Agarttha Fălticeneană

Agarttha^trad. Fălticeneană^sursa

(În loc de postfață)

Plec la Fălticeni cu inima strânsă. Doamna Lovinescu, soția scriitorului, în vârstă de 92 de ani^sursa, se simte rău și vrea să-mi mai spună unele lucruri importante și să-mi mai dea câteva pagini...

De la Dolhasca la Fălticeni, în loc să-mi trag în plămâni "prana^glosar"^trad. de rezervă, ascult cuvinte înfricoșătoare, spuse "sfătos" de domnul A., nimerit cu mine în compartiment, care... nu știa dacă o mai prind în viață pe doamna Lovinescu.

Am fost mereu învățată că "după deal vine vale", "după zi vine noapte", și mă înfior de tristețea care mă așteaptă într-un Fălticeni pe care nu-l mai însuflețește nimeni, pentru mine, ca altădată. Și totuși, chiar când mă îndrept dinspre gară, pe strada Sucevii, spre "Galerie", și ochii mei plonjează ca peștii însetați drept în Șomuz^sursa, mă năpădește o bucurie fără margini, care la început mi se pare nepotrivită cu motivele de acum ale venirii la Fălticeni. Pe măsură ce mă apropii de "casa mult visată", bucuria aceasta îmi intră în oase... Iar se preface "fluierul piciorului" în fluer de aur!^sursa Mi-amintesc deodată cuvintele cuiva; după întoarcerea din Olanda, când mă temeam de declinul unei întâlniri admirabile căreia îi așteptam diminuarea și chiar sfârșitul, un alt prieten m-a făcut să înțeleg că bucuria adevărată niciodată nu piere. El a zis: "Bucuria se preschimbă". Inima mea a primit această lămurire. Mă las condusă de aceste cuvinte pitagoriciene sau mai bine zis andreiene^sursa și sufăr, bucuroasă,

Fălticeniul. "Regăsesc" preschimbat până și secularul copac tăiat de pe strada Sucevii, cel din dreptul porții, acela pe care Domnul Lovinescu îl atingea aproape cu pioșenie. El, încă de atunci, îl știa copac-înger.

Pe Doamna Lovinescu o regăsesc foarte slăbită. Ea, altă dată, tare ca piatra, de care ne "șlefuiam" cu toți, pe rând, acum e moale, e deshidratată. După prima îmbrățișare, intru repede în rolul de doctor căci am venit cu un geamantan de medicamente. Ea spune cu glas stins că "totul e în zadar"; mai bine să-i ascult ultimele cuvinte și s-o las să moară. Incerc să-i dau lichide dar e preocupată să-mi spună că mi-a lăsat o mapă cu hârtii la domnul D., muzeograful de la muzeul Irimescu^sursa. Deocamdată, nu mă intereseaza"mapa" nici dacă ar conține sfinte moaște. Incepe să bea lichide și să ia doză după doză de Imodium, medicamentul pe care mi l-a adus ieri noapte, de urgență, Mircea. Aflu, că de la o vreme, n-a mai luat niciun medicament; nici măcar Digoxinul pe care ar fi trebuit să-l ia zilnic... Incerc să compensez carențele acumulate pe cât este posibil. Efectele rehidratării și medicației încep să se observe cât de cât și când rămânem singure, Doamna Lovinescu nu contenește să-mi povestească "întâmplările teribile și incredibile" de la muzeu. Deși concretizează totul, deși "situația Galeriei" și a domnului C. o frământă încă în cele mai mici detalii, a căpătat, sau mai bine zis, i s-a descoperit și "portița strâmtă" prin care se trece pe alte meleaguri... Imi cere să-i aleg și să-i cumpăr, mâine, o "eșarfă subțire", pentru ultimul drum. E singurul lucru care-i lipsește din "trusoul" pe care și l-a pregătit din timp. Imi apare și ea, subțire, pentru prima oară, transparentă.

Aflu că ieri a spovedit-o și a împărtășit-o părintele Brădățeanu^sursa. Aș dori mult să adoarmă, să capete ceva putere, dar ea, aproape șoptind, din cauza slăbiciunii, îmi spune:

- A venit timpul să mai vorbim despre Lala^sursa ... Imi pare nespus de rău că nu-i pot citi operele... Parcă sunt pedepsită.

- Poate e o dovadă că o soție trăiește nu pentru opera scriitorului ci pentru viața lui.

- Da, și să știi că eu l-am crezut nepăsător dar el mi-a spus

odată că am fost pentru el, și soție și mamă și tată și soră și frate... Mi-a plăcut mult cât de frumos a scris, despre Lala, Părintele Antonie (e vorba despre actualul Mitropolit al Ardealului)^sursa.

- L-ați cunoscut demult?

- Pe părintele Antonie l-am cunoscut când avea 24 de ani. Era logodit. A lăsat logodnica și a venit la mânăstire...

- Unde, la ce mânăstire?

