POVESTEA LUI STAN PĂȚITUL
Dănilă Prepeleacglosar și Stan Pățitul constituie o suită omogenă. Sub afabulări diferite, sapă galerii în aceeași mină, în miezul aceluiași mister, desemnat în mod obișnuit cu termenul just dar strâmt de "problema Răului". Numele de "Satan", care în ebraică înseamnă "Vrăjmaș", "Adversar", e mai aproape de adevăr, specificându-se că e vorba de aceeași "adversitate" ce se află între cuțit și gresie, între plug și ogor. Forța care "vrea mereu răul, dar face binele", reîmprospătează lumile prin distrugere; colaborează deci cu Dumnezeu; numai distrusă, redusă la materie primă, o lume poate sluji planului divin de reconstrucție.
Dănilă e "sărăcit", "dezgolit", în prima parte a basmului, de aceeași putere, care, folosită într-a doua de eroul nostru, îi redă înmiit bogățiile.
Abilitatea "diabolică" a autorului basmului, oricine ar fi el, stă în fățuiala țărănească, cordială, pe care a dat-o problemei, în obrăzarul de haz pe care-l așterne peste fața Abisului: diavolul este păcălit prin dizolvarea propriilor lui limitații, în sensul alchimic al cuvântului de către unul mai isteț ca el. Or, limitație este echivalent cu stupiditate, și dacă smulgi diavolului stupiditatea ce mai rămâne din el? Dănilă scoate colții diavolului în dentist virtuoz și se joacă cu el pentru că posedă "busola infailibilă și cuirasa impenetrabilă" a "Cunoașterii". Împinge virtuozitatea până la punctul ce nu se poate depăși, când apare ușoară, lipsită de sforțare ca jocul unui balerin sau al unui mare acrobat. În realitate este un dans peste abis; forța pe care o sloboade e terifică; ca să nu amețească, trebuie să se situeze în acel punct intelectual unde nu mai există antinomii, nici acel sus și jos care constituie un abis. Nu numai în întrecerea cu buzduganul, ci în toate celelalte, Dănilă își răstoarnă fața spre cer, spre cheia de boltă a Tăriei unde contrariile și antinomiile se unifică, dispar. Numai așa poate Dănilă să împungă și să dizolve cu vârfuri calitative, nodurile vitale ale unui haos cantitativ.
147 (151)O primă etapă a fost astfel depășită în primul din perechea de basme pe care o studiem și un aspect inferior al diavolului lichidat. În Stan Pățitul, sub masca de nepătruns a vervei și turbulenței, problema este privită de sus, și vrăjmașul are cu totul altfel de amploare și înfățișare, cum se va vedea în desfășurarea povestirii. De la început trebuie să spunem, că nu mai avem de-a face cu tema "dracului păcălit" și cu slujba lui Chirică (expresie antinomică, "Chirică" însemnând "Dom-nescul", "Seniorialul", "Kiriakos") la Stan nu mai este urmarea unui pact sau a unui rămășag între om și diavol, ci o răfuială între Dumnezeu și diavol: demonul a călcat o orânduire cosmică a lui Dumnezeu și urmează să plătească, ceea ce face conștiincios, fără nici un plan de înșelăciune. Satan se arată un debitor cinstit și achită tot. Nu poate fi vorba de diteism, basmul nu are nici cel mai îndepărtat iz de maniheism. Dracul nu mai apare pe același plan cu Dumnezeu, ca în anumite mituri, de altminteri rău înțelese.
Tot așa, problema nu mai apare faustiană, fiindcă nici urmă de rămășag, de pact nu se găsește între Stan și Chirică. Stan este cu inima curată, ca om ce se simte tare pe dreptul lui, ca o forță a naturii, la fel cu apa, vântul, focul. Și acest drept decurge din faptul că l-a prins în flagrant delict de nonconformism cu rânduiala divină; nonconformism involuntar, la Dharmaglosar în care și Satan se integrează de voia lui, în deplină conștiință, gata să-și repare greșeala. Aici este partea senzațională a mitului; demonul nu mai poate fi identificat cu îngerul rebel.
Dumnezeu răsplătește mila lui Stan, dându-i ca servitor pe drac, care-i creează prosperitatea. La sfârșit mai intervine un element de natură misterioasă, care-l arată pe așa-zisul diavol sub o lumină niciodată bănuită de creștinism și de doctrinele esoterice în general. Le vom cerceta la rândul lor.
În redactarea mucalită a lui Stan Pățitul, se ating cele mai enigmatice aspecte ale așa-zisei probleme a Răului, care se integrează pozitiv în funcția Demiurgului, voită și creată de Dumnezeu. Demiurgul e formatorul, nu creatorul lumii, altfel spus, o formează dintr-o materie primă preexistentă funcției demiurgice. Și aici o observație curioasă: după cum la începutul seriei de basme, Soacra cu trei nurori și Capra cu trei
148 (152)iezi luminează respectiv extremitățile inferioare și superioare ale Axei Lumii, tot așa, pe un plan mai restrâns, Dănilă Prepeleac și Stan Pățitul lămuresc aspectele inferioare și superioare, iluzorii și reale, ale lui Satan, care se rezolvă în Demiurg, reliefând modul lui de operare, funcția lui în Univers, fără de care acesta nu ar putea trece de la potență la act. Insistăm: cele două basme formează un mit unic, cu o translație de jos în sus. În treacăt, subliniem un detaliu ce se află în amândouă basmele, care, și el, indică omogenitatea celor două povestiri: Dănilă și Stan dau de drac într-o pădure, ("la selva oscura" dantescă), în care amândoi s-au dus pentru aceeași treabă, încărcarea și aducerea unui car cu lemne.
Înainte de a începe interpretarea basmului, reamintim aforismul lui Goethe, "tot ce trece este un simbol". Evidența aforismului stă în adevărul că nimic din ce are un început și un sfârșit nu-și poate avea rațiunea suficientă în el însuși, pentru că trecător este sinonim cu condiționat, avându-și prin urmare, cauza în necondiționat; Infinitul se "semnifică" în lumea contingentă prin limitațiuni. Altfel ar fi cu totul inaccesibil. Aceste limitații învăluie și dezvăluie Ideile prime, din care finitul procedează prin necesitate. Dacă mai adăugăm faptul că ideile se oglindesc în lumea Necesității în mod invers, cele mai meschine și mai prozaice detalii pot simboliza uriașe drame cosmice.
De aceea un mic țăran orfan, trezit "printre străini, fără să cunoască tată și mamă, fără nici o rudă care să-l ocrotească și să-l ajute, nemernicind de colo până colo la ușile oamenilor", este prin analogie inversă și nu poate fi decât fiul firmamentului și al lui Dumnezeu. Copil, simbolizează invers pe "Bătrânul Timpurilor" pribeag, pe Imuabil reflectat pe dos în oglinda lumii. Orfan, se identifică cu acel ce este propriul lui Tată. Nemernic de colo până colo pe la ușile oamenilor este principiul tuturor bogățiilor Universului. Dar, se va spune, există un singur Bătrân al Timpurilor și mii de copii zgribuliți. Exact: Unitatea se reflectă în miriadele de fațete ale oglinzii lumii. Stan are caracteristicile Omului Primordial: Tota-Puriglosar, Omul Gol; posedă starea de copilărie, balya, singurătatea Autogenului, pribegia pentru că este ubicvu, fără tată și fără mamă pentru că s-a identificat cu Unitatea care precede logic
149 (153)și ontologic polarizarea în masculin și feminin, fără genealogie ca Melkițedek.
