Notă asupra ediției din 1995 — Scrisori crepusculare

1 (2)

Notă asupra ediției din 1995

Aceste SCRISORI CREPUSCULARE au o formă și un conținut de eseuri, făcând permanent referire la rezultatele originale ale cercetărilor scriitorului dar ne introduc și într-un laborator de creație rar întâlnit, privind următoarele teme:

- folclor românesc (Miorița ^glosar, Meșterul Manole, Basmele lui Ispirescu, Basmele lui Creangă, colinde, etc.)

- istorie sacră privind monumente românești (Mânăstirea Hurez, Mânăstirea Cocoșul din Dobrogea, Mânăstirea Pasărea, Mânăstirea Putna și alte ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, Alexandru cel Bun, etc.)

- aspecte tradiționale și metafizice din literatura românească și universală (Creangă, Eminescu, Homer, Shakespeare, Rilke, Hölderlin, Dante, Jünger, Guénon, Cervantes, etc.)

- studii referitoare la simbolurile fundamentale ale diverselor tradiții (hinduism, iudaism, creștinism, mahomedanism, etc.).

Deși ediția de față nu conține tot fondul de scrisori ale lui Vasile Lovinescu, ele sunt reprezentative pentru corespondența lui, constituind un complement indispensabil exegezelor scriitorului.

În afară de corespondența purtată cu prietenii din grupul de studii și meditații tradiționale, Vasile Lovinescu a avut schimburi de scrisori cu: René Guénon, Frithjof Schuon, Titus Burckhardt^sursa, Mihail Vâlsan, Mihail Avramescu, Mircea Eliade și alții.

Menționăm că scrisori sau fragmente de scrisori au apărut până acum în: Manuscriptum, Jurnalul Literar^sursa, LAI-Cotidianul, Steaua fără Nume, Caiete Critice.

Transcrierea scrisorilor se publică în forma și cu ortografia autorului, cu excepția unor mici îndreptări de punctuație.

Textele în arabă au fost fotocopiate ca atare, urmând ca specialiștii să le explice, deoarece autorul le folosea uneori drept limbaj încifrat.

2 (3) 3 (4)

sursa Corespondenții lui Vasile Lovinescu — René Guénon (1886–1951), metafizicianul francez stabilit din 1930 la Cairo, întemeietorul școlii «tradiționale»; Lovinescu i-a scris din anii ’30, iar Guénon i-a publicat în Le Voile d’Isis / Études Traditionnelles (1936–1937), sub pseudonimul Geticus, studiul «La Dacie hyperboréenne» (v. Dacia hiperboreană). Frithjof Schuon (1907–1998), metafizician elvețian, șeic al unei ramuri a tariqei Shādhiliyya-ʿAlawiyya, prin care Lovinescu a intrat în islamul esoteric, cu numele ʿAbd al-Qādir (v. semnăturile «A. Q.»). Titus Burckhardt (1908–1984), istoric al artei sacre, autor al cărților Alchimie (1960) și Introduction aux doctrines ésotériques de l’Islam (1955). Mihai (Michel) Vâlsan (1907–1974), diplomat român rămas la Paris, discipol al lui Schuon, apoi șeic independent și conducătorul revistei Études Traditionnelles. Mihail Avramescu (1909–1987), membru al grupului guénonian bucureștean din anii ’30, mai târziu preot ortodox. Mircea Eliade (1907–1986). [Vasile Lovinescu — Dacia hiperboreană (ediția critică), ro]

glosar Miorița — Miorița e balada pastorală română cea mai cunoscută: un cioban moldovean e vestit de mioara lui năzdrăvană că ceilalți doi ciobani, vrânceanul și ungureanul, vor să-l omoare la apusul soarelui; el nu fuge, ci își rânduiește moartea, cere să fie îngropat lângă stână, cu trei fluiere la cap, și o roagă pe mioară să le spună oilor și maicii bătrâne că s-a însurat „cu o mândră crăiasă, a lumii mireasă”, la o nuntă cu soarele și luna nași, munții preoți și păsările lăutari. Textul canonic e cel publicat de Vasile Alecsandri în Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești) (1852; o primă versiune în 1850), după varianta culeasă de Alecu Russo în Vrancea; folcloriștii au adunat apoi peste o mie de variante, de la colindul transilvan la bocet. Interpretările moderne (Mircea Eliade, «Mioara Năzdrăvană», în De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1970) au văzut în ea transfigurarea morții prin „nunta cosmică”.