- La Slatina. Mânăstirea Slatina e cea mai frumoasă amintire^sursa a mea din timpul acela. Am stat odată două săptămâni cu soacră-mea și cu Lala la Mânăstirea Slatina. Ne-a dat părintele Cleopa o cameră.

- Părintele Cleopa Ilie care e acum la Sihăstria?^sursa

- Da, părintele Cleopa era atunci stareț acolo... la Slatina. Nu știu dacă Lala a dormit cu noi sau nu dar știu că seara, părintele Antonie se furișa la noi în cameră și vorbea cu Lala... Noi, eu cu soacră-mea dormeam iar ei vorbeau... Și vorbeau...

- Mie mi-a povestit Domnul Lovinescu că se vedeau și mai târziu...

- Da, se vedeau și în București. Și eu am fost la părintele Antonie odată... după moartea lui Lala, când eram turburată de o convorbire avută cu părintele Cleopa... I-am spus ce aveam pe suflet... Părintele Antonie a fost mare mângâiere pentru mine, căci mi-am dat seama că a fost din puținii oameni care l-au înțeles pe Lala. Mai târziu și părintele Cleopa mi-a trimis, în semn de împăcare, o fotografie. Mi-a trimis-o prin Cristi... Il știi?

- Da, îl știu.

- Era copil. Acum e mare. E un băiat foarte capabil. S-a călugărit. Lucrează la Mitropolie...

Astăzi, Doamna Lovinescu mă trimite să-i cumpăr eșarfa pe care să și-o pună pe cap la ultima călătorie. Imi dă indicații precise: "să fie o țesătură subțire, de culoare neagră sau albă sau albastru închis". Găsesc ceva corespunzător dorinței ei, după îndelungi căutări. Totodată, folosesc această

eșarfă - fâșie de cer închis - ca pretext, să refac rapid unul din vechile trasee pe care altădată, cu Domnul Lovinescu plecam în hagialâcurile^glosartrad. de vară. Urc iar pe "Maior Ioan" și apoi o iau la dreapta, pe prima alee de dinaintea "Casei cu sfincși". Găsesc același anunț care ne făcea să râdem: "Accesul riveranilor permis". Folosesc "permisul" pe "Aleea Tineretului", cu blocuri mizere, de o parte și de alta dar... străjuite de mesteceni. La Fălticeni fiecare bloc are și îngerul său... Ajung pe "Ion Creangă", la colțul casei unde o plăcuță modestă amintește că "aici și-a sfârșit zilele T.V. Stefanelli, prietenul lui M. Eminescu^sursa". E vorba de acela despre care Domnul Lovinescu îmi povestea, aproape cu evlavie, cum îl zărea, în copilărie, purtând o pălărie cu boruri mari, negre... iar eu mi-l închipuiam întotdeauna ca pe un alt Hogaș^sursa, mult mai efilat și misterios dar din aceeași familie spirituală. Uneori, ne opream în fața casei cu plăcuță și eu îl rugam pe Domnul Lovinescu:

- Povestiți-mi cum ați dat mâna cu el!

- Roxy, ți-am mai povestit asta! Ai grijă să nu cultivi un fel de paseism.^sursa E foarte primejdios.

- Nu, nu, nici un paseism. Stiți că e altceva. Povestiți-mi! Și începea depănarea din firul de poveste:

- Da, parcă-l văd... îl vedeam de departe... Mi se părea foarte înalt... avea o pălărie neagră... Avea o siluetă subțire, o ținută aristocratică... Intr-o zi eram cu Eugen..."

De aici încolo îmi amintesc ca și când s-ar fi petrecut cu mine întâlnirea lor. Căci știu că Stefanelli a strâns mânuța de copil în mâna sa. Apoi, unchiul, Eugen Lovinescu i-a spus solemn micuțului^sursa: "Această mână a strâns mâna lui Eminescu".

Mi s-au părut atunci, cele mai metafizice cuvinte din cariera lui Eugen Lovinescu. Poate mai erau și altele dar nu le știam eu... M-a atins atunci fiorul din lanțul mâinilor...

Trec de celebra "casă în care a stat Creangă pe când învăța la școala de Catiheți din Folticeni"^sursa și ajung la nu mai puțin celebrele, pentru noi, case boierești, cu aspect aproape de

templu japonez, pe treptele cărora făceam primul popas al hagialâcurilor noastre de vară sau de toamnă sau de primăvară... Doar vizitele de iarnă erau mai statice.

Una din casele boierești, cu prispă simplă de lemn, fusese pe vremuri zestrea prietenei noastre, Lucreția Andriu, poetă suavă^sursa care s-a mistuit repede ca turturica în cuibul Fenixului^glosar, întocmai ca în poemul lui Shakespeare - tradus de ea - pe care mi l-a făcut cadou de nuntă în 1963.

Văd că, într-una din casele mult admirate de noi, este acum "Filiala de vânătoare". În fine, poate "corespunde" cu ceea ce se întâmpla, altădată, când se vânau, ba chiar se mântuiau muștele cu ceaslovul^sursa...

