Creanga de Aur

Creanga de Aur

Wer den Dichter will verstehen muss^vers. ins Dichten Lande gehen.

Goethe

Prezenta lucrare nu este ceea ce se numește în mod obișnuit un studiu de folclor; basmele lui Creangă sunt doar un punct de plecare, pretext și materie primă ale unor considerații strict adecvate și țesute pe știința simbolurilor, disciplină tradițională caracterizată ca imuabilă, unanimă, perenă, cu legi proprii coextensive cu acelea ale unui univers semnificativ și ierarhizat, misterios, dar nu absurd. A poseda această știință este a poseda Creanga de Aur și firul Ariadnei, simboluri complementare.

Creanga de Aur relevează o cărăruie acolo unde vedeai numai junglă. Firul Ariadnei lasă o dâră permanentă pe locul pășit și împiedică poteca să se mistuie în spatele exploratorului, ceea ce ar desființa orice posibilitate de întoarcere. Cum am dat suficiente precizări asupra mitului și asupra interpretărilor lui posibile, s-ar părea că o revenire e o muncă de Sisif. În realitate același obiect are perspective indefinite. Dar pe lângă aspectul doctrinar mai este și aspectul metodic al problemei. Cititorului îi trebuie o învățătură care să fie în același timp și o descărcare electrică. Vrăjmașul nostru de căpetenie este apatia mentală, cenușa formată de cadavrele noțiunilor sedimentate de secole. Straturile lor au înăbușit în omul modern Amintirea, Anamnesis^glosar, Dorul, Nostalgia obârșii izvorâte din intuiția intelectuală. Câți o mai au? Cert, foarte puțini. Filozofii moderni încearcă să umple butoiul Danaidelor, nu cu mai mult noroc decât fiicele lui Danaos¹. Această sensibilitate, această calificare pentru balsamul miturilor nu e o calitate psihică, ci e în strânsă afinitate cu intuiția intelectuală, al cărei simptom de autenticitate este.

Ne mărginim deci să reamintim principiul fundamental: mitul nu este invenție, nici convenție omenească. El coboară

de sus în jos pe verticală, fulgerat de un prototip uranic, fixându-se în virtutea legii de analogie inversă în entități fabuloase sau reale, afine cu principiile pe care le reprezintă prin continuitate existențială în lumea devenirii, constituind între ele un sistem de corelații, repetând inepuizabil o secvență de gesturi divine răscumpărătoare; prin ele, esența uranică se strecoară în substanța cosmosului, căruia îi este o hrană sacrificială; lipsită de ea, lumea s-ar destrăma într-o cenușă obscură.

Când mitul este măturat de pe cer de simunul abstracțiunilor, rămâne pe firmament un tabel cadrilat de noțiuni, fără mai mare importanță decât aceea a unei grile convențional ticluită, pur cantitativă, aplicabilă pe orice, egal lipsită în toate cazurile de virtute explicativă.

Avem numai o alternativă: sau cerul e o țesătură în care se încifrează hieroglife veșnice, armătură impalpabilă a tuturor gesturilor, artelor și meșteșugurilor; sau firmamentul se destramă în pulbere radioactivă. Cerul demitizat de astăzi a fost adânc presimțit de Eminescu din adolescență, în versuri dezolate;

Se poate ca bolta de sus să se spargă^vers., Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, Să văd cerul negru că lumile-și cerne Ca prăzi trecătoare a morții eterne.

Imprudenții care demitizează lumea sunt strict solidari cu mânuitorii neprevăzători ai dezintegrării nucleare. Neîngrădită de paradigme și scheme transcendente, energia dezlănțuită transformă cosmosul în haos.

Societățile tradiționale aveau rațiunea lor suficientă în mit; actualizau în ele și ambianță gestul primordial al zeilor, mai întâi printr-o prealabilă, excepțională și înnăscută sensibilitate la aspectul simbolic al lumii, apoi printr-o tehnică foarte precisă, rituală în esența ei, care, oricât de transcendentă ar fi fost fabula, o adapta la ambianță. Prin continuitatea stărilor de fire, cele mai mărunte fapte ale vieții zilnice erau susceptibile de sacralizare, de transfigurare în prototip. Omul murea când adormea, recrea lumea la răsăritul soarelui; fiecare gest pe care-l făcea în gospodăria, livada și țarina lui imita, în viața zilnică, gesturile Marelui Dulgher al Universului, Grădinarul stelelor, în jurul țărmului polar. Plugarul miezonoptic arând Tăria cu cei șapte boi ai Septentrionului în jurul țărușului

polar, răsturnând brazda, ara firmamentul, ogor, cel puțin tot atât de consistent ca bulgării din țarina lui. Putea să-și pască boii pe suhat numai pentru că, în cerul stelelor fixe, Arcturus din constelația Boarului paște etern cei șapte boi din Carul Mare, rotindu-se în jurul Polului. Apoi, în nopțile de iarnă, când moartea firii îl silea la o nemișcare contemplativă, condiție necesară a reînvierii ce va avea loc la echinocțiul viitor, incuba basme al căror sens imediat era tocmai această moarte și reînviere a lumii, prin pomenirea tribulațiilor unui principiu solar coborât în bezna lumii subterane, ca să dezrobească din captivitatea titanilor o esență luminoasă, un germene de aur, pe Iana, sora soarelui. Torsul basmului actualiza pe Iana Sânziana microcosmică în inima povestitorului, din aceea a ascultătorului și din firul de grâu încolțit sub omăt pe câmp, care își răsfrângea tânăra vigoare din nou asupra povestitorului. Era un joc de oglinzi inepuizabil, o horă de lumini în tot satul.

Una din notele esențiale în basmele noastre este moartea și reînvierea eroului. Mulți au văzut în aceasta moartea plantelor iarna și reînvierea lor primăvara. Dar dacă basmele ar simboliza numai moartea și reînvierea naturii vegetale, semnificația lor nu ar merge prea departe, oprindu-se, cum am spus, la pragul alegoriei. În realitate, tribulațiile eroului, ca și acelea ale anului, încifrează circuitul descendent și ascendent în lumea devenirii, pătimirile în universul formelor, ale unor idei eterne, care se sacrifică pentru răscumpărarea lumii, sub dublul aspect macrocosmic și microcosmic. Dacă se poate vorbi de cădere, atunci e voluntară, deliberată.

*

Probitatea, dar și o sinceritate spontană, ne îndeamnă să aducem un tribut de admirație, de recunoștință muncii de compilație erudită a cercetătorilor de folclor, chiar atunci când e întovărășită de lipsa de înțelegere a sensului simbolic al materialului cules. Acest material poate servi de punct de plecare unor considerații depășind competența etnografilor, fără comună măsură cu ea. Valoarea unei comori nu e în funcțiune de ceea ce crede despre ea cel ce-a descoperit-o. Totuși a descoperit-o.

Lucrarea lui Ovidiu Bârlea Poveștile lui Creangă este neprețuită pentru studierea rădăcinilor basmelor lui Creangă în glia noastră, și fără cunoașterea lor cum am putea contempla coroana cerească a arborilor? Paradigmele stelare ale basmelor se reflectă în rădăcinile lor, ca un fel de oglindire inversă. Studiul menționat înlătură definitiv prejudecata că basmele humuleșteanului nu pot fi categorisite, care ar fi permis autorului un anumit eclectism. Ca și cum ar fi o exclusivă! De aici până a spune că urâțenia e o garanție de autenticitate științifică nu mai e decât un pas și nu sunt puțini cei ce l-au făcut. Sunt basme înregistrate de magnetofon de o inimaginabilă vulgaritate, dar cu simboluri admirabile, chiar în cartea lui O. Bârlea. Asta impune alternativa că basmele redate într-o înaltă ținută artistică sunt lipsite de valoare hieroglifică? În realitate acest ultim sens este independent de forma lui. Soarele se reflectă cu o egală nepăsare într-un lac de munte sau într-o baltă.

Numeroasele variante culese de O. Bârlea sporesc valoarea simbolică a prototipului pentru că evidențiază aspecte ale mitului care sunt în realitate, perspective diferite ce se exclud, pentru acela ce se mărginește numai la sensul literal. Conspectul mitului se efectuează într-un demers spiral nu linear. De pildă, faptul că uneori capra din fabulă are trei iezi, alteori șapte, pare să impună o exclusivă pe linie dreaptă pentru acel ce se mulțumește cu sensul literal al mitului. Cercetătorul care caută "la substantifique moelle", cum o spune un alt scriitor criptic atât de asemănător cu Creangă, Rabelais, nu se găsește într-un impas.

Revenind la exemplul de mai sus, când sunt trei iezi e vorba de regenții celor trei lumi, ai Triregnului, Infern, Ocean, Ceruri, numiți în tradiția greacă Hades, Poseidon, Zeus; când sunt șapte, desemnează polii celor șapte ceruri planetare sau Septentrionul. Versiunile în care iezii mai mor ireversibil sfâșiați de lup nu exclud pe acelea unde ei învie, revărsați la lumină de fiara expirândă (ca și în cazul Scufiței Roșii). Un mit merge numai până la moarte, celălalt până la reînviere. Nici o contradicție. Și într-un caz și în celălalt, lupul Fenris sfâșie întregul univers, dar un ciclu expirând dă naștere imediat unui ciclu subsecvent. Moartea și reînvierea sunt cele două fețe solidare, complementare și consecutive al aceluiași

fenomen, regentat de legea fundamentală a universului: dezintegrare și reintegrare, corupție și regenerare, Solve Coagula^glosar.

Diferitele variante își cufundă undița la adâncimi diferite ale pânzei de apă, de importanță diversă. Prin sonde inegale, genunea își dezvăluie tainele.

*

Majoritatea variantelor citate de Ovidiu Bârlea este culeasă în țara noastră: "poveștile străine sunt cu totul sporadice în bibliotecile noastre, ne-am mărginit la consultarea lucrărilor cu caracter enciclopedic ale lui Bolte-Polivka, St. Thomson și la Handwörterbuch des deutschen Märchen^trad..²

O constatare se impune de la început, indiscutabilă: aria de răspândire a basmelor e mai mult o pată geografică, nu o spirală indicând un curent. Cu alte cuvinte cercetătorii nu au putut determina un centru sigur al ei de unde să se răspândească centrifug. În lipsa lui putem admite poligeneza. Faptul acesta e de mult cunoscut, dar pentru editorul român, cartea lui O. Bârlea aduce precizări și exemplificări, negăsibile la noi. Citām:

"Capra cu trei iezi este larg răspândită în Europa, sporadic și prin Asia (India, China), Africa și America. Documentar, basmul este întâlnit întâia oară în literatura latină în fabula despre Romulus (și Remus), în forma cea mai simplă."³ Ne întrebăm de ce O. Bârlea uită pe Zeus alăptat de capra Amaltheea?

"Basmul Ivan Turbincă trebuie să aibă o vechime considerabilă, fiind atestat în literatura greacă și ebraică… Bolte și Plivka văd în comanda de intrare (în turbincă), o rămășiță dintr-o veche formulă de descântec, prin care spiritele rele erau închise."⁴

"Basmul (Povestea Porcului, n.n.) se întinde pe o arie considerabilă din Europa până în India și Indonezia, apoi în Africa și în America, cu o frecvență rar întâlnită. El este în același timp unul din foarte puținele basme atestate încă din antichitatea clasică, prin faptul că a fost inserat de scriitorul latin (Apuleius, în romanul Măgarul de Aur, n.n.) din al II-lea secol al erei noastre (…) nu basmul popular descinde din

romanul Apuleius ci, dimpotrivă, scriitorul latin a preluat din circulația orală acest basm."⁵

"Catalogul Aarne-Thompson (ediția 1961) înfățișează tipul (Harap-Alb, n.n.) răspândit în toată Europa, în Turcia, India, apoi în unele țări ale Americii Latine, unde basmul a ajuns prin coloniști. În realitate Bolte-Polivka și după ei Thompson, au inclus în acest tip toate variantele care conțineau ideea centrală a tipului: strădania impostorului în a cauza pierderea adevăratului moștenitor de tron."⁶

Și așa mai departe, pentru toate basmele. Cele câteva exemple sunt concludente. Aproape că nu mai e necesar să spunem că echivalentele se găsesc pe glob nu numai pentru poveștile lui Creangă, ci pentru orice basm autentic, de oriunde ar fi el.

