Scrisorile din 1976 — Scrisori crepusculare

30 (31)

Scrisorile din 1976

București · 3.III.1976

Dragă Roxana,

Farfuria pe care mi-ai arătat-o reprezintă o secțiune orizontală în Cilindrul Universal, a cărui doctrină este expusă în "Le Symbolisme de la Croix^sursa ^trad.", care înfățișează tot Universul, Manifestarea Universală. S-a ales forma cilindrului ca să se poată reprezenta felul cum "Atracțiunea Cerului" se exercită asupra tot ce este de ordinea Manifestării. În adevăr, în cilindru se pot reprezenta toate stările de fire, suprapuse una deasupra alteia, avându-și centrul în axa verticală a cilindrului, care atinge centrul bazic. Sub Atracția Cerului, aceste cercuri suprapuse primesc o impulsie de rotațiune completă. De aceea nu sunt în realitate cercuri ci spirale care ajung deasupra punctului de plecare, cu un pas infinitezimal. Deci cercul (farfuria în cazul nostru) are o mișcare helicoidală ascendentă. Această mișcare helicoidală este reprezentată în farfurie, prin cele două păsări opuse una alteia, cele două pale ale unei elici. Calitatea volatilă a mișcării ascendentă arată cele două păsări în stază ^glosar ascendentă spre zenit ^glosar. Cum axa verticală a cilindrului este Arborele lumii cele două păsări formează un șarpe care se încolăcește în jurul acestui arbore. Avem atunci, simbolul bine cunoscut al Șarpelui cu pene ^glosar ^trad., cum e Lebăda, pasăre prin aripi, șarpe prin gât. Culoarea verde este aceea a Centrului, a Agartei^trad. în speță. Apărând în momentul când ziua se îngână cu noaptea, verdele e o culoare crepusculară ^glosar, unificând antinomiile. Schematizând cele două păsări, liniile lor prelungite până la circumferință, fac din cerc, din farfurie, o imagine a Yin-Yangului ^glosar ^trad.. Dacă jumătate din el este neagră și cealaltă jumătate albă, șarpele care le desparte este verde, și aceasta e o mare taină.

31 (32)

București · 10.III.’76

Mitologizare:

Îți scriu acestea în ultimul moment, gata de plecare, cu pardesiul pe mine.

Suntem unul în fața altuia. Tăcere. Deodată se iscă între noi o Moldovă tainică, curgând imobil într-o tăcere și o liniște ca din veacuri.

Cupă de safir, smarand miezonoptic, dar de Rege Mag, fecioară purtătoare a Graalului ^glosar meu^sursa. Dece nu ai fi toate acestea în lumea metamorfozelor?

"...Moldova era învăpăiată de razele apusului.

"Călăreții intrară în apă ca într-un basm".

(Sadoveanu)^sursa

Folticeni · 29.06.76 Lacuri

Dragă Roxy,

Mă întorceam dela o plimbare în plină fabulă; păduri de argint, de fagi și de stejari, cu poiene în care pășteau cerbi și ciute. O masă enormă de tăcere încremenită, s-o tai cu cuțitul. Simțeam aburul răsuflării licornei ^glosar ^trad. și bourului alb ^glosar, dar nu-i vedeam. Poate că mai târziu... În dosul munților, inaccesibil, pe celălalt tărâm, Ceahlăul ^glosar, clopotniță a Dumnezeirii. La toate zările, "fiorul fără moarte"^sursa.

Eram încărcat cu masa asta de materie primă ca Harap Alb cu sarcina de sălăți culese în Grădina Ursului^sursa. Mă întrebam cum o s-o transform într-o masă vibratorie omogenă. Am trântit sarcina pe pat, lăsând pe mai târziu elaborarea ei lentă, când... zăresc pe măsuță o carte poștală cu câteva rânduri...mesajul tău din noaptea de Sânziene ^glosar ^trad., farmazoano ^glosar ^trad..

A trecut ca o boare peste micul nostru lac liric și, pe căile, numai ei cunoscute, a ajuns în Țara de sus^trad. și, într-o clipă, prin trecere la limită, printr-o trecere dela potență la act^sursa, masa aceasta confuză și împrăștiată s-a cristalizat într-un

32 (33)

sâmbure de argint lunar, chintesență de mit. Dacă plesnesc din biciu, își desfășoară iarăși coroana de constelații reci. Crede-mă Roxy, nu fac literatură; îți descriu o experiență riguros obiectivă, prelucrarea mentală a venit mai târziu. E un caz tipic de simbioza lui Amor cu Gnosis, miracol al lui Luce intelettual piena d’Amore^sursa.

Domniță Roxana, cât de suavă, de încântătoare poți fi uneori...până îți dai în petec și te apucă hachițele.

Unui ambasador i se spune Votre Excellence^trad.; ție aș vrea să-ți spun Votre Exquisité^trad....fără soluție de continuitate.

Îmi lipsești.

P.S. Ți-am spus că am văzut prin poeni cerbi. Fără să vreau, cu toată discreția și pudoarea, nu am putut să nu-mi reamintesc cutremurătoarea lectură, în lacrimi de sânge, pe care ai făcut-o, eu fiind aproape, căutând să mă fac uitat, a Cerbului maramureșan^sursa.

Acum permite-mi să-ți trimit versurile care mă concernă:

Cerbul

"De săptămâni un roșu cerb prigoana^vers.

"și-o întețește. Ciuta-i printre ruguri

"de corni, zdrobește în copite struguri

"și piere în făget. S-aude goarna.

"Prin brume, cerbul de imbold și visuri

"c-un răget cearcă să se mântue

"Dar ciuta dispărută-l bântue.

"Sublimul foc îl mână spre abisuri (din cosiță ruja-i arde)

"De sete ars, cum tremură în totul

"ajuns la iezer-cerbul. Dar abea

"atinge apa mulcomă cu botul.

"Din luciul albăstrui, precum e fierul,

"sorbind, cu grije-alege, parcă-ar vrea

"să bea ușor din apă, numai cerul.

(Lucian Blaga)

P.P.S. Devin fastidios: pot totuși să-ți scriu?

33 (34)

Folticeni · 16.7.76

Am primit azi dimineață o scrisoare dela Florin^sursa. Îmi dă vești, pe rând, dela toți; "cu Roxana n-am vorbit decât la telefon. Mi s-a părut foarte abătută".

Vechiul tău prieten nu mai poate nimic pentru tine?

V.L.

Folticeni, · 19 Iulie,1976

Dragă prietene, Am primit ultima matale scrisoare, care mi-a întărit sentimentul de tristețe și morbideță pe care am simțit-o la București în ultimul timp; nu era o impresie subiectivă, concernându-mă numai pe mine, ci reprezintă un plan obiectiv, pe care l-am interferat toți, traversându-l numai, cel puțin așa o sper. Nu evoci impunément^trad. pe prințul Melancholiei^sursa; ne-a efleurat aripa lui. Dar nu mai putem da înapoi; știi că acela ce nu poate străbate o poartă, nu se întoarce înapoi ca mai înainte, ca un profan, ci ca Saher^trad., ca vrăjitor... Am semnat cu toții pactul tacit. Peste morminte înainte, spunea Goethe^sursa...

Sunt complet de acord cu Bertram^sursa în privința otrăvei care l-a ucis pe Nietzsche și pe care o distilau misterele din Eleusis ^glosar.Este VITRIOLVM ^glosar ^trad.: Se găsește în fundul cupei Graalului. Reacția depinde de calitatea băutorului. Pe Nietzsche îl otrăvește, lui Sartre îi dă pântecărae^sursa.

În grupul nostru, otrava a venit, suflată de Hölderlin^sursa, ca o boare pe deasupra lacurilor și a secțiunilor transversale ^glosar. Dar așa e natura lucrurilor; imediat ce obținem în noi un plan orizontal,ipso facto^trad. survine Dizolvantul Universal ^glosar ^trad., eminamente pozitiv, malefic numai pentru cel slab de Înger ^glosar ^trad. (ce expresie miraculoasă) care l-a diluat în sentimentalisme, cu lingurița.

Nu cred că "existența și comportamentul nostru rămân profane", pe bunul motiv că la un anumit grad de angajament, nimic nu mai este profan, chiar să vrei. Totul devine simbolic, malgré nous^trad.. E un mare merit să fiu încă un

34 (35)

afirmativ al vieții pentrucă sunt sdrobit de tristețe: bunul și iubitul meu prieten, Profesorul Popa, a murit de tumoare pulmonară^sursa. Poate pentrucă a vrut

să aducă în lume^vers.

pe cel fără Nume.

V. Lovinescu

Mai scrie-mi. I-am scris duduii Lilica, de cum am venit la Folticeni; n-am primit încă nimic dela ea.

Folticeni · 20.10.76.

"....lerne

"vergessen, dass du aufsingst^vers.. Das verrint.

"In Wahrheit singen, ist ein andrer Hauch.

"Ein Hauch um nichts. Ein Wehn in Gott. Ein Wind.

"...învață

"să uiți că tu cânți. Asta se scurge.

"A cânta în Adevăr, este un alt suflu.

"Un suflu în jurul Nimicului. O adiere în Dumnezeu. Un vânt.

Această adiere supremă mișcă hora literelor. Când se insinuează în lumea noastră devine șir de hieroglife luând forme sacre, cum e fenixul ^glosar pe care mi l-ai trimis, brodat cu litere profetice.

În Islam, Fenixul, rupt din soare^trad., are picioare lungi ca și cocostârcul sau cocorul. Sumă de simbolism solar cu simbolism polar ^glosar. Așa l-am văzut, roș irizat cu roz, pe fondul Împărăției Verzi ^glosar.

figură

Formulă arabă manuscrisă a autorului, încheiată cu o pecete în formă de stea. Lectură nesigură: … li-l-ʿAnqāʾ … al-Ḥayy al-Qayyūm — „… Fenixului (ʿAnqāʾ) … Cel Viu, Cel ce Subzistă prin Sine” (ar.). Al-Ḥayy al-Qayyūm e din Versetul Tronului (Coranul 2, 255), socotit de unii «Marele Nume» al lui Dumnezeu; autorul numește formula «Mantramul ^glosar» Graalului și al Fenixului și spune că în ea se află și «nevrednicul meu nume». Primul cuvânt n-a putut fi citit.

Formula de mai sus e o chintesență, un rezumat al Graalului, al Fenixului, Mantramul lor, strigătul Fenixului și Marele Nume Inefabil. Și nevrednicul meu nume... Nu-ți înăclăi aripile.

35 (36)

București · 15.XI.76.

Astă noapte, am ieșit cu ceața din casa ta în mine. I-am găsit echivalentul afară, dar ceață miraculoasă, bună, metafizică. Psihic, peisajul nu avea nimic exaltant, fără seducțiunile uneori prea evidente ale primăverii, dar intelectual era generozitatea însăși, neprecupețit dăruită de Marea Mamă ^glosar, generozitate ventrală. Mergeam într-o singurătate și o liniște stoarse din eoni, ca strugurii sacri ai lui Sumedru ^glosar Cimerianul^sursa. Chiotul tăcerii.

