Scrisoare despre orbi și orbeți — Steaua fără nume

116 (121)

Scrisoare despre orbi și orbeți

Dragă Roxana^sursa,

Am primit toate aducerile tale aminte cu bine. Îți mulțumesc pentru frunza de nuc. Aleea noastră s-a integrat în mine, s-a mistuit ca și râpa Rădășenilor și valea Moldovei.

Cred că nu voi scrie despre „Metafizica Gestului ^glosar”^sursa. Cum să „zici” indicibilul?

Exemplul tău cu „Feciorul de Împărat și Broasca țestoasă”^sursa, e bine venit. „Armeanul ^glosar” se sleește, trece la limită. „Armean” e aria^trad. așternută cu grâu, pe care aleargă caii în jurul unui stâlp, separând bobul de păstăi și pai. Separatio.^trad. Eroul ară apa, ca Iason cu „Argo”^sursa; răsare Medeea. E agricultorul mării. Deasupra punctului de impact, centru, verticala are la capătul ei ceresc, Soarele de Miezul Nopții ^glosar ^trad..

Radu^* îmi scrie despre tradiția muzicanților orbi în China și Japonia, pomenind de Homer care se zice că era orb... La noi se vorbește de orbeți ^glosar ^trad.. Auzul, deci organul transmiterii orale, era atât de important, încât văzul era rezorbit ca facultatea de cunoaștere sensibilă. Iată ce i-am răspuns:

„Orbete” însemnează exact „cam orb”, de unde „a orbecăi”, lucru ce-l face un om cu privirea painjenită. Între orbete și lume se interpune o „grilă” care o geometrizează. „Orbetele” suprapune pe lume o pânză de paianjen care o „cvadratizează”, prim popas spre integrațiune. „Orbetele” și „Orbul” ar putea (fi) pe circonferința și centrul unui Centru spiritual. N-aude, n-a vede...

Te rog recitește „Orb sărac” din Hanu Ancuței^sursa”, în care se indică limpede transmisiunea de la gură la ureche a „Mioriței”. Orbul își întovărășește cântarea cu cimpoiul, care, cum știi se umflă în prealabil; rezultatul este un suflu omogen, curgând imobil ca Okeanos ^glosar ^trad., deasupra alternanțelor de „inspir” și „expir”. Hindușii îl numesc sarva-prana ^glosar,^trad. ison cosmic. Acest suflu e Anima Mundi ^glosar,^trad. pe când lira vechilor rapsozi e prin excelență un instrument de percuție și de ritm.

Apolon jupește pe Marsyas^sursa, adică purifică suflul pasional. E posibil să-i fi transformat pielea în cimpoi.

Am impresia că Socrate „regresa” spre sfârșitul vieții sale, urca în sens invers, spre mit, lăsând pe Platon să se descurce cu dialectica. Platon mergea la vale. Ultimul

117 (122)

și cel mai voluminos dialog al său, neterminat este „Legile”, un compendiu indigest^sursa de bune intenții neaplicabile .Socrate nu a scris nimic^sursa; toată învățătura sa a fost orală, deci „rapsodică” în esența ei.

Sunt cu totul de acord asupra tâlcului orbirii multor rapsozi. Cauza este concentrarea lui Parașabda ^glosar.^trad. Diversitatea și distinctivitatea lumii dispar în Verbul, în Eterul central. Rapsodul e un pustnic stylit^trad.. Când cântau se rezemau de o coloană.

Nu am dicționar grecesc aici, dar îmi amintesc că „Homerus^trad.” înseamnă „orb”.

E de remarcat asonanța cu „O Merus”^trad., (muntele) Meru polar și cu „coapsa” lui Zeus^trad. în care se „maturește” Dionysos.

E probabil că „Homer” desemna un „agregat” intelectual, depozitar al lui Parașabda, ca Vyasa ^glosar ^trad. în India.