Inițial, găsim pe Stan în starea în care se află Dănilă după trocul dezavantajos. În lumea devenirii, poate atât cât poartă haina vremii, să devie succesiv copil, adolescent, tânăr, bărbat matur, bătrân, dar pe un parcurs circular, în jurul unui centru imuabil. Profetul Muhamed este alyatin, Orfanul, pentru că și-a pierdut părinții din copilărie. Orfanul este simbolic complementar cu Văduva și aceste două auguste prototipuri se găsesc, fără excepție, în toate tradițiile, provenind probabil din Tradiția Primordială. Făt-Frumos e deseori "fiul văduvei". Când orfanul prototipic, Golanul Primordial, binevoiește să se fixeze în lume, de cele mai multe ori cu o anumită misiune, ascunzându-și în multiplicitate Unitatea, e vorba de o învăluire cu scopul precis de a veni măcar cu periferia lui aparentă în contact cu ambianța. Infinitul își caută o comună măsură cu finitul. O face numai în vederea unei misiuni precise și vom vedea care este "misiunea" lui Stan, importanța și specificul ei, dând la o parte masca țărăniilor cu care a ocultat-o Creangă. Îmbogățirea finală are un caracter alchimic și în Dănilă Prepeleac, și în Stan Pățitul. Maestrul Focului Filosofal, după ce s-a redus prin "sărăciere" la starea de materie primă, de particulă elementară, ajunge la faza finală a "Multiplicării", când cu o "drăhmă" de praf de proiecțiune transmută zece mii de drahme de plumb în aur filosofal.
De aceea, "fixarea" acestui orfan pribeag, într-un sat mare și frumos, după multe tribulațiuni, sclipirea câtorva parale, agonisirea câtorva oi, a unui car cu boi sunt un simptom al începerii multiplicării, vizibilă și într-o gospodărie țărănească. Tot cosmosul e cuprins într-o ogradă.
Supranumele de "Pățitul", accentuează și atrage atenția asupra pribegiilor și pățaniilor sale, ca fiind trăsătura principală și caracteristică a acestei personalități. Fiind "pățit", "pătimitor", va putea să treacă fără amețeală abisul unei colaborări de trei ani cu dracul. "Pate" și Ulise, și orice pribeag inițiatic. "Stan" are un sens de "soliditate", de staniște, de neclintire, cu totul antinomic cu porecla lui. Se pot referi deci respectiv la "Sine" și la "Eu" la "Atmaglosar" și "Jivatmaglosar".
150 (154)"Pățitul" poate să fie și o derivație din numele lui Ipate; iată câteva vorbe semnificative:
"- Tot Stan mă cheamă, dar de la o boală ce-am avut când eram mic, mi-am schimbat numele din Stan în Ipate și de-atunci am rămas cu două nume."
Schimbarea numelui este un obicei bine cunoscut la noi, pentru copii bolnavi. Suferindul, "pătimitorul" era trecut peste fereastră și dăruit unei persoane străine; apoi era vândut din nou părinților cu un nume schimbat. Nu-i mai puțin adevărat că, după cum am mai spus-o, schimbarea numelui este un obicei universal în toate organizațiile inițiatice din lume, când recipiendarul, în calitate de "nou-născut", "dwijaglosar", primește un nou nume care-i definește noua personalitate. Pentru cine are o cât de vagă idee despre riturile de agregare inițiatică, schimbarea numelui de Stan în Ipate pe când era în stare de "copilărie spirituală", asonanța lui "Pățitul" cu "Ipate" care, precum vom vedea, însemnează cu totul altceva, constituie un semn infailibil al caracterului inițiatic al basmului lui Creangă. Mă întreb dacă și în celelalte variante citite de O. Bârlea, detaliul acesta revelator există, mai ales în cele neinfluențate de Creangă. Tot așa în precedentul basm, eroul, Dănilă, e zis și "Prepeleac", aparent poreclă, în realitate un al doilea nume, cu o înaltă semnificație simbolică, cu caracter net inițiatic. Avem încă o trăsătură comună între cele două basme.
Accentuăm sensul esoteric al cuvântului "Pățit". Stan e "pățit" după cum și Ulise e "pățit". Cuvântul e foarte precis, ca orișicare termen tehnic. Și Ulise și Stan sunt tribulanți și au străbătut "marea pasiunilor", cum spune Sankara despre Yogi, adică au străbătut cu bine vicisitudinile, alternanța nașterilor și a morților, Devenirea, ca să reintre în port, care nu este altceva decât centrul ființei lor, identic cu acel al lumii.
Citam acum un lung pasaj, pentru că este esențial.
"Amu, într-una din zile, flăcăul se scoală de noapte, face mămăligă îmbrânzită și ce-a mai dat Dumnezeu, pune mâncarea în traistă, înjugă boii la car, zice Doamne-ajută și se duce la pădure să-și aducă un car de lemne. Ș-ajungând el în pădure, pe când amijea de ziuă, a tăiet lemne, a încărcat carul zdravăn și l-a cetluit bine și pân-or mai mânca boii, s-a pus să mănânce și el ceva. Și după ce a mâncat cât i-a trebuit, i-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrânzită și făcând-o boț, a zis: "Ce s-o mai duc acasă? Ia s-o pun ici pe teșitura asta, că poate-o găsi-o vreo lighioaie ceva, a mânca-o și ea ș-a zice o bogdaproste". Și punând mămăliga pe teșitură, înjugă boii, zice iar un Doamne-ajută și pe la prânzișor pornește spre casă. Și cum a pornit el din pădure, pe loc
151 (155)s-a și stârnit un vifor cumplit - cu lapoviță în două - de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. Mânia lui Dumnezeu ce era afară."
Spus altfel, s-a stârnit la o răspântie a soartei, o zurbă a naturii, când toate stihiile se învălmășesc, când punțile ce ne leagă și ne despart de lumea cealaltă se rup și amândouă lumile se interferează într-un unic vârtej; e firesc să fie așa, deoarece boțul auriu de mămăligă nu este altceva decât Mărul de Aur al Discordiei, care, la vremea lui a dezlănțuit războiul troian.
Atunci, hop! și un drac, trimis de Scaraoschi pe pământ, să-și facă mendrele și să smintească pe oameni; nu făcuse treabă toată ziua.
"Și cum sta el pe gânduri, posomorât și bezmetic, numa iacă ce vedea pe o teșitură un boț de mămăligă. Atunci, bucuria dracului! Odat-o și halește și nu zice nimica."
Atragem atenția că ultimele trei cuvinte sunt cheia întregului basm.
"Apoi, namaiavând ce face, își ie coada între vine și se-ntoarce la stăpânu-său și cum ajunge în iad, Scaraoschi îl întreabă:
- Ei copile ce isprav-ai făcut? Câte suflete mi-ai arvonit? Dă-ți solia!
- Ia, mai nimic stăpâne, răspunse dracul rușinat și tremurând ca varga de frică. Se vede că am pornit într-un ceas rău. Vremea a fost prea dimpotrivă, cum știți, și numa un om a venit azi în pădure, dar ș-acela a scăpat de mine, căci am dat în urma lui tocmai târziu când se dusese. Noroc numa c-am găsit, pe o teșitură un boț de mămăligă de-am mâncat, căci îmi gârâiau mațele de foame. Alta nu mai știu nimica, întunecimea voastră.
- Ei bine, zmârdoare urăcioasă ce ești, de mâncat ai mâncat boțul cel de mămăligă, dar ce-a zis omul acela, când a pus mămăliga acolo pe teșitură, ai tu la știință?
- Ba de asta nu știu nimica, stăpâne.
- Apoi ce păzești tu alta, dacă nu știi nici măcar ceea ce vorbesc muritorii? Să-ți spun eu dară, deși n-am fost în pădure cu tine. A zis: cine-o mânca boțul cel de mămăligă, să zică bogdaproste. Zis-ai tu ceva când ai mâncat-o?
- Ba n-am zis nimica, stăpâne!
- Așa? În loc să-ți dai osteneală ca să afli până și gândul oamenilor, nu știi nici măcar ce vorbesc ei! Pot eu să am nădejde în voi? Ei las', că-ți găsesc eu acuș leacul! Te-i învăța tu minte altă dată! Hai, pornește acuma degrabă la omul cela și să-l slujești taman trei ani de zile cu credință, la ce te-a pune el. Simbrie în bani să nu primești de la dânsul, ci să faci tocmeală că, după ce ți-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vre tu; și aceea să fie de trebuință la talpa iadului, că au început a putrezi căpătâile. Ia să vedem, ți-a veni în cap ce-ai să iei? Hai, gata ești? Ie-ți tălpășița!