Reiese că nu se poate indica, nici cu aproximație bârlogul, țâșnitura originară a unui basm, prin urmare nici itinerarul lui pe plan orizontal deoarece îl regăsim pretutindeni. Impasul e total. Ce putem spune, când constatăm în mitologia chinezească prezența unor Verde Împărat, Alb Împărat, Roșu Împărat, ca și în basmele noastre? Să le fi luat de la chinezi? Că le-au luat chinezii de la noi este și mai greu de mistuit, ori mai știi minune?

Căliman este un nume de ființă, reală sau mitică, și de munte în țara noastră, la bulgari, Koloman și Kelemen la unguri, Calman la evrei; grecii aveau pe Kaeonimus, simplă metateză, etruscii aveau pe Lucumon. Dar tocmai la antipozi, vechea insulă Borneo și-a reluat o dată cu independența anticul nume de Kaliman-Tan. Cel mai înalt munte din Africa este Kaliman-Giaro. Klmn sunt litere ce se succed mai în toate alfabetele. În angelologia arabă este numele Îngerului din colțul sudic al tronului cu opt colțuri, al Tronului ceresc. Cum am putea stabili o filiație, sau măcar o înrudire între aceste diverse toponimii și omonimii? Realitatea este că pe plan orizontal, tribulația miturilor se rătăcește în labirint fără ieșire, e un ghem fără Ariadnă, o încâlcitură de ață ce se rupe la fiece moment când tragi de ea.

E cu totul altceva când, celor două dimensiuni ale planului orizontal le adăugăm, cum e și firesc, în spațiul nostru dimensiunea verticală, cu alte cuvinte când admitem pentru basm posibilitatea unei monogeneze din Tradiția Primordială,

simultan transcendentă și fundamentală, rădăcină necesară, inevitabilă, a multiplicității. Căci noțiunea pluralității, a diversității e un pur nonsens fără o unitate presupusă, prealabilă și cauzală. Orice organism își are o obârșie punct; e în forța lucrurilor ca folclorul în aspectele lui esențiale, și el organic, să fie un arbore cu o sută de mii de frunze, cu o mie de crengi și rămurele, dar cu o rădăcină unică, invizibilă și necesară.

Avem impresia că René Guénon a fost primul care a pus exact problema. Am citat punctul său de vedere asupra așa-zisului folclor în Mitul sub cerul stelelor fixe. Vom reveni, fără teamă de repetiție, asupra acestei doctrine care e inepuizabilă prin implicațiile ei și șio vom face același lucru ori de câte ori va fi cazul. Doctrina e fundamentală și ea singură dă cheia miturilor. Într-un studiu despre Graal^glosar, unul din cele mai importante mituri ale omenirii, Guénon observa:

"Concepția însăși a folclorului, așa cum e înțeleasă în mod obișnuit, se bazează pe o idee radical falsă, ideea că există "creații populare", produse spontan de masa poporului (…) interesul profund al tuturor tradițiilor zise populare, rezidă mai ales în faptul că nu sunt de origine populară; și vom adăuga că, dacă e vorba, cum e cazul aproape întotdeauna, de elementele tradiționale, în adevăratul sens al cuvântului, oricât de deformate, micșorate sau fragmentate ar fi ele uneori, ca și de lucruri având o valoare simbolică reală, toate acestea, departe de a fi de origine populară, nu sunt nici măcar de origine umană. Poate fi popular numai faptul supraviețuirii când elementele acestea aparțin unor forme tradiționale dispărute (…) Poporul conservă astfel, fără să le înțeleagă, sfărâmăturile vechilor tradiții, urcându-se uneori la un trecut atât de îndepărtat, că ar fi imposibil de determinat și din această cauză ne mulțumim să le raportăm la domeniul obscur al preistoriei. Astfel poporul împlinește funcția unei memorii colective mai mult sau mai puțin "subconștientă", al cărui conținut vine vădit din altă parte. (Notă în text: e o funcție esențial "lunară" și e de remarcat că, după Astrologie, masa populară corespunde efectiv lunii, ceea ce, în același timp, indică bine caracterul său pur pasiv, incapabil de inițiativă și de spontaneitate). De mirare e că, atunci când ajungi în străfundul lucrurilor, constați că ceea ce s-a conservat astfel,

sub o formă mai mult sau mai puțin învăluită, e o sumă considerabilă de date de ordin esoteric, adică tot ce poate fi mai puțin popular prin esență; și acest fapt sugerează prin el însuși o explicație pe care ne vom mărgini s-o indicăm în câteva cuvinte. Când o formă tradițională e pe punctul de a se stinge, ultimii ei reprezentanți pot, în mod voluntar, să încredințeze acestei memorii colective de care am vorbit, ceea ce, altfel, s-ar pierde ireversibil; este, în definitiv, singurul mijloc de a salva ce mai poate fi salvat, într-o anumită măsură; și, în același timp, incomprehensiunea naturală a masei e o garanție suficientă că elementul esoteric nu va dispărea, ci va rămâne ca un fel de mărturie a trecutului, pentru acei care, în alte timpuri, vor fi capabili să-l înțeleagă".⁷

Mai încolo, Guénon observă că elementele din tradiția dispărută s-au putut conserva mai târziu decât se crede chiar și după instaurarea unei tradiții care i-a luat locul, prin organizații secrete. Guénon se referă la tradiția druidică, supraviețuind probabil câteva secole după triumful creștinismului. Credem că acest lucru e și mai adevărat în ce privește tradiția dacică, pătrunderea masivă a creștinismului în țările noastre fiind mult mai tardivă decât în Bretania și Galia.

Cu privire la modurile, uneori incoerente și insignifiante, în care sunt relatate miturile, Guénon scrie că "ești ispitit să te gândești că autorul nu știa despre ce vorbea; nu e totdeauna așa, fiindcă se întâmplă deseori că obscuritățile, uneori contradicțiile sunt perfect voite și că detaliile inutile au avut scopul de a rătăci atenția profanilor, după cum un simbol poate fi disimulat intenționat într-un motiv de ornamentație arhitecturală mai mult sau mai puțin complicat; în Evul Mediu mai ales, exemplele de acest gen abundă, dacă n-ar fi decât la Dante și la "Fedeli d'Amore^glosar".⁸

Ceea ce spune autorul despre caracterul uneori incoerent și contradictoriu al miturilor este exemplificat prin cele ce spuneam mai sus despre nepotrivirile aparente ale basmelor când, de pildă, vorbesc, uneori de trei iezi, alteori de șapte, când pomenesc sau nu de reînvierea lor. Redactările divergente se integrează într-un tot și în același timp derutează indiscreția lui Caliban.

La început aceste reliquae ale tradițiilor dispărute, erau strict orale, imuabilitatea clasei țărănești garantându-le

ortodoxia și păstrarea neștirbită; pe măsura modernizării lumii și a prefacerilor sociale din ce în ce mai seismice și mai dese, a devenit necesară și așternerea lor în scris; scripta manent.

De aceea, gradul de conștiință și de luciditate al redactorilor în ceea ce privește tâlcul adânc al miturilor pe care le așterneau pe hârtie are o importanță cu totul secundară. E posibil ca Ion Creangă să fi fost o piesă de racord între lumea exterioară și o organizație secretă de povestași cu caracter inițiatic, ceea ce implica, din partea lui Creangă un grad de conștiință și de luciditate asupra basmelor apărute sub emblema lui; e posibil ca alți culegători să fi fost cu totul lipsiți de ea; faptul nu are importanță. Valoarea miturilor e intrinsecă, independentă de ignoranța sau cunoașterea redactorului.

Dante scria în perfectă cunoștință de cauză: Chrétien de Troyes, Robert de Borron și mulți alții au fost probabil mult mai puțin conștienți de ceea ce exprimau și poate că unii din ei n-au fost deloc; dar puțin importă în fond, pentru că, dacă în spatele lor se afla o organizație inițiatică, primejdia unei deformări datorită incomprehensiunii lor se găsea înlăturată, această organizație putând să-i călăuzească mereu fără ca ei să-și dea seama fie prin intermediul unora din membri, dându-le elementele de pus în lucru, fie prin sugestii sau influențe de alt gen, mai subtile și mai puțin "tangibile", dar nu mai puțin reale, nici mai puțin eficace."⁹

Cum se vede, Guénon consideră basmele ca niște reziduuri ale tradițiilor esoterice dispărute. Nu s-ar putea ține seamă și de altă posibilitate? Anume cazul unei concomitențe a basmului cu doctrina inițiatică pe care o prezenta mascat, aceasta din urmă fiind rezervată unui cerc foarte restrâns, capabil să primească lumina direct, primul destinat celorlalți oameni, care vedeau numai umbrele, ca în caverna platoniciană, în măsura gradului de permeabilitate a ascultătorului? "Vouă vă e dat să ascultați adevărul de-a dreptul, ceilalți îl știu prin parabole." Căci și basmul și parabola vehiculează influențele spirituale în alt mod, mai însă și el. Coșbuc chintesenția basmul, cu bună dreptate, la Moarte și Reînviere, la Metamorfoză. Or, acesta este specificul definitoriu, elementul central și esențial al tuturor religiilor, fără a excepta creștinismul. Avem o dovadă în faptul că

miturile circulau în lumea antică sub formă de fabulă, fără a aduce vreun prejudiciu realității incontestabile a existenței concomitente a sanctuarelor de la Eleusis, Samotrace, Cumae, Teba și nenumăratele alte locuri, unde recipiendarul realiza tehnic, ritual și efectiv ceea ce la șezători era numai povestit de rapsozi. Am putea spune că inițierea și basmul vehiculau o dublă circulație a adevărului, una prin circuitul sanguin, celălalt prin limfa organismului social.

Și în basmele românești, elementul esențial, rațiunea suficientă, este Moartea și Transfigurarea. Această simplă constatare de fapt postulează și implică în mod necesar, precum circumferința centrul ei, existența unor sanctuare necunoscute în care mitul, despicat până la miez, era realizat în măduvă de participantul la mister printr-un ritual adecvat. Dar vom mai avea de vorbit despre aceste lucruri destul de obscure în tenuitatea lor, cu intervențiuni calitative, pe care o simplă reproducere pe hârtie de calc nu e suficientă ca să o fixeze.

*

Aceasta fiind natura adâncă a basmelor, e normal ca în labirintul operei lui Creangă să nu se poată intra și ieși decât cu Creanga de Aur în mână, cu firul Ariadnei în cealaltă; e necesar un răgaz ca să facem câteva precizări asupra acestor simboluri.

Cititorul român cunoaște Creanga de Aur din romanul cu același nume al lui Mihail Sadoveanu. Aceia pe care i-a îmboldit curiozitatea au mai aflat că sub numele de creangă de salcâm se află una din tainele masoneriei. Și pentru ca să nu lipsească profanarea nici aici, Creanga de Aur servește de emblemă celei mai importante părți a operei lui J.G. Frazer (The Golden Bough^trad.) în mărginita interpretare pe care o dă miturilor, redusă exclusiv la fenomenul de primenire a naturii.

În copiosul volum rezumativ al acesteia, autorul reproduce în pagina de gardă o copie după celebrul tablou al lui Turner, purtând același nume.

"Cine nu cunoaște tabloul Creanga de Aur al lui Turner? Scena, luminată de lucirea aurie în care imaginația și mintea divină a lui Turner învăluia, transfigurând chiar și cel mai

minunat peisaj natural, este o vedere a micului lac pierdut în pădurea din Nemia - "oglinda Dianei", cum îl numeau cei vechi. Cine i-a văzut o dată apa clipocind calm într-o vale înfrunzită în colinele albane nu-l va mai uita niciodată".¹⁰ Lacul apare ca o vatră de flăcări apoloniene; lacul, fiind "oglinda Dianei", devine o licoare a celor doi frați gemeni divini, un lac androgin, o apă de foc, deci băutura de nemurire. Se vede că Turner știa mai multe decât Frazer.

Câteva case înconjoară lacul; în primul plan, la stânga, o poartă sau o stâncă netezită, verticală, cu niște ieroglife nedescifrabile, care însă trebuie să fi avut un sens pentru Turner.