Nu știu dacă-ți reamintești anumite amănunte din Odyseia. În esența ei, este un poem inițiatic bazat pe simbolismul navigațiunei. Itaca este „insula Feacienilor”^sursa, pe care este aruncat de furtună complect gol, Totapuri ^glosar,^trad. despuiat de metale, adică în stare de „om primordial”. După părerea mea, „Feacienii” sunt o modificare deliberată a „Fenicienilor”. Se știe că Fenicienii au dat numele Fenixului ^glosar mai exact, invers. „Feac” se asonanțează cu Foc^trad., focul de aromate din și prin care moare și renaște Fenixul. Patria Fenixului este „Heliopolis”^sursa; cred că Insula Feacienilor este una din Heliopolis, rămășiță întârziată a Atlantidei ^glosar. Ceea ce confirmă ipoteza, este că atât Atlanții cât și Feacienii sunt fiii lui Poseidon^sursa. A preluat Jünger unele tradiții^sursa ajunse până în vremea noastră?

Insula e guvernată de Alkynoos și de soția-vară a lui Arete^trad. (virtute, mai exact „vârtute”), probabil frate și soră ca în vechile dinastii „Ianus-Iana”. Alkynoos înseamnă^trad. „cel tare și prin minte”, „Mintosul”, „Preamintele” (paramanu) Solomon, ceea ce ne pune în directă legătură cu „Supremul (Para) Manu ^glosar, cu „Insula Albă ^glosar”, „Shweta dwipa”^trad., Leuky^trad. punct de intersecție între o tradiție „polară” și una „solară”, ca și alte localizări din acea vreme. Cred că Alkynoos este acelaș lucru cu pasărea Alkyon^trad., numele hyperborean ^glosar al Fenixului.

Ullyse e primit împărătește de Feacieni. La un ospăț, cântecul rapsodului Orb^sursa, Demodokos îl face să-și dezvăluie identitatea și să-și reactualizeze probațiunile inițiatice, rezumativ și integrator, înainte de a se reintegra și el în locul unde timpul devine spațiu, pentru el Itaca.

118 (123)

Or, iată ce spune Homer despre Demodokos. (cântul VIII)

Lui Demodokos^vers.

Zevs, cântec sfânt îi dete.

...Veni și Demodokos, cel cu puterea

Ce-o pune în cântec înăscutul dar.

Cui, muza ce-l iubi i-a dat mult dar

și mult amar

Căci dându-i cântecul, i-a luat vederea.

Ne putem întreba dacă Demodokos nu este chiar „Homer” însuși cu nume substituit.

Existența și tradiția muzicanților orbi s-a prelungit până în Evul Mediu și la noi, în Est, până-n prezent aproape. Probă, „Orb sărac” de care ți-am vorbit mai sus. O curgere de datini, izvor, când vizibil, când subteran, ocultat deabea pe vremea Unirii scos la suprafață de Sadoveanu. Prin misiune?

Voevozilor și stăpânitorilor din părțile noastre, li se cânta nu numai la ospețe, dar și înainte de a adormi, basme și balade. În timpul recitării, Voevodul închidea lin ochii, adică devenea orb ca și partenerul său; se stabilea o endosmoză, o egalitate, un comun numitor.

„Dară ochiul închis înafară înlăuntru se deșteaptă.^vers.”

Voevodul, devenea domnul celor două tipsii ale Balanței, Tula ^glosar,^trad. ca ax median imuabil.

Căci între amândouă stă neclintita limbă^vers.,

adică Polul între cele două Urse. E de admirat că la noi Polul e desemnat ca „limbă”, adică manifestare a lui Parașabda, Torcătorul unui dhikr ^glosar ^trad. perpetuu. În distanța enormă dintre Voevod și Orb, se căsca un Vid salvator în care intra toată țara.