Ajung la str. Pietrari, strada amintirilor. Cine ar putea înțelege ce pot cuprinde aceste banale cuvinte din denumirea unei străzi? Sau, mai bine zis, cum m-aș putea face înțeleasă, cuiva care n-a cunoscut pe Dudu, pe Tatia, pe Coculeana, cuiva care încă nu l-a citit pe Ioan Dragoslav^sursa, cuiva care n-a stat cu Vasile Lovinescu în "livada nematerială"^sursa, să-l întrebe: "dar iarba asta pe care stăm cum se mântuie?" și să audă incredibilul răspuns: "se mântuie pentru ca stăm noi acum pe ea"!?

Las în urmă faimoasa cârciumă "a lui Hoișie"^sursa, și ea un jalnic "substitut" de han al Ancuței, și mă îndrept țintă spre "Veghetorul singuratic", spre Arborele care, de-a lungul anilor, ne-a devenit prieten.

Unii se duceau, altădată, la Godenholm^glosar...^sursa

Noi, ne duceam, cu Godenholm cu tot, la ... Folticeni.

Nu pot să nu-mi amintesc de profesorul V.G. Popa, mare folclorist, profesorul de română al lui Labiș^sursa, cel de la care - prin Domnul Lovinescu - am primit cel mai frumos colind de dragoste... În ultimile noastre plimbări treceam pe lângă casa lui cu strângere de inimă. Îl rugam pe Domnul Lovinescu să vizităm, măcar pe soția folcloristului dar îl simțeam reticent.

Refac itinerariul exterior al Agartthei^glosar și i se adaugă imediat dimensiunea subterană, "cealaltă jumătate a sferei dealului" cum scria altădată, poeta...

Când, în drumul de întoarcere, ne odihneam la Oprișeni, pe banca din fața crucii lui Vasile Gh. Popa^sursa, ne simțeam la largul nostru. Acolo, prietenul nu-l mai simțea asuprit de nimeni, și, fie vară, fie toamnă, îi recitam, pe rând, Colindul de Crăciun.

Deodată, îl văd, ca prin vis, - oh! "Fălticeniul oniric"! - pe părintele Anisescu. El să fie? E posibil? Da, trec strada și îmi dă o binecuvântare. Acum, zăresc de departe, vârful de triunghi înfipt în cer al Copacului miraculos (din curtea doamnei T., de la nr. 69) și nimic nu mi se mai pare demn de atenție. Chiar sonetul pe care i l-a dedicat Radu^sursa pălește în fața verdeții care curge din azur...

Casa lui Sadoveanu îmi apare acum, renovată^sursa, atât de meschină, față de cum era de misterioasă când era părăginită și locuită, într-o odăiță, de "domnul Gheleme" ... Între casa lui Sadoveanu și locul de unde vedeam, altădată, bisericuța din huciul Buciumenilor, s-au interpus niște grajduri disgrațioase. Casei lui Sadoveanu i s-a luat "perspectiva"... La Galerie însă, ferestrele încă mai reflectă Șomuzul, lacul fermecat, pe care Marele Prieten, îl "smântânea" mereu pentru noi, mereu nesătui de bunătăți.

În fine, mai există livada de meri, sau, poate, doar o parte din livada lui Sadoveanu, pentru mulți fălticeneni cunoscută ca loc de tortură căci se povestește că scriitorul punea botnițe celor care-i culegeau fructele. Pentru mine însă, a fost primul abecedar alchimic, căci în fiecare anotimp mi se explica "pe viu", "Opera la negru", "Opera la roșu", "Opera la alb", identică cu "Opera la verde"^sursa care ne transporta direct în Împărăția lui Verde Împărat^glosar.

Traseul agartthian își dilată, își depășește hotarele în toate direcțiile și apoi se exaltă într-un fragment vertical, dar, pot oare numi "fragment" - de scrisoare:

"Am avut un apus de soare definitiv, deasupra Băii. În clipa când ultima fărâmă de soare s-a scufundat în tărâmul celălalt a apărut Lumina Verde^sursa, dar de data asta nu în filigran, neperdeluită, nu un verde mintal, ci unul aevea. Un

verde deschis. Totul a ținut vreo douăzeci de secunde. Verde sadea, dar cu Abisul între mine și el, dar Abisul era verdele însuși".

Planez încet de "deasupra Băii" dincolo de domeniile Sadoveanu și zăresc bisericuța din Buciumeni unde, nu știu cum se făcea, că, de câte ori ajungeam, primeam pomană ... motiv de ceartă din partea Doamnei Lovinescu, dacă apucam să-i povestim...

Trec mai departe și mai departe. Și, repede, repede. Întind cât pot de eșarfa albastră pentru care am avut permisiunea să ies din Galerie...

Fiecare casă e o amintire. O anamnezis^trad.. Pe toate le adun, le strâng la piept...