- Gata stăpâne, iacă pornesc.
152 (156)Atunci dracul dă o raită pe la talpa iadului să vadă ce lipsește, s-apoi iese iute ca scânteia și se tot duce înainte la slujbă, după porunca lui Scaraoschi."
Înainte de a încerca să lămurim sensul acestei pagini enigmatice, să stabilim ce se poate înțelege prin pactul cu diavolul. Nu e chiar așa de simplu, cum și-o închipuie unii. În sensul imediat și accesibil, e un contract bilateral iscălit de amândouă părțile, dracul printr-o grifă incomprehensibilă, omul cu numele lui scris cu un condei înmuiat în propriul lui sânge. Diavolul se obligă să dea consemnatarului un număr de ani sau o viață, cu o mai mare sau mai mică prosperitate, întovărășită de puteri magice. Contraplata este sufletul celui care pactizează. Natural, modalitățile pactului variază indefinit; uneori prosperității i se adaugă și tinerețea recuperată, cum se vede în legenda lui Faust.
Acesta este aspectul solemn, juridic al pactului. În realitate și în aspectele lui adânci, pe plan subtil și chiar metafizic, pactul cu diavolul nu este o raritate; e un eveniment de toate zilele, de toate clipele. Literatura bună sau rea privitoare la pact i-a mascat acest aspect. Între cer și iad este o competiție al cărei câmp de bătălie este sufletul omului, termen median. Prin urmare, neutralitate nu poate să existe. Deci, pactul cu forțele Infernului se efectuează tacit și automat, în măsura în care omul își sacrifică natura lui, esențială, unitară, Multiplicității al cărui protagonist este Satana, Principium Individuationisglosar, al Alterității: în primul rând este sacrificată Unitatea, chipul și asemănarea cu Dumnezeu, Unul. E vorba în primul rând de o intenție, de o pornire mai mult sau mai puțin conștientă. Unitatea și Multiplicitatea, deși fără comună măsură între ele, sunt implicite și necesare în Univers. Omul trebuie să trăiască Multiplicitatea sub semnul Unicității care e aspectul Unității în lume. De aceea, nu trebuie să cultive multiplicitatea în sensul proliferațiunii, adică într-o direcție de expansiune orizontală, ci perpendicular pe ea, în "stațiune" verticală, să-și dea lui însuși și naturii pe care o regenerează un sens de aspirațiune spre reintegrare în Principiu.
Nu e nevoie de prea multă perspicacitate ca să ne dăm seama câți oameni aduc sacrificii pe altarul Multiplicității și câți pe acela al Unității… Toți acei ce omagiază (în sensul feudal al cuvântului) pluralitatea, fac pactul tacit cu
153 (157)Principium Individuationis și cu reprezentantul lui în lumea noastră, Satan, Adversarul. Pactul e efectiv, chiar dacă este ignorat de cei ce-l fac, fără să mai fie nevoie de încadrarea romantică a fulgerelor, a luminii roșii, a aripilor de liliac și a condeiului muiat în sânge. Pactul e inevitabil chiar pentru omul care pretinde că se așează pe o poziție neutră. Între solicitarea cerului și vertigiul abisului, linia orizontală e lipsită de orice consistență. Nu este altă alternativă decât să ne prăbușim în Infern sau să năzuim spre înălțimi. Din cauza poziției lui centrale în Univers, omul e câmpul de bătălie a celor două extremități ale Manifestării. Lipsa noastră de adecvare cu Unitatea ne face, în aceeași măsură, complici cu Alteritatea, cu multiplicitatea, adică cu ce nu-și are existență prin ea însăși. Altfel spus, cu acea forță pe care religiile o desemnează cu numele de Satan. Pactul astfel înțeles e ceea ce se numește în Islam Sirkglosar; "Asociaționism": atribuirea de tovarăși lui Dumnezeu; prin aceasta, făptura îl neagă, căci "Esența Supremă și fără similitudine", cum o numește Muhiyddin ibn Arabi, nu suferă nici un punct de referință. Or, acest "Asociaționism" e un eveniment de fiecare clipă, de fiecare respirație, în viața omului; în esoterismul musulman i se spune "Sirk khafi", asociaționism ascuns, pentru că e inconștient, ceea ce nu-l împiedică să fie pact tacit de gradul doi.
Sirk khafi se poate agrava, devenind asociaționism conștient, apoi revoltă și negație, care, în cazurile extreme, se obiectivează în pact conștient cu Infernul, uneori în urma unor "convingeri", dar în imensa majoritate a cazurilor, ca efect al unor propensiuni pasionale, un dor de viață pentru viață, urmărind satisfacții de această natură sau chiar fără ele. Cel mai cunoscut e pactul lui Faust.
Menționăm în trecere, cazul foarte rar, situându-se pe plan foarte înalt, când se întrebuințează deliberat puterea reprezentată de Satan, pentru o o înțelege într-o operă ierarhică din care diavolul face parte fără să-și dea seama, pentru că, fiind la rădăcina Manifestării, este în mod necesar, la rădăcina oricărei opere complete din Univers. Exemple avem în precedentul basm, Dănilă Prepeleac și în numeroase legende de constructori.
154 (158)În toate cazurile pe care le-am citat, afară bineînțeles de ultimul, diavolul surprinde pe om într-un moment de obnubilare mentală, de deficit de luciditate, când vinde Veșnicia pentru efemer.
Or, nici unul dintre aceste elemente nu se află în enigmatica tovărășie dintre țăranul nostru și diavol, nici ultimul caz pe care l-am pomenit, când în edificarea unei gospodării țărănești prospere la temelie se află în mod necesar și contribuția regentului Bazei. În Stan Pățitul această contribuție nu este nici măcar solicitată; ea vine de la sine. Nu omul, ca de obicei, ci diavolul e surprins în flagrant delict de nonconformism. Nu diavolul îl are la mână pe Stan, ci Stan pe diavol. Trebuie să slujească pe om trei ani, pentru că nu a spus Bogdaprosti, așa cum a orânduit Dumnezeu și cum s-a conformat Stan, când a lăsat pe teșitură boțul de mămăligă. Dar ca să spui "Dumnezeu să primească" (e traducerea lui Bogdaprosti), trebuie să recunoști nu numai existența lui Dumnezeu, ci și excelența orânduielilor Sale. În bună logică, Scaraoschi își pedepsește subordonatul pentru că nu s-a conformat unei porunci divine. Se mai poate vorbi de drac în cazul acesta? Înfățișarea de Adversar, de Satan este atunci numai o mască funcțională, nu rezultatul unei convingeri, adversitatea fiind necesară în Univers ca pârghie și temelie. Mai adăugăm că Adversitatea produce luptă, care până la urmă pulverizează lumile, cum se și cuvine de altminteri. În această ipostază, Satan se rezolvă în principiul lui imediat superior, din care derivă prin coborâre limitativă, deci în ceea ce Gnosticii numeau Demiurgul. Termenul desemnează forța descendentă care lucrează în univers în doi timpi: în primul dă consistență creației prin compactare; în al doilea, compactarea, împinsă la extremul ei, pulverizează lumea. Demiurgul este deci strict necesar în geneza și moartea lumilor și colaborator imediat, deși subaltern (deci fără umbră de diteism) al lui Dumnezeu, fixându-i intelecțiunile în materie, care astfel devine și o închisoare, și o bază salină alchimică, depinde cum o privești. Stan primește în slujbă pe subordona-tul lui Satan (e curioasă asonanța dintre Stan și Satan), fără nici o urmă de pecabilitate, pentru că îi dă ocazia prin slujba lui să-și răscumpere păcatul inițial. O simplă omisiune a lui
155 (159)bogdaprosti atrage o ispășire anevoioasă de trei ani. Se poate vedea cum lucrează în univers legea acțiunilor și reacțiunilor concordante. Carența diavolului îl dă legat de mâini și de picioare omului.