Există o admirabilă tradiție concernând pe Țarul Ivan cel Groaznic^sursa și pe rapsodul care-l adormea cu poveștile lui. Sunt indicate admirabil calitatea de purtător al Marelui Nume, a folclorului, originea lui Iohanită, adică, drept curgătoare din Apostolul iubirii, Ioan, apostolul, maestrul și evanghelistul esoterismului creștin, cum e în deobște cunoscut, care la Cina de Taină își rezema capul de pieptul lui Iisus^sursa.

Iată dialogul dintre Țar și orb.

„— Și cine v-a-nvățat cântarea să cântați și povești să povestiți?

— Însuși Domnul Dumnezeu, din vremea de demult ne-a-nvățat.

— Cum asta?

— Bătrânii noștri o povestesc și cântăreții o cântă. Odinioară în vremuri străbune, s-a întâmplat asta. Când

119 (124)

s-a înălțat Domnul nostru Hristos, la ceruri, au plâns toți sărmanii cu duhul, orbii, șchiopii, adică toată tagma asta a noastră a milogilor. „Oh, unde pleci Tu, Hristoase Dumnezeule? Pe noi cui ne lași? Cine are să ne potolească setea și foamea?” Și răspunsu-le-a lor Hristos, Împăratul Cerurilor. „Am să vă las, zice, un munte de aur, un râu de miere, podgorii săpate și livezi bogate. Și-o să fiți băuți și mâncați, îmbrăcați și-ncălțați”. Și-a ridicat atunci glasul Sfântul Ioan Teologul^sursa. „O, milostive Mântuitorule! Nu le da lor nici munte de aur, nici râuri de miere, nici podgorii săpate și livezi bogate. Că n-au să știe avutul să-l stăpânească și-au să vie puternicii și bogații și au să li-l hrăpească. Ci dă-le lor Hristoase, Împărate ceresc, dă-le lor Numele Tău, dă-le lor cântecele-dulcile, basmele-marile despre vechime, străvechime, despre oamenii Domnului. Și-au să pornească milogii să colinde lumea, să povestească basmele-marile, să cânte cântecele-dulcile și orice om are să le dea de băut și de mâncat, de-mbrăcat și-ncălțat.” Și grăi Hristos Împăratul Ceresc. „Facă-se voia ta, Ioane! Ale lor să fie cântecele-dulcile și basmele-marile. Iar cine-i va milui cu mâncare și băutură, apărat să fie de beznele nopții și de un loc în Rai să aibă parte; deschise să-i fie aceluia porțile Raiului. Amin.^sursa”

120 (125)

trad. „Soarele de la miezul nopții” — lumina spirituală care strălucește în noaptea inițiatică (Apuleius, Metamorfoze XI, 23); vezi nota de la p. 106.

Glosar — Soarele de Miezul Nopții: Imaginea soarelui care strălucește în miezul nopții e una dintre cele mai vechi formule ale inițierii. Lucius, eroul lui Apuleius, povestește despre noaptea primirii lui în misterele Isidei: „la miezul nopții am văzut soarele strălucind de o lumină albă” (nocte media vidi solem candido coruscantem lumine, Metamorfoze XI, 23). Creștinismul a așezat Nașterea Domnului în noaptea solstițiului de iarnă, sărbătoarea romană a Sol Invictus (25 decembrie), când lumina începe să crească din adâncul întunericului: solstițiul de iarnă e Ianua Coeli, „poarta zeilor”. În ținuturile polare, soarele de la miezul nopții e și un fapt de observație, iar pentru autor „împăratul mezonoptic e strict polar” (p. 39).

În colindele comentate în «Steaua fără Nume», colindătorii vin „noaptea pe la cântători”, adică la miezul nopții, și nu vestesc, ci aduc „prunc din Răsărit născut”: „prezență reală ca în liturghie”. „Avatara este Soarele de Miezul Nopții și se naște atunci” (p. 19). Geometric, Luceafărul care apăruse Crailor în Apus, la jumătate de cvadrant deasupra orizontului, devine, ajuns la Zenit deasupra staulului, Soare de Miezul Nopții (p. 23). „Soarele-ndeseară” din urarea de la sfârșitul unei colinde e tot Soarele de Miezul Nopții, pentru că colindătorii vin simbolic „la cântători” (p. 24).