"În această dumbravă sacră creștea un arbore în jurul căruia putea fi văzut furișându-se în tot cursul zilei, și poate și târziu în noapte, un personaj cu înfățișare amenințătoare. În mână ținea o sabie scoasă din teacă și scruta bănuitor împrejurimile ca și cum în fiecare clipă s-ar fi așteptat să fie atacat de vreun dușman. Era preot și ucigaș, și omul pe care se străduia să-l zărească urma să-l ucidă, mai curând sau mai târziu, și să dețină sacerdoțiul în locul său. Aceasta era legea sanctuarului. Un candidat la sacerdoție nu putea urma în funcție decât asasinându-l pe preot, și, după ce îl asasina își păstra funcția până când era asasinat la rându-i de un nou candidat, mai puternic sau mai îndemânatic."¹¹

Frazer se arată uluit și nu puțin scandalizat de acest "obicei barbar". În realitate, lăsând sentimentalitatea la o parte, e vorba de perpetuarea și continuitatea neștirbită a unei funcțiuni tradiționale. Viul devenea frate de sânge cu mortul, printr-o transfuzie mistică. Omorâtorul moștenea pe predecesorul și pe victima sa, preluând nu numai funcția lui, dar și agregatul său psihic, cum se întâmplă cu tulku-rile tibetane. O vibrație se perpetua prin alternanțe de viață și de moarte.

Tot Frazer ne povestește substratul mitic al faptului: cultul Dianei a fost instituit la Nemi, de Oreste, care, după ce a omorât pe Thoas, regele Chersonezului tauric (Crimeea actuală), a fugit cu sora lui, Ifigenia, preoteasa Dianei, în Italia, luând cu ei xoanul Dianei taurice. La moartea lui Oreste, osemintele i-au fost duse la Roma și îngropate în fața templului lui Saturn, pe râpa capitolină, lângă templul

Concordiei. Ritul sângeros pe care legenda îl atribuie Dianei taurice e familiar acelora care-și cunosc autorii; orice străin ce debarca pe țărm era sacrificat pe altarul zeiței. Dar transportat în Italia, ritul a luat o formă îndulcită. În incinta sanctuarului de la Nemi, se ridica un anumit arbore, din care nici o cracă nu trebuia ruptă. Numai un sclav fugitiv putea încerca să rupă una din ramuri. Reușita acestei încercări îi permitea să atace pe preot în luptă și, dacă reușea să-l omoare, domnea în locul lui, cu numele de rege al Pădurii (Rex Nemorensis).

După părerea celor vechi, ramura fatidică era Creanga de Aur, pe care Enea, din ordinul Sibilei, a cules-o, înainte de a întreprinde primejdioasa lui călătorie în țara umbrelor. Fuga sclavului reprezenta fuga lui Oreste; lupta sa cu preotul era o reminiscență a sacrificiilor omenești oferite Dianei taurice. Regula succesiunii prin gladiu a fost observată până la epoca imperială.

Cum este indicat să mergi la izvoarele accesibile cele mai autorizate ale unei tradiții, recurgerea la Virgiliu, autoritate primă privind Creanga de Aur, se impune. Care e copacul din care trebuie culeasă? Cum trebuie culeasă și în ce scop e folosită? Indicații de folosire a ei găsim în cartea a șasea a Eneidei, unde se descrie coborârea lui Aeneas în Infern, repetând gestul lui Tamuz, Ghilgameș, Orfeu, Ulise, Făt-Frumos, anticipând gestul identic al îndepărtatului, dar autenticului, urmaș și discipol al lui Virgiliu, Dante Alighieri. Firul continuității tradiționale e neștirbit.

Dar se pune întrebarea: de ce orice cucerire activă a cerurilor luminoase, a înălțimilor și a stărilor superioare de fire este condiționată de o prealabilă coborâre în întuneric, în abis, în stările inferioare de fire? Pentru că moartea condiționează reînvierea, pentru că Tod und Verklärung^trad. (moarte și transfigurare) constutie un cuplu inseparabil cu termeni consecutivi.

"Cerurile sunt stările superioare de fire; Infernul, cum i-o arată de altminteri numele, cuprinde stările inferioare; și când spunem superior și inferior, trebuie înțeles în raport cu starea omenească sau terestră, care e luată în mod natural ca termen de comparație, pentru că e punctul de plecare, prin forța lucrurilor. Inițierea adevărată, fiind o luare de posesiune conștientă a stărilor superioare, e ușor de înțeles că e descrisă

simbolic ca o ascensiune sau ca o călătorie cerească; dar cineva se poate întreba de ce această ascensiune trebuie să fie precedată de o coborâre în Infern. Sunt mai multe motive pe care nu le-am putea expune complet fără a intra în dezvoltări prea lungi, care ne-ar târî departe de subiectul special al prezentului studiu; vom spune numai acestea: pe de o parte, această coborâre e ca o recapitulare a stărilor care preced logic starea umană, determinându-i condițiunile particulare și care trebuie să participe la "transformarea" ce va să se împlinească; pe de altă parte, permite manifestarea, după anumite modalități, a posibilităților de ordin inferior pe care ființa le poartă în stare nedevelopată și care trebuie eliminate înainte de a-i fi posibil să parvină la realizarea stărilor sale superioare. Trebuie observat că nu poate fi vorba pentru ființă să se întoarcă efectiv la stări prin care a mai trecut; nu poate explora aceste stări decât indirect, luând cunoștință de urmele, de dârele pe care le-au lăsat în regiunile cele mai obscure ale stării umane; de aceea Infernul este reprezentat simbolic, ca fiind situat în interiorul pământului. Din contra, Cerurile sunt realmente stările superioare și nu numai oglindirea lor în starea umană, ale cărei cele mai înalte prelungiri nu constituie decât regiunea intermediară sau Purgatoriul, muntele pe al cărui vârf, Dante așază Paradisul terestru. Ținta reală a inițierii, nu e numai restaurarea "stării edenice, care nu e decât o etapă a drumului care trebuie să ducă mai sus, deoarece dincolo de această etapă începe în adevăr "călătoria cerească"; această țintă e cucerirea activă a stărilor supraumane, fiindcă, cum Dante o repetă după Evanghelie, "Regnum coelorum violenza pate^trad." (Paradiso, XX, 94.), și aici e una din diferențele esențiale care există între inițiați și mistici."¹²

Ținând seama de analogia dintre Macrocosm și Microcosm, Infernul e identificat cu o matrice. Până și în psihologia modernă se află o oglindire deformată și redusă la aspectele inferioare ale acestor adevăruri, prin pritocirea mlaștinilor din inconștient. Coborârea în Infern are o asemănare, până la un anumit punct, cu acel "regressum in utero" de care se vorbește în psihanaliză, regres urmărind sleirea reziduurilor nocive din subliminal, prin punerea lor în lumina conștientului. Rezultatul însă este aducerea la suprafață a monștrilor al căror

habitat normal este bezna. Larvele orbite de Creanga de Aur trebuie stârpite în iad, nu dezlănțuindu-le în lumea noastră. Finalitatea adevăratului voiaj infernal nu e revenirea la starea infantilă, mai puțin la cea fatală, ci epuizarea dârelor ce le-au lăsat în noi, în ființa noastră prezentă. Trebuie smulși colții Dragonului, nu semănați pe glie, de unde îndată răsar ca giganții. Guénon insistă pe drept asupra faptului că este o "recapitulare a stărilor care preced logic starea umană", nu de reactualizarea lor, posibilități ce trebuie epuizate înainte de a trece la realizarea stărilor superioare; repetăm că nu poate fi vorba, pentru ființă, de o reîntoarcere efectivă la stări prin care a mai trecut, ci de o luare de cunoștință indirectă a urmelor ce ele le-au lăsat în regiunile cele mai obscure ale ființei umane.

Reiese că această călătorie în Infern nu e eficace decât dacă îi este călăuză lumina "intelectuală", luciditatea neșovăită, fără clipire, sub sancțiune de catastrofă. Acest element de continuitate, de permanență intelectuală, e simbolizat de Creanga de Aur, gaj de Înviere și de Nemurire, pentru că menține în cursul lui descensus Inferni, amintirea și chiar prezența reală a cerurilor luminoase și a Arborelui Lumii.

Guénon atrage atenția, că e foarte contestabilă identificarea Crengii de Aur, cu cârja sau cu varga, care sub forme diverse, se întâlnesc în general în simbolismul tradițional, adăugând în notă: ar fi mult mai just să fie asimilată Creanga de Aur cu vâscul drudic, cu ramura de salcâm din unele rituri de inițiere, fără a mai vorbi de ramurile de finic de la Florii, "chezășie de înviere și de nemurire".¹³

Cum reaminteam, Virgiliu povestește coborârea lui Enea în Infern, în cartea VI din Eneida. Înainte de a se încumeta, eroul consultă pe Sibila din Cumae care-l învață:

"Dacă ți-i dorul atât, dacă râvna-așa mare ți-e-n suflet^vers., Ca să străbați ale Stixului bălți, de două ori, negrul Tartar să-l vezi, dacă-ți place să-ncerci o nebună ispravă, Iată ce e de făcut mai întâi. O crenguță de aur - Varga mlădie și frunzele - arbor stufos o ascunde Și-i închinată Junonei din iad; pe aceasta, dumbrava Toată-o acoperă, umbre o-nchid în adâncuri de vale. Nu este dat să pătrunzi a pământului tainiță-afundă, Fără-a-i culege-nainte copacului rodul de aur. Să i se-aducă aceasta ca dar, Proserpina cea mândră

A hotărât. Și crenguța de-i ruptă, o alta răsare^vers., Și ea de aur, frunziș la fel căpătând ca podoabă. Cat-o cu grijă pe sus, cu ochii, și-odată găsită, Ia-o cu mâna pios, căci ușor și de voie-ți urmează, Dacă ursita te cheamă: altfel, cu puterile toate N-o poți înfrânge, cu fierul cel aspru n-ajungi a o smulge."¹⁴

Proserpina, soția lui Pluton, este regina Infernului, dar caracterul și misiunea ei sunt mult mai complexe decât o indică titulatura. Fiică a lui Jupiter și a lui Ceres, mamă universală a vieții în lume, a grânelor, a întregii vegetații, ea a fost răpită, pe când culegea flori cu prietenele ei, de Pluton, care și-a făcut-o soție. De atunci, ea domnește în Hades, dar tocmai de aceea e însuflețitoarea extermităților înghețate ale lumii. Acolo unde scrie pe portal, "Lasciate ogni speranza", ea este încă ultima speranță, pentru vremurile când timpul se va stinge și el. Se urcă o parte a anului în Olimp, pentru a-și reînnoi forțele la izvor. A oferi, cum spune Virgiliu, Proserpinei Creanga de Aur, înseamnă a te legitima, a-i dovedi că te-ai cufundat în Infern pentru catharsis, de bună voie, nu damnat, nici condamnat, că firul de aur al Continuității e între degetele tale, vestigiu al Cerurilor; atunci și numai atunci, "îngrozitoarea Persefonă", cum îi spune Homer, devine Eleusinia, Prea Milostiva, iar purtătorul ramurii de aur devine fiul ei adoptiv. Ea îl întoarce spre lumină, "a rivider le stelle" (spre a revedea stelele), ultimul gest al lui Dante în Infern, în momentul când Florentinul revede Tăria. Aurul Crengii e o specificare a aurului solar. Între creangă și soarele spiritual se toarce un fir noetic fără știrbire, care este firul Ariadnei, continuitatea Intelectului unind multiplicitatea și diversitatea stărilor de Fire prin centrul lor. Așa că putem răspunde, mai precis, la întrebarea ce este Creanga de Aur: este Unicitatea în multiplicitate, dâra pe care o adulmecă copoiul pe urma vânatului sacru; mai existențial și mai pregnant, este nostalgia începuturilor, Dorul totdeauna prezent, luat în sensul lui cel mai înalt și mai adânc; este acea tendință polară care împinge pe Feții-Frumoși pe o linie îngustă spre finalitatea lor, călăuziți în sensul de direcție ce-l au ca păsările migratoare spre tărâmul nevăzut. Acesta este aspectul psihic și existențial al Crengii de Aur și cine o slujește cu credință până la capăt, o depune în mod necesar la

picioarele Proserpinei chiar sub înfățișarea vreunei Ilene Cosânzene.