Am vrut să mă duc la lacul liric, cu riscul de a pierde ultimele mașini, dar mi s-a părut că a fost secat.

Nu-i nimic: cupa e superioară suprafeții.

Secțiunile transversale sunt făcute ca să desvălue concavitățile^sursa

Umidul radical ^glosar ^trad. mi s-a ridicat la ochi, de bucurie, pentrucă simțeam că pot fi bun. Cerul, crucea orizonturilor, pământul, nu mă aruncau din tovărășia lor, ma bien-aimée^trad.. Nici luceferii ^glosar.

Scumpă, scumpă, scumpă Roxana, dece soliciți numai țepii din mine? Pot fi bun și de altceva.

Voi primi un telefon de contramandare dela tine, voi găsi un bilețel înfipt cu un ac în ușa ta. Nu importă! Marți, după amiază, voi fi la tine. Metafizica gestului ^glosar!^sursa Să nu ne jucăm cu ea.

Iată, una din aplicările ei cele mai tainice: gestul secțiunii orizontale e făcut să descopere concavități. Dece? Ca să se umple cu rouă, să devie lacuri sfinte, pe care însfârșit le este permis, să plutească lebedelor sacre.

Este gestul de consacrare prin excelență. De câte ori simțim o opacitate în noi, s-o secționăm orizontal, și atunci, minuni! De câte ori povestești un basm lui fiu-tău, fă prezent faptul. (I)

À propos de lebede, îmi revine un text de Villiers de l’Isle Adam^sursa. Tribulat Bonhommet, le tueur de cygnes^trad., omora lebede ca să le audă cântecul suprem. Diletantism! Le gâtuia cu mănuși țepoase de fier.

36 (37)

"Alors l’âme des cygnes mourants^sursa ^trad. s’exhala en chant "immortel d’amour, d’espoir et de délivrance, vers "des cieux inconnus".

(I) Uneori, Făt-Frumos ^glosar tae pe smeu, la grumaz! Foarte important.

București 1976

Text dictat de Vasile Lovinescu în continuarea eseului Beatrice^* terminat cu câteva zile mai înainte:

Ni s-a atras atenția asupra unei afirmații a lui René Guénon, într-un articol intitulat Er-Rûh ^glosar ^sursa ^trad., după care, din datele tradiționale ale Științei Literelor, Allah a creat lumea, nu prin Alif^trad. care e prima literă a alfabetului, ci prin Ba^trad., care e a doua. Ba, fiind a doua literă, simbolizează dualitatea între polii căreia se produc toate lumile.Ba e locul și mijlocul, fiind prepoziția arabă, Bi care înseamnă prin. Deaceea, cărțile sfinte ale celor trei religii încep, nu cu litera A ci cu litera B. Vechiul Testament începe cu fraza, Bereșit bara Elohim^trad., "La început a creat Dumnezeu Cerurile și Pământul". E admis acum că evanghelia lui Ioan are un original ebraic^sursa, care și el începea, firește, cu Bereșit (La început a fost Cuvântul); iar Coranul începe cu Bismillahiarrahmaniarrahim^trad., care unifică Cuvântul cu prepoziția prin.

B este inițiala lui Beatrice. În ea și prin ea, Dante își găsește începutul, mijlocul și sfârșitul călătoriei lui izbăvitoare care îl duce dincolo de toate lumile. Într-un vers din Divina Comedie (Paradisul,7,14)^sursa, Dante o numește Bice, abreviațiune, în care prepoziția arabă bi e total prezentă. Avem trei contractări consecutive, concentrice, fiecare fiind un cuvânt substituit ^glosar, Bisettrice^trad., Beatrice, Bice, desemnând diferitele hipostaze ale Reginei Tangentelor.

În cântul XXXI Paradis, aparent Beatrice dispare și locul îl ia Sfântul Bernard:

"Unde-i ea?^vers." am spus pe dată. La care el:

37 (38)

"Spre-a-ți împlini dorința mânatu-m-a pe mine^sursa "Beatrice din locul meu", ceeace arată clar o misionare dela superior la inferior.

Calea lui Dante nu se abate de la litera B.

În adevăr, inițiala numelui poetului este V care e interșanjabilă cu litera B. Virgiliu e misionat de Beatrice în același mod în care Beatrice l-a misionat și pe Sfântul Bernard, cum am văzut în versul de mai sus. Atunci, avem o triciplitate Virgil-Beatrice-Bernard care constituie vârful de săgeată al traiectoriei spirituale a lui Dante.

E remarcabilă analogia între contragerea numelui Beatricei în Bice cu contragerea lui Durante în Dante^sursa.

Traiectoria lui Dante în ultima ei etapă are la cele două capete ale ei două puncte: punctul superior care e sir qutbâniyah^trad. și punctul inferior prin punctul diacritic de sub litera Baب^trad.. Aceste două puncte, după părerea noastră, sunt Beatrice și Bernard. Confirmarea o găsim în articolul Er-Rûh din R. Guénon:

"L’alif est la lettre^trad. "polaire" (qutbâniyah) dont la forme même est celle de l’"axe" suivant lequel s’accomplit l’ordre divin: et la pointe supérieure de l’alif, qui est le "secret des secrets (sirr ^glosar el-asrâr^trad.) se reflète dans le point du ba, en tant que ce point est le centre de la "circonférence première"

Orice dreaptă în tendință devine tangenta unui cerc.

Dumnezeu crează lumea prin tangente.

Beatrice e swastika ^glosar.

București · 19.XI.76

Azi am fost la Mayer^sursa. Nici o șovăire în conversație. Totuși simțeam că e o punte peste un abis. Era ceva straniu între noi, care nu mai avea nevoe să facă schime sensibile deoarece era coextensiv nucleului său. Nimeni nu ar putea detecta nebunia în versurile pe care ți le-am citit și totuși sunt rătăcite dela capăt la sfârșit, de la sfârșit la capăt. Convorbirea

38 (39)

era normală și totuși lângă noi se afla o oglindă care reflecta a patra dimensiune a demenței larvare, a schemelor inversate. Totuși ceva sacerdotal ieșea dintr-însul. E un Mare Preot dezafectat, care printre ruine, recită Koranul, odată la 14 zile, și-și face riturile reduse, cum este permis. Șekhina ^glosar în exil^trad.. Să ne rugăm pentru liberarea ei. Un Zefir proaspăt mai curgea între noi, în celula de balamuc.

E pueril, Roxana, să căutăm care din noi e punctul de plecare sau terminus, complicitatea, în straniile și atât de simbolicele ecuații în care suntem cufundați. Să spun că suavitatea pe care am resimțit-o la Radu te-a împins la el, că generozitatea ta m-a catapultat la Mayer, după o cinică absență de patru ani, este adevărat, dar fără importanță. Dar că sunt mișcări misterioase pe o tablă de șah, la sfârșitul unei partide, configurând o geometrie sacră, că sunt scheme și modificări de Yin-Yang, este un adevăr nedemonstrabil dar irezistibil.

M-ai făcut bun Roxana și lacrimi de recunoștință îmi curg din ochiul inimii. Suntem, amândoi, împinși spre slăvi, de-o voim sau nu.

Ții minte mitul platonician al Cavernii?^sursa Oameni legați fedeleș, cu spatele la intrare, văd numai umbrele pe fundul peșterii. Noi doi suntem legați, dar cu fața spre ieșire, spre soare, cu spatele spre umbre. Nu ne putem întoarce spre ele. Numai să putem rezista la atâta strălucire. Întoarcerea capului îndărăt e o catastrofă: ne transformăm într-o statuie de sare, ca femeia lui Lot (Geneza XIX, 26)^sursa.

Trebue să ții la mine pentru defectele mele, din cauza sforțării pe care o fac, ca să le depășesc.

Totdeauna va exista între noi un sgomot de fond, sub agitația exterioară.

39 (40)

București · Noembrie 1976

(Text consemnat sub dictare)

Coarda de argint^sursa (Privighetoarea)

Trebue plecat dela datele imediate: privighetoarea ^glosar este o pasăre care priveghează. Or, e dela sine înțeles că privegherea (I) nu se poate face decât atunci când firea doarme.

Privighetoarea este prin excelență pasărea de Miezul-Nopții, Fiica Tăcerii pe bunul motiv că privegherea își are locul ei numai noaptea; în timpul zilei firea nu mai are nevoie de veghere pentrucă toată firea e sub supravegherea soarelui, e în stare de trezvie.

Privighetoarea își pregătește înălțarea dela Apusul Soarelui-Latet sol in sidere, oriens in vespere^trad.- Culminează în Miezul Nopții-Soare de Miezul Nopții-Mezilă^trad., prin urmare, în mod inevitabil se află în mijlocul cerului, deci în clopotnița cea mai de sus de ceruri. În lumea noastră, coboară în realizare descendentă și cu toate binecuvântările implicite...

Privighetori, primveghetori, paraveghetori, preaveghetori, superveghetori, hiperveghetori. Această secvență de superlative nu poate să convină decât unei singure Ființe; două ființe nu pot sta în același punct, din cauza caracterului superlativ și unic, și acest punct unic se află în cheia de boltă a cerului. E remarcabil că acest punct în care se înmănunchează toate puterile cerului și ale pământului este sinonim cu veghere. Și atunci, faptul că numele suprem de Veghetor a fost dat unei păsări, însemnează că avem de-a face cu o entitate angelică, Metatron ^glosar, Îngerul Feții^trad..

Luând simbolismul arborelui lumii, privighetoarea cântă în vârful lui și asta ne reamintește de vechile tradiții ale arborilor cântători cum era cel din Dodona^sursa sau din basmul românesc "Făt-Frumos Luceafăr și Cosița de Aur". Ca să cităm pe Altissimo poeta ^glosar ^trad., Dante spune celor înrudiți cu el spiritual:

"O voi che siete în picioleta barca^vers., desiderosi

"d’ascoltar seguiti

"Dientro al mio legno che cantando varca..."

Poziția culminantă a privighetorii o presimte ciocârlia -

40 (41)

Fiica Pământului - care fără încetare și fără oboseală, tinde spre suprem, spre stațiunea privighetorii, pe care, când o atinge e fulgerată de Vajra suprem ^glosar ^trad., fulgurațiunea Cerului Empireu ^glosar ^trad.. Cele două păsări sunt deci complementare. Ciocârlia e diurnă, Privighetoarea e nocturnă, Ciocârlia parcurge fără a se obosi bisectoarea pe care o face Privighetoarea prin cântecul ei crepuscular, Miezul-Noptic și Înzorit. Ciocârlia este sacrificială iar Privighetoarea funcțională. Trilul Privighetorii însuflețește cele trei curente subtile din om și univers.

Trilul se exaltează spre Chilia de Tămâie ^glosar în spirale indefinite. E supremul mantram ^trad. al întregii firi. Privighetoarea priveghează și unește Cele de jos și cele de sus prin acest mantram.