În Făt-Frumos din lacrimă al lui Eminescu, împăratul „întunecat și gânditor ca miază-noaptea” are o împărăteasă „zâmbitoare ca miezul luminos al zilei”. Autorul citește aici conjuncția Soarelui de Miezul Nopții cu cel de Amiază, „când Marele Pan doarme”: o unire sterilă prin hibridismul ei, căci „cu Luna ar fi trebuit să aibă un făt împărătesc” (p. 39). Copilul nu se naște decât printr-o lacrimă a Maicii Domnului.

Imaginea revine în eseurile târzii. Hyperion e creat de „un soare întârziat” (latet sol in sidere), iar zburătorii din varianta Luceafărului, care vin „din rumenirea sării / Și din fundalul sfânt al mării”, vin din „lumina lină”, cu totul altceva decât lumina zilei, „irizată de soarele de Miezul Nopții” (p. 106). În scrisoarea despre orbi, aria de treierat („Armeanul”), cu caii alergând în cerc în jurul stâlpului, devine o Separatio; deasupra punctului de impact, în centru, „verticala are la capătul ei ceresc, Soarele de Miezul Nopții” (p. 121). → glosar: Soarele de Miezul Nopții

vers. Homer, Odiseea VIII, 44–45 și 62–64, într-o tălmăcire românească rimată (probabil traducerea lui George Coșbuc, publicată postum), citată fragmentar. Textul grec: „τῷ γάρ ῥα θεὸς πέρι δῶκεν ἀοιδὴν / τέρπειν, ὅππῃ θυμὸς ἐποτρύνῃσιν ἀείδειν” („căci lui zeul i-a dat, mai presus de toți, cântecul, ca să desfete oricând îl îndeamnă inima să cânte”) și „κῆρυξ δ᾽ ἐγγύθεν ἦλθεν ἄγων ἐρίηρον ἀοιδόν, / τὸν πέρι Μοῦσ᾽ ἐφίλησε, δίδου δ᾽ ἀγαθόν τε κακόν τε· / ὀφθαλμῶν μὲν ἄμερσε, δίδου δ᾽ ἡδεῖαν ἀοιδήν” („iar crainicul veni aducându-l pe iubitul aed, pe care Muza îl iubea mai presus de toți și îi dăduse și bine, și rău: de ochi îl lipsise, dar îi dăduse cântec dulce”). Rândul cu puncte marchează omisiunea dintre cele două locuri. În manuscrisul scrisorii (facsimilul de la p. 118) versurile sunt scrise centrat. [Homer — Odiseea, grc]

sursa Semnătura arabă a scrisorii olografe (facsimilul de la p. 120), care lipsește din transcrierea tipărită: ʿAbd al-Qādir ʿĪsā (arab. عبد القادر عيسى) — „Robul Celui Atotputernic, ʿĪsā (Iisus)”. Este, după toate aparențele, numele musulman (inițiatic) al lui Vasile Lovinescu: scrisoarea e a lui (transcrisă la p. 121–124 ca text al său, adresat Roxanei Cristian), iar semnătura arabă ține locul numelui de botez. ʿAbd al-Qādir e un nume teofor curent („robul Celui Puternic”, al-Qādir fiind unul dintre cele 99 de Nume divine), iar ʿĪsā e numele coranic al lui Iisus, adăugat ca al doilea nume. Lovinescu a intrat în sufism în a doua jumătate a anilor 1930, prin Michel Vâlsan (mai târziu Shaykh Muṣṭafā ʿAbd al-ʿAzīz), în ramura ʿAlawiyya a ordinului Shādhiliyya, în urma corespondenței cu Guénon (ʿAbd al-Wāḥid Yaḥyā). Salutul de deasupra semnăturii se citește salām ʿalaykum, Rūksānā (سلام عليكم روكسانا), „pace vouă, Roxana”. Nu am găsit o sursă tipărită care să confirme numele; identificarea se sprijină pe facsimil.