Aici, exemplificările acestei nostalgii bazale sunt argumentele cele mai convingătoare. Iată două:

"Trecu dealuri, văi, colnice, străbătu păduri întunecate și de picior neumblate, dete prin smârcuri și lăcoviște. Se frământă cu firea voinicul, cerceta, căuta, întreba; dar nici o ispravă nu-mi făcea. Cu inima înfrântă, cu sufletul zdrobit de mâhnire și de dogorul dragostei într-însul, umbla ca un smeu și ca un leu paraleu, dar toate în deșert, Uneori îl bătea gândurile să-și facă seama singur, să se dea la râpă, ori să-și sfarme capul de colții de piatră de prin munți; dar parcă îi spunea inima că odată, odată, o să se sfârșească toate necazurile sale și deodată își venea în sine și se punea din nou pe drum, mai cu hărnicie și mai tare în credință, că cine caută cu amănuntul și cu stăruință trebuie să găsească și gândul să și-l izbândească". (P. Ispirescu, Zâna Zânelor)

Acesta este simbolul direct al Crengii de Aur. E elementul unificator al dispersiunii, e talismanul, legitimația pe care o arăți lui Charon, dar și celor mai înalți îngeri. În pădurea sălbatică și întunecată a ființei noastre (la "selva oscura" dantescă), în mlaștinile ei proliferează neistovit prin sciziparitate șerpii și balaurii păcatului, ai viciului, ai împrăștierii, pe lângă care se află arborele opac și el, dar adăpostind, după spusa lui Virgiliu, între crengile stufoase ramura de aur, terminus-ul, dâra, oglindirea în lumea noastră interioară a Arborelui Lumii; ea ne deschide o cale prin pădurea blestemată, în care ne pândesc cele trei fiare dantești: leul, linxul și lupoaica, pădure pe care Creangă o descrie cu înfiorare:

"Și când ciocârlanul pe jos, când drumeața pe sus; când ea pe jos, când el pe sus. Și când biata drumeață nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocârlanul o lua pe aripioarele sale și o ducea. Și tot așa mergând ei încă un an de zile, cu mare greutate și zdruncin, au trecut peste nenumărate țări și mări și prin codri și pustietăți așa de îngrozitoare, în care foișgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fărmăcători, vidre cu câte douăzeci și patru de capete și altă mulțime nenumărate de gângănii și jigănii înspăimântare, care stăteau cu gurile căscate, numai și numai să-i înghițe; despre a căror lăcomie, viclenie și răutate nu-i cu putință să povestească limba omenească". (Povestea Porcului)

Aici Creanga de Aur e reprezentată de furca, de vârtelnița, de tipsia cu cloșca cu puii de aur dăruite ei de cele trei surori, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri și Sfânta Duminică, daruri supranaturale prezente în viermuitul naturii.

Și exilată în mijlocul unei omeniri sordide, găsim Creanga de Aur în sorcova purtată ca o ramură înflorită, oferindu-se să ne conducă din capătul unui an în prima zi a celui nou.

În alte basme, Creanga de Aur se înfățișează ca o "cosiță de aur" a Ilenei Cosânzeze. Întrebându-și calul năzdrăvan, Galben de Soare, dacă s-o lase sau să o ia, auzi răspunsul:

"De o vei lua te vei căi; de nu o vei lua, iarăși te vei căi; dară mai bine să o iei."

*

Creanga de Aur, care crește dintr-un copac întunecat este deci la rândul ei tot un arbore, dar fără rădăcini telurice, ca și vâscul druizilor. Și aceasta este principala ei caracterizare: lipsindu-i rădăcinile, îi lipsesc elementele titanice, asurice, infernale și se înțelege de ce înaintea ei se deschide poarta iadului, căruia și lui îi reamintește că e o posibilitate divină. De aici precauțiile cu care druizii culegeau echivalentul ei, vâscul, de pe stejarul sfânt. Îl desprindeau cu o seceră de aur, într-o anume noapte a anului, culegându-l într-un ștergar de mătase.

Cum am mai spus Creanga de Aur e o legitimație pentru cine o posedă, o pecete, o stea în frunte, firul de continuitate între stări de fire ierarhizate. Reflexul temporal al acestei continuități, este perpetuitatea unei funcțiuni tradiționale de-a lungul veacurilor. Chiar în romanul cu același nume al lui Sadoveanu, Kesarion Breb preia Creanga de Aur și funcțiunea de la predecesorul său și devine astfel, "ultimul Dekeneus".

*

Merg agale prin livezile Persefonei ca să nu sperii vânatul, fără grabă spre ținta indicibilă, fiindcă drumul cel mai scurt spre centru este spirala. Vom mai întârzia la Creanga de Aur, privind cu coada ochiului, departe spre orizont.

Versiunea cu cele mai multe detalii și descrieri ale "Crengii de Aur", din cele ce ne-au fost accesibile, am găsit-o în basmul lui P. Ispirescu: Cele douăsprezece fete de împărat și Palatul fermecat.

Atunci, când odată era niciodată, se afla un ciobănaș într-un sat, orfan de părinți, care-și ferea finalitatea, entelehia în cuibul simplicității; "se arată prostănac" spune Ispirescu și ceilalți îl porecliseră: căscăundul satului".

"Într-o zi de primăvară, ostenit fiind tot umblând după vaci, se dete la umbra unui copaci mare și stufos și adormi. Își și alesese, vezi, loc pentru așa ceva. Era o vâlcea împodobită cu fel de fel de floricele, toate înflorite, de păreau că dă ghies omului să treacă printre ele. Ceva mai cât colo, era un pârâiaș, a cărui obârșie venea dintr-un șipot de apă ce ieșea din coasta unui deluleț, șerpuia printre brusturi și alte buruieni pe unde-și făcuse loc și susurul apei parcă te îndemna la somn. Copaciul sub care se adumbrise era măreț, parcă se lupta ca să ajungă la nouri. Printre crăcile lui întinse, se giugiuleau păsărelele și-și făceau cuiburi; numai ascultând cineva ciripirile lor, se aprindea într-însul focul dragostei. Desișul frunzelor sale făcea o umbră de parcă rămâneai la ea (expresie bizară, "de parcă te scufundai în ea"? n.n.). Bag de seamă, nu era așa de căscăund flăcăul acesta…"

Dacă basmul are numai un sens literal, ne întrebăm cu cât se arată mai deștept văcarul, dacă se punea la umbra unui copac, lucru ce știa să-l facă și o vită?

Hiperbolismul descrierii face din copac "Arborele Lumii", identic cu acel descris de Virgiliu în Eneida, c. VI. În coroana lui se cuibăresc păsărelele care simbolizează stările îngerești de fire, cum o spune Mundaka Upanișad, ca și copacul dat în pilda lui Hristos (în Matei, XIII, 31-32). Focul dragostei pe care cântecul lor îl deștepta în ciobănaș se identifică cu misteriosul "Amor" al Fedeli-lor d'Amore, năzuința ireversibilă de a ajunge la ramurile de sus ale Arborelui Lumii, adică la Liberare.

Din Arborele Lumii iese întotdeauna, în simbolul tradițional șipotul cu Apă Vie complementar cu el. Susurul apei îndeamnă la somn pentru că e o incantațiune, un cântec de leagăn, care pune pe ascultător în stare secundă.

Ciobanul adormi sub tulpina copacului și visă (visul se repetă de trei ori) că venise la dânsul

"o zână, mai frumoasă decât toate zânele din cer și de pe pământ și- zisese să se ducă la curtea împăratului locului aceluia…"

E ceea ce se numește în limbaj tehnic inițiatic "deșteptarea", pe care o poate face numai o ființă transcendând lumea noastră și atunci cel deșteptat devine singurul "veghetor" într-o omenire toropită și amorțită de efluviile pământului.

"Căscăundul" își ia rămas bun de la stăpâna-su, se duce la curtea împărătească, unde se bagă argat la grădină.

"Pe lângă celelalte trebi grădinărești, slujba lui de căpetenie fu ca să facă douăsprezece mănunchiulețe de flori și în fiecare dimineață să le dea cele douăsprezece domnițe, fete ale împăratului, când vor ieși din casă spre a se plimba prin grădină."

Pentru a lămuri de la început ce se ascunde sub faptul divers și anodin al slujbei de grădinar, reamintim că, în mod necesar, orice grădină și mai ales cele din fabulă, sunt o oglindire, o prelungire a Grădinii Raiului, prototip firesc al celorlalte, pentru că e centrul stării de fire în care ne aflăm, iar grădinarii se identifică cu Marele Grădinar. Iată lămuriri dintr-una din rarele cărți de importanță esoterică din secolul nostru, Der Engel vom Westlichen Fenster^trad. de Gustav Meyrink.¹⁵

Personajul principal vizitează o colecție particulară de arme vechi. Un toc de catifea era gol, dar o țidulă dădea lămuriri despre arma lipsă. E vorba de un vârf de lance, care se arată a fi, în cursul romanului, un substitut al lăncii Graalului. Era lancea invincibilă a lui Hoel Dhat, vechi prinț de Wales. El o căpătase cu ajutorul farmecelor albelfilor (die Weissalben), servitori ai unei fraternități invizibile, numiți "Grădinari" care conducea destinele omenirii.

Deci unul din numele cele mai vechi, dacă nu cel mai vechi al conducătorilor oculți ai omenirii era acela de Grădinar. Adam era, după porunca expresă a lui Dumnezeu, Grădinarul Raiului. Hristos a apărut ca grădinar, după Înviere, sfintelor mironisițe. Oricine cucerește Creanga de Aur este și grădinar prin forța lucrurilor. Ciobanul devine Grădinar prin consacrarea și porunca reiterată a zânei. Slujba lui principală, care arată că nici în sensul literal al basmului nu era un simplu argat, consta să culeagă flori și să facă buchețele pentru cele douăsprezece fete de împărat, omagiu zilnic al grădinii, în sensul aproape feudal, cercului celor douăsprezece constelațiuni zodiacale în răsfrângerea lor hominală.

Un împărat, un palat, o grădină, o coroană perfectă în zodiacul împărătesc, într-un cuvânt perfecțiunea. Totuși e ceva putred în împărăție ca și în Danemarca lui Hamlet, în amândouă cazurile, tirania unei feminități deviate.

"Aceste domnițe erau ursite să nu se poată mărita până nu se va găsi cineva care să le ghicească legătura ursitei lor și să facă pe vreuna din ele ca să iubească pe cineva. Ursitele lor le dăruise cu patima jocului. Erau nebune după joc și pe fiecare noapte rupeau câte o pereche de conduri de mătase albă dănțuind.

Nimeni nu știa unde merg ele noaptea de joacă.

Împăratul se luase de gânduri cu atâta cheltuială pe condurii fetelor și pentru inima lor de ghiață."

Cămara lor era încuiată cu nouă uși de fier, cu nouă lacăte mari.

Unsprezece pețitori se prezentaseră pentru pază. Până a doua zi dispăreau fără urmă. Mai lipsea al doisprezecelea, ca să se împlinească numărul fatidic.

Într-una din nopți, văzu iar pe zâna din vâlceaua cu flori care-i porunci:

"- Să te duci în unghiul grădinii cel despre răsărit; acolo vei găsi doi pui de dafin, unul cireșiu, altul trandafiriu; alături cu dânșii vei găsi o săpălugă de aur, o năstrapă tot de aur și un ștergar de mătase. Să iei acești pui de dafin, să-i pui în două ghivece frumoase, să-i sapi cu săpăluga cea de aur, să-i uzi cu năstrapa de aur, să-i ștergi binișor cu ștergarul cel de mătase și să-i îngrijești ca pe lumina ochilor tăi. Când vor crește ca un stat de om, orice vei cere de la dânșii ți se va dobândi numai pe tocmai."

(A se observa asemănarea cu ritualul druidic de culegere a vâscului.)

Grădinarul împlini întocmai acest rit vegetal și când dafinii fură de un stat de om, îi rugă:

"Dafine, Dafine, Cu săpăluga de aur săpatu-te-am Cu năstrapa de aur udatu-te-am Cu ștergar de mătase ștersu-te-am Dă-mi mie darul de a mă face, oricând voi eu, să nu fiu văzut de nimeni.

El rămase buimăcit de mirare, când în clipa aceiași chiar văzu cum se înființează un boboc de floare, cum crește de se mărește și cum se deschide o floare așa de frumoasă, de nu te puteai să te oprești ca să nu o mirosi. El puse mâna de o rupse, o luă și o băgă în sân; vezi că așa îl învățase zâna."