Privighetoarea se identifică cu piatra din unghi a catedralei cosmice^sursa, deci este "Artifex in opere^trad.".

Numele o arată ca o pasăre care prevede, deci, profetică, în limbajul de taină a lui Mantiq u-ttairi.^trad.Posesiunea acestui limbaj este inerentă stării de perfecțiune umană. Coranul îl arată pe regele Solomon posedând acest limbaj:

"ulmna mantiqu-ttairi^trad. (Surata Furnicei)"

"am fost învățat limba păsărilor ^glosar"

Microcosmic ^glosar, privighetoarea reprezintă Sinea ^glosar ^trad. din noi. Totul este să creem o noapte sacră în centrul ființei noastre, al cărui limbaj este viersul Privighetorii. Până atunci, privighetoarea este prizonieră și numai după ce este deșteptată, gratiile cuștii ei devin prin cântecul ei magic, coarda de argint ^glosar.

"Cine sunt? A existat, de când e pământul^sursa, un om care "să fi știut să dea justul răspuns la această întrebare? "Sunt privighetoarea nevăzută, care stă în colivie și "cântă. Dar nu gratiile oricărei colivii vibrează când "ea cântă. Cât de des am stârnit în tine un cântec ca "să mă poți auzi, dar toată viața ai fost surd. Nimic, "în toate lumile, nu ți-a fost așa aproape și propriu, "ca mine, și acum mă întrebi cine sunt? Mai tuturor oamenilor

41 (42)

"propriul lor suflet le-a devenit atât de străin, că se nărue, "mort când sosește clipa de timp când trebue să-l privească. "Nu-l mai cunosc și le apare ca și Capul Meduzei^sursa. Le apare cu "înfățișarea faptelor urâte, pe care le-au făcut și de care se "tem că le-ar păta sufletele. Cântecul meu nu-l poți auzi decât "dacă și tu cânți odată cu mine. Un răufăcător este acela care "nu aude cântecul sufletului său, un răufăcător contra vieții, "contra lui și a altora...Cine-i surd, este și mut. E fără "păcat acela care aude cântecul privighetorii, chiar dacă și-ar "fi omorât tatăl și mama...Cântecul meu este o veșnică melodie "a Bucuriei. Acela care nu cunoaște bucuria-conștiința pură, "fără fund, beatifică, "eu sunt cel ce sunt"^sursa, acela face un "păcat contra Sfântului Duh^sursa.

"De strălucirea bucuriei, care strălucește ca un soare în "cerul interior, fug stafiile Întunericului care caută să-i "împiedice Destinul. Cine aude Cântecul bucuriei, acela nimicește "urmările oricărui păcat și nu mai grămădește păcat peste "păcat.

"Acela care nu se mai poate bucura, în acela a murit "soarele; cum ar putea să răspândească lumină?

"Chiar bucuria impură e mai aproape de lumină decât "seriozitatea turbure și întunecată.

"Mă întrebi cine sunt? Bucuria și Eu suntem acelaș.

"Cine nu cunoaște bucuria, nu-și cunoaște nici Sinea. "Sinea interioară este izvorul prim al Bucuriei. Cine "nu o adoră, acela slujește iadul. Nu stă scris: "Eu sunt Domnul, "Dumnezeul tău; nu trebue să ai alți zei pe lângă mine^sursa"?

"Acela care nu aude și nu cântă cântecul Privighetoarei, "acela nu are "Eu"; a devenit o oglindă moartă în "care demoni străini vin și pleacă; un cadavru rătăcitor, ca luna cu focul ei stins.

""Încearcă bucuria și bucură-te!

"Așa de mulți care au încercat-o, întreabă: de ce "să mă bucur? Bucuria nu cere un motiv, crește din "ea însăși, ca Dumnezeu. Bucuria care cere un motiv, "nu este bucurie ci plăcere.

"Mulți vor să resimtă bucuria și nu pot, și dau "vina pe lume și pe soartă. Nu se gândesc: un soare "care a uitat strălucirea, cum ar putea cu primele "lui licăriri, să alunge strigoii unei nopți de o mie

42 (43)

"de ani?

"Totuși, în acela în care s-a stârnit Bucuria "fără motiv, numai o singură dată, acela are viață "veșnică, pentrucă este unit cu Eul care nu cunoaște "moartea; acela este mereu bucurie, chiar dacă s-a "născut orb sau schilod. Dar Bucuria cere să fie învățată, vrea să fie dorită, căci ceeace doresc oamenii, "nu este Bucuria, ci pretext de bucurie.

"După el însetează și nu după Bucurie"

(Gustav Meyrink: "Walpurgisnacht^sursa ^trad.")

În vechiul Testament, Cartea Legii dată de Moise e găsită de Marele Preot Hilchia^sursa; faptul e concomitent cu colectarea argintului de către Leviți, castă sacerdotală în Israel, ceeace însemnează că Leviții redescoperiseră știința sacerdotală a corzii de argint care se găsea în harpa regelui profet David. Această știință odată reactualizată atrage dela sine ridicarea la suprafața planului nostru de fire a Legii lui Moise. Coarda de argint este coada de cometă care atârnă din punctul de dincolo de timp și spațiu, de unde cântă privighetoarea. Totul este ca noi, cei de jos, să prindem celălalt capăt al cozii, care astfel se întinde și vibrează.

Întreaga operație teurgică ^glosar a colectării argintului a fost privegheată și vegheată de către Leviți, care apar în acest episod ca privighetori umane:

"14. Când au luat ei argintul care se adunase^sursa în "templul Domnului, atunci Hilchia preotul a găsit "cartea legii Domnului care fusese dată prin mâinile lui Moise.

"15. Și a început Hilchia să grăiască și a zis "către Safan scriitorul: "Am găsit cartea legii "în templul Domnului! "Și Hilchia a dat acea "carte lui Safan.

"16. Iar Safan s-a dus cu cartea la rege și i-a "dus regelui o dată cu cartea și știrea: "Tot ce "ai încredințat robilor tăi se va face!".

"17. Apoi a dus argintul care s-a găsit în templul "Domnului și l-au dat în mâinile privighetorilor

43 (44)

"(supraveghetorilor) și în mâinile meșterilor de "lucrări": (II Cronici, 34, 14-17^sursa)

Ridicarea la suprafață a Cărții legii, unindu-se cu Cântecul privighetorilor, reactualizează Marele Nume inefabil.

Privighetoarea nocturnă nu solicită oare Tradiția primordială ^glosar, acum, îngropată în dărâmăturile ciclului?

Vie Împărăția Ta.^sursa

Cele spuse mai sus sunt o evidentă ilustrare a formulei hieratice care reprezintă pe Iana Simziana, când e arătată că din "cosiță ruja-i cântă^sursa, nouă împărății ascultă, Dumnezeu se minunează". Și atunci, privighetoarea e ascultată și de oameni și de Dumnezeu, constituind un istm, un punct diacritic între făptură și făptuitor, și această legătură se efectuează prin dinamizarea firelor de păr inert, care prin incantațiune devin linii geometrice, unind centrul cercului - care-i capul Ianei-Ilenei - cu circumferința lui.

Ca orice lucru în lume, și gramatica ne obligă la o viziune superlativă a universului căci distingem pe lângă gradul pozitiv, gradul comparativ și cel superlativ (de ex: frumos, mai frumos, cel mai frumos). Superlativul epuizează toate posibilitățile firii. Atunci, ce caută și ce poate însemna cuvântul românesc "prea"? La prima vedere pare inutil din cauza existenței superlativului. În realitate "prea" este identic cu "para"^sursa care desemnează Supremul (Parabrahma ^glosar, Parașabda ^glosar ^trad.). Cu alte cuvinte, indică "ciaturtha ^glosar ^trad.", starea deasupra grosierului, subtilului și informalului.

Interesant cum limba noastră are asentimentul fin al cuvântului "prea" care nu se întrebuințează decât în expresii religioase sau pentru înalte ranguri: "Prea-Mărite Doamne, Prea Bună Doamnă, Prea Fericit".

Acestea ne autorizează să identificăm Privighetoarea cu Preaveghetoarea (Para Veghetoarea) regenta ciaturthei, a stării a patra, a cărei substanță și rațiune de a fi e Veghea continuă

Privită astfel, Veghea devine o determinațiune negativă, coextensivă Vidului.

Cuibul Privighetoarei este Vidul^trad..

44 (45)

(I) Faptul că în biserică se face priveghere, ne îndreptățește să identificăm Privighetoarea cu Pasărea Măiastră ^glosar din poveste fără de care turnul se năruie^sursa într-una.

București · Noembrie 1976

Răspunsuri la câteva întrebări despre basme:

...În ultimul obstacol pe care avea să-l străbată Făt-Frumos în drumul lui spre "Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte^sursa", despărțit numai de o pădure deasă și plină de fiare, evident că selva oscura^sursa ^trad. a lui Dante și a Fedelilor d’Amore ^glosar ^trad., calul, în speță maestrul spiritual și vehiculul de foc, îl îndeamnă să treacă pe deasupra pădurii, care altfel nu poate fi străbătută, fiarele pădurii, adică patimile congenitale ale lui Făt-Frumos, neputând fi învinse de-a-dreptul, ci depășite, printr-un zbor transcendent, până la Cetatea Soarelui ^glosar.

Calul nu e de ajuns, fiarele râvnind și la hrana cerească aflată în Slava Cerului - azurul în care pluteau - deaceea stăpâna fiarelor și a palatului trebue să le dea de mâncare, ca să le potolească și să le distragă atenția, un substitut al Slăvii Cerului, un substitut al nectarului ^glosar. Or, momentul hranei este acela al amiezii, adică tocmai ora când Marele Pan ^glosar doarme^sursa. Misterul doarme odată cu el și fiarele nu mai miros pâinea cerului și se îndreaptă spre o hrană telurică.

Făt-Frumos trebue să actualizeze și să-și deștepte în el pe Shakti ^glosar ^trad. care este în același timp și maestrul lui spiritual. Deaceea, cei mai frumoși armăsari lumești nu pot suporta tangența cu o forță spirituală și se prăbușesc. Numai calul răpciugos și bubos și slab suportă Duhul, pentrucă și el însuși este Duh, exilat și oropsit în lumea noastră. După restaurarea completă a omului regenerat, pornesc în căutarea Cetății Soarelui, unde se pitește Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte.

45 (46)

București · 24.XII.1976

Colind

Lerui Ler ^glosar ^trad., Lerului Doamne,^vers.

Cine oare aicea doarme?

Doarme dumnealui de casă

In cămașă de mătasă

Alături de jupâneasă...

Lerui Ler, Lerului Doamne,

Au dormit cât au dormit,

Jupâneasa s-a trezit

și s-apucă de vorbit:

- Scoală Domnul meu iubit

Că ne-a nins, ne-a viforât!

Peste tot numai omăt

In grădină și-n pomăt.