Îmi reamintesc până și casa bătrânească a doctorului D. În schimb, din "fântâna lui Ciurea" nu se mai zărește nimic și pe câți însetați n-a săturat, pe câți alții nu i-o fi înfricoșat cu istoria ei înfricoșătoare?!

Nu mai urc să văd... Marea Sarmatică^glosar de sub dealul Rădășenilor^sursa... S-a scurs demult, "printr-o găurice" pe care i-o arăta Domnul Lovinescu lui Corvin, când mergeam pe muche de cuțit: în stânga tipsia sarmatică, în dreapta oglinda Șomuzului^glosar... A devenit "groapa verde a Rădășenilor veghează de Luceafărul^glosar ascendent".

-Ajung la poarta de lemn, pe care gospodarii rădășeni, urează bun venit^sursa. Și, poate, urarea mi s-ar părea obișnuită dacă nu mi-aș aminti cum întotdeauna, înainte de a trece prin poarta înaltă a Rădășenilor ne așezam la masa aceea albă de piatră. Domnul Lovinescu mă avertiza, atunci, foarte serios, că "poarta care se vede în fața noastră strânge, chintesențiază toate esențele dimprejurul ei".

Treceam prin ea, cu toată demnitatea posibilă și simțeam aevea "pentru douăzeci de secunde" miresme cum poate numai regii-magi au mai simțit...

Nu mai urc nici la Oprișeni. Ce rost ar avea? "Traseul" se coagulează iar într-un "fragment" pe care-l port ca pe biciul fermecat din poveste. Plesnesc din el și grădinile Agartthiene

se geometrizează, își dezvăluie punctele vitale și cresc până în Cer:

"Am îngropat pe Lilica (Viorica Moșinschi)^sursa; încă un fragment de pod ce se surpă în spatele meu. Am dus-o la cimitirul din Oprișeni, dealungul străzii Rădășeni prin fața casei ei, a casei lui Creangă, a lui Sadoveanu și a copacului simetric și geometric pe care mi l-ai semnalat. Geometric, deci metafizic. Pe când groparul arunca țărâna peste sicriu, mă gândeam că scheletul e singurul element metafizic din trupul nostru. Este o rețea de forțe. Luz-ul este în definitiv un sâmbure de schelet. Osemintele sunt geometrice ca și arborele de pe ulița Rădășenilor, ca și Arborele Vieții^glosar, cruce cosmică"...

- Trăiam în legendă. N-o puteam "fixa" pe hârtie. Acum, unii, mai ales tineri, ar vrea să afle și lucruri concrete despre Domnul Lovinescu.

- Despre care tineri vorbești?

- Acela de la Rădăuți, acela de la Iași: un tânăr face chiar doctoratul despre Domnul Lovinescu^sursa. Vroia să vină să vă ia un interviu...

- Ce interviu, dragă? Fii serioasă. În starea mea? Ce tot vorbești?

- ... și nora doamnei B., profesoara care ne-a sunat adineauri și alții care nu mai au acces la dumneavoastră, și vor să afle despre Domnul Lovinescu...

- Nu mai pot comunica cu nimeni.

- De ce?

- Pentru că oamenii sunt perverși, micinoși, hoți. Și nu mai pot suporta.

- Parcă ați mai dat câte un interviu...

- Da, când a fost comemorarea lui Eugen Lovinescu, mi-a luat un interviu Gloria Lăcătușu de la Iași^sursa. Nu știu cum a ieșit. Atunci eram pregătită să particip și eu dar nu m-au invitat. Am trecut prin multe... Dar ce ziceai să-ți mai spun?

- Da, am uitat cum îl chema pe prietenul în casa căruia v-ați cunoscut cu Domnul Lovinescu.

- Ne-am cunoscut în casa lui Lungulescu^sursa. Era ziarist la "Universul" iar soția lui, o femeie distinsă, era la Teatrul Național. Nași de cununie, ne-au fost alți prieteni.

- Unde ați făcut cununia?

- La Biserica Manea Brutaru^sursa. O știi?

- Cum să nu. Biserica de lângă vechea dumneavoastră adresă de pe Theodor Aman.

- Vezi cum e lumea? Câte se mai scornesc și pe socoteala noastră... Pentru că lumea nu înțelege nimic...

- Da, lumea înțelege numai ce-i "al ei".

- Lumea nu înțelege nimic. Lala a fost un om cu totul aparte... Îl vedeau mulți cum intra singur în biserică și stătea, și stătea și stătea... Acasă venea și-mi lua pe ascuns din aghiazmă... Și-mi pare bine că Lala a murit așa cum a vrut el.

- Cum adică?

- Adică cu Sânziene^glosar...^sursa Toată înmormântarea lui a fost după planul Sânzienelor. Ele l-au înmormântat, nu eu.

