Traduceri

vers. Colinda «Florile dalbe», din Poezii populare ale românilor a lui Vasile Alecsandri (1866), reprodusă de G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române (1885) — colinda cu refrenul „Florile dalbe”, cea mai cunoscută colindă de ceată din Moldova, al cărei început, în forma curentă, e: „Sculați, sculați, boieri mari, / Florile dalbe, / Sculați voi, români plugari, / Florile dalbe, / Că vă vin colindători, / Noaptea pe la cântători…”. Autorul îmbină strofe din locuri diferite ale colindei. Textul colindei la Alecsandri (verificat pe Wikisource): „Sculați, sculați boieri mari / Florile dalbe, / Sculați voi, Români plugari, / Florile dalbe, / Că vă vin colindători / Florile dalbe / Noaptea pe la cântători / Florile dalbe / Și v-aduc un Dumnezeu / Florile dalbe / Să vă mântuie de rău, / Florile dalbe, / Un Dumnezeu nou-născut / Florile dalbe / Cu flori de crin învăscut … / Că pe cer s-a arătat / Florile dalbe / Un luceafăr de-mpărat, / Florile dalbe, / Stea comată strălucită / Florile dalbe / Pentru fericiri menită … / Cânt prin luncă turturele, / Florile dalbe / La fereastră rândunele / Florile dalbe. / Ș-un porumb frumos, leit / Florile dalbe, / Despre apus a venit, / Florile dalbe / Floare dalbă a adus…”. Alecsandri însuși explică în notă „la cântători”: când cântă cocoșii, în miez de noapte. „Steaua comată” — cometa — e steaua Magilor, pe care autorul o numește „steaua fără nume”. [Vasile Alecsandri — Poezii populare ale românilor (1866), ro]

sursa Henry van Dyke, The Story of the Other Wise Man (1895, în volum 1896) — legenda „celui de-al patrulea mag”, Artaban, e de fapt o povestire modernă a scriitorului american Henry van Dyke (1852—1933), răspândită în multe limbi: Artaban pleacă spre Betleem cu trei pietre prețioase (un safir, un rubin, o perlă), întârzie ajutând un evreu bolnav, scapă un copil de soldații lui Irod, răscumpără o fată vândută ca roabă, și ajunge la Ierusalim în ziua Răstignirii; la cutremur o țiglă cade de pe acoperiș și îl lovește în cap, iar muribundul aude glasul lui Hristos: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). Varianta populară „Hortopan” povestită de preotul din Fălticeni păstrează schema (trei pietre, trei fapte bune, piatra căzută la moartea lui Hristos), cu alte fapte bune. [Henry van Dyke — The Story of the Other Wise Man (1895), en] [Matei (Biblia sinodală), ro.]

sursa Petre Ispirescu, «Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte», formula de început — citat aproximativ, în ordinea cuvintelor: textul lui Ispirescu are „de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești”. Formula întreagă: „A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești; de când se scria musca pe părete, mai mincinos cine nu crede.” Formula de deschidere aceasta e caracteristică basmului acestuia; nu toate basmele lui Ispirescu încep cu ea.

trad. logos spermatikos — gr. λόγος σπερματικός, „rațiunea seminală”: la stoici, principiul rațional care poartă, ca o sămânță, toate formele viitoare ale lucrurilor; Iustin Martirul (Apologia a II-a, 8 și 13) vorbește de „semințele Cuvântului” risipite în tot neamul omenesc. Autorul face din lacrimi condensarea fizică a acestei semințe divine.

Glosar — Logosului spermatikos: Logos spermatikos (gr. λόγος σπερματικός) — „rațiunea seminală” a stoicilor, care structurează materia din interior; preluată de Sf. Iustin Martirul (Apologia II, 8 și 13) ca „semințe ale Cuvântului” risipite în tot neamul omenesc. Lacrimile sunt, pentru autor, condensarea pe planul fizic a sămânței divine, a Logosului spermatikos (p. 44). → glosar: Logosului spermatikos

sursa Isaia 14, 12—16 — autorul citează după traducerea lui D. Cornilescu, nu după textul sinodal, și oprește citatul la mijlocul versetului 16. Textul sinodal (Biblia Ortodoxă): „12. Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineții! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! 13. Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. 14. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi». 15. Și acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului! 16. Cei ce te văd își întorc privirea în spre tine și se uită cu luare aminte zicând: «Oare acesta este omul de care tremura pământul și împărățiile se cutremurau?»” „Steaua strălucitoare, fecior al dimineții” traduce ebr. Hêlēl ben-Šāḥar, pe care Vulgata îl redă prin Lucifer, qui mane oriebaris — de aici numele de Lucifer dat îngerului căzut. „Imprecațiile adresate Babilonului” sunt cântarea de batjocură împotriva regelui Babilonului (Isaia 14, 4). [Isaia (Biblia sinodală), ro.]