Lerui Ler, Lerului Doamne,

Dumnealui că se trezea,

Pe fereastră se uita

Și la ochi se tot freca

Până când se dumirea

Și pe urmă așa grăia:

- Buna mea, frumoasa mea,

Culcă-te că nu-i așa.

Nu-i așa cum spui matale

Nici pe deal și nici pe vale!

In grădină și-n pomăt

Nu-i cum crezi mata omăt!

Lerui Ler, Lerului Doamne,

Nu ne-a nins, n-a viforât,

Ci doar vântul c-a bătut

Prin Grădina Raiului,

Peste vârful plaiului ^glosar,

46 (47)

Flori de măr s-au scuturat

Peste noi s-au revărsat!

Lerui Ler, Lerului Doamne,

Floarea mărului, frumoasă

Peste cei din astă casă!

La mulți ani!

București · 1976, ultima zi

Buna mea, frumoasa mea nu e ceață, nici umezeală, ci o cernere de materie primă, de umid radical, prin sitișca stelelor. Cea mai mare parte din ea rămâne pe cealaltă parte a Domului de cristal, în poala Maicii Domnului. Dar nici bruma care ajunge la noi, n-o prinde în mâini făcute cupă și nu o folosește o umanitate bicisnică și imbecilizată, care o lasă să cadă jos să se plămădească cu glodul. Știu eu oare s-o folosesc, să răspund la implorarea hipercerului, când o simt pe mâini ca cercuri concentrice, ca o continuitate spre cele de sus, dar și orizontal, până la locul conceptual unde cerul sărută pământul, într-o zariște care e și strict metafizică dar și generoasă ca laptele fecioarei hyperboreene care alăptează pe Domnul?

Mă opresc o clipă pentrucă mă simt năpădit de tandreță până la extincțiune; departe și aproape te văd în ceața asta ca într-un element firesc. Dar ce importanță are departe și aproape pentru Erosul Kosmogonic ^glosar ^sursa? Te afli, și eu prin tine, acolo unde Domnul de Rouă ^glosar nu se evaporează^sursa niciodată.

Sunt mișcat de truda ta, la ultima noastră întrevedere, de a crea poeni de amintiri, sustrase timpului tocmai pentrucă sunt efemere: câteva minute de muzică mozartiană, bradul transfigurat, Schwarzenberg^sursa pe care mi l-ai dăruit cu un gest regal și mângâerea evanescentă a buzelor tale pe obrazul meu.

Îi simt ca germeni în ceața prietenă.

Simt doar o jale cosmică pentru masacrul brazilor ca

47 (48)

pentru masacrul copiilor de către Irod^sursa. Nu oare asta simbolizează?

Cred că în vremi străvechi, familia se ducea la un brăduc din pădure, îl umplea omagial cu daruri și făcea cerc în jurul lui cântând, urându-și viață lungă. Se întorcea înapoi acasă, cu crenguțe-talismane. Cercul horei se înfășura spiraloid în jurul brăduțului și ajungea în slava cerului. Inainte de a-l svârli, fă-ți câteva clipe hora asta, mental, cu cine crezi. E o reparațiune.

trad. yin-yang (陰陽, chin.) — figura cercului împărțit printr-o linie sinuoasă în jumătatea întunecată (yin, principiul pasiv, umbrit) și cea luminoasă (yang, activ), fiecare purtând în ea un punct din cealaltă: simbolul complementarității și al ciclului.

Glosar — Yin-Yang: Yīn-yáng (chin. 陰陽) — perechea principiilor complementare ale tradiției extrem-orientale: yin, „versantul umbrit”, principiul pasiv, receptiv, întunecat; yang, „versantul însorit”, principiul activ, luminos; simbolul lor (taiji, 太極圖) e cercul împărțit de o linie șerpuită în două jumătăți, fiecare purtând un punct de culoarea celeilalte (Guénon, La Grande Triade). Mioarele din colind, „oacheșe de un ochi”, sunt fiecare „Yin-Yang” (p. 18); mișcările lumii sunt „scheme și modificări de Yin-Yang” (p. 39; și p. 31, 74, 149). → glosar: Yin-Yang

trad. Umidul radical (lat. humidum radicale) — în medicina și alchimia veche, umezeala primordială care susține viața în trup, rouă a vieții; la autor, substanța subtilă, materia primă.

Glosar — Umidul radical: Humidum radicale (lat., „umedul rădăcinii”) e un termen al medicinei și alchimiei medievale, de origine arabă (Avicenna) și scolastică: umiditatea originară, uleioasă și subtilă, în care stă căldura naturală a viețuitoarelor (calor nativus) și prin a cărei sleire survine moartea. Arnaldus de Villanova și medicii Evului Mediu explicau bătrânețea ca pe o uscare treptată a acestei umezeli, pe care nicio hrană nu o mai poate reface întru totul, iar prelungirea vieții ca pe o păstrare a ei. Alchimic, e substratul plastic al Operei, „uleiul” sau „apa” metalelor, sămânța hrănită de focul lent al Athanorului; metafizic, Apele inferioare, substanța care primește formele, Materia Prima în aspectul ei viu.

În eseul «Sunt lacrimae rerum» din Steaua fără nume, Lovinescu a făcut din Umidul radical „mortarul unificator” al unei întregi doctrine a lacrimilor: el e prezent deopotrivă „în sudoarea agonizantului, cât și în punga cu apă a parturientei”; nu e vorba de o „cale umedă”, ci de „un mijloc umed de unire al intelecțiunilor cu elementele substanțiale din noi”; „în fundul Umidului Radical se precipită humusul primordial, mâlul de la început, din care Dumnezeu a creat și a format pe om”, iar lacrima care cade pe pământul subiacent îi topește duritățile — ceea ce gnosticii ar fi numit Humectatio luminis, umezirea luminii.

În scrisori, termenul apare o singură dată, dar într-un loc-cheie, în biletul din 15 noiembrie 1976, care adună în câteva rânduri cele mai multe din simbolurile corespondenței. Autorul a ieșit noaptea „cu ceața din casa ta în mine”, într-un peisaj „neprecupețit dăruit de Marea Mamă, generozitate ventrală”, într-o liniște „stoarsă din eoni, ca strugurii sacri ai lui Sumedru Cimerianul”; lacul liric i s-a părut secat, dar „Nu-i nimic: cupa e superioară suprafeții. Secțiunile transversale sunt făcute ca să desvălue concavitățile”. Urmează fraza: „Umidul radical mi s-a ridicat la ochi, de bucurie, pentrucă simțeam că pot fi bun. Cerul, crucea orizonturilor, pământul, nu mă aruncau din tovărășia lor, ma bien-aimée. Nici luceferii” (p. 36).

Lacrimile de bucurie sunt aici chiar Umidul radical urcat la suprafață: apa vieții dinăuntru, care, în loc să se sleiască, se înalță și umple „concavitățile” descoperite de secțiunea transversală. Câteva rânduri mai jos, aceeași scrisoare dă tâlcul: „gestul secțiunii orizontale e făcut să descopere concavități. Dece? Ca să se umple cu rouă, să devie lacuri sfinte, pe care însfârșit le este permis, să plutească lebedelor sacre” (p. 36). Roua cerească de sus și umedul radical de jos se întâlnesc în aceeași cupă; „cupa e superioară suprafeții” pentru că adâncimea ei e cea care primește.

Noțiunea se leagă astfel de toată rețeaua „umedă” a scrisorilor: roua Domnului de Rouă și a Arborelui Vieții, care învie morții (p. 27, 77); lacurile Fălticeniului și ale Țarnei Mari; lacrimile de sânge din Miorița, licoarea „de lacrimi, sânge și lapte” care trebuie băută înainte de pragul morții (p. 136); Gangele ceresc al turmelor de oi (p. 131). Pentru Lovinescu, umedul radical nu e o rămășiță a fiziologiei vechi, ci locul din om unde bucuria și durerea devin aceeași apă. → glosar: Umidul radical

glosar Graal — Vasul sfânt din romanele Mesei Rotunde: cupa Cinei celei de Taină, în care Iosif din Arimateea a strâns sângele lui Hristos din rana deschisă de lancea lui Longin. V. fr. graal, „vas larg, blid”, din lat. medievală gradalis; etimologia e discutată, iar lectura san greal = sang réal, „sânge regal”, e o etimologie populară cu mare noroc literar. Tema apare la Chrétien de Troyes (Perceval ou le Conte du Graal, c. 1181–1190), unde graalul e încă un obiect fără nume sacru; Robert de Boron (Joseph d’Arimathie, c. 1200) îl identifică cu cupa Cinei; Wolfram von Eschenbach (Parzival, c. 1200–1210) face din el o piatră căzută din cer, lapsit exillis, din care se hrănește Fenixul; ciclul în proză Lancelot-Graal (La Queste del Saint Graal, c. 1225) fixează povestea lui Galaad, care contemplă taina vasului și moare.

Pentru René Guénon (Le Roi du Monde, 1927, cap. «Le symbolisme du Graal»; articolele «Le Saint Graal» și «Le Sacré-Cœur et la légende du Saint Graal», adunate în Symboles fondamentaux de la Science sacrée), Graalul e simbolul centrului spiritual și al Tradiției Primordiale. Cupa e inima, conținătorul vieții, iar lancea e complementul ei axial; Graalul unește puterea sacerdotală și pe cea regală. Pierderea lui corespunde întunecării ciclice, iar căutarea (la queste) e restaurarea „stării primordiale”, a „simțului eternității” pierdut de om. Regele Graalului e totdeauna un rege rănit, Regele Pescar, a cărui rană ține țara în pustiire. Pierre Ponsoye (L’Islam et le Graal, 1957) a arătat elementele islamice ale legendei, mai ales la Wolfram, și a apropiat „Pământul Graalului” de pământul celest al lui Ibn ʿArabī.

Graalul e prezent în scrisori de la început. Autorul găsește La Queste du Graal „cu un iz psihologizant” față de basmele românești, superioare „în privința Paradisului Terestru, Împărăția Verde” (p. 7); urmărește polemica din Études Traditionnelles în jurul cărții lui Ponsoye (p. 13–14) și compară rugăciunea corabiei pe cale să se scufunde cu „ce spune Ponsoye, despre Pământul Graalului, care e o Piatră, care e un Verb” (p. 9). În stema Moldovei, vasul de sub botul bourului e Graalul, dar „nu bourul soarbe din el; din contra, îl umple cu balele lui divine. El se contemplă în oglinda ieșită din propria lui substanță”, ceea ce îi amintește de Galaad „care contemplă interiorul vasului divin și moare” (p. 23). Petru Rareș, pescar înainte de domnie, e Le Roi Pêcheur, „numele Regelui Graalului” (p. 67).