E rândul meu să rămân perplexă de intuiția Doamnei Lovinescu. Cuvintele ei au un sens mai profund decât buchetul de Sânziene care l-a însoțit chiar și după ce soborul de preoți terminase slujba de înmormântare.

Trec la un alt "registru", la care participasem fragmentar. Încep s-o întreb despre prietenii și cunoscuții din Fălticeni ai Domnului Lovinescu. Doamna Lovinescu e încântată să-și amintească de Eliza Isăcescu. Îmi povestește apoi de prietenia Domnului Lovinescu cu profesorul Aurel George Stino^sursa - om cu vastă cultură - și soția lui. Chiar după moartea profesorului Stino, se știa că atunci când locuiau în Fălticeni, fie vară, fie iarnă, Duminica după amiază Domnul Lovinescu era în vizită la doamna Stino. Despre Domnul Gheleme nu mai întreb. Despre el a pomenit, altădată, istoricul Ștefan Gorovei^sursa. Nu mai deschid discuția nici despre familia Gorovei. Amintirea subtilă a Nunucăi plutește încă între noi. Îmi vorbește despre Offemberg^sursa:

- Era foarte subțire. Foarte cultivat. Lala îl prețuia mult.

Soția lui cânta la pian.

- Asta chiar nu știam.

- Offemberg a murit la puțin timp după Lala. Evreii din oraș ziceau că a murit de durere după moartea lui Lala.

Îmi spune vreo două vorbe și despre Dr. Solomon...

O întrerup să-i spun că mi-a spus farmacista că Domnul Lovinescu se vedea și cu avocatul Grunwald.

Se gândește puțin și zice:

- Nu-mi amintesc.

- Când a auzit că vreau să cumpăr doctorii pentru dumneavoastră, farmacista mi-a dat o pungă de vitamine pe gratis.

- Dragă, tu ești mai rău ca Lala. Te duce oricine de nas...

- Dar cum o chema pe doamna la care mergeam cu dumneavoastră și cu domnul Lovinescu și mâncam dulceață de cireșe amare?

- Te referi la Tomovici?

- A, uitasem... Dar unde se ducea la televizor?

- La Liliana.

- Dar cu domnul T. se cunoștea?

- Ei na! Sigur că se cunoștea. Au făcut școala primară împreună.

- Da?

- Sigur. Dacă erau amândoi fălticeneni get-beget. Domnul T. s-a supărat pe mine nu știu din ce motive... Pe aici, prin regiunea asta sunt și multe lucruri meschine, vorbe, vorbe... Să nu crezi că e numai așa cum știi tu de la Lala... Mă gândesc cum te mai împrăștii și tu... Te interesezi de figuri atât de șterse... Mă întrebi de oameni insignifianți...

- Mă interesează în măsura în care l-au cunoscut pe Domnul Lovinescu.

- În "măsură"? Ce "măsură"? Colegi de școală și atât.

În după amiaza asta ating un punct delicat; vreau s-o întreb pe Doamna Lovinescu câte ceva și despre grupul din care n-am cunoscut decât în împrejurări dramatice pe doctorul Mayer^sursa și persoane "colaterale" ca familia Samos. Ne lansăm

în amintiri despre Samoși, fidelii prieteni ai Domnului Lovinescu. Nu e cazul să-i "prind" aici. Dealtfel, nici nu cred că ar mai putea fi "prinși". Ei sunt aceia care mi-au spus pentru prima oară, că "Raiul are două porți: printr-una se intră și prin alta se pleacă... mai departe". Dumnezeu să-i odihnească în Pace!

Despre ceilalți însă, Doamna Lovinescu este foarte rezervată:

- Nu știu ce a mai fost și cu Mișu (Vâlsan).^sursa Era inteligent dar era un îngâmfat și nu s-a purtat bine cu băieții...

- Cu care băieți?

- Păi, aproape cu toți: cu Ziff, Mayer, Groza^sursa... Eu am avut intuiție și le-am spus că n-o să dureze șandramaua lor...

- Despre Groza mi-a povestit odată și Domnul Samos.

- Da, Groza venea cu soția lui, Maria Groza. El era profesor la Agronomie. A murit spânzurat la închisoare. Nu s-a știut nimic despre el. Nu s-a putut afla dacă s-a spânzurat singur sau a fost torturat.

- Înainte de arestarea lui Groza se întâlneau la dumneavoastră acasă?

- Nu, se întâlneau la Groza. Ei stăteau pe la Șosea...

- Ați fost și dumneavoastră vreodată la ei?

- Da, cum să nu; ne invitam reciproc la câte o masă. Ei aveau copii. Aveau un băiat și mai târziu, mi se pare că au avut și o fetiță... Nu mă mai întreba lucruri atât de vechi...

Simt că nu e cazul să mai insist. Doamna Lovinescu reia singură firul convorbirii:

- Nici grupul al doilea n-a fost consecvent^sursa... Lilica nu mă agrea deloc. Era foarte îngâmfată... Și mă disprețuia pentru că nu luam parte la "ședințele" lor. Eu nu luam parte la întâlnirile în grup căci nu mă interesau deloc discuțiile lor.

