Sit în lucru
Vasile Lovinescuvasilelovinescu.eu Caută

Cartea 5 din 10, în ordinea scrierii · domnul Vasile Lovinescu

Coperta: Creangă și Creanga de Aur

Creangă și Creanga de Aur

Scrisă: cca 1964–1972

Lucrată în aceiași ani cu „Al patrulea hagialâc” și încheiată la începutul anilor ’70; apărută postum, în 1989.

Textul urmează ediția a doua, Editura Rosmarin, București, 1996.

Edițiile sunt îngrijite, corectate și revăzute de Dan MV Chitic, sub supravegherea și îndrumarea domnului Teodor Ghiondea.

Citește online Caută în această carte

Cartea tipărită

Ediția tipărită se găsește de vânzare aici (legături verificate la 24 octombrie 2026; stocul anticariatelor se schimbă):

Alte exemplare, la anticariate: Printrecarti · Târgul Cărții · Libris.

Începutul cărții

Wer den Dichter will verstehen muss ins Dichten Lande gehen.

Goethe

Prezenta lucrare nu este ceea ce se numește în mod obișnuit un studiu de folclor; basmele lui Creangă sunt doar un punct de plecare, pretext și materie primă ale unor considerații strict adecvate și țesute pe știința simbolurilor, disciplină tradițională caracterizată ca imuabilă, unanimă, perenă, cu legi proprii coextensive cu acelea ale unui univers semnificativ și ierarhizat, misterios, dar nu absurd. A poseda această știință este a poseda Creanga de Aur și firul Ariadnei, simboluri complementare.

Creanga de Aur relevează o cărăruie acolo unde vedeai numai junglă. Firul Ariadnei lasă o dâră permanentă pe locul pășit și împiedică poteca să se mistuie în spatele exploratorului, ceea ce ar desființa orice posibilitate de întoarcere. Cum am dat suficiente precizări asupra mitului și asupra interpretărilor lui posibile, s-ar părea că o revenire e o muncă de Sisif. În realitate același obiect are perspective indefinite. Dar pe lângă aspectul doctrinar mai este și aspectul metodic al problemei. Cititorului îi trebuie o învățătură care să fie în același timp și o descărcare electrică. Vrăjmașul nostru de căpetenie este apatia mentală, cenușa formată de cadavrele noțiunilor sedimentate de secole. Straturile lor au înăbușit în omul modern Amintirea, Anamnesis, Dorul, Nostalgia obârșii izvorâte din intuiția intelectuală. Câți o mai au? Cert, foarte puțini. Filozofii moderni încearcă să umple butoiul Danaidelor, nu cu mai mult noroc decât fiicele lui Danaos. Această sensibilitate, această calificare pentru balsamul miturilor nu e o calitate psihică, ci e în strânsă afinitate cu intuiția intelectuală, al cărei simptom de autenticitate este.

Ne mărginim deci să reamintim principiul fundamental: mitul nu este invenție, nici convenție omenească. El coboară

de sus în jos pe verticală, fulgerat de un prototip uranic, fixându-se în virtutea legii de analogie inversă în entități fabuloase sau reale, afine cu principiile pe care le reprezintă prin continuitate existențială în lumea devenirii, constituind între ele un sistem de corelații, repetând inepuizabil o secvență de gesturi divine răscumpărătoare; prin ele, esența uranică se strecoară în substanța cosmosului, căruia îi este o hrană sacrificială; lipsită de ea, lumea s-ar destrăma într-o cenușă obscură.

Când mitul este măturat de pe cer de simunul abstracțiunilor, rămâne pe firmament un tabel cadrilat de noțiuni, fără mai mare importanță decât aceea a unei grile convențional ticluită, pur cantitativă, aplicabilă pe orice, egal lipsită în toate cazurile de virtute explicativă.

Avem numai o alternativă: sau cerul e o țesătură în care se încifrează hieroglife veșnice, armătură impalpabilă a tuturor gesturilor, artelor și meșteșugurilor; sau firmamentul se destramă în pulbere radioactivă. Cerul demitizat de astăzi a fost adânc presimțit de Eminescu din adolescență, în versuri dezolate;

Se poate ca bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, Să văd cerul negru că lumile-și cerne Ca prăzi trecătoare a morții eterne.

Imprudenții care demitizează lumea sunt strict solidari cu mânuitorii neprevăzători ai dezintegrării nucleare. Neîngrădită de paradigme și scheme transcendente, energia dezlănțuită transformă cosmosul în haos.

Societățile tradiționale aveau rațiunea lor suficientă în mit; actualizau în ele și ambianță gestul primordial al zeilor, mai întâi printr-o prealabilă, excepțională și înnăscută sensibilitate la aspectul simbolic al lumii, apoi printr-o tehnică foarte precisă, rituală în esența ei, care, oricât de transcendentă ar fi fost fabula, o adapta la ambianță. Prin continuitatea stărilor de fire, cele mai mărunte fapte ale vieții zilnice erau susceptibile de sacralizare, de transfigurare în prototip. Omul murea când adormea, recrea lumea la răsăritul soarelui; fiecare gest pe care-l făcea în gospodăria, livada și țarina lui imita, în viața zilnică, gesturile Marelui Dulgher al Universului, Grădinarul stelelor, în jurul țărmului polar. Plugarul miezonoptic arând Tăria cu cei șapte boi ai Septentrionului în jurul țărușului

Citiți mai departe →

Cuprinsul

  1. Notă asupra ediției
  2. Creanga de Aur p. 5–43
  3. Soacra cu trei nurori (Gelozia mamei) p. 44–56
  4. Capra cu trei iezi p. 57–77
  5. Punguța cu doi bani p. 78–96
  6. Fata babei și fata moșneagului p. 97–120
  7. Dănilă Prepeleac p. 121–149
  8. Povestea lui Stan Pățitul p. 150–175
  9. Ivan Turbincă p. 176–205
  10. Povestea Porcului p. 206–269
  11. Harap-Alb p. 270–380
  12. Note p. 381–386
  13. CUPRINS p. 387
  14. La sfârșitul cărții
  15. Note
  16. Traduceri
  17. Glosar