vers. Rainer Maria Rilke, Duineser Elegien (1923), Elegia I, v. 1—7 — citat aproximativ: autorul scrie schrie și nahme pentru schriee și nähme și sare peste jumătatea versului 3 și începutul versului 4 („einer mich plötzlich ans Herz: ich verginge von seinem”), pe care însă le redă în traducerea lui („m-ar lua unul, brusc, pe pieptul său, aș muri de ființa lui mai tare”). Textul canonic: „Wer, wenn ich schriee, hörte mich denn aus der Engel / Ordnungen? und gesetzt selbst, es nähme / einer mich plötzlich ans Herz: ich verginge von seinem / stärkeren Dasein. Denn das Schöne ist nichts / als des Schrecklichen Anfang, den wir noch grade ertragen, / und wir bewundern es so, weil es gelassen verschmäht, / uns zu zerstören. Ein jeder Engel ist schrecklich.” — ultima propoziție, nedată de autor: „Orice înger e înfricoșător.” Elegiile au fost începute în 1912 la castelul Duino, lângă Trieste. [Rainer Maria Rilke — Duineser Elegien (1923), de]

vers. Richard Wagner, Tristan und Isolde (1859; premiera 1865), actul III, scena 1 — Tristan, rănit de moarte, trezindu-se la Kareol, îi răspunde lui Kurwenal. Traducerea autorului e prescurtată. Textul lui Wagner: „Wo ich erwacht’, / weilt’ ich nicht; / doch wo ich weilte, / das kann ich dir nicht sagen. / Die Sonne sah ich nicht, / noch sah ich Land und Leute: / doch was ich sah, / das kann ich dir nicht sagen. / Ich war, / wo ich von je gewesen, / wohin auf je ich geh’: / im weiten Reich / der Weltennacht.” — „Unde m-am trezit / n-am zăbovit; / dar unde am zăbovit / nu pot să-ți spun. / Soarele nu l-am văzut, / nici țări și oameni: / dar ce am văzut / nu pot să-ți spun. / Eram / unde am fost dintotdeauna, / unde mă duc pentru totdeauna: / în vasta împărăție / a Nopții lumii.” [Richard Wagner — Tristan und Isolde (1859), de]

trad. Hiraṇyagarbha (sanscr.) — „Embrionul de aur”, Germenele cosmic din care se naște lumea, din imnul Ṛg-Veda X, 121 („La început s-a ivit Hiraṇyagarbha; născut, era singurul stăpân al tuturor celor ce sunt”); la Guénon, Brahmā ca totalitate a manifestării subtile.

Glosar — Hyranyagarbha: „Embrionul de aur”, „germenele de aur” (sanscr. Hiraṇyagarbha) — germenele luminos din care se naște lumea (Ṛg-Veda X, 121); la Guénon, Brahmā ca principiu al manifestării subtile; în microcosm, punctul activ și imobil din inima omului. Autorul îl numește „embrionul de Aur, Avatara Veșnic” (p. 19) și îl vede încrustat în luna scobită, de unde se naște „Copil divin” (p. 61); doctrina taoistă a „embrionului de aur” o regăsește în cuvintele lui Dmitri Karamazov (p. 44). → glosar: Hyranyagarbha

vers. J. W. Goethe, Faust, partea a II-a (1832), actul V, Chorus mysticus, v. 12110—12111 — Goethe scrie Das Ewig-Weibliche, cu majusculă. Strofa întreagă (v. 12104—12111): „Alles Vergängliche / Ist nur ein Gleichnis; / Das Unzulängliche, / Hier wird’s Ereignis; / Das Unbeschreibliche, / Hier ist’s getan; / Das Ewig-Weibliche / Zieht uns hinan.” — „Tot ce e trecător / nu e decât asemănare; / ceea ce nu se poate ajunge / aici se împlinește; / ceea ce nu se poate descrie / aici s-a săvârșit; / Eternul-Feminin / ne trage în sus.” Apropierea de versul lui Dante e a autorului; în scena finală a Faust-ului apare însă Gretchen ca Una poenitentium, urmată de Mater gloriosa, după modelul ultimelor cânturi ale Paradisului. [J. W. Goethe — Faust. Der Tragödie zweiter Teil, de]

sursa Bacon, De sapientia veterum, cap. VI — textul latin: „Antiqui universam Naturam sub persona Panis diligentissime descripserunt. Huius generationem in dubio relinquunt. Alii enim asserunt eum a Mercurio genitum; alii longe aliam generationis formam ei tribuunt: aiunt enim procos universos cum Penelope rem habuisse, ex quo promiscuo concubitu Pana communem filium ortum esse.” — „Anticii au descris cu cea mai mare grijă întreaga Natură sub chipul lui Pan. Nașterea lui o lasă în îndoială. Unii afirmă că a fost zămislit de Mercur; alții îi atribuie un cu totul alt fel de naștere: spun că toți pețitorii s-au împreunat cu Penelopa și că din această împreunare amestecată s-a născut Pan, fiul lor comun.” Bacon adaugă îndată că numele Penelopei a fost pus în fabula veche de autori mai noi, fiindcă Pan e unul dintre cei mai vechi zei, iar Penelopa era cinstită de antichitate pentru castitatea ei de matroană. [Francis Bacon — De sapientia veterum (1609), la]