- Mi-aduc aminte că de câteva ori ați fost la domnul Florin.

- La Florin sau la Lilica?

- Și la Florin și la Lilica...

- Ei, veneam numai când eram invitată special și era vreun eveniment. Altfel nu mă interesa. Eu știam că se va risipi și

acest grup.

- Totuși, iată, și azi suntem împreună.

- Cine a rămas? Numai tu și cu Florin. Mie mi se părea tot ce făceați, filozofie, un fel de pierdere de timp...

- De rămas, au rămas mai mulți, nu numai eu și Florin...

- Cine de exemplu?

- De exemplu Margareta.

- Biata Margareta! Cât a mai suferit! Nu știu dacă pierderea n-a fost mai mare decât câștigul... Dar, oricum, Lala a avut toată libertatea de la mine...

- Uneori, totuși, știu că vă mai supărați...

- Numai când întârzia mult și-l așteptam cu mâncarea.

- Ei...

- Da, da; să știi că Lala a fost liber să facă ce vrea. Eu l-am considerat ca pe un copil. Eu nu mă încredeam în toate câte le spunea el. De multe ori, venea, și mă întreba el ceva. Și eu îl întrebam, atunci: "De ce mă întrebi pe mine, tocmai tu, atât de inteligent?". El îmi spunea că se bazează pe intuiția mea. L-am lăsat să-și facă voile căci eram sigură că odată și odată se vor termina toate.

- Nu pot să-mi închipui când a scris atât de mult... Eu am știut că a scris numai Hagialâcul și Creanga de Aur^glosarsursa...

- Nu-l vedeați scriind?

- Eu îl vedeam rar scriind. Mai mult îl vedeam stând în pat sau lângă pat, jos, și citind, sau pur și simplu stând degeaba... Poate l-am nedreptățit... El ședea în colțișorul lui și habar n-aveam ce se întâmpla cu el.

- Credeam că-l vedeați...

- Îl vedeam sau mai bine zis nu-l vedeam. De dimineață își băga nasul într-o carte din bibliotecă și până seara nu știam ce făcea.

Chiar acum, după zece ani, de când Domnul Lovinescu nu mai este cu noi, Doamna Lovinescu a rămas soția dârză, - "Stela este admirabilă ca soție"^sursa, mi-a spus odată Domnul Lovinescu, "cu abnegație și uitare de sine" - și poate, chiar, Doamne iartă-mă, cu uitare de el, căci oare ce pot însemna

cuvintele pe care și azi mi le spune că "făcînd atâta gospodărie, uitam chiar și de el" care uneori venea s-o întrebe dacă "azi mănâncă?" Apoi adăugă duioasă:

- El era foarte delicat. Chiar când vroia să mă mângâie, făcea gestul mai mult prin aer. Știa ca eu am altă fire. L-am moștenit pe tatăl meu. Vouă vi se părea mereu că eu sunt prea energică cu el. Dacă nu eram eu n-ar fi apărut nici o carte a lui. Adevărul e că a trebuit să vin tocmai aici ca să-l slujesc pe Lala. El era un contemplativ, eu o fire de acțiune și ne-am completat. Gândește-te ce ne-am fi făcut dacă eram și eu ca el. Ne-am fi dus de râpă. Și să știi, dacă n-aș fi pus picior-n prag când ne-am mutat definitiv la Fălticeni, el n-ar mai fi rezistat în București și nici nu s-ar fi mântuit.

- Ce-ați făcut cu agendele mici?

- Am aruncat plase întregi cu carnețele mici de însemnări...

- Dar știți că v-am rugat să mi le păstrați mie...

- Erau cu nimicuri. Mici însemnări zilnice în legătură cu vizite la Gheleme, la Stino, la Offemberg. Era de spaimă câte hârtii am avut de triat și de pus la punct. Trebuia să mă descotorosesc de ele. Voi aveți caietele mari cu însemnări interesante. În agendele mici erau doar nume, uneori litere. N-ai fi înțeles nimic. Erau zile în care lipise bilete de tramvai... Era foarte copilăros. Orice i se părea de valoare.

- Poate că el le vedea valoarea...

- Și tu ești naivă, ca să nu zic altfel. Am păstrat numai ultima agendă mică. Uită-te prin ea dacă vrei.

- Sigur că vreau.

- Dar ai grijă cum umbli. Vezi că e deasupra. Vezi că e în stînga.

Găsesc imediat agenda anului 1984 și aș vrea să m-apuc s-o citesc dar Doamna Lovinescu mă cheamă:

- Lasă acum agenda. Vreau să-ți mai spun lucruri importante. Discutăm, discutăm...

Mă retrag în camera Domnului Lovinescu, mă sui în pat și încep să copiez unele din "nimicurile" agendei ’84. Scot

citate care îi plăceau:

★ In Angelo est visio vespertina.^trad.