E admirabilă puritatea metafizică a mitului și felul cum pune problema. Încă o dată, nu avem deloc de-a face cu obișnuitul pact bilateral, ca în mai toate cazurile cunoscute și cu repararea unei anomalii care nu provine din culpa omului, ceea ce, prin implicație arată elementul pozitiv al adversarului, De aceea, la sfârșitul slujbei, se subordonează, cum se va vedea, lui Dumnezeu și primește plata de care are nevoie Infernul, ca piesă indispensabilă în economia lumii. Nu găsim nici o clipă la Stan șovăielile, remușcările, revenirile următoare pactului, pe bunul motiv că de la început la sfârșit Stan este fără culpă. Aparentul lui amoralism este impecabilitate. La un moment dat, Stan îi spune lui Chirică: "Fii ce-i fi, asta nu mă privește".
Natura reală a relațiilor dintre Dumnezeu și Satan, cum am căutat s-o lămurim, e arătată de Goethe de la început în "Prologul în Cer" din Faust, ceea ce ar putea însemna nu o influență a lui Goethe asupra lui Creangă, cu totul neverosimilă (deși avea în biblioteca lui o traducere a primului Faust), ci cum am mai spus, natura mult mai folclorică a lui Faust decât se crede, infiltrată în organizațiile inițiatice din care făcea parte autorul lui.
Cei trei îngeri preamăresc pe Domnul. Mefistofeles asistă încuviințând:
"O, Doamne, cum te-apropii înc-o datăvers. Și ne întrebi pe cei de aici cum ne găsim, Cum bucuros de obicei tu mă vedeai și altădată, Iată-m-acum și pe mine Amestecat cu marea ta servitorime."
Și la sfârșit, Domnul:
"Să nu "te-mpiedice nimic de-ai fi și-atuncea liber.vers. Nu am urât ființele de seama ta vredat'. Și printre duhurile care neagă Cel mai ușor ești tu de suportat. Activitatea omului atât de lesne lâncezește, Odihna ei prea grabnic și-o dorește. De-aceea bucuros îi dau părtaș pe unul care-ațâță Pe unul care deși diavol nevoit e să creeze."
156 (160)Prologul se încheie cu reflecția lui Mefisto:
"Din când în când eu pe bătrânul bucuros îl vădvers. Și mă feresc s-o rup cu dânsul dușmănește. E prea drăguț din partea unui mare domn Cu dracul însuși să vorbească atât de omenește".75
Cu toată zeflemeaua, care de altminteri este masca obișnuită, în textele simbolice, diavolul își recunoaște total subordonarea. În mitul românesc, avem un fel de insubordonare, prin nerespectarea de către diavol a unei rânduieli rituale stabilite de Dumnezeu. Nerostind formula de mulțumire consacrată, Bogdaprosti, care raportează totul la Principiu, se poate spune că de data asta, diavolul a mâncat din mărul Cunoștinței Binelui și al Răului, care se identifică cu mărul Discordiei, la rândul lui același cu boțul de mămăligă îmbrânzită, fruct auriu, vegetal și animal în același timp, mălai și brânză. Binele e să spui Bogdaprosti, Răul, s-o uiți. Dar și așa, rămânem în planul dualității, incomensurabil depărtat de Unitatea principială, de Arborele Vieții, care e în adevăr central. Lucru straniu, chiar cei ce se pretind informați, confundă cei doi arbori, când Biblia este foarte precisă: sunt doi arbori, primul, singul central al Vieții; celălalt al Cunoștinței Binelui și Răului, deci al Dualității, dedublare a Primului și așezat lângă el.
Deci, diavolul din basm nu a raportat la Unitate, adică la Dumnezeu (Bog), multiplicitatea de daruri ieșită din dualitatea primă, ceea ce îi atrage severa chemare la ordine a stăpânului său, cunoscător exact și lucid al ierarhiei universului și al locului său precis în lume, deci al drepturilor și îndatoririlor sale. De aici, trimiterea lui în misiune expiatorie și reparatorie, lângă acela care a reprezentat unitatea divină când a spus: "cine l-o mânca să spună Bogdaprosti". De ce a fost pedepsit Adam? Pentru că a mâncat mai întâi din Arborele Cunoștinței Binelui și Răului, uitând de Arborele Vieții, cauzal față de primul. Dacă proceda invers, nu se întâmpla nimic. Și Adam nu a spus Bogdaprosti, sau, întrebuințând expresia cabalistică citată deja, a rupt rădăcina plantelor. Rupt de obârșia lui cerească, gestul lui Adam se îngreuiază, cade în jos, de-a lungul Axei Lumii, până la rădăcina ei, unde ecoul este preluat de un diavol subaltern.
157 (161)Deci cauza penității diavolului este faptul că nu a transformat Mărul Discordiei în mărul Concordiei.
Dacă unora li se va părea că solicităm prea mult textul, vom spune că interpretarea noastră e riguros implicită - deci necesară și obligatorie - în datele imediat următoare ale basmului, incontestabile și evidente pentru toată lumea.
Diavolul pleacă în serviciu comandat spre gospodăria lui Stan, zis Ipate, simbolizând obiectiv și existențial centrul Universului, ca toate gospodăriile din lume. Bojdeuca țăranului nostru cu acareturile ei e necesarmente un sanctuar, un temenos, o lojă în care Stan e Venerabilul și Chirică recipiendarul, schimbând între ei cuvintele de trecere, verificându-și unul altuia calitatea respectivă, adică abilitatea de a primi și de a fi primit. Odată verificarea calificării calităților și a afinităților făcută, cei doi formează de-acum înainte o singură entitate ca altoiul pe trunchi. Niciodată Creangă nu a învăluit mai grijuliu tainele sanctuarului în snoavă, cimilituri, taclale țărănești. Trebuie să reproducem toată scena, am zice ceremonia, pentru ca lectorul s-o pătrundă nu numai noțional, dar să se impregneze de atmosfera ei.
"Și când pe aproape de casa lui Stan, dracul s-a prefăcut într-un băiet ca de opt ani, îmbrăcat în straie nemțești și umblând zgribulit pe la poartă. Stan era acasă și chiar atunci luase ceaunul de pe foc, ca să mestece mămăliga; și numai iaca ce vede că se răpăd câinii să rupă omul nu altceva; și când se uită mai bine, ce să vadă? Vede un băiet ca se cățăra pe stâlpul porții, de teama câinilor. Atunci Stan aleargă la poartă zicând:
- Țibă Hormuz, na Bălan; nea Zurzan; dați-vă în lături, cotarle!… Da' de unde ești, mă țâcă? și ce cauți pe aici, spaima câinilor?
- De unde să fiu, bădică? Ia, sunt și eu un băiet sărman, din toată lumea, fără tată și mamă și vreau să intru la stăpân."
Diavolul spune un adevăr: alungat din Iad, e fără tată și mamă. Deocamdată o primă afinitate și comună măsură, între dracul, momentan lumit, și țăranul nostru; sunt amândoi orfani de tată și de mamă, cu toată semnificația acestui simbol. Despuiați de accidente și de suprastructuri, se înfățișează despuiați unul în fața altuia. Și ce trouvail admirabil să-l arate pe drac în straie nemțești! Toată civilizația occidentală într-un detaliu vestimentar.
"- Să intri la stăpân? spuse Stan. D-apoi tu nici de păscut gâștele nu ești bun. Cam de câți ani îi fi tu?
158 (162)- Ia poate să am vreo treisprezece ani.
- Ce spui tu măi? Apoi bine-a zis cine-a zis, că vrabia-i tot pui, dar numai dracul o știe de când e."
Perpetuitatea unei funcțiuni ciclice e reprezentată în mit-uri, fie printr-un bătrân cât lumea, fie printr-un copil cu vârsta nedetectabilă. Amândouă ipostazele sugerează intemporalul.
"- Eu de-abia ți-aș fi dat șapte, mult opt ani. Dar ce, Doamne iartă-mă; pe semne că și straiele aceste pocite fac să arăți atât de închircit și sfrijit. Am mai văzut dăunăzi îmblând pe aici prin sat un cioflingar de-alde tine, dar acela era oleacă mai chipos și altfel îmbrecat:
Cu-anstereu de canavață, Ce se ținea numa-n ață, Și cu nădragi de anglie, Petece pe ei o mie.