sursa Bacon, De sapientia veterum, cap. VI — „Potestates ei et munera huiusmodi attribuuntur: ut sit Deus venatorum, etiam pastorum, et in universum ruricolarum; praeses item montium [...]. Habebatur insuper dux et imperator Nympharum, quae circa eum perpetuo choreas ducere et tripudiare solebant [...]. Habebat etiam potestatem terrores immittendi, praesertim inanes et superstitiosos, qui et Panici vocati sunt.” — „I se atribuie asemenea puteri și slujbe: să fie zeul vânătorilor, al păstorilor și, în general, al sătenilor; stăpânitorul munților [...]. Era socotit și conducător și comandant al Nimfelor, care obișnuiau să danseze și să joace veșnic în jurul lui [...]. Avea și puterea de a trimite spaime, mai ales deșarte și superstițioase, care s-au numit și panice.” [Francis Bacon — De sapientia veterum (1609), la]

sursa Bacon, De sapientia veterum, cap. VI — textul latin al portretului: „Effigies autem Panis talis ab antiquitate describitur: cornutus, cornibus usque ad caelum fastigiatis; toto corpore hispidus et villosus, barba imprimis promissa; figura biformis, humana quoad superiora, sed semifera, et in caprae pedes desinens. Gestabat autem insignia potestatis: sinistra fistulam ex septem calamis compactam; dextra pedum, sive baculum superius curvum et inflexum; induebatur autem chlamyde ex pelle pardalis.” — „Chipul lui Pan e descris astfel din vechime: cu coarne, ale căror vârfuri se înalță până la cer; tot trupul păros și lățos, cu barba mai ales lungă; cu înfățișare îndoită, omenească în partea de sus, dar pe jumătate de fiară și terminată în picioare de capră. Purta însemnele puterii: în stânga un fluier făcut din șapte trestii, în dreapta o cârjă, adică un toiag încovoiat și îndoit la vârf; era îmbrăcat cu o mantie din blană de leopard.” [Francis Bacon — De sapientia veterum (1609), la]

trad. mudrā (sanscr., „pecete, semn”) — gest ritual al mâinilor în iconografia și ritualul hindus și budist, încărcat cu o semnificație doctrinară precisă și cu o eficacitate proprie. mudrā — „pecete, semn” (sanscr.) — gest ritual al mâinilor, codificat în iconografia hindusă și budistă și în dansul sacru, prin care se exprimă și se «sigilează» o stare spirituală; fiecare poziție a degetelor are o semnificație doctrinară precisă.

Glosar — mudra: Mudrā (sanscr., „pecete”) — gest ritual al mâinilor, codificat în iconografia și ritualul hindus și budist, care exprimă și „sigilează” o stare spirituală; echivalentul vizibil al lui mantra. Gestul păstorului lui Poussin, cu degetul mare și arătătorul răsfirate, e un mudra (p. 78). → glosar: mudra

trad. „Doamna Inteligență” (it.) — figura feminină a Înțelepciunii divine la „Fedeli d’Amore”, după poemul L’Intelligenza (atribuit lui Dino Compagni, c. 1300); Guénon (L’Ésotérisme de Dante, cap. II) și Luigi Valli o identifică cu „doamnele” cântate de poeții acestui cerc, între care Beatrice. „Doamna Inteligență” (ital.) — personificarea Intelectului divin în poezia Fedeli d’Amore: poemul alegoric L’Intelligenza (sec. XIII–XIV, atribuit lui Dino Compagni) o descrie ca pe o doamnă încoronată cu pietre prețioase, într-un palat simbolic. Guénon (L’ésotérisme de Dante, 1925, cap. II) arată că «doamnele» acestor poeți — Beatrice, Giovanna, Selvaggia — sunt toate figuri ale aceleiași Înțelepciuni divine.