Graalul e și otrava și leacul. Băutura „care l-a ucis pe Nietzsche și pe care o distilau misterele din Eleusis [...] e VITRIOLVM: Se găsește în fundul cupei Graalului. Reacția depinde de calitatea băutorului” (p. 34). Formula arabă scrisă de mână pe care autorul o trimite destinatarei e „o chintesență, un rezumat al Graalului, al Fenixului, Mantramul lor, strigătul Fenixului și Marele Nume Inefabil” (p. 35). În scrisoarea despre Ibn ʿArabī, argila primordială din care a fost făcut Adam e „Pământul Realității”, identic cu Muntele Polar Qāf, pe vârful căruia își face cuibul Fenixul, iar pustnicul Trevrizent spune despre piatra Graalului, lapsit exillis: „Prin virtutea ei, Fenixul se mistue și devine cenușă; dar din această cenușă renaște viața” (p. 55–56). Destinatara însăși e „fecioară purtătoare a Graalului meu” (p. 32).

În studiul despre Miorița, Graalul devine cheia liturghiei pastorale. Turmele de oi sunt „Calea Laptelui dăruindu-se sacrificial lumei noastre prin țâțele oilor. Graalul ceresc în pogorământ terestru” (p. 131); omorârea baciului „nu este altceva decât frângerea pâinii eucharistice în cupa Graalului” (p. 134); lacrimile de sânge ale oilor sunt cele pe care Iosif din Arimateea le-a cules în Cupa sfântă, în care, după o tradiție „mai precisă”, Maica Domnului își storcea sânul, încât ce a ajuns în iad era „o licoare mixtă, [...] androginică” (p. 136). Cupa lui Ulise, care îi săgetează pe pețitori, e o hemisferă a cărei buză e ecuatorul unei sfere nevăzute, „o ilustrare a doctrinei secțiunilor transversale”: „Orice cupă chiar când nu are nimic în ea de ordin sensibil, conține licoarea de imortalitate: amrita”, iar Ulise devine „un păstrător al Graalului” (p. 157).

În ultimele scrisori, Graalul e o prezență de o fragilitate extremă: „Vii cu mine spre Apa Sâmbetei? Voi căuta singur barca purtătoare a Graalului?” (p. 130); „Un porumbel alb fâlfâia deasupra Graalului; o boare care însuflețește și soarbe lumile” (p. 165). În basmul «Împărăția Arăpuștei», paloșul ținut de o entitate feminină e „lancea Graalului uzurpată” (p. 166). Pentru Lovinescu, căutarea Graalului nu e un capitol de istorie literară, ci forma pe care o ia, în Occident, orice întoarcere la Centru.

→ glosar: Graal

glosar secțiune transversală — Expresia vine din geometrie (secțiunea făcută într-un corp de un plan perpendicular pe axa lui) și din anatomie, dar Lovinescu a luat-o, ca termen al meditației, de la Ernst Jünger, la care „secțiunea transversală” e o tăietură prin curgerea timpului care face vizibile, simultan, straturile și structura unei epoci. Autorul îi dă un sens metafizic: un plan perpendicular pe un punct al unei intenții, creaturale sau divine, adică tangenta, „tendința în direcție” a Metafizicii Gestului; un „alt nume al swasticii”, care răpește Universului orice rămășiță de aspect cantitativ. În volumul Steaua fără nume, noțiunea dă titlul eseului «Secțiunile Transversale» și străbate cartea: Masa Rotundă e „o secțiune transversală a unui cilindru”, Luceafărul călătorește „de-a lungul unei secțiuni transversale a vortexului cosmic”, iar lacul liniștit devine o secțiune transversală pe care se oglindește cerul.

Doctrina pe care o presupune e cea a stărilor multiple ale ființei, din Le Symbolisme de la Croix (1931) al lui Guénon: fiecare stare de existență e un plan orizontal, străbătut de axa verticală care le unește pe toate prin centrul lor. O secțiune transversală nu taie la întâmplare: ea face să apară, în planul unei stări, punctul în care axa îl străbate, „punctul nevralgic” prin care se poate trece în lumea de sus. Ce era materie omogenă și opacă devine, în urma tăieturii, o rețea de noduri, de concavități și de izvoare.

În scrisori, imaginea e folosită ca un instrument practic. „Secțiunile transversale sunt făcute ca să desvălue concavitățile”, scrie autorul în noiembrie 1976, iar câteva rânduri mai jos dă una din „aplicările cele mai tainice” ale Metafizicii Gestului: „gestul secțiunii orizontale e făcut să descopere concavități. Dece? Ca să se umple cu rouă, să devie lacuri sfinte, pe care însfârșit le este permis, să plutească lebedelor sacre. Este gestul de consacrare prin excelență. De câte ori simțim o opacitate în noi, s-o secționăm orizontal, și atunci, minuni!” (p. 36). Planul orizontal obținut în noi aduce însă și primejdia: „imediat ce obținem în noi un plan orizontal, ipso facto survine Dizolvantul Universal”, otrava venită „ca o boare pe deasupra lacurilor și a secțiunilor transversale” (p. 34).

Imaginea organizează lectura simbolurilor. Pătratul din centrul svasticii de pe acoperământul Mariei de Mangop e „secțiune transversală a Ierusalimului Ceresc” (p. 23). În studiul despre Miorița, „piciorul de plai e un punct prin excelență nevralgic prin care se efectuează o secțiune transversală prin pământul întunecat și descoperim acolo «gura de rai»”; gura de rai se reduce la un punct, „ceeace justifică ideea de secțiune transversală. Numai secțiunea transversală actualizează și scoate la iveală din materia omogenă, haotică, ochiurile de apă, transformându-le în puncte arteziene”, punct colector care adună cele trei dimensiuni ale spațiului și le redistribuie în lumea noastră (p. 130–131). Cupa lui Ulise e o hemisferă a cărei buză e ecuatorul unei sfere nevăzute, „o ilustrare a doctrinei secțiunilor transversale. Prin această secțiune personagiile devin flăcări, pentrucă în punctele unde nodurile sensibile sunt intersectate de o secțiune transversală, țâșnește focul” (p. 157).

Destinatara a preluat imaginea în jocul simbolic al prieteniei lor. În amintirea de la sfârșitul cărții, ea povestește bucuria cu care unul îi descoperea altuia că „o farfurie smălțuită, cumpărată din Obor, era, da, era, o secțiune transversală prin Vortexul Universal. Atunci țâșneau fântânile arteziene, și nu ne-ar fi convins nimeni că nu beam chiar din puțul lui Iacob, fără nici o ciutură” (p. 184). Secțiunea transversală e, pentru Lovinescu, gestul prin care lumea profană se deschide: nimic nu se adaugă lucrurilor, ci li se descoperă centrul.

→ glosar: secțiune transversală

glosar Fenix — Pasărea fabuloasă care, după o viață de secole, își face din ramuri de smirnă și de scorțișoară un rug-cuib, arde în el și renaște din propria cenușă: Herodot (II, 73) o descrie după tradiția preoților din Heliopolis, Ovidiu (Metamorfoze XV, 391–407) o face simbol al veșniciei, iar Părinții creștini (Clement Romanul, Lactanțiu, De ave Phoenice) o iau ca figură a Învierii. Gr. φοῖνιξ înseamnă deopotrivă „fenician”, „roșu-purpuriu” și „palmier”. Prototipul ei e bennu, pasărea sacră a Heliopolisului, încarnare a sufletului lui Ra, care a apărut pe colina primordială la începutul lumii. În tradiția arabă, echivalentul ei e al-ʿAnqāʾ (عنقاء), pasărea nevăzută care își face cuibul pe vârful Muntelui Qāf, „lucrul care are nume, dar nu are ființă văzută”; la Ibn ʿArabī, simbolul Materiei prime (al-habāʾ), care primește toate formele fără să aibă una. În alchimie, Fenixul e Piatra la roșu, ultima treaptă a Operei.

La Wolfram von Eschenbach (Parzival IX), piatra Graalului e cea care îl face pe Fenix să ardă și să renască; de aici legătura, esențială pentru Lovinescu, dintre Fenix și Graal. Pasărea e, pentru el, pasărea Atlantidei, cum lebăda e a Hiperboreii, și numele ei hiperboreean ar fi Alkyon. Nu moartea o definește, ci trecerea: Fenixul nu moare, ci trece dintr-o stare în alta, de la Manifestat la Nemanifestat și înapoi.

În scrisori, Fenixul e un simbol trăit, schimbat între corespondenți. Destinatara îi trimite un fenix „brodat cu litere profetice”, pe care autorul îl vede „roș irizat cu roz, pe fondul Împărăției Verzi”: „În Islam, Fenixul, rupt din soare, are picioare lungi ca și cocostârcul sau cocorul. Sumă de simbolism solar cu simbolism polar”; formula arabă scrisă de mână care urmează e „un rezumat al Graalului, al Fenixului, Mantramul lor, strigătul Fenixului și Marele Nume Inefabil. Și nevrednicul meu nume...” (p. 35). Pământul Realității al lui Ibn ʿArabī, argila primordială, „identică cu Muntele Polar Qaf e complementară cu Fenixul care își face cuibul numai pe vârful lui”, iar piatra Graalului face ca Fenixul să se mistuie și să renască (p. 55–56). O carte poștală îi arată „Fenixul, Anca, în haine de doliu, prosternat sub tărie, pe deșert” (p. 63).

Cea mai adâncă tâlcuire e cea din scrisoarea de la p. 66: „Roxana, suntem două păsări nocturne, și Fenixul s-a îndoliat, nu pentrucă moare (asta nu o poate) ci pentrucă trece, pentru noi, dela Manifestat la Non-Manifestat. E bucuria soarelui de Miezul Nopții”. Urmează un joc de vocalizare arabă: „în arabă fenix se spune Anka; dacă punem semnul deasupra literei incipiente, se citește A, عَنقا; dacă punem semnul dedesubt, se citește I, عِنقا este deci Inca-Fenix”, iar Inca e „un Zeu-Om axial și central” (p. 66). La Hurezu, Fenixul se ascunde în huhurez: „Odată cu Hristos, murind și înviind zilnic pe masa pătrată din altar, Hu-hu-rezul-Fenix murea și învia pe cvadrilaterul mânăstirii” (p. 74). Dorul care se despoaie de circumstanțe e „o mistuire identică cu rugul Fenixului”, în care „ar trebui să ne consumăm și noi, carissima Roxana” (p. 85).

Fenixul leagă și ciclul homeric de ultimele texte dictate. Feacienii, la care ajunge Ulise gol, ar fi o modificare deliberată a fenicienilor, care „au dat numele Fenixului, mai exact, invers”; insula lor ar fi una din Heliopolis-urile rămase din Atlantida, iar Alkinoos ar fi una cu pasărea Alkyon, „numele hyperborean al Fenixului” (p. 96–97). Rivalitățile se ocultează în același mormânt, „implicită fiind renașterea lor, ca a Fenixului” (p. 153). O carte de astrologie îi dă cheia ultimă: Venus, apărută la apus, „numită de Egipteni bennu, reprezentată de Fenix, pasăre fabuloasă care naște din flăcări” — „Hyperion Fenixul... înțelegi urmările” (p. 161); iar în «Sigizia Fenicia–Veneția»: „Fenicia e țara Fenixului. Pe când Alkyon acționează pe elementul lichid — apă — Fenixul e flacără pură” (p. 163). Amintirea de la sfârșitul cărții îl folosește pentru despărțirea definitivă: „Se consumă decesul Fenixului” (p. 185; v. și p. 173).