Spuneam că e vorba de un ritual grădinăresc. Dovadă este îmbobocirea, creșterea cvasi-instantanee a florii: ritul suprimă timpul. Grădinarul însumează floarea în organismul său prin miros, care este calitatea sensibilă a elementului său propriu, pământul. Or, Dafinul nu este altceva decât laurul, vegetalul lui Apolo, cu care Grădinarul se identifică prin împărtășanie olfactivă. Importanța considerabilă a faptului se va vedea.

Seara, un principiu solar nevăzut întovărășea pe cele douăsprezece fete lunare când coborâră prin dușumeaua din camera lor, deschisă de o lovitură de picior a fetei mai mari. Ajunseră într-o lume subterană la o grădină împrejmuită cu un gard de aramă, rădăcină și replică subterană a grădinii de sus. Fata mai mare iar bătu din picior și poarta se deschise. Când păși grădinarul în ea, călcă din greșeală pe rochia fetei celei mai mici, ceea ce e un vestigium pedi, o călcătură, o dâră

solară în această lume matricială, de feminitate orgiastică, de elaborare a germenilor.

"Trecură printr-o pădure cu frunzele de argint, trecură prin alta cu foile de aur, trecură prin altă pădure cu frunzele numai diamanturi și pietre nestemate, care sclipeau de-ți luau ochii și ajunseră la un eleșteu mare.

În mijlocul acestui eleșteu se ridica un dâmbuleț și pe dânsul niște palaturi cum nu mai văzuse el până atunci."

Grădina minunată, închisă cu un zid de aramă, cu cercuri concentrice făcute din păduri de argint, de aur, de diamant; centrul era un eleșteu cu o insulă pe care se înălța un palat: centrum in trigono centru^sursa.

"Și cu așa meșteșug era făcut, încât când te urcai în el, ți se părea că te pogori, iar când de dedeai jos din el ți se părea că te urci."

O lume inversată, oglindire răsturnată a celei de sus. Tot așa Dante, sub conducerea lui Virgiliu, se coboară pe spinarea păroasă a lui Lucifer, "își duse capul unde erau picioarele" (expresie ce se găsește aidoma în basmele românești) și pe când credea că se coboară, în realitate se urca spre suprafața pământului, a rivider le stelle^trad.. Ne aflăm în centrul pământului unde toate raporturile se inversează.

Douăsprezece luntrișoare trecură pe oaspeți în insulă; în luntrea fetei mai mici, se urcă grădinarul.

"Cum ieșiră la celălalt mal al eleșteului, se auzi o muzică care, vrând, nevrând te făcea să dănțuiești. Fetele se repeziră ca fulgerul, intrară în palat și se puseră pe joc cu flăcăii care le pândiseră și jucară, și jucară, până ce li se sparseră condurii."

Frază semnificativă, care arată că spargerea condurilor nu era un accident, ci o sleire, simptomul că ritul orgiastic fusese bine dus la capăt, cam la fel cu fata de împărat care nu a ajuns la Mănăstirea de Tămâie până nu și-a tocit opincile de fier.

Se vede deci, cum spuneam, că avem de-a face cu un ritual orgiastic, cum au existat atâtea, din cele mai vechi timpuri până astăzi, cu un sacerdoțiu feminin deviat, care cufundase grădina, la nivelul rădăcinilor ei, un regressum in utero^trad. macrocosmic. Nu e vorba deci de Agarttha^glosar, de tărâmul nevăzut, propriu-zis, ci de Hades (nu spun iadul, cele două termene nu se confundă) de o sferă a rădăcinilor, de un plan lunar, amândouă simboluri feminine. Grădinarul cu floarea de Dafin, de Laur, în mână se identifică prin natură cu Apollo, cu misiunea poruncită de a desface un nod vrăjit lunar și nocturn. Vârtejul orgiastic se termină cu un ospăț.

La întoarcere, flăcăul smulse o ramură din pădurea de argint. Tot codrul vui, fără ca o frunză să se clintească. E una din caracteristicile manifestărilor paracletice:

"… un freamăt puternic se făcu atunci în toată pădurea ca de o furtună ce vine întărâtată asupra copacilor; și totuși nici o frunză măcar nu se mișcă din loc, ba nici nu se clătina ca o adiere de vânt barin."

De ce luă băiatul crenguța la întoarcere? Pentru că e vorba de o realizare descendentă, de readucere la lumină a celor oculte. Dovadă o fac cele ce urmează:

"A doua zi argatul de la grădinărie, când dete mănunchiurile de flori fetelor împăratului, ascunse cu meșteșug rămurica ruptă în mănunchiul fetei cele mai mici,"

adică își arată împuternicirile și drepturile de a se purta cum făcea; Creanga de Aur e în adevăr o legitimație pentru a intra și ieși din anumite locuri.

Același lucru se întâmplă și în serile următoare, cu deosebire că grădinarul rupe o crenguță de aur, de diamant, pe care le pune în buchetul fetei celei mici.

Băiatul se duse iar la Dafin:

"Dafine, Dafine! Cu săpăluga de aur săpatu-te-am Cu năstrapa de aur udatu-te-am Cu ștergar de mătase ștersu-te-am Dă-mi minte și procopseală de fiu de domn și împărat"

"Ca și în celălalt rând, un boboc de floare încolți, crescu și se deschise o rujă minunată. El luă floarea și o băgă în sân. Odată căzură de pe fața lui arsurile de soare și fii rămase chipul curat și luminat, ca și când atunci îl făcuse mă-sa (a doua naștere n.n.). Simți că în creerii lui se petrece un ce de care nu-și putea da seama. Dară văzu că începe a judeca altfel decât judeca el până acuma. Pasămite se ascuțise la minte. Și tot deodată se pomeni îmbrăcat cu niște haine ca ale fiilor de împărat și de domn."

E unul din rarele basme în care se arată limpede că realizarea inițiatică, sub orice formă simbolică de isprăvi exterioare s-ar învălui, e în realitate și înainte de toate o realizare spirituală în domeniul intelectual. Împlinirea facultăților grădinarului nu este o creație "ex nihilo", ci o trecere de la potență la act a ceva virtual și preexistent.

"Atunci se duse la împăratul și ceru și dânsul să păzească fetele într-o noapte."

Cu el se împlinește numărul fatidic doisprezece. Se duse de data asta în palatul vrăjit în calitate de oaspete agreat.

"… jucară până la spre ziuă apoi se puseră la masă. I se aduse și lui băutura din care băuseră toți care veniseră înaintea lui, băutură care trebuia să-l facă a-și pierde mințile și simțirea, băutură care să-l piarză și pe dânsul ca și pe ceilalți.

Atunci unde își întoarse niște ochi lăcrămoși și plini de focul dragostei ce-l mistuia; și zise cu grai duios domniței celei mici:

- Vrei tu? căci eu mă pierz pentru dragostea ta dacă ai așa inimă de ghiață.

- Nu, n-am inimă de ghiață; focul dragostei tale mi-a încălzit-o, răspunse ea. Nu bea. Mai bine să fiu grădinăreasă cu tine, decât fată de împărat.

Cum auzi așa, el aruncă băutura la spate și mai apropiindu-se de dânsa, îi mai spuse:

- Să n-ai grijă Măria Ta, că grădinăreasă n-ai să fii o dată cu capul".

Pygmalion a reînsuflețit statuia.

"Toți cei de față auziră vorbele lor. Puterea farmecului se zdrobi și toți cu totul se pomeniră în palatul împăratului. Palatul cel fermecat pieri ca o nălucă, ca și cum n-ar fi fost pe lumea asta."

Împăratul dădu pe fata cea mică grădinarului, iar pe celelalte unsprezece pețitorilor dezvrăjiți.

Basmul se găsește în categoria aceea de mituri care reamintesc de epoca ciclică în care era dezlănțuit în lume un sacerdoțiu feminin degenerat, fază compensarea unui sacerdoțiu masculin și căruia, zice-se, i-a pus capăt Parasu-Rama, al șaselea Avatare; în același timp a exterminat pe kșatriya^glosar revoltați; deviațiunile erau pesemne concomitente și solidare.

Spuneam că fetele închipuie ciclul zodiacal, sub aspect uman. Faptul că la masă, Grădinarul zvârle băutura din cupă la spate, ne face să credem că fata cea mică a împăratului este floarea constelației Vărsătorului din mutațiile bruște ale Metamorfozei.

Tot basmul arată miracolele Crengii de Aur care conduce pe Grădinar de sub copacul mare până la hierogamia finală, de-a lungul unui fir de aur, floarea de aur apărând sub diferite aspecte.

Faptul că ultima pădure e de diamant, adică pur minerală, arată că basmul se referă la un sfârșit de ciclu, pentru că se trece de la simbolismul vegetal al Paradisului terestru incipient la simbolismul mineral final al Ierusalimului ceresc. Creanga de Diamant e Vraja hindusă, fulgerul lui Zeus, care omoară și învie.

Creanga de Aur apare implicit, iar Făt-Frumos sub înfățișarea de Grădinar, mai exact, având în vedere excepționala importanță a simbolului, Grădinarul apare sub ipostaza lui Făt-Frumos și în alte basme ale lui Ispirescu. Două sunt identice în miezul lor și se urmează în colecție, Făt-Frumos cu părul de aur și Făt-Frumos cel rătăcit.

Fiind în afară de subiectul strict al lucrării nostre, nu vom studia în detaliu aceste remarcabile basme. Din perspectiva ce ne interesează, vom menționa că Făt-Frumos ajunge grădinar la curtea unui împărat care avea trei fete. De trei ori distruge grădina sub galopul calului, adică sub vântul Duhului și de trei ori o reface mai frumoasă, cu o progresivitate indicată de cele trei rânduri de haine purtate ad-hoc, veșminte furate de la zâne; într-o versiune, haine de aramă, de argint și de aur; în alta, cu câmpul cu florile, cu cerul cu stelele și cu soarele pe piept și doi luceferi pe umeri; veșminte funcționale, odăjdii cosmice, care arată ce era în adevăr grădina.

De Creanga de Aur nu e direct vorba, dar s-ar putea să fie indicată aluziv, fie de părul de aur al lui Făt-Frumos, ascuns sub o bășică, fie de buchețelele de flori date fetei mai mici a împăratului, din ce brumă mai rămăsese din cele nestricate de cal, fie din cele trei rânduri de veșminte minunate. Creanga de Aur e un fir de continuitate prin toate lumile; poate să apară sub cele mai neașteptate deghizări. Unui vid îi urmează un plin și, în aceleași haine, Făt-Frumos învinge în trei bătălii pe dușmanii împăratului. După aceea se întoarce la soția lui, amândoi pitiți într-un bordei pe care se azvârleau lăturile curții, dar care ascundea un palat subteran, simbol exact echivalent cu bășica de porc care-i acoperea părul de aur. La sfârșit tot ce era ascuns devine manifest, cum e socoteala în basme.

*

Regăsim Creanga de Aur, în strânsă legătură cu Magnum Opus^glosar arhitectural, în alt basm al lui Ispirescu, Fiul Vânătorului, cu numeroase tangențe privind alte enigme ciclice. De aceea, nodul trebuie desfăcut cu mari precauții ca să nu se rupă ața.

"A fost odată un vânător foarte meșter. El își pusese de gând a scoate din fiul său un vânător de să se ducă vestea; dară n-avu parte să-și împlinească pofta inimii, căci muri, rămânând fiul său mic."

Tatăl dorește să transmită fiului meseria lui, fapt obișnuit în societățile tradiționale, când breslele erau ereditare.

La fel cu celelalte meserii, știința vânătorească era o tehnică inițiatică, cu coloratură cosmologică, dar cu

posibilitatea de transpuneri metafizice. Începutul, temeiul și finalitatea practicilor esoterice artizanale, erau stabilirea unei circulații a sângelui în Omul Universal, vie și compensatorie, pentru a asigura omogenitatea fără hiatus a organismului acestuia. În virtutea analogiei dintre Macrocosm și Microcosm, această desăvârșire se răsfrângea și asupra artizanului.

Simbolismul gestului vânătoresc este dintre cele mai înalte, relativ ușor de recunoscut. În sensul imediat, procurarea hranei e urmată de o asimilare a substanței cosmice, în forma unei împărtășanii. Prototipurile angelice ale animalelor jertfite, morfisme ale Omului Universal, se sacrificau în ipostazele lor fizice, pentru reîntoarcerea lor în modelele lor divine de unde au purces, prin intermediul omului, central în starea lui de fire. Se sfințesc astfel cuvintele lui Dumnezeu, care poruncise lui Adam să le dea nume¹⁶, adică să le scoată din indistincția substanței în distinctivitatea existenței. Prin hrana pe care i-o procură ambianța, Adam recuperează ce a creat în mod secund și odată cu aceasta scoate sufletul animalului ucis din ciclul de foc, mântuindu-l sau chiar eliberându-l. Nu trebuie să uităm nici o clipă, că acest gest se înscrie într-un circuit fără sfârșit al substanței universale.