★ Le savoir dépend de l’être.^trad.

★ Pentru a fi nemuritor trebue să resimți moartea.^sursa

★ Schelling: Natura trebuie să fie spiritul vizibil, spiritul trebuie să fie natura invizibilă.^trad.

★ Toute chose qui existe en bas possède dans le monde spirituel sa forme essentielle (Saint Augustin).^trad.

★ Novalis: "A fi romantic înseamnă^sursa a da cotidianului un sens elevat, cunoscutului demnitatea necunoscutului".

★ Ultima linea rerum.^trad.

Din însemnările lui telegrafice reconstitui scurgerea acelor ultime luni. Între 27 Aprilie și 2 Mai au fost ultimele zile în care l-am văzut. Găsesc sumar: "Vineri 27 Aprilie librărie, Grădina Publică"... și ... se derulează un film imposibil de redat "Pe 28 Aprilie pe lângă plopi", "29 Aprilie în casă", "1 Mai la Sorinel", Miercuri 2 Mai m-a condus ultima oară la gară.

Pe vremuri, la plecarea mea din Fălticeni, contrar tuturor prescripțiilor "medicale", Domnul Lovinescu mă conducea, câteodată, până la gara Dolhasca. Când trenul pleca, se rezema de unul din vasele albe de ipsos, în care nu-mi amintesc să fi văzut vreodată flori. El, însă, îmi apărea, atunci, ca "omul din lotus"^sursa. Fluturam cu mâna până nu se mai vedea gara iar el rămânea nemișcat, cu degetul pe buze. Atunci, știam că plec să mă centrifughez pe o circumferință plină de accidente dar n-aveam teamă, pentru că o centură invizibilă mă lega permanent de el.

Oriunde m-aș fi găsit, mă aștepta deja sau mă prindea din urmă aureola Fălticeniului:

"Caut să fac liniște în mine^sursa și atunci o mișcare circulară cu unde din ce în ce mai ample se lărgește până la capătul pământului (adică, unde ești tu) și, trecând la limită, se întoarce la mine."

Între 17 și 25 Mai a avut vizita lui Florin.

Pe 26 Mai văd că scrie "Liliana". E profesoara despre care mi-a povestit. Probabil s-au văzut. A bănuit ea oare, vreodata,

cât ne plăcea numele ei? Purta numele mamei mele, așa că, deși nu o cunoșteam, o "integrasem" prin ascendență...

Mai aveam un nume la care țineam: Profira. Așa o chema pe bunica Domnului Lovinescu dar și pe bunica mea. De la ele am învățat despre... Porfira^glosar, Porfirogenet^glosar, cămara de porfiră^sursa... multe..., pentru că eram nepoții "aceleiaș" bunici.

Pe 2 iulie a primit scrisoarea de la mine.

Pe 9 Iulie a primit telefonul prin care-i spuneam că am visat un curcubeu drept între cer și pământ^sursa. El mi-a răspuns:

- Însemnează că lucrurile se precipită.

N-am întrebat "ce lucruri?", ci:

- De ce?

- Pentru că nu mai are curbura...

N-am bănuit ce se precipita, dar explicația mi-a mers la inimă, și am adaptat-o la interpretarea simbolismului unei icoane care-mi plăcea nespus. E vorba de "Iisus cu vița"^sursa, despre care aflasem că poartă și numele "Buciumul Vieții". Atunci am sesizat sensul și funcția curburii. Sacrificială.

Pe 14 iulie 1984, pentru Vasile Lovinescu a sunat Buciumul Vieții.^sursa

Ani în șir, după moartea lui, când reveneam la Fălticeni, înainte de a mă duce la cimitir, treceam prin dreptul spitalului în care a murit. În 1993, în prima zi de Paști, am trecut pe acolo însoțită de doamna B., căreia i-am spus:

- Uitați-vă, în dreptul ferestrei aceleia, a murit Domnul Lovinescu.

- Exact acolo a fost capela, paraclisul Spitalului.

Acasă, voi copia și alte însemnări ale lui Vasile Lovinescu care, la rândul lui, copia și nota, cu o grijă de nebănuit, orice date i se păreau interesante, importante, despre Fălticeni și împrejurimile lui.