→ glosar: Fenix

glosar Umidul radical — Humidum radicale (lat., „umedul rădăcinii”) e un termen al medicinei și alchimiei medievale, de origine arabă (Avicenna) și scolastică: umiditatea originară, uleioasă și subtilă, în care stă căldura naturală a viețuitoarelor (calor nativus) și prin a cărei sleire survine moartea. Arnaldus de Villanova și medicii Evului Mediu explicau bătrânețea ca pe o uscare treptată a acestei umezeli, pe care nicio hrană nu o mai poate reface întru totul, iar prelungirea vieții ca pe o păstrare a ei. Alchimic, e substratul plastic al Operei, „uleiul” sau „apa” metalelor, sămânța hrănită de focul lent al Athanorului; metafizic, Apele inferioare, substanța care primește formele, Materia Prima în aspectul ei viu.

→ glosar: Umidul radical

glosar Luceafărul — Planeta Venus, „steaua dimineții” care vestește răsăritul și „steaua serii” (Vesper, Hesperos) care se aprinde după apus; rom. luceafăr vine din lat. lucifer, „purtător de lumină” (gr. Ἑωσφόρος, Φωσφόρος). În Apocalipsa (22, 16), Hristos se numește „steaua strălucitoare a dimineții”, iar Litania Loretană o numește pe Fecioară Stella Matutina; în Isaia (14, 12), „luceafărul, fiul dimineții” căzut din cer a devenit, la Părinți, numele îngerului căzut. În colindele românești, „un luceafăr de-mpărat” e steaua Nașterii, iar în balade luceafărul grăiește eroilor. Mihai Eminescu a dat Luceafărului numele lui Hyperion — titanul tată al Soarelui, al Lunii și al Aurorei la Hesiod (Teogonia 371–374) — în poemul Luceafărul (1883): ființa nemuritoare care coboară de două ori, din apă și din cer, spre Cătălina și se întoarce, la cuvântul Demiurgului, în nepăsarea lui rece. Pentru Lovinescu, prietenii din cercul lui alcătuiau „fraternitatea lui Hyperion”.

În volumul Steaua fără nume, Lovinescu a dat Luceafărului o tâlcuire cosmologică: el „apune la Răsărit, răsare la Apus, oriens in Vespere”, călătorind pe axa orizontală a Avatarelor, „de-a lungul unei secțiuni transversale a vortexului cosmic”; e „un daimon”, crepuscular, „vestitor de Neant, fără ca să fie Neantul”, iar cufundarea lui în noaptea primordială e „o liturghie cosmică”. Formula latină apare și în textul dictat despre privighetoare: Latet sol in sidere, oriens in vespere (p. 40).

În scrisori, Luceafărul e centrul vieții lăuntrice a autorului. Domnul de Rouă din colinde e „stăpânul Zorilor, adică Luceafărul de Dimineață, Stella Matutina” (p. 27); în primăvara lui 1977, autorul încearcă în zadar să spargă, în „cerul de smoală” al sfârșitului de ciclu, luminișuri spre „celălalt tărâm, unde domnește Luceafăr-Împărat” (p. 60); „feciorul de crai” al bocetului „e și Ciobănașul dar și Luceafărul, mai ales că seara e indicată ca spațiul intelectual al bocetului” (p. 64). În 1978 vine mărturisirea cea mai directă: „punctul central al situației, pentru mine, macrocosmic și microcosmic, este Luceafărul. Este Balanța în vid de care vorbesc cabaliștii. Nu pricep și totuși simt că această nepricepere este Marele Secret. Teologie negativă. Când apare, Luceafărul manifestă Tăcerea și o clipă, se ridică capacul cerului de deasupra pământului; și ceeace suflă ca o boare prin întredeschizătură, e mortal prin frumusețe. Cerul se unește cu pământul, când se despart în jumătatea de ceas verzue a Amurgului. Hyperion este un deget pus pe buze” (p. 81).

Scrisoarea din același an despre crepuscul îl face Uroboros: aleea era „vegheată de Luceafărul ascendent, când soarele, descendent, se cobora în alte lumi. Luceafăr veghetor, Prim-veghetor. Se mistuia și își mistuia propria lui flacără, unind într-un singur punct începutul și sfârșitul. Luceafărul e Uroboros, șarpele ce-și mușcă coada și se înveninează pe el însuși. Deaceea, noi, fii Luceafărului, suntem otrăviți și otrăvim, toată viața noastră și după moarte”; Hyperion se ridică din genuni „ca o bulă de aer pe suprafața Apelor Superioare”, iar „Suntem Fii Crepusculului, Roxana. Luceafărul, Maestrul nostru suprem, cu degetul pe buze ne învață în limbajul lui mut: «Să nu aveți altă beatitudine decât aceia a Supremului, nici altă finalitate»” (p. 87). „Armonia gesturilor metafizice, o evertuează, o coordonează Luceafărul” (p. 94); Luceafărul îi amintește o formulă a lui Albert cel Mare, In Angelo est visio vespertina, „În Înger este viziunea înserării” (p. 116).

În textele târzii, Luceafărul devine punctul fix al timpului și ținta navigației sacre: „În punctul nevralgic al amurgului, când soarele și lumina se jertfesc într-o liturghie misterioasă, Luceafărul e punct de fixațiune a tuturor duratelor timpului” (p. 132, în studiul despre Miorița); o carte de astrologie îi arată că Venus, apărută la apus, era numită de egipteni bennu, Fenixul — „Hyperion Fenixul... înțelegi urmările” (p. 161); Vineția miturilor ar putea fi „cerul lui Venus deci, al Luceafărului”, iar navigarea venețiană și feniciană, „o reprezentare subtilă a căutării Luceafărului transcendent” (p. 164). Amintirea de la sfârșit păstrează imaginea „gropii verzi a Rădășenilor” „vegheată de Luceafărul ascendent” (p. 175). Luceafărul e astfel, pentru Lovinescu, „Păzitorul Pragului” crepuscular, stea a trecerii, care dă titlul nescris al întregii corespondențe: scrisori „crepusculare”.

→ glosar: Luceafărul

glosar Metafizica Gestului — Titlul (fr. Métaphysique du geste) unei lucrări pe care René Guénon a anunțat-o, după mărturia lui Lovinescu, dar n-a scris-o niciodată. Cuvântul „gest” vine din lat. gestus, de la gerere, „a purta, a săvârși”; sanscrita numește gestul ritual mudrā, „pecete”. Lovinescu a încercat ani de-a rândul să ghicească ce ar fi putut conține cartea nescrisă, în capitolul «Metafizica Gestului» din Mitul sfâșiat și în eseurile din Steaua fără nume, pornind de la trei imagini guénoniene: apūrva, potențialitatea nemanifestată dintre acțiune și reacțiune (Introduction générale à l’étude des doctrines hindoues, 1921); „vârtejul sferic universal” și svastica, „semnul Polului” (Le Symbolisme de la Croix, 1931); spațiul calificat, în care Ideile platonice devin „tendințe în direcție” (Le Règne de la quantité et les signes des temps, 1945). Concluzia acelor pagini e că „Metafizica Gestului nu este adăugată, ci descoperită”, iar scurgerea tuturor posibilităților spre Tao „constituie Gestul Metafizic prin excelență”.

Scrisorile arată laboratorul acestei căutări, cu ezitările ei. Primul semnal e un strigăt aproape glumeț, în noiembrie 1976: „Metafizica gestului! Să nu ne jucăm cu ea”, urmat de „una din aplicările ei cele mai tainice: gestul secțiunii orizontale e făcut să descopere concavități”, ca să se umple cu rouă și să devină lacuri sfinte, „gestul de consacrare prin excelență” (p. 36). În 1978, păsările în zbor îi arată „micile perpendiculare ale swasticei”: „o pasăre în zbor, e Dumnezeu imanent, real prezent în lumea noastră. Iți închipui concluziile asupra Metafizicii Gestului. Orice gest ritual sau ritualizat, ne transformă în păsări măestre” (p. 79).

În același an, noțiunea se leagă de Luceafăr: „Hyperion este un deget pus pe buze și constatarea asta solidarizează Luceafărul cu Metafizica Gestului. Nu pot să spun cum, dar așa este. Am o mulțime de note risipite asupra chestiunei, imposibil să le adun într-un tot coerent. Cum să formezi un tot din indicibil?” (p. 81). Scrisoarea din vara lui 1978 mărturisește dificultatea: „Demult încerc să scriu ceva despre Metafizica Gestului. Am fost totdeauna intrigat de ce înțelegea R. Guénon prin acest titlu al unei viitoare cărți pe care nu a scris-o până la dispariția lui. Nu merge. Aproape tot ce-am găsit e de natura «Simbolismului Gestului» ceiace nu e deloc același lucru cu Metafizica Gestului. Nu ies decât fulgurațiuni care se învârtejesc în jurul lor, ca Scorpionul care se împunge cu propria lui coadă și moare. Uroboros mai înveninat decât Șarpele. Gestul metafizic, se sleește; e definiția lui” (p. 94). Încheierea e o definiție și o dedicație: „Armonia gesturilor metafizice, o evertuează, o coordonează Luceafărul” (p. 94). În septembrie: „Cred că nu voi scrie despre «Metafizica Gestului». Cum să «zici» indicibilul?” (p. 99).

Ce n-a putut deveni carte s-a cristalizat totuși în scrisoarea din 29 iunie 1982 despre apūrva (p. 158–159): gestul, odată făcut, „devine independent de noi și se propagă” până la Cauza Primă, „în Ființa dar și în Neființa. Deaceia, orice «gest» e metafizic”; tocul ținut în mână repetă gestul lui Dumnezeu cu Qalamul divin; fiecare gest trebuie să se desbare de „paraziții” lui până ajunge „la fiorul pur, singura «formă» cu care se poate înscrie pe Cerul Empireu”; iar cel care suferă poate transforma „o stare de prostrațiune în alta de incubațiune”, căci „prostrațiunea este substanța Infernului”. „Deaceea Guénon insistă asupra aspectului practic al Gestului” (p. 159).

Metafizica Gestului rămâne astfel, în corespondență, mai mult o practică decât o doctrină: gestul păstorului lui Poussin, „un mudra, un semn inițiatic” (p. 83), fumul țigării trimise de destinatară, fumată pe dealul Glimeia (p. 154), tocul în mână, circumambulația, rugăciunea. Toate au în comun faptul că „se sleiesc”, trec la limită și se întorc, după legea pe care autorul o numește, cu Klages, Eros Kosmogonos și, cu limba română, Dor.