Legătura dintre vânător și vânat e aceea dintre Cunoscător și Cunoscut. Cei doi termeni se identifică deci. Legătura o face traiectoria săgeții, care unește cei doi poli. Vânătorul trebuie să nimerească nodul vital al victimei. Pentru aceasta, trage mai întâi îndărăt coarda arcului, își împlântă simbolic în pieptul lui coada săgeții, formând astfel din semicercul arcului un cerc, apoi îi dă drumul colorată de propriul lui sânge subtil, ca să se amestece cu sângele animalului, adevărată frăție de cruce între vânător și vânat. Complementar și în aceeași clipă, și invizibil ca reacție concordantă, îngerul animalului vânează pe vânător, atingându-l tot într-un punct vital, inimă, frunte sau creștetul capului. Traiectoria săgeții se extinde simbolic, deci legitim, până la marginea orizontului. Orizontul devine astfel un semicerc conceptual, vânătorul fiind pe diametrul acestuia, formând amândoi un arc macrocosmic, pe care arcul sensibil din mâna vânătorului este perpendicular. În cazul acesta, din toate punctele care alcătuiesc vibrațiile Vortexului Sferic Universal, pleacă în același timp câte o săgeată spre toate punctele conceptibile, deci și prin Zenit unde se află "Ochiul

Domnului", "Piatra din Vârful Unghiului" a catedralei cosmice.

De aceea, Fiul Vânătorului va putea deveni Mare Arhitect, cum se va vedea în cursul povestirii.

Reamintim că justa ochire e o metodă excepțional de eficace în unele științe tradiționale pentru obținerea puterii de concentrare (Ekagra), fără de care o realizare spirituală nu se poate concepe. Se știe ce rol important joacă tragerea cu arcul în școlile budiste Zen. În această disciplină, se urmărește înainte de toate un nivel de concentrare în care ochitorul se identifică perfect cu ținta. În acel moment, ochirea materială devine inutilă și un punct este tot așa de ușor de ochit ca și un zid. Această transpunere cerească a unei meserii e firească într-o breaslă care-și are patron cea mai frumoasă constelație de pe cer, aceea a vânătorului Orion. E curios că și fabula greacă are un iz titanic de revoltă spre deosebire de mitul românesc. După o versiune, Orion era un uriaș născut din pământ. Aurora s-a îndrăgostit de el și l-a răpit, ducându-l la Delos. Orion încearcă să violenteze pe Artemis, zeița siderală și castă prin excelență, sora lui Apolon. Isprava se petrecu la Delos, insula sfântă a acestuia, sanctuar hyperborean. Zeița trimise un scorpion care îl înțepă în călcâi, locul vulnerabil al Evei și al lui Ahile. Scorpionul fu transformat în constelațiune. Aceeași fu soarta lui Orion. Pesemne, otrava scorpionului a avut o eficacitate catartică.

Dar Fiul Vânătorului e și fiul Văduvei; se cunoaște importanța acestui simbolism în toate tradițiile. Orfanul are atribute de zeu și destinul său incipient tragic condiționează marele lui destin de mai târziu. Fără tată, e fiul adoptiv al lui Dumnezeu, fără mamă, al Marii Zeițe.

Mama eroului nostru îi ascunde meseria și armele tatălui său, ca și Herzeloide, mama lui Parsifal. În amândouă cazurile, legenda vorbește, în primul rând, de teama mamei ca fiul să nu ia meseria primejdioasă a tatălui. Adevăratul motiv e mai adânc: extrema repulsie a substanței de a se despărți de copiii ei, în care vede numai aspectul lor matern. E o forță comprehensivă. În privința aceasta, putem urca până la modele divine, până la Gaia și Cibele, mama Giganților și a Titanilor și la Soacra cu trei nurori. Elementul asuric e din

partea mamei, nu din partea tatălui și de aici, curiosul fel al eroului de a afla adevărul asupra tatălui său.

Vânător era nu numai Orion, ci și Zagreus, care înseamnă "Vânătorul", cu augmentativul za. E un aspect al lui Dionysos, fiu al lui Zeus cu propria lui fiică, Persefone; cu toată paza Cretanilor, cărora le fusese încredințat, e surprins de Titanii trimiși de Hera și, într-un moment de nebăgare de seamă, sfâșiat și mâncat de ei. Zeus îi trăsni și din cenușa lor făcu pe oameni, care astfel, sunt plămădiți din substanță titanică, dar cu o scânteie olimpică, venind de la Zeus. De aceea, oamenii trebuie să biruie natura lor titanică prin cea olimpică și s-o resoarbă, spunea învățătura orfică, așa se realiza în mistere, prin retrăirea pasiunii lui Zagreus. El e monarhul Universal, asociat puterii suverane a tatălui său. E Anima Mundi, căreia îi asigură perpetuitatea.

Tot vânător era Nemrod, fiul lui Cuș, descendent din Ham, fiul lui Noe. Geneza spune despre el:

"Cuș a mai născut de asemenea pe Nemrod; acesta a fost cel dintâi viteaz pe pământ.

El a fost vânător vestit înaintea Domnului Dumnezeu; de aceea, se și zice: "Vânător vestit ca Nemrod înaintea Domnului Dumnezeu".

Împărăția lui o alcătuia la început: Babilonul, apoi Ereh, Acad și Calne din ținutul Senaar.

Din ținutul acela, el trecu în Asur, unde a zidit Ninive, cetatea Rehebot, Calah."¹⁷

E de reținut aspectul de constructor al lui Nemrod, care avea deci un caracter pozitiv cu toată proasta lui reputație în tradiția iudeo-creștină, tradiție nomadă. Descendent din Set, al treilea fiu al lui Adam, el însumează și aspecte cainite, pentru că a ridicat cetăți, funcție a popoarelor sedentare. Guénon a subliniat ambivalența lui Set egiptean, fratele lui Osiris. Aceste precizări erau necesare, pentru că eroul basmului românesc este în același timp, vânător și arhitect.

Am pomenit pe drept de Nemrod; după un text de Guénon: "Namar" în ebraică, "nimr" în arabă, este propriu-zis animalul pătat, nume comun tigrului, panterei și leopardului; și se poate spune, ținându-ne numai de sensul cel mai exterior, că aceste animale reprezintă bine pe "vânătorul" care a fost Nemrod, după Biblie. Dar în afară de asta, tigrul considerat într-un sens care nu e forțamente defavorabil, este ca și ursul în tradiția nordică, un simbol de kșatriya; și fundarea Ninivei și a

imperiului asirian de către Nemrod, pare să fi fost rezultatul unei revolte a kșatriylor contra autorității sacerdotale caldeene."¹⁸

*

Fiul Vânătorului simțea că diferitele meșteșuguri pe care le încercase de altminteri cu succes, nu corespundeau firii lui. Tânjea după altceva. Atunci, moașa care îl adusese pe lume, jucând în basm un rol mai mult demiurgic, pe când mama e creatoare, îl învață cum să capete armele tatălui său, ceea ce arată că o meserie tradițională nu se putea împlini decât cu relicvele părintești cu caracter talismanic. Anume să-i spuie maică-sii că e bolnav și că nu se va face sănătos decât dacă va suge din țâța maică-sii, de sub talpa casei, temă de altminteri frecventă în basme. Mama are un caracter de rădăcină și nu i se pot obține anumite taine decât supralicitând caracterul ei bazic, mai ales prin cantitate; după dictonul scolastic, materia est signata quantitate^trad.. Mama e constrânsă să dea din sânul ei armele părintești, relicve calitative. Cu ele, Fiul Vânătorului omoară un fildeș (un elefant) și e pârât împăratului că s-a lăudat să aducă oase de fildeș, din pădurea fildeșilor, cât să clădească un palat, și piei de aspidă cât să ajungă să-l învelească.

Deși nevinovat, trebuie să împlinească porunca. Sfătuit tot de moașă-sa, cere împăratului să sece balta din pădurea fildeșilor și să-i aducă o mie de buți de vin și o sută de rachiu cu care umple iazul. Fildeșii, nemaiputând răbda de sete, băură din mixtură și căzură morți.

Isprava vânătorului e eminamente suspectă, pentru că elefantul reprezintă în general puterea sacerdotală, și Vânătorul e un războinic. Denumirea stranie de "Pădurea Fildeșilor" poate indica o pădure sfântă. Ganeșa și Skandha sunt fii ai lui Șiva; Skandha, războinicul, ocrotește meditația lui Ganeșa. Vânătoarea din basm este un gest caracteristic de kșatriya revoltat (ca și Nemrod), gest poruncit de un împărat și combinat de un fel de magiciană.

Distrugerea elefanților, printr-o narcotizare cu băuturi amețitoare, care întunecă în primul rând facultățile "intelectuale" și contemplative, e un simptom virulent de

revoltă a kșatriylor, pe care-i reprezintă vânătorul. Tot așa zidurile palatului făcute din piei întinse pe fildeși, ca un trofeu de rege african, presupune intervenția unei magiciene. Parcă vezi tigve de victime înșirate înfipte în pari.

E curios că cele ce urmează indică o restaurare a ordinii, realizată tot de același personaj nemrodian. Aceasta poate indica două posibilități: 1) mitul a fost aranjat de războinici spre conveniența lor, ca vânătoarea mistrețului alb de la Calydon, târziu după eveniment; 2) anumite revolte "nemrodiene" au fost în adevăr "rectificate" prin intervenția directă a Centrului Suprem. E greu de hotărât care din ipoteze este aplicabilă în basmul nostru.

"După câteva zile îl cheamă iarăși și-i zice:

- Fiu al Vânătorului, mi s-a spus de un oarecine, că tu te-ai lăudat că poți aduce meșter de la Nedeia Cetate să-mi zidești un palat cum nu s-a mai văzut până acum, cu oasele astea de fildeș și să-l învelești cu pieile de aspidă ce mi-ai adus."

Sfătuit de moașă-sa, care pare să reprezinte un sacerdoțiu feminin (iarăși un simptom sigur de dominație a kșatriylor), cere să i se dea o sută de corăbii cu sare.

Spre surpriza cititorului, Vânătorul nostru apare în rol și misiune de Mare Arhitect. Cele ce urmează, îl arată ca pe un argonaut.

"Acum nu-i mai părea rău de slujba ce-i dăduse împăratul. Bucuria lui era fără margini când se văzu pe mare, lucru ce nu mai văzuse de când îl făcuse mă-sa. Lui îi plăcea prea mult să se uite la corăbiile care mergeau la rând ca cocorii (deci în unghi ascuțit, n.n.). Salta de veselie, când vedea dimineața, că soarele ieșind din poarta raiului, se îmbăia în mare mai întâi și apoi își făcea călătoria pe cer. Când vedea razele cele focoase ale soarelui că ies din apele mărilor, el se mira cum nu clocotesc apele.

Seara încă, pe când luna se gătea și se oglindea în apele mărilor, el se pierdea în fel de fel de cugete și nu-și putea da seama, de ce lumina lunii era așa de searbădă și de ce apa părea că e o gheață lucie.

Îi plăcea iarăși să se uite noaptea la stele și ar fi vrut să știe care este steaua împăratului cutare sau cutărui boier; îi părea rău însă când vedea câte vreo stea căzând, fiindcă știa că atunci trebuie să fi murit acela a cărui stea cădea.

Și stând astfel pe gânduri, legănat de valurile apelor, adormea.

Acestea și altele, despre care nici prin gând nu-i plesnise până ce nu călătorise pe mare, îl făcea să se silească a sfârși slujba cât se poate de bine".

Am citat acest lung pasaj, cert nu de origine populară, ca să arăt, că prin cuvinte simple se poate indica evertuarea puterilor contemplative, intelectuale și de investigație ale pelerinului prin însuși hagialâcul lui. Sub cupola cerului și pe întinsul mărilor, viitorul arhitect medita asupra datelor

imediate și eterne ale lumii, lumina, întunericul și alternanța lor; asupra stelelor principale față de dualitatea cosmică.