Glosar — Madonna Intelligenza: „Doamna Inteligență” (it.) — personificarea Înțelepciunii divine la Fedeli d’Amore (cf. poemul L’Intelligenza, atribuit lui Dino Compagni); Beatrice e una dintre figurile ei (Valli, Guénon). Autorul o recunoaște în femeia din Et in Arcadia Ego a lui Poussin (p. 78). → glosar: Madonna Intelligenza

sursa Miorița — balada culeasă de Alecu Russo în Vrancea și publicată de Vasile Alecsandri în Bucovina (1850) și în Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești) (1852): „Iată vin în cale, / Se cobor la vale, / Trei turme de miei, / Cu trei ciobănei.” Maica bătrână care își caută fiul și mioara năzdrăvană sunt cele două figuri feminine ale baladei. Miorița, baladă populară, publicată de Vasile Alecsandri în Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești) (1852) și în Poezii populare ale românilor (1866) — trei ciobani, unul moldovan, unul ungurean și unul vrâncean, coboară cu turmele; oaia năzdrăvană îl vestește pe moldovean de moartea pregătită de ceilalți doi; în final apare «măicuța bătrână» care-și caută fiul. Autorul a consacrat baladei un studiu aparte. [Miorița (varianta Alecsandri), ro]

sursa Hadis transmis de Abū Hurayra, în Ṣaḥīḥ Muslim, Kitāb al-dhikr, nr. 2676 — Profetul, trecând pe lângă muntele Jumdān, a spus: „Mergeți! Acesta e Jumdān. Au luat-o înainte al-mufarridūn (cei ce se izolează)”. Întrebat cine sunt aceștia, a răspuns: „Cei care Îl pomenesc pe Dumnezeu mult, bărbați și femei”. Identificarea «singuratecilor» cu afrād și a lui Khiḍr ca maestru al lor nu e în hadis: ea vine din doctrina sufită, mai ales de la Ibn ʿArabī (al-Futūḥāt al-makkiyya), pentru care afrād sunt sfinții care se află în afara jurisdicției Polului (quṭb) și primesc învățătura direct de la Dumnezeu, ca al-Khiḍr. Autorul citează probabil după Michel Vâlsan sau după un comentariu sufit francez. [Muslim ibn al-Ḥajjāj — Ṣaḥīḥ Muslim, ar]

vers. Gottfried Benn, «Nur zwei Dinge» („Doar două lucruri”), în volumul Destillationen (1953), strofa a III-a — distihul citat încheie poemul. Textul întreg: „Durch so viel Formen geschritten, / durch Ich und Wir und Du, / doch alles blieb erlitten / durch die ewige Frage: wozu? // Das ist eine Kinderfrage. / Dir wurde erst spät bewußt, / es gibt nur eines: ertrage / – ob Sinn, ob Sucht, ob Sage – / dein fernbestimmtes: Du mußt. // Ob Rosen, ob Schnee, ob Meere, / was alles erblühte, verblich, / es gibt nur zwei Dinge: die Leere / und das gezeichnete Ich.” („Pășind prin atâtea forme, / prin Eu și Noi și Tu, / totul rămase pătimit / prin veșnica întrebare: la ce bun? // E o întrebare de copil. / Abia târziu ai înțeles: / există un singur lucru: îndură / — fie sens, fie patimă, fie legendă — / pe al tău «Trebuie», hotărât de departe. // Fie trandafiri, fie zăpadă, fie mări, / tot ce a înflorit s-a ofilit; / există doar două lucruri: Vidul / și eul însemnat.”) Traducerea distihului e a autorului.

sursa Shake-speares Sonnets. Neuer before imprinted, London, by G. Eld for T[homas] T[horpe], 1609 — dedicația de pe verso-ul foii de titlu, semnată de editor, Thomas Thorpe (c. 1569–1635), cu punct după fiecare cuvânt, imitând inscripțiile romane. Textul canonic: „TO.THE.ONLIE.BEGETTER.OF. / THESE.INSVING.SONNETS. / Mʳ.W.H. ALL.HAPPINESSE. / AND.THAT.ETERNITIE. / PROMISED. / BY. / OVR.EVER-LIVING.POET. / WISHETH. / THE.WELL-WISHING. / ADVENTVRER.IN. / SETTING. / FORTH. / T.T.” Traducere literală: „Unicului zămislitor al acestor sonete care urmează, domnului W.H., toată fericirea și acea veșnicie făgăduită de poetul nostru cel veșnic viu, i le urează binevoitorul aventurier care pornește [la drum].” Identitatea lui «Mr. W.H.» e una dintre marile enigme ale istoriei literare: s-au propus Henry Wriothesley, conte de Southampton (inițialele inversate), William Herbert, conte de Pembroke, un William Hall (tipograf), sau — cum amintește autorul mai jos — «William Himself». [William Shakespeare — Sonnets, en]

trad. „Poarta Cerului” (lat.) — titlu al Sfintei Fecioare în Acatistul Bunei Vestiri și în Litania lauretană (Ianua coeli, ora pro nobis); cosmologic, poarta solstițială de iarnă, «poarta zeilor».