Și când mergea pe drum, nădragii mergeau alături cu drumul; cică umbla după strâns pieliceleele și cum trecea pe la poarta mea, de-abia l-am scos din gura lui Zurzan: l-a pieptănat de i-au mers petecele. Vorba aceea: "Aș veni deseară la voi, dar mi-e rușine de câini." Și acum parcă-l văd cât era de ferfenițos … Oleacă de n-ai pățit și tu ca dânsul."
Atragem din nou atenția asupra aversiunii și repulsiei țăranului pentru civilizația modernă. Satul o vomitează. E de la sine înțeles, că după intrarea în slujbă, Chirică trebuie să lepede hainele nemțești.
"- Și cum te cheamă pe tine?
- Tot Chirică mă cheamă."
Iar Stan, mai încolo, răspunzând la întrebarea inversă: "Tot Stan mă cheamă"; la fel cu întrebările și răspunsurile din organizațiile inițiatice, care se îmbucă una în alta, formând un corp omogen, după cum și ființele care și le pun, devin un singur organism. De altminteri, cimilitura, frământările de limbă au esențialmente rolul incantatoriu de a desființa limitele dintre două ființe, pentru ca să se nască a treia. Acest fel de a vorbi e obișnuit în țărănimea moldovenească, servind astfel ca formulă de recunoaștere. Aparent e fără noimă, trebuie să i-o căutăm în miez. Exprimă principiul de identitate: Chirică e tot Chirică și Stan e tot Stan. Acestea sunt nume individuale, pentru că primul exprimă substanța unei ființe și al doilea esența ei. A spune că Stan e Stan, înseamnă că personajul și-a identificat substanța cu esența, individualitatea cu personalitatea, că ființa care poate spune acestea despre el însuși s-a restructurat, s-a restaurat în starea primordială. Mai mult, în formula Stan e Stan, ultimul Stan anulează pe primul
159 (163)printr-o tautologie care în fond este un scurt circuit. Rămâne un pumn de cenușă. Persoana rămâne fără nume, e desemnată astfel printr-o determinațiune negativă, ceea ce implică un înalt grad inițiatic. Răspunsul la întrebare subînțelege anihilarea ei. Pe plan esențial, sunt fără forme și nume (Rupa și Nama) și acesta este numele meu. Fiind fără nume le am pe toate, sunt tot Stan, cum sunt tot Bran. Ce mi-e Stan, ce mi-e Bran? Ce ții așa mult să afli numele unei năluci?
Bineînțeles, țăranul care se exprimă astfel nu-și dă seama de sensul adânc al frământării de limbă pe care o exprimă: ceea ce importă este că o știe altul pentru el.
Repetăm că în orice rit de ascensiune, recipiendarul trebuie să se omologheze cu cel care îl primește: tot e zona de endosmoză. Dacă primul Stan îl anihilează pe al doilea și invers, nu mai rămâne ca adevărat nume decât tot.
"- Mai, parpalecule, nu cumva ești botezat de Sfântul Chirică Șchiopul, care ține dracii de păr?"
Stan arată, în limba păsărească, de la început, că a pătruns cine-i vizitatorul de seară. Sfântul Chirică Șchiopul, cei puțin în prezentul context, este Dracul Șchiop, care se bagă în casele oamenilor și care nu a așteptat pe Lesage ca să existe. E principiul, țâțâna întregii drăcimi ("ține pe toți dracii de păr"). Am văzut de la început că principala lui misiune e să vadă de buna stare a Tălpii Iadului și cu asta își va încorona opera. Reamintim că Chirică este "Kiriakos", "Domnul", "Domnescul".
"- Nu-l știu pe acela, dar Chirică mă cheamă.
- Apoi după mine, fie oricine ți-a fi nănaș, dar știu c-a nimerit-o bine, de ți-a pus numele Chirică; pentru că ești la fel ca un vrăbioi închircit."
Stan asonanțează pe "Chirică" cu "închircit", închipuind o "virtualitate" a tuturor puterilor drăcești, un fel de rădăcină a lor. Chirică o recunoaște:
"- Api dă, bade, închircit, vrăbioi, cum mă vezi, acesta sunt. Am văzut eu și hoituri mari și nici de o lume; la treabă se vede omul ce poate. Lasa-mă să mă cheme cum m-a chema; ce-ai dumneata de-acolo?"
Repetăm ce am spus mai sus. După ce Maestrul a întrebat pe recipiendar de numele lui și primind justul răspuns, la rândul lui este întrebat care îi este numele. E o incantațiune pentru fuzionarea ambelor nume. Prin endosmoză, se actualizează un al treilea nume. Avem deci de-a face cu un
160 (164)ritual. În treacăt, observăm că sluga nu are a întreba de numele stăpânului la care intră, dată fiind lipsa de comună măsură dintre ei. Inițiatic, comuna măsură se creează. În lumea profană însă, servitorul trebuie să aștepte ca stăpânul să-și spună numele. Altminteri, e o lipsă de savoir-vivre rural.
Totuși Chirică:
"- Dar pe dumneata cum te cheamă?
- Tot Stan mă cheamă."
Cum am spus, acest "tot" este artera care face să comunice două circuituri vitale. "Tot" le este numitor comun, topindu-se într-un nume de taină, numele inițiatic. Am arătat că un aspect al lui se mai găsește printre datinile noastre: "de la o boală ce am avut de când eram mic, mi-au schimbat numele în Ipate", ceea ce însemnează că a devenit un "dwija", un "de două ori născut". După cum boala nu mai are dreptul să intre într-o ființă care prin schimbarea numelui a devenit alta și de aceea trebuie să se ducă pe pustii, tot așa trebuie să se ducă pe pustii racilele, superfluitățile, deformațiile vechiului individ, care s-a renăscut prin agregarea într-o nouă organicitate regeneratoare; altfel spus, ființa revine la puritatea ei primordială, prenatală am putea spune.
"Ipate" e tot un nume grecesc ca și Chirică - și ce nume! - Hupatos înseamnă "Cel mai Înalt", "Superlativ Înalt"; e epitetul lui Zeus în Homer (Odiseea, I, 45); "Theon Hupatos" (Iliada, XIX, 258). "Theoi Hupatoi", în opoziție cu "hoi chthonoi", "pământești", în același raport ca Deva cu Asuraglosar. Este numele ilustrei matematiciene Hypathia din Alexandria, asasinată de plebea creștină a orașului. De asemenea, se desemnau cu acest nume consulii romani.
Se vede felul cum amândouă numele se insinuează unul în altul: tot Chirică, tot Stan; cum "Stan" a dispărut de mult, noul nume este "Chirică tot Ipate", prin suprapunerea celor doi termeni. Dacă dezrobim noul nume din exilul lui sordid, din captivitatea sa plebeiană, avem "Kyrios Hupatos", "Domnul prea Înalt", "Elelion" în ebraică, "Dumnezeul lui Melkițedek", "Preotul celui prea Înalt", cum îi spune Biblia, care binecuvântează pe Abram, schimbându-i numele în Abraham, agregându-l astfel în regatul lui. "Și e incontestabil că superiorul binecuvântează pe inferior", spune Apostolul
161 (165)Pavel. E păcat că trebuie să ne mărginim la depărtate aluzii; cititorul ar putea să-și dea seama de ce "centru nevralgic" formidabil ne-am atins. "Kyrios Hypatos" este eroul real dar ascuns al basmului, bicefal ca Ianus. Tribulant, patibil, exilat pe acest pământ, "pățit", el este "Stan Pățitul" pe lumea noastră, în exilul lui bufon. De ce să ne mirăm? Uneori a fost geambaș, giumbuș, măscărici, jongleur, clovn, Crai de Curte Veche. Sunt câteva din deghizările lui de predilecție.