"După o călătorie lungă, ajunse la Nedeia Cetate. Această cetate era vestită foarte pentru meșterii ei care învățase meșteșugul de la zâne și nu putea nimeni să intre acolo".

Navigația cu corăbii se face pe Apele Inferioare, navigarea cocorilor pe bolta cerului, pe Apele Superioare. Cum cocorii merg de la sud spre nord, înseamnă că Nedeia Cetate se află spre Pol. Nu se poate indica mai bine ideea că arhitectura sacră nu e de origine umană, că își are originea în Cer. În adevăr, termenul românesc "zână" desemnează o ființă incomparabil mai înaltă decât "fée" sau "fairie", care nu depășesc nivelul intermediar al lumii subtile, pentru bunul motiv că denumirea de "zână" este femininul de la zeu deci este vorba de o zeiță.

Nedeia Cetate, așa cum e descrisă în basm, ca un fel de centru al Arhitecților, singurii capabili să edifice un anumit fel de clădiri, ar putea fi un colegiu suprem al celor ce au fost numiți "Marii Arhitecți ai Orientului și ai Occidentului". Cele două puncte geografice complementare se unesc în Pol, unde se află Nedeia Cetate care este la un punct intermediar în drumul spre Paradisul Terestru, cum se va vedea.

De asemenea, e de remarcat că Nedeia este o aliterațiune a Indiei, care după spusele lui Guénon, nu a fost totdeauna țara indicată cu acest nume, ci s-a aflat în preajma Centrului Suprem al lumii ca un fel de acoperire a lui. Or, vom vedea în basm că Nedeia Cetate nu e Raiul pământesc, ci o etapă spre el, în pribegiile Fiului Vânătorului.

Este interesant că la noi Nedeia nu desemnează numai un loc, ci și un moment al anului foarte important. Avem deci de-a face cu un simbolism bivalent, temporal și spațial, altfel spus, spațializând timpul, ceea ce e într-a-devăr treabă de Mari Arhitecți.

Din lucrarea lui Nicole al Lupului, Povestiri oltenești (București, Fundația culturală Regală Regele Mihai, f.a. "La o nedeie pe munte" p. 175-200, passim.) desprindem următoarele:

În Oltenia, Banat și Țara Hațegului se țineau anumite adunări, numite nedei. Se adunau oamenii din toate părțile acelui ținut, femeile și fetele îmbrăcau cele mai frumoase haine de sărbătoare și se împodobeau cu podoabele cele mai

de preț. Flăcăii urmau călări pe cei mai buni și mai ageri cai ce-i aveau. Rămâneau acasă numai copiii, babele și uncheșii cei mai neputincioși. Se aduna lume de pe lume, de obicei în jurul unui lac, în care uneori, zice-se, se afla ascuns un balaur. În Oltenia se află un munte Nedeia Mare, având un lac cu același nume. Alături, se găsește muntele Nedeuța unde se făceau din vremi străvechi, nedei mari, la patru ani o dată, când anul are cu o zi mai mult. Nedeuțele erau nedei mai mici și se făceau în fiecare an. Amândouă se sărbătoreau în ziua de Sânziene, moștenire tipic precreștinească. Se încingea hora în jurul lacului, flăcăii făceau cunoștință cu fetele, se hotărau însoțirile. Se ținea în același timp și iarmaroc.

Pe scurt, era un moment al anului, de prefaceri, de schimbări și schimburi, de pritoceli, de primenire a materiei prime a ținutului aceluia, care puteau ascunde la un nivel mai adânc și mai înalt, prefaceri și transmutațiuni tainice, clătinându-se stihiile în noaptea de Sânziene, prielnică pentru primeniri și interferențe; totul măsurat cu ceea ce se numește în Alchimie, "Arta Balanțelor".

Deci, pe lângă Nedeia ciclică, esențialmente temporală pentru că se sărbătorea la solstițiul de vară, coexista o spațializare a ei în adânc, Nedeia Cetate. Pomenesc de ea Ispirescu și alte tradiții orale, neculese încă. E Nedeia Cetate, cufundată sub muntele cel mai sacru din România; în ea crește vița de vie, euharistie permanentă; oamenii cucernici îi aud clopotele la venirea serii, când apune soarele și răsare luceafărul. Pe vremea când se petrece basmul lui Ispirescu, Nedeia Cetate era pe fața pământului, dar de pe atunci inaccesibilă. Acum s-a scufundat pe celălalt tărâm.

Nedeia Cetate e spațializarea, arhitecturizarea unei sărbători anuale, deci temporale. De aceea, locuitorii ei sunt Mari Arhitecți, pentru că au realizat cubajul sferei, sau cum i se mai spune, cvadratura cercului. Cum sărbătoarea Nedeii e la solstițiul de vară, înseamnă că Nedea Cetate e un loc unde e veșnic noaptea de Sânziene.

Și Nedeia spațială și cea temporală aveau ca scop să actualizeze India adevărată, într-un punct din timp și spațiu.

Adunarea din anul bisect, era de fapt o evocare inconștientă pentru masă poporului (dar nu și pentru câțiva aleși pierduți în mulțime), a Cetății Nedeii, o implorare ca să

se ridice din nou pe fața pământului, așa cum musulmanii iranieni cheamă pe Imamul Ascuns, la sărbătoarea celor doi sfinți martiri, Hasan și Husein. Poate și el este în Nedeia Cetate.

*

Fiul Vânătorului ajunge deci la Nedeia Cetate, Insula Arhitecților. Dacă basmele ar fi să aibă, cum e și firesc, un punct de plecare imediat geografic și național, s-ar putea spune că e vorba de Insula Albă, astăzi Insula Șarpelui, unde era templul hyperborean al lui Apollo, Zeul Arhitect.

"Fiul Vânătorului, dacă ajunse, se coborî la uscat și voi să intre în cetate; dară la porți îl opriră ostașii. Atunci el le zise:

- Duceți-vă de spuneți împăratului vostru că am venit cu o sută de corăbii cu sare.

N-apucă să sfârșească bine vorba și să te ții pârleo! Soldații într-un suflet alergară și spuseră împăratului cele ce auziră.

La ei acolo se sfârșise sarea și era o lipsă de sare de să ferească Dumnezeu".

Ținând seama de importanța capitală a simbolismului hermetic al sării în Arta Regală, acest bizar episod trebuie să aibă o semnificație specială. Sarea, în Alchimie (ca de altminteri și în chimia obișnuită), este un "principiu de sezisabilitate", ca să întrebuințăm expresia lui Jacob Böhme, sau mai simplu, o "bază", fără de care realizările cele mai uluitoare, pe plan psihic și material, ale Alchimiei și Chimiei, nu se pot "încarna", ca să ne servim de o expresie echivalentă, nu ar putea trece de la virtualitate la act și s-ar volatiliza pur și simplu.

Un om este "nesărat", când calitățile lui pozitive și negative definitorii, nu găsesc în primul lui fond un fixativ, rămânând ca o placă fotografică nedevelopată. Vorbind în termeni de breaslă, le lipsește zidarilor din Nedeia Cetate termenul care unește elementele disparate ale unei clădiri.

Considerând corpul social, nici o doctrină, bună sau rea, nu prinde decât în măsura vitalității acestui principiu de încarnare.

Putem spune că umanitatea e "nesărată", atunci când imediat ce un grăunte din prețiosul cristal se coagulează în psiheea colectivă, e solicitat și devorat de cele o mic și una

năluciri, inepții și zăpăceli din care e țesută pânza ambianței, în vremea respectivă. Devenind un vacuum mereu reînnoit, în acest mod, se poate ușor închipui ce ia locul vidului permanent din om: paradisurile artificiale, onirismul, fantasmele, alienațiile, hemoragiile psihice, până ce, golit și inert, omul devine o încăpere confortabilă pentru orice spectru.

Când privim problema din cel mai înalt punct, din acela al unui Centru spiritual în raporturile lui cu lumea datele problemei se schimbă, fondul rămânând același. Ceea ce-i lipsește Cetății Nedeie este același principiu de sezisabilitate din care se poate crea o pânză adezivă pentru umanitate, piesă de racord și de transvazare, de comunicare și de comună măsură, mediană în Ternarul lui Tribhuvana (cele trei lumi). Altfel spus, Nedeia este un centru exclusiv angelic și se înțelege de ce, la patru ani sau la un an o dată, în momentul cel mai critic al anului, un rezumat de umanitate face o serie de "gesturi" rituale în fond (hore, logodne, schimburi), "distilând" o "sare" pentru a reîmprospăta influențele din cetatea scufundată.

În mitul nostru, sarea fusese dilapidată, risipită de revolte reînnoite ale războinicilor. Fiul Vânătorului, unul de-al lor, face un pact, un târg reparator; dă sarea Nedeiei Cetăți și alege în schimb,

"… vreo două sute de meșteri, tot pe sprânceană, știi! și dete sarea împăratului, primind de la acesta și mulțumiri".

Negustoria asta îl identifică, cel puțin în acest episod, pe Fiul Vânătorului cu Hermes. Și pentru că am vorbit mai sus de Nemrod, menționăm că și acesta a fost identificat cu Hermes. Se stabilește astfel prin sare, o zonă de contact, bună conducătoare de influențe spirituale după schema caduceului^glosar. Pentru a-i da consistență, eroul nostru

"… puse de făcu palaturile ce poruncise împăratul și după ce isprăvi, trimise pe meșteri de unde venise;"

Se restabilește situația normală în omenire, mai exact într-un grup uman. (Nu se poate ști, firește, aria de influență a "reformei" Fiului Vânătorului). Normalizarea se datorește pactului dintre un vânător nomad prin meserie și niște meșteri sedentari. Semnul pactului, chezășia lui este edificiul ridicat.

Revenind la Nemrod, nu interesează dacă avem de-a face cu unul și același personaj în basm, dacă Fiul Vânătorului este identic cu Nemrod, ci dacă face parte din aceeași familie

spirituală. E totuși de remarcat un fapt curios: povestea românească vorbește de elefanți, care nu au existat niciodată în țara noastră… afară dacă miezul mitului datează dintr-un moment când mai existau mamuți în Europa… Existau însă elefanți în Asiria, patria lui Nemrod, în antichitate, cu atât mai mult pe vremea "vânătorului înaintea Domnului".

Spre o finalitate eminamente benefică a Fiului Vânătorului ne duce partea finală a basmului:

"Nu trecu mult și împăratul iarăși îl chemă.

- Fiule al Vânătorului - îi zise împăratul - mi-a mai spus cineva că te-ai fi lăudat că poți să-mi aduci o cracă verde din pomul care este în mijlocul Raiului, care să-mi lumineze palaturile ce mi-ai făcut, noaptea ca ziua. Eu îți poruncesc să-mi faci asta, căci de nu, unde îți stă picioarele, îți va sta și capul."

Palatul este încă neînsuflețit. De ce? Pentru că a fost făcut de meșteri care nu au sare.

Se vede după această ultimă însărcinare, de ce ne-am ocupat în acest capitol despre Fiul Vânătorului: este unul din miturile cele mai convingătoare concernând Creanga de Aur direct solidar cu subiectul nostru. E ultima și, ca de obicei, cea mai grea probațiune în vederea cuceririi perfecțiunii stării umane. De data aceasta nu e vorba de un substitut al Arborelui Vieții, ca în Cele douăsprezece fete, sau în cântul VI din Eneida, ci de-a dreptul de Arborele ce se găsește în centrul lumii. E semnificativă asocierea verdelui cu aurul. Primul arată veșnica tinerețe, fiindcă avem de-a face cu Pomul Vieții, al doilea cu perfecțiunea minerală. Se știe, după Apocalips, natura minerală a Ierusalimului Ceresc, descris ca un loc totdeauna luminat.

Fiul Vânătorului se duce iar la moașă-sa care-l învață ce să facă și ceea ce-l învață e just; poate deci să existe și un sacerdoțiu feminin perfect ortodox. Apoi merse la împărat:

"- Dacă Împărăția-ta voiește să mă întorc cu sufletul în mine, să-mi dea o sută de corăbii cu bucate și o sută cu carne, iar eu m-oi duce cu ele să-mi cerc norocul și de astă dată și bun e Dumnezeu! S-or sfârși odată toate năpăstile și s-or închide gurile care spun așa minciuni gogonate!

Cum auzi împăratul unele ca acestea, porunci ca numaidecât să se împlinească cererea lui. …

Lungă fu călătoria aceasta. Merse, merse, până ce ajunse la țara porumbeilor. Acolo întâlni pe împăratul lor.