Glosar — Ianua Coeli: „Poarta Cerului” (lat.) — unul din titlurile Sfintei Fecioare din Litania Loretană (Ianua coeli, ora pro nobis): Maica Domnului e poarta prin care Cerul a coborât pe pământ și prin care omul urcă la cer. În cosmologia tradițională, „poarta zeilor”, solstițiul de iarnă, în semnul Capricornului, prin care sufletul iese din cosmos pe verticala axei; perechea ei e Ianua Inferni, „poarta oamenilor”, solstițiul de vară, în semnul Racului. Autorul o vede în Rosalina-Luna, care e deopotrivă una și cealaltă (p. 101). → glosar: Ianua Coeli

sursa Shakespeare, Love’s Labour’s Lost, actul I, scena 1, v. 1–14 — discursul de deschidere al regelui Ferdinand, citat de autor fragmentar, în traducere liberă (probabil după o versiune franceză). Textul canonic: „Let fame, that all hunt after in their lives, / Live register’d upon our brazen tombs / And then grace us in the disgrace of death; / When, spite of cormorant devouring Time, / The endeavour of this present breath may buy / That honour which shall bate his scythe’s keen edge / And make us heirs of all eternity. / Therefore, brave conquerors,—for so you are, / That war against your own affections / And the huge army of the world’s desires,— / Our late edict shall strongly stand in force: / Navarre shall be the wonder of the world; / Our court shall be a little Academe, / Still and contemplative in living art.” („Faima, pe care toți o vânează în viață, să trăiască înscrisă pe mormintele noastre de aramă și să ne dea apoi grație în dizgrația morții; când, în ciuda Timpului, cormoranul care devoră tot, strădania acestei clipe trecătoare poate cumpăra acea cinste care va toci tăișul ascuțit al coasei lui și ne va face moștenitori ai întregii veșnicii. De aceea, viteji cuceritori — căci așa sunteți, voi care vă războiți cu propriile pasiuni și cu uriașa oaste a dorințelor lumii —, edictul nostru de curând să rămână cu tărie în vigoare: Navarra va fi minunea lumii; curtea noastră va fi o mică Academie, liniștită și contemplativă în arta de a trăi.”) Shakespeare spune «fame» (faimă), nu «gloria»; «brazen tombs» = morminte de bronz/aramă, metaforă obișnuită pentru monumentele funerare cu plăci de alamă. [William Shakespeare — Love’s Labour’s Lost, en]

sursa Shakespeare, Henric al IV-lea, partea I, actul V, scena 4, v. 110–119 — monologul lui Falstaff, după ce Prințul Harry i-a spus „Embowell’d will I see thee by and by” („Te voi vedea îndată îmbălsămat”, propriu-zis „scos măruntaiele”, pregătirea pentru îmbălsămare). Textul canonic: „Embowelled! if thou embowel me to-day, I’ll give you leave to powder me and eat me too to-morrow. ’Sblood, ’twas time to counterfeit, or that hot termagant Scot had paid me scot and lot too. Counterfeit? I lie, I am no counterfeit: to die, is to be a counterfeit; for he is but the counterfeit of a man who hath not the life of a man: but to counterfeit dying, when a man thereby liveth, is to be no counterfeit, but the true and perfect image of life indeed.” Traducerea, cu sublinierile și parantezele autorului, e liberă dar fidelă sensului; «să mă sărezi» redă powder („a săra, a pune la saramură”). [William Shakespeare — King Henry IV, Part 1, en]

vers. Friedrich Hölderlin, «Chiron» (1803, publicată în Taschenbuch für das Jahr 1805, printre «Nachtgesänge»), strofele 4–6 — citat liber, cu omisiuni, probabil după o traducere franceză. Textul canonic: „Ich wars wohl. Und von Krokus und Thymian / Und Korn gab mir die Erde den ersten Strauß. / Und bei der Sterne Kühle lernt’ ich, / Aber das Nennbare nur. Und bei mir // Das wilde Feld entzaubernd, das traurge, zog / Der Halbgott, Zeus Knecht, ein, der gerade Mann; / Nun sitz ich still allein, von einer / Stunde zur anderen, und Gestalten // Aus frischer Erd und Wolken der Liebe schafft, / Weil Gift ist zwischen uns, mein Gedanke nun; / Und ferne lausch ich hin, ob nicht ein / Freundlicher Retter vielleicht mir komme.” („Eu eram, desigur. Și din brânduși și cimbru / și grâu mi-a dat pământul cel dintâi buchet. / Și la răcoarea stelelor am învățat, / dar numai ce se poate numi. Și la mine, // vrăjile câmpului sălbatic, trist, desfăcându-le, / a intrat semizeul, slujitorul lui Zeus, omul drept; / acum stau liniștit, singur, de la un / ceas la altul, și chipuri // din pământ proaspăt și din nori ai iubirii plăsmuiește, / fiindcă otravă e între noi, gândul meu acum; / și ascult în depărtare dacă nu cumva / vreun salvator prietenos îmi vine.”) Centaurul Chiron, rănit fără leac de săgeata otrăvită a lui Heracles («semizeul»), își așteaptă eliberarea prin moarte. [Friedrich Hölderlin — Chiron (Gedichte), de]