→ glosar: Metafizica Gestului

glosar Șekhina — Šəḵīnāh (ebr. שְׁכִינָה, „sălășluire”, de la šāḵan, „a locui, a-și așeza cortul”) e numele pe care tradiția rabinică îl dă prezenței reale a lui Dumnezeu în lume: slava care umplea Cortul mărturiei (Ieșirea 40, 34–35) și Templul, prezența care se află „între cei doi heruvimi” ai Chivotului și „în mijlocul” celor adunați pentru Tora (Pirkei Avot 3, 6). Nu e o însușire a lui Dumnezeu, ci felul în care El e de față aici, jos. Talmudul spune că, după dărâmarea Templului, „Șekhina a mers în exil” odată cu Israel (Megillah 29a). În Cabală (Zohar), ea devine ultima dintre cele zece Sefirot, Malkhut, „Împărăția”, aspectul feminin al Divinității, „Mireasa”, a cărei despărțire de „Regele” sefirotic e drama exilului lumii, iar orice faptă dreaptă grăbește reunirea lor. Guénon (Le Roi du Monde, cap. III) o apropie de Śakti hindusă și de „Slava” (kavod, gr. δόξα) biblică și o leagă de Metatron, căruia îi e paredru; Lovinescu o numește, în alte cărți, „Prezența reală”.

În scrisori, Șekhina apare întâi într-o împrejurare dureroasă. În noiembrie 1976, după o vizită făcută lui Mayer, un poet prieten rătăcit în boala minții, a cărui conversație era „normală” și totuși reflecta „a patra dimensiune a demenței larvare, a schemelor inversate”, autorul scrie că „ceva sacerdotal ieșea dintr-însul”: „E un Mare Preot dezafectat, care printre ruine, recită Koranul, odată la 14 zile, și-și face riturile reduse, cum este permis. Șekhina în exil. Să ne rugăm pentru liberarea ei. Un Zefir proaspăt mai curgea între noi, în celula de balamuc” (p. 39). Exilul Șekhinei e aici exilul sacrului în ruinele unei minți, unde încă se mai săvârșește, redus, ritul; versurile citite acolo nu trădau nebunia, „și totuși sunt rătăcite dela capăt la sfârșit” (p. 38).

În notele despre Love’s Labour’s Lost, cuvântul „grație” din programul ascetic al regelui Ferdinand („să ne împrumute grația în disgrația morții”) e „unul din numele Șechinei, sinteză a sefiroturilor în Cabală, Prezența lui Dumnezeu în lume”; la nașterea lui Emanuel, „Dumnezeu în noi”, îngerii cântă Gloria in excelsis Deo, iar „«Grația», termen coextensiv Șechinei, care se dă în «disgrația morții», poate fi chezășia și semnul morții inițiatice, care se întâmplă chiar din viață” (p. 50). Prezența divină se dăruiește tocmai în moartea simbolică a individului: Șekhina e harul care face din moarte o trecere.

În comentariul la legenda românească despre izvoarele și păsările din Rai, care pe pământ „bolboroseau așa, fără nici un rost” și „nu cântau”, autorul vede „un exil, o captivitate a Sunetului în lumea căzută”, care „pune problema Șehinei, a «Prezenței reale» a lui Dumnezeu în lume, înrobită de întuneric, Șehină ce se identifică cu Verbul, în aspectul lui tribulant”; „exilul Verbului atrage în mod firesc, exilul a tot ce iese și ține de El, adică toată creațiunea” (p. 54). E aceeași temă ca în textul despre privighetoare: cântecul pasării nocturne e Verbul exilat care se trezește, iar privighetoarea „solicită” Tradiția îngropată în dărâmăturile ciclului (p. 44).

Șekhina se înrudește astfel cu figurile feminine ale scrisorilor: Anima Mundi, Mireasa Lumii din Miorița (p. 136), Sofia, Apele Primordiale (p. 91), Fecioara Orantă (p. 134), Shakti care e totodată maestrul spiritual al lui Făt-Frumos (p. 45). Rugăciunea pentru „liberarea ei” e, pentru Lovinescu, rugăciunea pentru lume.

→ glosar: Șekhina

glosar Privighetoarea — Privighetoarea (Luscinia megarhynchos) e pasărea care cântă noaptea, cu deosebire în nopțile de primăvară, și din această particularitate a făcut-o simbolul cel mai răspândit al dorului, al iubirii și al nostalgiei: la greci, Filomela prefăcută în privighetoare își cântă durerea; la poeții persani, bulbul îndrăgostit de trandafir e sufletul îndrăgostit de Dumnezeu; în poezia trubadurilor și la mistici (San Juan de la Cruz), cântecul ei e vocea sufletului care veghează în noaptea lumii. Tradițiile „arborilor cântători” — stejarul oracular de la Dodona, pomul din basmul românesc «Făt-Frumos Luceafăr și Cosița de Aur» — îi dau locul în vârful Arborelui Lumii, unde se adună puterile cerului și ale pământului. În toate tradițiile, „limba păsărilor” e limba îngerilor și a revelației, înțeleasă de cel ajuns la starea primordială: Coranul (27, 16) o atribuie lui Solomon.

Textul pe care Lovinescu l-a dictat în noiembrie 1976, «Coarda de argint (Privighetoarea)» (p. 40–45), pornește de la numele românesc: privighetoarea e „o pasăre care priveghează”, iar privegherea „nu se poate face decât atunci când firea doarme”; ziua, toată firea e sub supravegherea soarelui. De aceea privighetoarea e „pasărea de Miezul-Nopții, Fiica Tăcerii”: își pregătește înălțarea de la apusul soarelui (Latet sol in sidere, oriens in vespere), culminează la miezul nopții, „Soare de Miezul Nopții”, în „clopotnița cea mai de sus de ceruri”, și coboară în lumea noastră „în realizare descendentă și cu toate binecuvântările implicite” (p. 40). Seria „privighetori, primveghetori, paraveghetori, preaveghetori, superveghetori, hiperveghetori” nu poate conveni decât unei singure Ființe, așezate „în cheia de boltă a cerului”: numele suprem de Veghetor dat unei păsări arată „o entitate angelică, Metatron, Îngerul Feții” (p. 40).

Perechea ei complementară e ciocârlia, „Fiica Pământului”, care tinde fără oboseală spre „stațiunea privighetorii” și, când o atinge, e „fulgerată de Vajra suprem, fulgurațiunea Cerului Empireu”: ciocârlia e diurnă și sacrificială, privighetoarea nocturnă și „funcțională”; trilul ei „însuflețește cele trei curente subtile din om și univers”, se exaltează „spre Chilia de Tămâie în spirale indefinite” și e „supremul mantram al întregii firi”, prin care privighetoarea „unește Cele de jos și cele de sus”; ea se identifică cu „piatra din unghi a catedralei cosmice”, deci e Artifex in opere (p. 41). Numele o arată profetică, în „limbajul de taină a lui Manṭiq aṭ-ṭayr”, a cărui posesiune „este inerentă stării de perfecțiune umană” (p. 41).

„Microcosmic, privighetoarea reprezintă Sinea din noi. Totul este să creem o noapte sacră în centrul ființei noastre, al cărui limbaj este viersul Privighetorii. Până atunci, privighetoarea este prizonieră și numai după ce este deșteptată, gratiile cuștii ei devin prin cântecul ei magic, coarda de argint” (p. 41). Urmează lungul citat din Gustav Meyrink (Walpurgisnacht, 1917), în care privighetoarea nevăzută din colivie e Eul nemuritor, iar cântecul ei, „o veșnică melodie a Bucuriei”: „Mă întrebi cine sunt? Bucuria și Eu suntem acelaș. Cine nu cunoaște bucuria, nu-și cunoaște nici Sinea” (p. 41–43). Leviții, „privighetori umane”, care adună argintul în templu când Hilchia găsește Cartea Legii (II Paralipomena 34, 14–17), arată că redescoperirea „științei sacerdotale a corzii de argint” aduce la suprafață Legea uitată (p. 43–44).

Textul se încheie pe două tâlcuiri românești. Formula hieratică despre Iana Sânziana, din a cărei „cosiță ruja-i cântă, nouă împărății ascultă, Dumnezeu se minunează”, arată privighetoarea ascultată și de oameni, și de Dumnezeu, „un istm, un punct diacritic între făptură și făptuitor” (p. 44). Cuvântul „prea”, folosit numai în formule religioase și pentru ranguri înalte („Prea-Mărite Doamne”), e identic cu sanscr. para, „supremul”: privighetoarea e „Preaveghetoarea (Para Veghetoarea) regenta ciaturthei, a stării a patra, a cărei substanță și rațiune de a fi e Veghea continuă”; privită astfel, „Veghea devine o determinațiune negativă, coextensivă Vidului. Cuibul Privighetoarei este Vidul” (p. 44). O notă a autorului adaugă că privegherea din biserică îndreptățește identificarea privighetorii cu „Pasărea Măiastră din poveste fără de care turnul se năruie într-una” (p. 45). V. Coarda de argint.

→ glosar: Privighetoarea

glosar Coarda de argint — „Funia de argint” e una din imaginile finale ale Ecclesiastului, în descrierea bătrâneții și a morții: „Până nu se rupe funia de argint și până nu se sparge vasul de aur, până nu se strică găleata la izvor și până nu se rupe roata la fântână; până nu se întoarce țărâna în pământ cum a fost, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiastul 12, 6–7). Tradiția exegetică a văzut în ea legătura vieții, firul care ține sufletul de trup, iar literatura spiritualistă modernă a făcut din silver cord legătura subtilă dintre corpul fizic și „corpurile” superioare. Lovinescu o unește cu altă imagine biblică: coarda harpei regelui David, prin care profetul-rege îl liniștea pe Saul și cânta psalmii, și cu știința sacerdotală a Leviților, păzitorii templului.

«Coarda de argint (Privighetoarea)» e titlul textului dictat de autor în noiembrie 1976 (p. 40–45). Legătura dintre cele două nume e explicată chiar în miezul lui: privighetoarea e prizoniera unei colivii, iar „numai după ce este deșteptată, gratiile cuștii ei devin prin cântecul ei magic, coarda de argint” (p. 41). Gratiile, liniile rigide care închid sufletul, se transformă, prin vibrație, în coarde: ceea ce închidea devine instrument. E aceeași schemă pe care autorul o aplică, în alt text, geometriei academice, devenită „gratii ca firele de păr ale Mamei Pădurii” când s-a pierdut sensul ei sacru (p. 83).

Episodul biblic din II Paralipomena 34, 14–17 dă coardei temeiul ei sacerdotal: Cartea Legii dată prin Moise e găsită de marele preot Hilchia odată cu colectarea argintului de către Leviți, „ceeace însemnează că Leviții redescoperiseră știința sacerdotală a corzii de argint care se găsea în harpa regelui profet David. Această știință odată reactualizată atrage dela sine ridicarea la suprafața planului nostru de fire a Legii lui Moise”. Definiția urmează: „Coarda de argint este coada de cometă care atârnă din punctul de dincolo de timp și spațiu, de unde cântă privighetoarea. Totul este ca noi, cei de jos, să prindem celălalt capăt al cozii, care astfel se întinde și vibrează” (p. 43). Leviții apar astfel ca „privighetori umane”, iar ridicarea la suprafață a Cărții Legii, unită cu cântecul privighetorilor, „reactualizează Marele Nume inefabil” (p. 44).