- Bine ai venit sănătos, îi zise împăratul; dar ce vânt te aduce pe la noi, omule?

- Bine v-am găsit sănătoși, răspunse fiul vânătorului. Sunt trimis de împăratul meu, să-i aduc o cracă verde din rai. Dacă știți calea la rai, dă-mi pe cineva să mă ducă până acolo."

Și aici basmul spune textual:

"- La ce ar putea să-ți slujească ție aceste catrafuse? (corăbiile cu bucate și carne).

- Am luat cu mine lucruri de acelea cu care să ung osia ca să nu scârțăie roata".

Frază anodină la prima vedere. În realitate osia este Polul, Osia Lumii, și a o unge înseamnă a face să înceteze o anomalie, o dezarmonie (scârțâitul) în raportul dintre o tradiție derivată și Tradiția primordială. E încetarea unei dezordini.

Târgul se făcu, vânătorul le dete grânele și împăratul porumbeilor îi încredință porumbei, drept călăuze.

Deci, Fiul Vânătorului intră în stăpânirea unor puteri expansive, dilatante, căci acesta este simbolismul porumbelului. Iohan, cum i se spune în ebraică, reprezintă pe Solve, după cum se vede în mitul Potopului, când Noe trimite din corabie un porumbel și un corb, din corabia care este un nod vital, un punct critic, din care emană o dublă putere centrifugă (porumbelul) și centripetă (corbul).

"Pe drum porumbeii îi ziseră:

- Ce vom face noi, căci avem a trece prin împărăția vulturilor?

- Să nu vă fie teamă, căci m-am îngrijit eu de a le astupa gura.

- Totuși să ne ascunzi undeva."

După o lungă navigație, ajunseră în împărăția vulturilor, care se repeziră spre corăbii, urmărind hoiturile.

Să se observe deci, că nu e vorba de acvile, păsări solare, ci de vulturi care se hrănesc cu hoituri, adică de vulturi pleșuvi, al căror simbolism este identic cu acel al corbilor care reintegrează în circuitul vieții, prin absorbție, materia moartă (coagula). Deci noul Noe descinzând din el în calitatea lui de Nemrod, Fiul Vânătorului capătă stăpânirea altei puteri, compactate de data asta reprezentând pe coagula. Devine maestru al puterii cheilor, pentru că prin porumbel și prin vulturul pleșuv, a însumat în el pe solve-coagula, puterea de a lega și deslega. Vânătorul dădu vulturilor hoiturile drept justă răsplată.

Mai merseră și ajunseră aproape de grădina raiului.

"Dară cine se putea apropia de dânsa? Acolo nu era nicidecum noapte, căci pomul din mijlocul raiului lumina ca ziua.

Atunci Fiul Vânătorului spuse vulturului:

- Am să dau drumul unui porumbel; tu să-l iei în goană; dară să nu te împingă păcatele să-i faci vreun rău, căci cu viața nici tu nu vei scăpa. Eu voi sta cu arcul întins, urmărindu-te cu ochii; și în clipa ce voi simți că ai să-mi calci porunca, te voi lua la cătare și-ți voi trimite o săgeată d-alea înveninatele de-ți voi răpune capul. Ai înțeles?"

Se vede după această amenințare, ce înverșunată este pornirea termenilor celor două complementare una față de cealaltă.

"Apoi spuse unui porumbel ce are să facă și dându-i drumul, acesta se urcă în slava cerului."

"Vulturul după dânsul și nu-i da răgaz.

Porumbelul se mai dete într-o parte, se mai dete în alta. Vulturul nu slăbea în goană. Dacă văzu și văzu porumbelul, năvăli asupra raiului, svâc! și intră înăuntru de se puse pe pomul din mijlocul grădinii, spre a se odihni. Îi ticăia inima de frică, de sta să-i spargă pieptul. Vulturul nu putu să intre după dânsul, căci acolo nu se face vărsare de sânge. După ce se odihni nițel, porumbelul rupse cu ciocul o rămurică din acel pom, se ridică în zbor și veni de se puse pe umărul fiului de vânător."

Se vede cât se poate de bine lupta creatoare de perfecțiune dintre vultur coagula și porumbelul solve. Acesta nu vrea să intre în rai, nu de frică reverențioasă, ci pentru că natura lui e expansivă, împingându-l spre exterior; vulturul însă e constrictiv și din lupta celor două tendințe contrarii se distilează o medie, o limită care este puterea ce stăpânește viața și moartea. Cerul și Pământul, punctul distribuitor de perechi complementare, într-un cuvânt Puterea Cheilor, pe care o dobândește Fiul Vânătorului, căci tot episodul trebuie privit sub specie interioritatis^trad..

Avem un împrumut de atribute: vulturul împrumută porumbelului puterea lui constrictivă când îl silește să se compacteze pe Arborele Raiului; în același timp, vulturul nu poate intra în rai, căci porumbelul îi împrumută pentru un moment, puterea lui expansivă. Cu aceste feluri de substituiri de atribute, de schimburi, se produce o oprire a roții lumii și reintegrarea în centru.

Fiul Vânătorului se întoarce pe același drum pe care venise.

"Când auzi împăratul că s-a întors Fiul Vânătorului cu isprava făcută, trimise numaidecât slujbași și-l aduse cu cinste la palat.

După ce se închină cu slujbă, Fiul Vânătorului zise:

- Să trăiești luminate împărate; dară se cădea ca în palaturile tale să se afle o astfel de sculă.

- Am știut eu de ce te-am trimis.

Și așezând rămurica în mijlocul palatului, nimeni nu putea câta la dânsa, căci lumina ca soarele."

Plecat din Occident, Fiul Vânătorului ia din Orient Creanga de Aur și o aduce de unde plecase. Se promovează astfel ca Mare Arhitect al Orientului și Occidentului. Creanga de Aur ruptă din arborele raiului, devine arbore transplantat într-un rai secundar. Cu alte cuvinte avem de-a face cu o readaptare a Tradiției Primordiale la condiții ciclice particulare la crearea unui centru spiritual derivat din cel suprem, sau la tămăduirea unui vechi centru ofilit pentru că a "tăiat rădăcinile", după expresia cabalistică, adică a rupt contactul cu Centrul Suprem. De aici nevoia de ungere a osiei ca să nu scârțâie roata. Căci pomul din rai e un arbore inversat, și câteva considerente asupra lui vor încheia acest studiu.

După concepția tradițională lumea principială se reflectă în lumea noastră fenomenală, ca într-o oglindă în acord inversat. De aceea Arborele Lumii care e Axis Mundi^glosar, element imuabil într-un univers în devenire, e principial prin excelență. Pentru același motiv, tot ce e trecător e în mod definitoriu simbolic și e simbolic tot ce nu-și are rațiunea suficientă în el. Universul e trecător și a-i realiza simbolismul înseamnă a-i realiza rădăcinile din lumea imuabilă a ideilor. Cu alte cuvinte, simbolismul își are rădăcina în constelații. Arborele inversat, cu rădăcinile lui cerești este o imago mundi.

"Universul este un "arbore inversat", împlântându-și rădăcinile în cer și întinzându-și ramurile peste tot pământul. Nu este exclus ca această imagine să fi fost sugerată de răspândirea razelor solare. Cf. Rig-Veda, 24,7: "În jos se îndreaptă crengile, sus se află rădăcina; razele lui să se coboare asupra noastră". Katha-Upanișad (VI, 1), îl descrie astfel: "Acest așvattha etern, ale cărui rădăcini merg în sus și crengile în jos, e cel curat (șukram), e Brahman, e ceea ce se numește Non-Moartea. Toate lumile odihnesc în el!" Arborele așvattha reprezintă aici, cu toată limpezimea, manifestarea lui Brahman în Cosmos, cu alte cuvinte creația ca mișcare descendentă. Alte texte din Upanișade confirmă și precizează această intuiție a Cosmosului ca arbore: "Crengile lui sunt eterul, aerul, focul, apa, pământul etc." (Maitri Up., VI, 7)."¹⁹

Am putea spune că Arborele Lumii e inversat numai în mod iluzoriu, prin reflectarea lui în apele inferioare ale lumii, în ochii omului obișnuit care nu poate vedea dincolo de aparențe. În realitate viziunea noastră e anormală, e o nălucire a adevăratei direcții a Arborelui Lumii care dispare îndată ce atingem planul de reflexie, adică în momentul când oglinda apelor inferioare e sub noi.

Numai pentru acela care a trecut prin acest punct, simbolul dispare pentru că a dispărut lumea și ideile eterne sunt contemplate direct.

E ușor de înțeles că în viziunea arborelui inversat, Creanga de Aur răsare în vârful copacului cosmic, adică în unghiul lui inferior. O găsim în inima lumii și în inima noastră.

*

Studiul basmelor lui Creangă este exemplar; altfel spus, normele și găselnițele lui sunt valabile pentru folclorul universal; caracterul etnic nu ne interesează decât în măsura în care se dovedește că realitatea cea mai imediată, cea mai concretă, e susceptibilă să servească drept punct de plecare al unor considerații ce o depășesc și o transcend total. Vom semnala echivalențele în măsura necesității și a informației noastre. Rugăm cititorul să ne creadă când afirmăm că ne-a trebuit o adevărată sforțare ca să ne smulgem vrăjii geniului lui Creangă, adevărată grădină a Armidei; incantațiunea literară este un văl în plus, acoperind tainele, năframă ce trebuie suflată pentru a descoperi fața pură; altfel, prindem rădăcini în una din grădinile fermecate care înconjoară burgul Graalului. Făt-Frumos primește strașnică poruncă de la calul său să le străbată fără popas, pentru că altfel ar adormi pe veșnicie în livezile Nălucirii. "Amintirile" constituie realitatea imediată de care vorbeam mai sus. Se produce o abia sensibilă mișcare de translație la povestirile cu mască de nuvelă, din a căror seducțiune trebuie să te smulgi ca să le găsești "la substantifique moelle".

Tranziția e insensibilă, ca alunecarea Alicei în Țara Minunilor, în cealaltă parte a oglinzii. E încă lumea noastră și totuși nu mai este ea. I s-a grefat o a patra dimensiune, nu o suprastructură; se revelează niște latențe preexistente.

Personajele, locurile, ambianța sunt ale lumii noastre și totuși caracterul lor simbolic devine agresiv.

La nature est un temple où de vivants piliers^vers. Laissent parfois sortir de confuses paroles; L'homme y passe à travers des forêts de symboles Qui l'observent avec des regards familiers.

(Beaudelaire, Correspondences.)

(Natura este un templu în care coloane vii lasă câteodată să se audă cuvinte confuze.

Omul traversează păduri de simboluri care îl observă cu priviri familiare)

Ca să fim credincioși celor spuse mai sus, precizăm că aceste păduri sunt făcute din arbori inversați. Pe măsură ce cercetătorul se înfundă în codru constată că devine nictalop. Viziunea în întuneric nu e o halucinație, pentru că obiectele percepute există aievea. Totuși a vedea un obiect în plină beznă nu mai aparține lumii noastre obișnuite. Se vede cât de familiar se țese în ea suprafirescul.

*

Vom încerca tâlcuirea basmelor lui Creangă în ordinea următoare: Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani, Fata babei și fata moșneagului, Dănilă Prepeleac^glosar, Povestea lui Stan Pățitul, Ivan Turbincă. Vom lăsa la urmă cele două mari basme, Povestea Porcului și Harap Alb.

Altfel spus, vom proceda de la circumferință spre centru, începând cu basmele-nuvele, pe care le numim așa, pentru că supranaturalul se altoiește pe cea mai riguroasă, pe cea mai precisă realitate rurală românească, constatabilă imediat. Ele sunt, ca să întrebuințăm termenul tehnic tradițional, "acoperirea exterioară", incintele concentrice ale unui sanctuar constituit de cele două mari basme, pomenite mai sus, lăsate la urmă pentru acest motiv.

Un Magnum Opus trebuie să plece, în mod necesar, de la o realitate imediată bazică, și realitatea imediată a operei lui Creangă e țesută în țărăniile lui din ambianța satului moldovenesc, așa cum o cunoaște totul lumea, miraculos realizată literar. Creangă arată (am putea spune "demonstrează") că această ambianță poate servi ca bază, ca "subiect", cum se spune în pomicultură, unui altoi care nu mai aparține lumii noastre.