Să se observe nuanțările rafinate ale acestui proces de învăluire: Stan indică o "stea", o staniște, și de aceea sugerează o propagare în sensul orizontalității și al amploarei. E exact traducerea termenului inițiatic arab, Maqam, stare spirituală definitiv cucerită, contrară lui Hal ("halul" românesc) care indică numai o stare spirituală trecătoare. "Pățitul" e și mai ambiguu: arată o "pătimire", catartică însă, purificatoare. Hristos a fost un "pătimitor". De aceea, credem că asonanța lui "pățit" cu Ipate nu e simplă întâmplare. Ipate ca Hypatos are un sens net vertical și ascendent. Amândouă noțiunile de orizontalitate și de verticalitate configurează crucea cu trei dimensiuni, simbol, cum am mai avut ocazia s-o spunem, prin excelență al "Omului Universal".
Este rândul lui Chirică să tălmăcească numele lui Ipate, noul său stăpân. O face cu același duh de cimilitură și de snoavă pe care Creangă îl întrebuințează când atinge lucrurile cele mai oprite…
"- D-apoi ai la știință bade, că și dumneata ai un cântec:
Ipate, care dă oca pe spate Și face cu mâna să-i mai ducă una."
Adică, în stil bahic, Hypatos dă la spate ciclurile, cu dublul sens de mistuire a licorii, a chintesenței lor, care este "le vin tant divin"; apoi cu acela de a le cufunda din nou în neființa din care a ieșit. Când însă cu mâna dreaptă le golește, le mistuie, cu mâna stângă, gest compensator, evocă la suprafața Apelor prime un nou ciclu; le rânduiește să joace circular, în horă în jurul lui, pentru că e centrul și principiul lor, ca motor imobil. Indefinitatea lor nu poate epuiza Infinitatea lui. Un vas cum e ocaua poate simboliza un ciclu, pentru că este un conținător cilindric, adică circular, și ciclul e reprezentat tot prin cerc. Tot așa în mitul Danaidelor: în loc să "realizeze" axa
162 (166)care trece prin centrul butoiului, însumându-l printr-un proces de integrațiune, fiicele lui Danaos, caută să-l umple cantitativ, "numărabil"; de aceea munca lor e inepuizabilă, ele fiind prinse pentru totdeauna în hora nașterilor și a morților, în inepuizabilă transmigrație. Stan Ipate vede firul de continuitate care străbate prin centrul lor vasele din care bea. De aceea epuizează cu un simplu gest cantitatea. Mitul nostru este exemplar și compensează neputința Danaidelor. Arată că multiplicitatea nu poate fi sleită prin adițiune, ci prin reintegrațiune, care echivalează cu o trecere la limită. Simbolismul vaselor îl găsim și la Goethe:
"Wie Himmelskräfte auf und nieder steigenvers. Und sich die goldnen Eimer reichen!"
(Puterile cerești, tot coborând și iar suind, Găleți de aur una alteia-și întind.)76
Gălețile de aur sunt identice simbolic cu ocalele lui Stan care e choreutul lor.
Stan, în cunoștință de cauză, perfect competent, recunoaște rigoarea, precizia ripostei lui Chirică:
"- Dar știi că m-ai plesnit în pălărie, măi Chirică? A dracului băiet! Parcă ești Cel de pe comoară, măi, de știi toate cele! De trup ești mărunțel, nu-i vorbă, dar de fire ești mare!"
Spuneam mai sus că e în însăși esența simbolismului ca o casă de țară să reprezinte Centrul Lumii, cu atât mai mult un templu, cu pluralitatea lui de incinte. Chirică a trecut prima incintă a sanctuarului când a pășit peste gard și a scăpat din gura Cerberilor care erau gata să-l sfâșie; a doua etapă, când a precizat imediat și fără greș cine e el și cine e badea Ipate, rostind justa formulă de recunoaștere și de trecere. Mai rămâne incinta centrală, Sfânta Sfintelor, cu altarul purtător de foc sacru. Cum o casă țărănească e lumea întreagă, cuptorul este identic cu altarul vedic, și el central în lumea hindusă. Dar, în prealabil, "Ia să tevedem, zice Stan, dacă mi-i gâci tu cimilitura asta", adică ceva echivalent și în stilul Sfinxului oedipian. Și Stan începe o incantațiune-cimilitură, invocând focul sacru, Rugul Arzător, Aurul vegetal, Lumina fără apus:
"- Lată, peste lată, peste lată-îmbujorată, peste îmbujorată-crăcăneală, peste crăcăneală-măciulie, peste măciulie-limpezeală, peste limpezeală-gălbeneală, peste gălbeneală-hiduleț!
Chirică începe atunci a zâmbi și zice:
- De-oi ghici, mi-i da și mie o hrâncă dintr-însa?
163 (167)- D-apoi știu eu ce crezi că-i aceea? Găcește întâi, să vedem.
- Ce să fie, zice Chirică: ia fața casei, vatra, focul, pirostriile, ceaunul, apa dintr-însul, făina și culeșerul."
Cu alte cuvinte, gospodăria redusă la schema ei geometrică, ceea ce o transformă, fără șovăială posibilă, în sanctuar cu trei incinte pătrate cu un singur centru, toate trei: 1) lată; 2) peste lată; 3) peste lată, pătratele fiind indicate numai printr-o singură latură a lor; restul cimiliturii privește centrul sanctuarului, unde este punctul de incidență a verticalei polare cu planul incintei; "îmbujorată"; vatra-altar sacrificial și focul-bujor, amândouă desemnate prin același adjectiv înflorat, ca și roza de centru crucii; apoi ceaunul magic, unde fierbe licoarea de nemurire, condensându-se în aurul vegetal, făina de păpușoi și mămăligă. Melesteul (culișărul) este simbol falic, ceaunul, simbol matricial. Amintim importanța ceaunului în mitologia celtică, din care se pot hrăni toți oamenii fără epuizare. El a fost adus zestre creștinismului, de către tradiția celtică și a luat numele și înfățișarea Cupei Graaluluiglosar. Când este de lemn e ciutură și ciubăr. Rog pe cititor să rețină cu multă luare aminte acest ultim detaliu, în adevăr de importanță capitală. Îi va servi la sfârșit…
De altminteri ocaua și ceaunul care se urmează în basm sunt simboluri omoloage.

Fig. 2. Tripla incintă druidică
164 (168)Sanctuarul geometrizat e un triplu pătrat concentric. E tripla incintă druidică;77 e și jocul popular din țintar, care și el e o goană spre țintă, găsirea centrului.
Chirică vine întins și fără abatere la Stan pe firul Ariadnei, de la boțul de mămăligă din pădure, la mămăliga din altarul casei, de la frigul și lapovița din pădure la căldura focului de pe altarul lui Agni.
Dacă tot episodul nu ar fi simbolic, de ce atâtea ceremonii pentru angajarea unui argat?
Iată-i acum pe Stan și Chirică făcând pereche, transformați în Ianus Bifrons. Prosperitatea lui Stan se amplifică uluitor, pentru că Chirică, reprezentantul principiului de multiplicitate, și-a găsit în tovarășul său un principiu de sensibilitate, un ecou, o cutie de rezonanță. Este exact Multiplicatio alchimică, "însutită și înmiită" cum îi spune foarte tehnic Creangă. Numai aparent pare o bogăție din lumea aceasta, în realitate își are rădăcina în sărăcia lui inițială de orfan; încă o asemănare cu Dănilă Prepeleac. În cele din urmă, Chirică îl face pe Stan stăpân peste imense cantități de grâu (principiu euharistic prin excelență) într-o singură noapte, suprimând timpul și spațiul. E interesant că smulge grâul de la un boier; tot de la un boier, smulge cocoșul, punguța cu doi bani, cirezile, aurul, păsările din captivitatea lor titanică. E limpede că, în amândouă cazurile, boierii reprezintă principiul asuric.
Ca să-și desăvârșească opera și să-l facă pe Stan "strămoșul", generatorul unei familii fizice, dar prin transpoziție spirituală, creând un centru ce-și transmite din generație în generație "Îmbujoratul", Bujorul de foc, nu-i mai rămâne lui Chirică decât să-și însoare stăpânul. Deci face parte din slujba lui, așa cum i-a fost încredințată de Scaraoschi. De la Chirică vine inițiativă, la început Stan se lasă greoi. Dar îi trebuia lui Dumnezeu și așa-zisului Satan un neam perpetuându-se prin veacuri, purtător și păzitor al "Bujorului de Foc", care în treacăt fie zis e identic cu Creanga de Aur. Și aici enigma devine mai adâncă.