Lovinescu s-a gândit la baladă încă din 1967 („Aș vrea să mă apuc de Miorița și de Meșterul Manole, dar n-am ce-mi trebue pentru a formula o doctrină”, p. 17); un bocet oltenesc, în care mortul e condus „la drum de plai” de vidră și de lup, îi pare în 1977 una din membra disjecta ale Mioriței, iar „feciorul de crai” al bocetului e deopotrivă Ciobănașul și Luceafărul (p. 64, 70). Studiul propriu-zis, «Miorița», e un text dictat, la care autorul și destinatara „au lucrat amândoi un anotimp” (p. 141), așezat în carte la p. 130–139, cu motto-ul din Tabula Smaragdina: Ascendit a terra in coelum; iterumque descendit in terram et recipit vim superiorum et inferiorum.

Primul cuvânt al baladei e o cheie: „piciorul de plai” e „vestigiul piciorului”, un punct nevralgic prin care „se efectuează o secțiune transversală prin pământul întunecat și descoperim acolo «gura de rai»”; plaiul e „o categorie de materie sacră”. De aici întrebarea: „Ne întrebăm dacă Miorița n-a fost în realitate un bocet? Bocetul pentru ocultarea sacrificială a Regelui Lumii” (p. 130). Gura de rai e un punct colector al celor trei dimensiuni; din el coboară „trei turme de miei”, curgerea celor trei guṇa, iar „cei trei ciobănei sunt regenții gunelor” și „cei trei șefi supremi ai ierarhiei inițiatice”; turmele actualizează Vrancea, „Varanha”, numele vechi al Centrului Lumii, și sunt „Gangele ceresc scurgându-se în lumea noastră [...]. Graalul ceresc în pogorământ terestru” (p. 131). Unitatea baladei stă în „Mări”, cuvânt care implică „Mărire, Maria, și Marea” (p. 131). Ciobanul „ortoman” e, într-o etimologie simbolică, „Manu cel drept”, Polul (p. 132).

Miorița e paredrul ciobanului, „Anima Mundi” care „sensibilizează orice dezordine ciclică”, pe când baciul, „Ax vertical”, nu e informat de dezechilibrele lumii decât prin „tremorul lui Anima Mundi”; ea e „Fecioara Orantă”, iar perechea oii e berbecul, Ram, numele avatarelor lui Vișnu și „suportul lui Agni”, de unde „originea precreștină a Mioriței” (p. 132–134). Omorârea baciului „nu este altceva decât frângerea pâinii eucharistice în cupa Graalului”; vrânceanul și ungureanul sunt „asesorii Regelui Lumii în misterele cosmice pe care le celebrează la asfințitul soarelui pentrucă [...] «asfințit» însemnează și «sfințit»” (p. 134). Ciobanul pare îngropat vertical, „ca un yogin”, iar cele trei fluiere sunt continuarea suṣumṇā-ei, iḍā, piṅgalā și sinteza lor; fluierul de os, „neclintita limbă” între celelalte, îl face pe cioban una cu Yama și cu Manu și îl arată „ca un Hermes Psihopompos” (p. 135–137). Crăiasa e Moartea, dar și Mireasa Lumii, „Anima Mundi, Mireasa tuturor inițiaților, la care nu se poate ajunge decât după ce s-a băut licoarea de lacrimi, sânge și lapte și s-a pășit peste pragul morții”, iar nunta e o hierogamie cu nași cosmici (p. 136).

Studiul se încheie cu o întrebare despre transmisiune. În povestirea lui Sadoveanu «Orb sărac» din Hanul Ancuței, orbul cimpoier a învățat „cântecul Mioarei” de la niște baci bătrâni, la focuri care nu se stingeau niciodată, și a fost legat „cu blăstem” să-l cânte înaintea oricărui alt cântec: „Ce e asta dacă nu o transmisiune inițiatică ce nu se poate face decât verbal și nu prin lectură, prin cărți?” Autorul se întreabă dacă n-ar mai exista orbi care să recite Miorița „cu autoritate și legitim”, căci „Miorița rezumă toate tristețile și nădejdile noastre” (p. 138–139). Ultimul cuvânt e al lui Hamlet: „But the rest is silence” (p. 139).

→ glosar: Miorița