Imaginea revine, cinci ani mai târziu, într-un post-scriptum: „Coarda de argint unește cele două capete ale cornului Dianei transformându-l în arc. Ca să evertuăm coarda, trebue ca unul din capete să se împlânte adânc în inima noastră și celălalt să se înfigă în Tărie, în zenit. Atunci vibrează și asta e tot; înfige săgeata unde vrea” (p. 149). Cornul Dianei e semiluna, iar arcul încordat între inimă și zenit e o figură a Axei: coarda nu leagă două puncte oarecare, ci centrul ființei de punctul polar al cerului. Vibrația ei e rugăciunea însăși, care nu-și alege ținta — „înfige săgeata unde vrea” —, ca gestul metafizic, a cărui inițiativă e a noastră, dar a cărui finalitate nu ne aparține.

Coarda de argint adună astfel câteva din temele mari ale scrisorilor: Privighetoarea, Sinea care veghează în noaptea sacră a ființei; limba păsărilor și mantram-ul care unește cele de jos cu cele de sus; Tradiția Primordială „îngropată în dărâmăturile ciclului”, pe care cântecul o solicită (p. 44); ison-ul și suflul omogen al cimpoiului orbului (p. 95), care „curge imobil ca Okeanos”. Pentru Lovinescu, totul ține de prinderea capătului de jos: legătura e întinsă de sus, dar trebuie apucată de aici.

→ glosar: Coarda de argint

glosar Tradiția Primordială — Revelația originară, de natură supraumană, din care coboară toate tradițiile istorice. Lat. traditio, de la tradere, „a preda, a transmite”: tradiția e ceea ce se primește și se dă mai departe, nu ceea ce se inventează. Hindușii o numesc sanātana dharma (सनातन धर्म), „ordinea (legea) veșnică”; caracterul ei e apauruṣeya, „ne-omenesc”, fără autor uman, cum se spune despre Vede. Coomaraswamy îi spune philosophia perennis, după numele dat de Agostino Steuco (De perenni philosophia, 1540), și arată, în Hinduism and Buddhism (1943), că deosebirile dintre tradiții sunt de limbaj și de adaptare, nu de conținut. Guénon o numește primordială nu pentru că ar fi cea mai veche dintr-o serie, ci pentru că e principiul seriei: nu o religie mai bătrână decât celelalte, ci unitatea din care ele se desfac, cum se desfac razele din centru. Regăsirea ei nu se face prin erudiție, ci printr-o identificare vie, prin „ratașarea” la un lanț neîntrerupt.

La Guénon (Le Roi du Monde, 1927, cap. X «Noms et représentations des centres spirituels» și XI «Localisation des centres spirituels»; studiile «Atlantide et Hyperborée» și «Le lieu de la tradition primordiale», adunate postum în Formes traditionnelles et cycles cosmiques, 1970), sediul ei simbolic e polar: Hiperboreea, Tula, „Insula Albă” (sanscr. Śvetadvīpa), „Pământul celor vii”, Syria primordială, „Țara Soarelui”. În cursul ciclului, centrul suprem se mută și se ascunde; se ivesc atunci centre și tradiții secundare, legate de el mediat sau nemijlocit. Cea mai însemnată e tradiția atlantă, venită dinspre Apus, care a înlocuit axa Nord–Sud cu axa Vest–Est, solstițiile cu echinocțiile, Ursa Mare cu Pleiadele; Guénon pune în seama ei și unele forme „revoltate” față de centrul polar. Tradiția primordială singură străbate ciclul întreg, pentru că e Lex perennis; în articolele despre Sfântul Graal, Guénon arată că folclorul nu e „creație populară”, ci depozitul încredințat de ultimii reprezentanți ai unei tradiții pe cale să se stingă memoriei colective, care îl păstrează tocmai pentru că nu-l înțelege.

În scrisori, Tradiția Primordială nu e o teză de demonstrat, ci orizontul comun al corespondenților. Autorul o caută mai întâi în basme: «Nucul de Aur», în care Făt-Frumos urcă trei ani pe Arborele Vieții și își face un palat care se învârte după soare „pe un picior de găină”, ar putea arăta, „cum Găina e un simbol atlant (Pleiadele)”, „întemeierea tradiției atlante, ieșită din Tradiția Primordială (Nucul de Aur)” (p. 17). O caută apoi în heraldică: în stema de pe acoperământul de la Putna, punctul în care râul Moldova atinge urechea bourului e para-bindu, „litera finală M a monosilabului”, deci „o ratașare directă la Tradiția Primordială, ca și gâtul de lebădă”, în timp ce Roza, crinul și Sfântul Imperiu stau dedesubt, „într-o poziție de totală subordonare și dependență” (p. 22). Tot o „ratașare la Tradiția Primordială” e apropierea făcută de destinatară între Psaltirea care nu se oprește și Ogygia homerică, unde sunt „revoluțiile Soarelui” (p. 77).

Tradiția e totodată ceea ce s-a îngropat și trebuie trezit. Textul dictat «Coarda de argint» se încheie cu întrebarea: „Privighetoarea nocturnă nu solicită oare Tradiția primordială, acum, îngropată în dărâmăturile ciclului? Vie Împărăția Ta” (p. 44). În Miorița, colocviul celor trei ciobani, „Mări se vorbiră”, poate fi „un colocviu ritual între cei trei șefi ai unor organizații inițiatice care, din cauza termenului ortoman, poate fi chiar Tradiția primordială”, iar funcția de informare a mioarei „aparține tradiției primordiale”, cum o dovedește echivalentul ei creștin, Visul Maicii Domnului (p. 132–134). Paftaua lui Negru-Vodă, cu balaurul și crucea, trimite la polul aflat în constelația Dragonului acum patru mii de ani, deci „deadreptul la Tradiția hyperboreană prelungită subteran până pe vremea lui Negru-Vodă”, iar semnul + e „ierogliful lui Saturn, Regentul Vârstei de Aur, deci și al Tradiției Primordiale” (p. 157).

În ultimele texte dictate, Tradiția Primordială se arată prin geografia mării. Navigația sacră a fenicienilor și a venețienilor era o circumambulație în jurul unui punct imobil, personificat de pasărea Alkyon; navigatorii porneau pe Marea Tenebrelor în jurul „Oului clocit de pasărea mitică pe suprafața Okeanosului, ceeace indică o intervenție directă a Tradiției Primordiale” (p. 162). Întoarcerea în port, cerc „însuflețit de respirul universal, solve și coagula”, e reintegrarea în centru. Pentru Lovinescu, fiecare scrisoare care descoperă o asemenea urmă e un mic act de restituire: Tradiția nu se reconstituie din cărți, ci se recunoaște, ca un vestigium pedis, acolo unde se lasă văzută.

→ glosar: Tradiția Primordială

glosar Marele Pan — Pan (gr. Πάν) e zeul arcadian al turmelor, al păstorilor și al munților, cu coarne și picioare de țap, cântând din naiul cu șapte țevi (syrinx), a cărui apariție bruscă stârnește spaima „panică”. Imnul homeric către Pan explică numele prin faptul că pruncul „i-a desfătat pe toți” (φρένα πᾶσιν ἔτερψε, v. 47) nemuritorii, iar grecii l-au citit ca πᾶν, „totul”; filologic, numele pare legat de rădăcina lui pasco, „a paște”. Orfismul și stoicii au făcut din el Zeul Totului, Natura însăși, iar Francis Bacon (De Sapientia Veterum, 1609, cap. «Pan, sive Natura») a tâlcuit fiecare trăsătură a lui ca o figură a lumii. Două locuri clasice sunt cele mai citate: credința că la amiază Pan doarme și nu îngăduie să fie tulburat (Teocrit, Idile I, 15–18) și vestea pe care Plutarh o povestește în De defectu oraculorum 17 — glasul care strigă de pe mare, în vremea lui Tiberiu, „Marele Pan a murit”, înțeleasă de creștini ca semnul sfârșitului lumii păgâne.

În volumul Steaua fără nume, Lovinescu a dat comentariului lui Bacon o turnură metafizică: Pan are surori, Parcele, care torc din caierul lui destinele Universului, și „dintr-odată Pan devine Megapan, Marele Pan, cu mult și fără comună măsură cel mai important zeu în jurul căruia se înfășoară Cerurile și Pământul”; coarnele lui străpung cerurile supreme, naiul cu șapte țevi îl arată stăpân peste cele șapte ceruri planetare, iar vortexul sferic universal e „adevărata și suprema față a lui Pan”, căruia autorul îi dă, la urmă, „numele său adevărat, suprem, acela de Tao”. Formula centrală a acelui eseu e „Pan este Omul Universal în stare de uimire”.

În scrisori, Marele Pan e mai ales o prezență a peisajului, pe care autorul o aude. În răspunsurile despre basme din noiembrie 1976, ora amiezii, când stăpâna fiarelor le dă de mâncare ca să le distragă atenția de la hrana cerească, „este acela al amiezii, adică tocmai ora când Marele Pan doarme. Misterul doarme odată cu el și fiarele nu mai miros pâinea cerului și se îndreaptă spre o hrană telurică” (p. 45): somnul lui Pan e clipa în care Făt-Frumos poate trece pe deasupra pădurii. În scrisoarea despre „vestigii”, din 1977, tăcerea de la podul dintre cele două lacuri de la Țarna Mare, „vestigiul acului Balanței polare”, e „atât de mare încât cu luare aminte a minții, auzi hohotele Marelui Pan venind din Tărie” (p. 59).

Biletul din 5 mai 1977 îl face martor al unei zile de prietenie: „Prin ochi mi-ai dat cerul cu roua lui; prin mură am sorbit seva pământului; mai jos am auzit naiul Marelui Pan. Iți mulțumesc cu lacrimi, Cybelă scumpă” (p. 61). Destinatara e numită cu numele Marii Mame frigiene, a cărei pereche e, în multe mituri, zeul păstorilor: Pan și Cybele sunt Natura cea mare, ascultată, nu cucerită. În comentariul la gravurile din cartea lui Jack Lindsay, Hermes le conduce pe cele trei zeițe ale judecății lui Paris „în peștera în care îi așteaptă Pan” (p. 124), reluând imaginea din eseul despre Megapan.

Marele Pan al scrisorilor nu e zeul mort din relatarea lui Plutarh, ci Totul care doarme la amiază și râde în tărie, cântă din nai și se lasă auzit în tăcere: o formă a „Misterului” care doarme și se trezește odată cu el. El ține de Arcadia, de Miorița și de transhumanța sacră a turmelor, și se învecinează cu „boarea” pe care autorul o simte trecând peste lacurile și dealurile Fălticeniului.

→ glosar: Marele Pan