vers. Paul Valéry, «Ébauche d’un serpent» („Schiță de șarpe”), în Charmes (1922), strofa a III-a — citat din memorie («qui garde» pentru «Tu gardes», «est un défaut» pentru «n’est qu’un défaut»). Textul canonic: „Soleil, soleil!... Faute éclatante! / Toi qui masques la mort, Soleil, / Sous l’azur et l’or d’un pavillon / Où les fleurs tiennent leur conseil; / Par d’impénétrables délices, / Toi, le plus fier de mes complices, / Et de mes pièges le plus haut, / Tu gardes les cœurs de connaître / Que l’univers n’est qu’un défaut / Dans la pureté du Non-être!” („Soare, soare!... Greșeală strălucitoare! / Tu, care ascunzi moartea, Soare, / sub azurul și aurul unui cort / unde florile își țin sfatul; / prin desfătări de nepătruns, / tu, cel mai mândru dintre complicii mei / și cea mai înaltă dintre capcanele mele, / păzești inimile să nu cunoască / că universul nu e decât un defect / în puritatea Neființei!”). Vorbește Șarpele-Satan.

trad. „Soarele de la miezul nopții” — imagine a luminii spirituale care strălucește în noaptea inițiatică (cf. Apuleius, Metamorfoze XI, 23: nocte media vidi solem candido coruscantem lumine, „la miezul nopții am văzut soarele strălucind cu lumină albă”); la autor, și soarele polar, hiperborean.

Glosar — Soarele de Miezul Nopții: Imaginea soarelui care strălucește în miezul nopții e una dintre cele mai vechi formule ale inițierii. Lucius, eroul lui Apuleius, povestește despre noaptea primirii lui în misterele Isidei: „la miezul nopții am văzut soarele strălucind de o lumină albă” (nocte media vidi solem candido coruscantem lumine, Metamorfoze XI, 23). Creștinismul a așezat Nașterea Domnului în noaptea solstițiului de iarnă, sărbătoarea romană a Sol Invictus (25 decembrie), când lumina începe să crească din adâncul întunericului: solstițiul de iarnă e Ianua Coeli, „poarta zeilor”. În ținuturile polare, soarele de la miezul nopții e și un fapt de observație, iar pentru autor „împăratul mezonoptic e strict polar” (p. 39).

În colindele comentate în «Steaua fără Nume», colindătorii vin „noaptea pe la cântători”, adică la miezul nopții, și nu vestesc, ci aduc „prunc din Răsărit născut”: „prezență reală ca în liturghie”. „Avatara este Soarele de Miezul Nopții și se naște atunci” (p. 19). Geometric, Luceafărul care apăruse Crailor în Apus, la jumătate de cvadrant deasupra orizontului, devine, ajuns la Zenit deasupra staulului, Soare de Miezul Nopții (p. 23). „Soarele-ndeseară” din urarea de la sfârșitul unei colinde e tot Soarele de Miezul Nopții, pentru că colindătorii vin simbolic „la cântători” (p. 24).

În Făt-Frumos din lacrimă al lui Eminescu, împăratul „întunecat și gânditor ca miază-noaptea” are o împărăteasă „zâmbitoare ca miezul luminos al zilei”. Autorul citește aici conjuncția Soarelui de Miezul Nopții cu cel de Amiază, „când Marele Pan doarme”: o unire sterilă prin hibridismul ei, căci „cu Luna ar fi trebuit să aibă un făt împărătesc” (p. 39). Copilul nu se naște decât printr-o lacrimă a Maicii Domnului.

Imaginea revine în eseurile târzii. Hyperion e creat de „un soare întârziat” (latet sol in sidere), iar zburătorii din varianta Luceafărului, care vin „din rumenirea sării / Și din fundalul sfânt al mării”, vin din „lumina lină”, cu totul altceva decât lumina zilei, „irizată de soarele de Miezul Nopții” (p. 106). În scrisoarea despre orbi, aria de treierat („Armeanul”), cu caii alergând în cerc în jurul stâlpului, devine o Separatio; deasupra punctului de impact, în centru, „verticala are la capătul ei ceresc, Soarele de Miezul Nopții” (p. 121). → glosar: Soarele de Miezul Nopții

sursa Arthur Machen, The Great God Pan (1894), cap. VIII, «The Fragments» — inscripția, cu tot cu traducere, nu e una autentică: e inventată de Machen, care o pune în gura doctorului Raymond, găsită „într-un câmp lângă Caermaen”: „DEVOMNODENTi FLAvIVSSENILISPOSSvit PROPTERNVPtias quaSVIDITSVBVMBra” — „Marelui zeu Nodens (zeul Marii Adâncimi sau al Abisului), Flavius Senilis a ridicat acest stâlp în amintirea nunții pe care a văzut-o sub umbră”. Machen a plecat de la inscripțiile reale din templul lui Nodens de la Lydney Park, la granița cu Țara Galilor (mozaicul RIB 2448.3: „D(eo) M(arti) N(odenti) T(itus) Flavius Senilis pr(aepositus) rel(igionis) ex stipibus possuit, o[pitu]lante Victorino interpretiante” — „Zeului Marte Nodens, Titus Flavius Senilis, mai-marele cultului, l-a așezat din ofrande, cu ajutorul lui Victorinus, tâlcuitorul [viselor]”), dar «nunta văzută în umbră» e a lui. Autorul a preluat-o, probabil prin intermediul unei lecturi franceze, ca document istoric. [Arthur Machen — The Great God Pan (1894), en]

