universel) — figura prin care Guénon (Le Symbolisme de la Croix, 1931, cap. XX) reprezintă desfășurarea tuturor stărilor ființei ca propagare indefinită, în spirală, a unei mișcări vibratorii în cele trei dimensiuni, în jurul axei verticale; imagine a Tao-ului și a Omului Universal. Scânteia dintre gesturi devine „Vortex, așa cum se cuvine locului unde Axa Lumii interferează planul nostru” (p. 84); linea viridis e „linia ecuatorială a Vortexului Sferic” (p. 109); „Vortexului Sferic Universal” (p. 147; și p. 159, 166, 184).

Vrancea — Ținutul de munte din sudul Moldovei, cu obștile lui libere, unde Alecu Russo a cules Miorița și de unde e unul dintre ciobanii ucigași; autorul îl apropie simbolic de sanscr. Vārāhī, „țara Mistrețului”, numele pământului sacru polar la Guénon: turmele actualizează „Vrancea (Varanha) — numele vechi al Centrului Lumii Moldova și Transilvania” (p. 131). V. Mistrețul Alb.

Vyasa — Vyāsa (sanscr., „cel ce orânduiește”) — înțeleptul căruia tradiția îi atribuie împărțirea Vedelor și alcătuirea Mahābhārata și a Purāṇelor; nume de funcție mai mult decât de persoană. „Homer” ar fi fost „un agregat intelectual, depozitar al lui Parașabda, ca Vyasa în India” (p. 96).

Yama — Yama (sanscr., „geamăn”, și „înfrânare”) — în tradiția vedică (Ṛg-Veda X, 14), cel dintâi muritor, care a găsit drumul spre lumea de dincolo și a devenit regele morților, fiul lui Vivasvat (Soarele) și fratele lui Manu. „Regele morților este Yama, fratele lui Manu, ceeace ne arată că ciobănașul se identifică cu Manu”; „Yama cântă, și fluierul lui de os se transmută în aur” (p. 137–138).

Yin-Yang — Yīn-yáng (chin. 陰陽) — perechea principiilor complementare ale tradiției extrem-orientale: yin, „versantul umbrit”, principiul pasiv, receptiv, întunecat; yang, „versantul însorit”, principiul activ, luminos; simbolul lor (taiji, 太極圖) e cercul împărțit de o linie șerpuită în două jumătăți, fiecare purtând un punct de culoarea celeilalte (Guénon, La Grande Triade). Mioarele din colind, „oacheșe de un ochi”, sunt fiecare „Yin-Yang” (p. 18); mișcările lumii sunt „scheme și modificări de Yin-Yang” (p. 39; și p. 31, 74, 149).

Zalmoxis — Zeul (sau zeul-om) geților, pomenit de Herodot (Istorii IV, 94–96): sclav al lui Pitagora după grecii din Pont, legiuitor care s-a retras trei ani într-o locuință subterană și s-a arătat apoi, făgăduind nemurirea; autorul vede în el o denumire a Regelui Lumii și un zeu subteran, „negru”. Herodot „numește pe Zalmoxis și Gebeleizis” (p. 62); Rareș pescarul e „un zeu negru, ca și Zalmoxis și el subteran” (p. 67).

Zen — Școala budistă a contemplației (jap. zen, din chin. chan, din sanscr. dhyāna, „meditație”), care caută trezirea (satori) prin gestul spontan, paradox și tăcere, nu prin discurs. „Gestul lui Florin a fost Zen când mi-a trimis «Cântarea»” (p. 70).

Zenit — Punctul sferei cerești aflat pe verticala de deasupra observatorului (ar. samt ar-raʾs, „drumul capului”, prin lat. medievală cenit); în simbolism, punctul polar, al imobilității, capătul de sus al Axei Lumii. Axa verticală „Zenit-Nadir, Nord-Sud” a stemei de la Putna (p. 22). V. Nadir.