Creangă, sau mai exact mitul străvechi căruia i-a dat o formă literară, pune problema mult mai adânc, decât o fac legendele relativ moderne, adică aduse în Europa după triumful creștinismului, în care Satan reprezintă exclusiv Răul,
165 (169)disputând lui Dumnezeu sufletul omului. Alianța dintre Chirică și Satan este sinceră, este un pact mitologic, "mergând mai adânc decât rădăcina Răului" și a păcatului originar. Aparține tradițiilor de-a dreptul metafizice, mai vechi și mai pure decât acelea cu formă religioasă.78
Ne permitem să spunem că definiția, altminteri admirabilă, explicând pe Mefisto "Ein Teil von jener Kraft/ Die stets das Böse will und stets das Gute schäfft" e minimalizată prin întrebuințarea denumirii încă foarte superficial de Bine și Rău, la nivelul unde perechea este ireconciliabilă. Rudolf Steiner are dreptate când vede sub haina, mai mult sau mai puțin creștinizată a lui Mephistopheles, pe anticul Ahriman al Iranienilor. Și în orice caz, adversitatea dintre Ormuzd și Ahriman nu e aceea dintre Bine și Rău, decât în catehisme elementare. "Dracul" din tradițiile noastre mai adânci, ca de exemplu în basmul nostru, este Demiurgul, entitate "mijlocie" prin excelență, canalizabilă în sus sau în jos, după capacitatea aceluia care o folosește. Cu toate aparențele, tovărășia Stan - Chirică nu are nimic faustian, adică cei doi parteneri nu caută să se înșele unul pe altul. Nu există în basm nici un om damnat, nici drac plătit. Fiecare iese cu folos când tovărășia se desface.
Dând la o parte prestigiul și focul bengal al geniului literar, rămâne faptul patent că Dracul ajută pe Stan să scoată din nevasta lui coasta de drac. Or, tot sub formă de coastă, Dumnezeu a scos din Adam pe femeie, în Rai! Nici vorbă nu poate fi de contradicții. Chirică nu face decât să tragă ultimele consecințe a ceea ce a început Dumnezeu în Rai. Dumnezeul din Biblie e un aspect superior al Demiurgului, pe când Chirică e un aspect inferior și în împlinirile lor nu există nici o contradicție. Adevăratul Dumnezeu transcendent, Supremul Brahma, nu poate fi nici Creator, cu atât mai puțin formator. În tradițiile metafizice, cum a fost de pildă aceea a vechilor daci, ca să nu ieșim din cadrul poporului nostru, este o continuitate logică și ontologică, o colaborare consecutivă între Stăpânul lumilor de Sus și Formatorul lumilor de jos, impecabil redată de mitul nostru. Stan, ca pățit, nu are încredere în femeie. "- Măi Chirică, știu eu ce să fac?" răspunde el la îndemnurile de însurătoare ale servitorului său.
166 (170)"… tare mă tem, nu cumva, să-mi ieu pe dracul după cap, să-l aduc cu lăutari în casă și pe urmă să nu-l pot scoate nici cu o mie de popi."
Rămâne apoi hotărât ca Stan și Chirică să meargă dumineca următoare la horă într-un sat depărtat: obicei de exogamie cum se mai obișnuiește încă în unele sate de la noi. Acolo Stan se bagă în horă lângă o fată care-i place; pe scurt, i se aprinseră călcâiele. Dar Chirică îl sfătuiește să nu și-o ia de nevastă căci "are trei coaste de drac în ea". Nu știu dacă cititorul prinde comicul dracului care denunță elementul drăcesc din femeie, ba vrea chiar s-o exorcizeze!
Dumineca viitoare se duc la hora altui sat și povestea se repetă, numai că de data aceasta, fata are două coaste de drac; în sfârșit în a treia duminecă, găsesc o fată numai cu o coastă de drac. Chirică îi spune să se însoare cu ea căci:
"trăind și nemurind i-om scoate noi coasta!"
Nunta se face și Stan își ia cu el nevasta și zestrea. Nu se împlinește anul și nevasta lui Stan face un băiat. Peste câteva luni, tânăra nevastă pleacă la tatăl ei, la nunta unui frate. Stan rămâne acasă după îndemnul lui Chirică.
"- Stăpâne ia acum a venit vremea să-i scoatem coasta cea de drac din femeia dumitate."
Sfătuit de servitorul lui, Stan trage la o casă alăturată de aceea a socrului său, unde șade "un tălpoi de babă", veche cunoștință de-a noastră. Dându-i bani buni, o face să ademenească pe nevastă-sa, aducând-o de peste drum cu copilul. Ea nu-l recunoaște și cade în păcat cu un om, pentru ea, necunoscut. Stan le îmbată bine pe amândouă, apoi ia copilul în fașă și pleacă acasă cu el. Când cele două femei se trezesc, nici copil, nici străin. După sfatul vrăjitoarei, nevasta lui Stan înfașă un motan în scutece și dă foc casei ca să justifice lipsa copilului, Pe babă, rămasă pe drumuri, nevasta lui Stan o pune într-un sac și o aduce acasă la ea în căruță. Acolo începe să se vaite bărbatului ei și să-i explice în felul ei lipsa copilului și cele întâmplate. Dar Chirică intră cu un ciocan, o daltă și un clește.
"- Ia mai bine s-o cenătuim. …
Atunci Ipate odată mi ți-o înfașă de coade, o trântește la pământ și o ține bine. Iar Chirică începe să-i numere coastele din stânga și când la a patra (număr patrat, bazic, n.n.), pune dalta, trântește cu ciocanul, o apucă cu cleștele și o dă afară. Apoi așează pielea la loc, pune el ce pune la rană și pe loc se tămăduiește.."
167 (171)Repetăm ce-am spus mai sus, ceea ce este uluitor e faptul că Diavolul desăvârșește ce a început Dumnezeu. O atare libertate de gândire ne duce mult dincolo de creștinism. Chirică face Evei ce a făcut Dumnezeu în rai lui Adam, adică îi scoate o coastă. Continuitatea e fără știrbire. Chirică completează opera lui Dumnezeu. Să citam textele din Geneză:
"Apoi Dumnezeu a zis: să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste pasările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele ce se mișcă pe pământ.
Dumnezeu a făcut pe om după chipul său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu: parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut".79
Cum facerea Evei e subsecventă, reiese din text că, inițial Dumnezeu l-a făcut pe Adam androgin, adică perfect, adică "după chipul și asemănarea lui", ceea ce arată caracterul androginic al lui Dumnezeu reprezentând principiul Dualității.80
Apoi mai încolo:
"Atunci Domnul Dumnezeu a zis: "nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el".
Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om și omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui și a închis carnea la locul ei.
Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om."81
Motivarea creației Evei din Biblie, este justă din cel mult punctul de vedere social și specific. În realitate, crearea femeii, deci a unui cuplu, oricât de primordial ar fi el, e o decădere față de unitatea androginică prealabilă, "după chipul și asemănarea lui Dumnezeu". Dumnezeu, care este deasupra timpului, știa viitoarea transgresiune a lui Adam. A creat pe Eva în vederea transgresiunii ei, care a fost prilejul proliferării genului uman. Mărginit de aceste limite, mitul scripturar are ceva sinistru. Așa cum este el justificat și completat în mitul reprodus de Creangă, își capătă justificarea.
Trebuie repetat că gestul lui Chirică e în totală continuitate cu gestul incipient al lui Dumnezeu. Același sânge mitic pulsează în aceeași arteră. Atunci, dacă Chirică scoate din femeie o coastă care e diabolică, adică negativă, însemnează, prin analogie, că și Dumnezeu a scos din Adam un element negativ. Eva simbolizează acest element negativ. După crearea
168 (172)femeii, Adam face cuplu cu ea, care însă nu poate fi comparată cu androginitatea lui primă. Crearea Evei permite lui Adam să se pozitiveze într-o anumită măsură, să-și recreeze un substitut de principialitate, transmis fiului său. Set și coborâtorul acestuia, Enoh: "Enoh a umblat cu Dumnezeusursa, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu",82 ceea ce se interpretează tradițional că Enoh nu a murit, ca profetul Ilie și Evanghelistul Ioan.