trad. Nodens (sau Nodons) — zeu celtic al Britaniei romane, venerat mai ales în sanctuarul de vindecare de la Lydney Park (Gloucestershire), asimilat cu Marte și cu Silvanus; i se asociau marea și pescuitul (mozaicul templului înfățișează monștri marini). J. R. R. Tolkien a scris în 1932 un studiu asupra numelui, legându-l de irl. Nuadu și galez. Nudd, cu sensul de „cel care prinde, care pune mâna”.

Glosar — Nodens: Zeu celtic al adâncurilor, al apelor și al vindecării, venerat în Britania romană (sanctuarul de la Lydney Park, în Gloucestershire, la granița Țării Galilor, unde un mozaic pomenește un anume Flavius Senilis). Inscripția pe care o citează autorul, cu adaosul propter nuptias quas vidit sub umbra (p. 107), pare luată din nuvela lui Arthur Machen The Great God Pan (1894), care o completează cu un text ficțional. → glosar: Nodens

vers. Dante, Infernul V, 106 — terțetele lui Francesca da Rimini, după ediția Petrocchi: „Amor, ch’al cor gentil ratto s’apprende, / prese costui de la bella persona / che mi fu tolta; e ’l modo ancor m’offende. / Amor, ch’a nullo amato amar perdona, / mi prese del costui piacer sì forte, / che, come vedi, ancor non m’abbandona. / Amor condusse noi ad una morte. / Caina attende chi a vita ci spense.” („Iubirea, care în inima nobilă se aprinde repede, l-a prins pe acesta de frumosul trup ce mi-a fost luat, iar felul încă mă jignește. Iubirea, care pe nimeni iubit nu-l scutește de a iubi, m-a prins de plăcerea lui atât de tare, încât, cum vezi, încă nu mă părăsește. Iubirea ne-a dus la o singură moarte. Caina îl așteaptă pe cel ce ne-a stins viața.”) Tradiția (Boccaccio, Esposizioni) spune că Gianciotto Malatesta i-a străpuns pe amândoi dintr-o singură lovitură. [Dante Alighieri — Divina Commedia, Inferno, it]

sursa René Guénon, Introduction générale à l’étude des doctrines hindoues (1921), partea a III-a, cap. XI, «La Mîmânsâ» — prezentând teoria lui apūrva, Guénon arată că acțiunea, spre deosebire de cunoaștere, nu-și poartă roadele în ea însăși, ci le produce printr-o potențialitate intermediară, nemanifestată, care se actualizează mai târziu; reacțiunea nu e o sancțiune morală, ci efectul natural al unei cauze. Tot acolo se află și argumentul, citat mai jos, că altfel „ar exista o clipă în care ceva ce nu mai există ar produce ceva ce nu există încă”. Autorul reia toate aceste idei în paginile următoare (același text, aproape identic, în «Mitul sfâșiat»). [René Guénon — Introduction générale à l’étude des doctrines hindoues (1921), fr]

trad. „Soarele de la miezul nopții” — lumina spirituală care strălucește în noaptea inițiatică (Apuleius, Metamorfoze XI, 23); vezi nota de la p. 106.

Glosar — Soarele de Miezul Nopții: Imaginea soarelui care strălucește în miezul nopții e una dintre cele mai vechi formule ale inițierii. Lucius, eroul lui Apuleius, povestește despre noaptea primirii lui în misterele Isidei: „la miezul nopții am văzut soarele strălucind de o lumină albă” (nocte media vidi solem candido coruscantem lumine, Metamorfoze XI, 23). Creștinismul a așezat Nașterea Domnului în noaptea solstițiului de iarnă, sărbătoarea romană a Sol Invictus (25 decembrie), când lumina începe să crească din adâncul întunericului: solstițiul de iarnă e Ianua Coeli, „poarta zeilor”. În ținuturile polare, soarele de la miezul nopții e și un fapt de observație, iar pentru autor „împăratul mezonoptic e strict polar” (p. 39).