De-a-lungul anilor, am cunoscut multe fețe ale Fălticeniului, dar am fost mereu fascinată de fața nevăzută a acestui târg misterios, pe care Marele Prieten mi-o făcea prezentă. Am intrat cu el, condusă de el, pe cărări neștiute, în păduri

de argint, în poiene pe unde trecuse Bourul Alb^sursa, pe unde pășteau ciute și cerbi, toate pe meleaguri necunoscute, pe celălalt tărâm. Distanța dintre străzile știute de orice fălticenean sau topograf, și cărările pierdute și regăsite cu Vasile Lovinescu, era, uneori, mai mică decât un singur pas. Uneori, această distanță se parcurgea doar printr-o privire, alteori printr-un gest imperceptibil. Chiar și împrejurimile, pe o rază ce cuprindea mai întâi oglinda Șomuzului cu Nada Florilor^glosarsursa care se zăreau de la ferestrele odăii unde scriitorul își găzduia prietenii, apoi Țara de dincolo de Negură, apoi și Țara de Sus, și mai apoi toată Țara, și, dacă nu m-aș teme de mustrarea lui de dincolo, aș îndrăzni să spun că tot pământul și tot ce e sub Cer, au devenit cu timpul un fel de aură, un fel de aureolă a Fălticeniului. Aici erau înfipte rădăcinile Arborelui Sefirotic^glosartrad., aici se prindea curcubeul de coadă, aici umblau cerbii cu stea în frunte^sursa, aici băuseră și alții, după cum a mărturisit-o și Mihail Sadoveanu, din apa Vieții^sursa, aici sorbisem și noi, da, sorbisem o Euharistie din Crai Nou care se lăsa uneori pe buza Halmului^glosarsursa. Da, la Fălticeni am băut din cupa Halmului iar "celu deal" - dealul-cer - pe care îl cântă colindele^sursa, era potirul nostru la simpozioanele cu Vasile Lovinescu.

Când eram aproape, ne trimiteam scrisori incendiate de focurile ce pâlpâiau deasupra comorilor de lângă noi, ascunse, uneori, intenționat, chiar de noi. Ne bucuram enorm când descoperea altul că vreo eșarfă oarecare devenea Calea Lactee sau invers, sau când o farfurie smălțuită, cumpărată din Obor, era, da, era, o secțiune transversală^glosar prin Vortexul^glosar Universal. Atunci țâșneau fântânile arteziene, și nu ne-ar fi convins nimeni că nu beam chiar din puțul lui Iacob^sursa, fără nici o ciutură. Nu ne pierdeam în "amănunte".

În schimb, când am făcut dura experiență a depărtării, când Domnul Lovinescu rămăsese în Nordul Hiperboreii^glosar iar eu fusesem catapultată în Nordul Africii^sursa, ne scriam tot felul de amănunte, atașam desene, fotografii, o întreagă "Iconografie" a textului, ca să nu ne scape vreun detaliu semnificativ. Făceam eforturi disperate ca să mă folosesc de orice

"amănunt" care să ne apropie. Nu mai "ascundeam" nimic. Dimpotrivă. Dar și el îmi trimitea scrisori-scheme ca să nu mă rătăcesc în "selva oscura"^vers.trad.. Printr-un "amănunt" îmi întorcea privirea în direcția Luminii. Ar fi suficient exemplul scrisorii referitoare la bisericile din localitatea Baia, din care redau un pasaj:

"Îți trimit o fotografie destul de proastă, dar suficientă pentru ce ne interesează, a bisericii lui Rareș^sursa. Înfățișarea de caput mortum^glosartrad. e izbitoare. După ce o privești în față, întoarce-o pe dos și uită-te la ea în contra luminii.

Alb, Lumină, în grecește LUKOS^trad., Lup, Lumină.

Tradițiile spun că în zidul Nord-Est al Bisericii Albe se găsește cheia X-lui de pe malul drept al Moldovei^sursa.

Sunt curios să știu reflexiile tale. Scrie-mi."

Nu e cazul să redau și răspunsul meu. Las și altora satisfacția să treacă prin "l’oeuvre au Noir^trad. ", "l’oeuvre au blanc", "l’oeuvre au vert" ca să ajungă pe ... malul drept al Moldovei și de-acolo mai departe...În orice caz, scrisorile noastre ar putea constitui o autentică documentație "arheologică" pentru stabilirea hărții Agartthei fălticenene, cu toată rețeaua ei subterană care ajungea, pe vremea aceea, până în Algeria, Tunisia, Maroc...

Doamna Lovinescu e încă un "păzitor" de temut al pragului... După îmbrățișarea de rămas bun, în momentul plecării, mă strigă:

- Nu mă părasi... Unde pleci? Nu pleca! Întoarce-te!

Mă zbat să mă smulg dintre ușile întortocheate și porțile mereu încuiate ale "Galeriei". Acum realizez ce labirint^glosar e. Aud mereu: "Nu pleca... Întoarce-te!". Se consumă decesul Fenixului.^sursa Îmi par crudă mie însămi dar știu că ies din Agarttha... Poate ultima oară... Și mai știu, că orice întoarcere - fie chiar în Agarttha - m-ar preface în stană de sare^sursa... care s-ar prăvăli în abis.

Trebuie să plec mai departe... să preschimb, sau mai bine zis să mă las preschimbată de Bucuria care niciodată nu piere ci ea însăși se preschimbă și preschimbă și pe acela

care a gustat-o vreodată.

Turlele argintate ale Bisericii din Țarna Mare^sursa sunt gata să-și înalțe aripile de dimineață.

Et in Agarttha ego...^trad.