Așadar, Chirică perfectează ce a început Dumnezeu: în rai, Dumnezeu scoate o coastă din Adam și-o preface în femeie; Chirică scoate o coastă din femeie, pe firul unei riguroase continuități logice și ontologice, surplus de element negativ (yin) care împiedică realizarea complementarității. Domnul trece mâna lui Chirică pentru perfectare a ceea ce El a început în Paradis. În cazul acesta se mai poate vorbi de drac în sensul religios al termenului? Hotărât nu. Chirică e Demiurgul, noțiune eliminată din scripturile abrahamice, cel puțin în sensul lor literal. Demiurgul nu exercită un condominium cu Dumnezeu, nu e co-Creator, cum o afirmă ereziile dualiste. Ei formează lumea dintr-o materie primă existentă, împingând multiplicarea până la toate consecințele ei logice. Odată produsă Multiplicitatea, nu se poate opri la o fază intermediară; procesul trebuie continuat până la cantitatea discontinuă, adică până la atomizare. Ca să vorbim în termeni aristotelicieni, Dumnezeu infuzează Forma în Materie, Demiurgul preluând asupra lui finisarea. Privite astfel, entitatea și funcțiunea Demiurgului sunt firești, legitime, și întru nimic exclusive față de cel mai riguros Monoteism. Numai că în cazul acesta nu trebuie identificat Principiul Suprem cu Creatorul, care implică partener pe Șarpe.
În creștinism femeia (elementul negativ) este reabilitată de Maria, dar aceasta numai după ce "Kiriakos" a făcut operațiunile preliminare. Episodul biblic cu Eva și Șarpele, blestemarea lor, apare foarte exterior interpretat, în sensul literalist al cuvântului. Din perspectiva basmului nostru, e susceptibil de alt tâlc.
În adevăr, Domnul adresându-se Șarpelui și Evei, le spune: "aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei înțepa călcâiul" (Fac., III, 16.). Sub această formă a mitului se vede numai
169 (173)antagonismul. "Voi pune dușmănie între tine și sămânța ei." formulă considerată ca prima profeție mesianică. Orice antagonism însă se rezolvă inevitabil și necesar în complementarism, și atunci Eva și Șarpele formează o singură entitate, când cei doi termeni ai dualității rămân astfel ierarhizați (Eva pe planul superior și Șarpele pe planul inferior). Dumnezeu scoate pe Eva din Adam și Satan pe Șarpe din Eva, adică din Pasivitatea universală. Coasta lepădată devine Șarpe. Talmudul afirmă că Șarpele iese din Coasta lui Adam (indirect). Amândouă aspectele, benefic și malefic, sunt figurate simbolic, primul în Maria, Noua Evă, încoronată cu cele douăsprezece constelațiuni zodiacale, cu picioarele pe globul pământesc, "zdrobind" capul Șarpelui, adică purificându-l; în al doilea, în unele reprezentări, șarpele apare cu cap de femeie. Zdrobirea capului Șarpelui simbolizează "fixarea" umidului radical al cărui simbol este Șarpele. Este o imobilizare a labilității universale. Curenții telurici se transvazează în elementul virginal, circulând nestingheriți din măruntaiele pământului în slava cerului, coborând de acolo iar pe pământ, de jos în sus și de sus în jos. La această circulațiune face aluzie faimoasa formulă a Tablei de Smarald: Ascendit a terra in Coelo iterumque descendit in terra et recipit vim superiorum et inferiorumtrad..
(Se ridică din pământ în cer și din nou se coboară pe pământ și primește puterile celor de sus și celor de jos.)
Otrava Șarpelui e transmutată în licoare beatifică, în coroana de stele a Fecioarei, Eva răscumpărată. De altminteri, Zodiacul apare în unele figurații ca Șarpele Uroborosglosar ce-și mușcă coada.
Acest "Opus hierarchicum et catholicum", această restructurare, "rectificare" a întregului Univers nu e posibilă decât printr-o decantare a elementelor lui subtile urcând spre ceruri, drojdia, reziduurile căzând în jos. Acolo sunt la locul lor, cu funcția pozitivă de îngrășăminte ale rădăcinii Arborelui Lumii și cu aceea de "Sare", de fixativ, de bază ale influențelor cerești, dându-le posibilitatea să fie operante pe pământ.
E curios că, după Talmud, coasta pe care Dumnezeu o scoate din Adam era o coastă a acestuia și în același timp un Șarpe. Titanii au partea inferioară a trupului în formă de
170 (174)Șarpe, deci cu un sens net defavorabil. Pe de altă parte, alchimiștii reprezentau multiplicarea finală a Operei prin Cauda Pavoni, prin coada de păun. Ea reprezintă și aspectul beatific al multiplicității, diapreu și inepuizabil, extatic și înșelător când e privit exclusiv în el însuși. Păunul este pasărea Herei, mama Universului, cu o mie de ochi vrăjmășiți de spectacolul lumii. Omul trebuie să renunțe la toți și să-i sacrifice unicului ochi frontal care de altminteri îi însumează pe toți, întors spre Eternitate. Sacrificiul este foarte dureros, dar e condiția oricărei spiritualizări.
"Eva, prima Pandora" spuneau vechii hermetiști.
Iată acum sfârșitul basmului:
"- Ei stăpâne, iacă chiar azi mi s-au împlinit anii de slujbă. Rămâi de-acum sănătos, că eu măduc de unde am venit. Dar să știi de la mine și să spui și altora că te-a slujit un drac trei ani de zile, numai pentru un boț de mămăligă de pe teșitura din pădure și pentru un putregai de căpătâi, ce-i trebuie sub Talpa Iadului.
Și-atunci odată și înșfacă Chirică sacul cel de după horn cu babă cu tot și se face nevăzut."
Creangă nu o spune, dar credem că e în logica intimă a basmului să presupunem că, o dată cu sacul cu baba, Chirică ia și coasta pe care o scosese din femeie. E justa lui proprietate. E în ordinea procesului descendent al reziduurilor, coextensive cu rădăcina lumii, care este schema pe care se structurează întregul basm.
Care sunt reacțiunile lui Ipate?
"El era mâhnit de pierderea lui Chirică, care era bunătate de băiet și nu știa unde l-ar găsi, ca să-i mulțumească pentru atâtea binefaceri ce primise de la dânsul."
Sunt remarcabile totala lipsă de scrupule și de simț al culpabilității din partea lui Stan. Nici nu era cazul să le aibă. De la început a știut cu cine are de-a face și își utilizează colaboratorul ca pe o forță a naturii, aburul sau electricitatea de pildă.
"Dar Chirică era acum tocmai în iad și se desfăta în sânul lui Scaraoschi, iar codoașa de babă gemea sub talpa iadului"
(Cu coasta nevestei lui Stan în mână?)
Acest sfârșit de basm nu e spectaculos, tragic, faustian. Stan și Chirică se despart buni prieteni. Să se noteze diferența și progresul față de Dănilă Prepeleac, unde despărțirea numai
171 (175)cordială nu a fost. Explicația o aflăm în faptul că Stan Pățitul e cu o octavă mai sus decât Dănilă Prepeleac. Nici pe departe nu se poate vorbi de el în termeni de Bine și de Rău. Mitul are o puritate intelectuală de apolog taoist, sub haina de snoavă.
"Și după aceea, când fi spunea cumva, cineva câte ceva despre undeva, care era așa și nu așa",
ce incantațiune, ce invocare înfocată a Mayeiglosar! "Stan flutura din cap", ca Ahasverus ștergându-și din când în când spuma veacurilor de pe gură, și zicea:
"- Ia păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți, că eu sunt Stan Pățitul."
care a străbătut oceanul patimilor și a ajuns pe țărmul celălalt.