În colindele comentate în «Steaua fără Nume», colindătorii vin „noaptea pe la cântători”, adică la miezul nopții, și nu vestesc, ci aduc „prunc din Răsărit născut”: „prezență reală ca în liturghie”. „Avatara este Soarele de Miezul Nopții și se naște atunci” (p. 19). Geometric, Luceafărul care apăruse Crailor în Apus, la jumătate de cvadrant deasupra orizontului, devine, ajuns la Zenit deasupra staulului, Soare de Miezul Nopții (p. 23). „Soarele-ndeseară” din urarea de la sfârșitul unei colinde e tot Soarele de Miezul Nopții, pentru că colindătorii vin simbolic „la cântători” (p. 24).

În Făt-Frumos din lacrimă al lui Eminescu, împăratul „întunecat și gânditor ca miază-noaptea” are o împărăteasă „zâmbitoare ca miezul luminos al zilei”. Autorul citește aici conjuncția Soarelui de Miezul Nopții cu cel de Amiază, „când Marele Pan doarme”: o unire sterilă prin hibridismul ei, căci „cu Luna ar fi trebuit să aibă un făt împărătesc” (p. 39). Copilul nu se naște decât printr-o lacrimă a Maicii Domnului.

Imaginea revine în eseurile târzii. Hyperion e creat de „un soare întârziat” (latet sol in sidere), iar zburătorii din varianta Luceafărului, care vin „din rumenirea sării / Și din fundalul sfânt al mării”, vin din „lumina lină”, cu totul altceva decât lumina zilei, „irizată de soarele de Miezul Nopții” (p. 106). În scrisoarea despre orbi, aria de treierat („Armeanul”), cu caii alergând în cerc în jurul stâlpului, devine o Separatio; deasupra punctului de impact, în centru, „verticala are la capătul ei ceresc, Soarele de Miezul Nopții” (p. 121). → glosar: Soarele de Miezul Nopții

vers. Homer, Odiseea VIII, 44–45 și 62–64, într-o tălmăcire românească rimată (probabil traducerea lui George Coșbuc, publicată postum), citată fragmentar. Textul grec: „τῷ γάρ ῥα θεὸς πέρι δῶκεν ἀοιδὴν / τέρπειν, ὅππῃ θυμὸς ἐποτρύνῃσιν ἀείδειν” („căci lui zeul i-a dat, mai presus de toți, cântecul, ca să desfete oricând îl îndeamnă inima să cânte”) și „κῆρυξ δ᾽ ἐγγύθεν ἦλθεν ἄγων ἐρίηρον ἀοιδόν, / τὸν πέρι Μοῦσ᾽ ἐφίλησε, δίδου δ᾽ ἀγαθόν τε κακόν τε· / ὀφθαλμῶν μὲν ἄμερσε, δίδου δ᾽ ἡδεῖαν ἀοιδήν” („iar crainicul veni aducându-l pe iubitul aed, pe care Muza îl iubea mai presus de toți și îi dăduse și bine, și rău: de ochi îl lipsise, dar îi dăduse cântec dulce”). Rândul cu puncte marchează omisiunea dintre cele două locuri. În manuscrisul scrisorii (facsimilul de la p. 118) versurile sunt scrise centrat. [Homer — Odiseea, grc]

sursa Semnătura arabă a scrisorii olografe (facsimilul de la p. 120), care lipsește din transcrierea tipărită: ʿAbd al-Qādir ʿĪsā (arab. عبد القادر عيسى) — „Robul Celui Atotputernic, ʿĪsā (Iisus)”. Este, după toate aparențele, numele musulman (inițiatic) al lui Vasile Lovinescu: scrisoarea e a lui (transcrisă la p. 121–124 ca text al său, adresat Roxanei Cristian), iar semnătura arabă ține locul numelui de botez. ʿAbd al-Qādir e un nume teofor curent („robul Celui Puternic”, al-Qādir fiind unul dintre cele 99 de Nume divine), iar ʿĪsā e numele coranic al lui Iisus, adăugat ca al doilea nume. Lovinescu a intrat în sufism în a doua jumătate a anilor 1930, prin Michel Vâlsan (mai târziu Shaykh Muṣṭafā ʿAbd al-ʿAzīz), în ramura ʿAlawiyya a ordinului Shādhiliyya, în urma corespondenței cu Guénon (ʿAbd al-Wāḥid Yaḥyā). Salutul de deasupra semnăturii se citește salām ʿalaykum, Rūksānā (سلام عليكم روكسانا), „pace vouă, Roxana”. Nu am găsit o sursă tipărită care să confirme numele; identificarea se sprijină pe facsimil.

Bio-Bibliografie și notă editorială

Steaua fără Nume

Sunt lacrimae rerum

Quo modo caecidisti de caelo, Lucifer?

Exemple de pitagorism în Divina Comedie

Comentarii asupra studiului lui Francisc Bacon despre zeul Pan în „De Sapientia Veteru …

Arcadia restituta

Seydna Alkhidr

COMENTAR SUMAR AL UNEI FORMULE

Enigme Shakespeariene

Secțiunile Transversale

Nedumeriri

Scrisoare despre orbi și orbeți