glosar Soarele de Miezul Nopții — Imaginea soarelui care strălucește în miezul nopții e una dintre cele mai vechi formule ale inițierii. Lucius, eroul lui Apuleius, povestește despre noaptea primirii lui în misterele Isidei: „la miezul nopții am văzut soarele strălucind de o lumină albă” (nocte media vidi solem candido coruscantem lumine, Metamorfoze XI, 23). Creștinismul a așezat Nașterea Domnului în noaptea solstițiului de iarnă, sărbătoarea romană a Sol Invictus (25 decembrie), când lumina începe să crească din adâncul întunericului: solstițiul de iarnă e Ianua Coeli, „poarta zeilor”. În ținuturile polare, soarele de la miezul nopții e și un fapt de observație, iar pentru autor „împăratul mezonoptic e strict polar” (p. 39).

→ glosar: Soarele de Miezul Nopții

glosar Hyperborea — Grecii numeau Hiperboreeni (Ὑπερβόρεοι) neamul care locuia „dincolo de Boreu”, vântul de miazănoapte, într-o țară fără boli și fără bătrânețe, unde Apollon își petrecea iernile (Pindar, Pitica X; Herodot IV, 32–36, cu ofrandele trimise de ei la Delos). Tradiția o socotește habitatul celei dintâi așezări a omenirii actuale și locul de unde purcede Tradiția Primordială, din care toate celelalte tradiții sunt adaptări la vremuri și la popoare. Polar, nu nordic în sens geografic obișnuit: cu cât o formă tradițională păstrează mai mult din caracterul polar — Carul Mare, Dragonul, Bourul, muntele cu vârful în Steaua polară —, cu atât e mai aproape de izvor.

Pentru Guénon (Le Roi du Monde, 1927; articolele adunate în Formes traditionnelles et cycles cosmiques), Hyperboreea nu e o fantezie geografică, ci amintirea celei dintâi așezări a Tradiției primordiale, înainte ca axa lumii să se fi mutat: Tula hiperboreeană, numită mai târziu Thule, al cărei nume înseamnă în sanscrită „balanță” (tulā), hierogliful Centrului. Guénon observă că numele exact ar fi Boreea, fiindcă rădăcina var/bor e aceea a Mistrețului (sanscr. varāha, engl. boar, germ. Eber): „Țara Mistrețului”, Vārāhī; când puterea războinicilor s-a răzvrătit împotriva celei sacerdotale, Mistrețul a fost înlocuit de Urs. Deplasările ulterioare ale centrului spiritual, atlantă și apoi orientală, sunt adaptări la condiții ciclice schimbate, nu origini noi. Simbolismul hiperboreean e polar, solstițial, „taciturn” — Mistrețul, Lebăda, Ursul, bradul, albul și verdele —; îi răspunde, mai târziu în ciclu, simbolismul solar și echinocțial al Atlantidei: Soarele, Cocoșul, Fenixul, roșul. Lovinescu a închinat temei studiul La Dacie hyperboréenne, publicat în 1936–1937 în Études Traditionnelles sub pseudonimul Geticus (p. 8).

În «Steaua fără Nume», colindele păstrează amândouă straturile. Fenixul e pasărea Atlantidei, „după cum lebăda e pasărea Hyperboreii” (p. 20). Taurul alb care o aduce pe fata de împărat „de peste mări” e Zeus-Bourul Alb care răpește pe Europa, dar Creta e doar un „dublet al Hyperboreii”, după expresia lui Charles Picard; colinda, „escamotând etapa intermediară”, aduce fecioara de-a dreptul în țara noastră, „care e și țara lui”, salvând chintesența atlantă înainte de înecul insulei occidentale, „tezaur dus în Hyperborea” (p. 20). Alte colinde trec „la simbolismul hyperborean fără popasul atlant”: Fenixul e înlocuit cu lebăda, care devine mireasa flăcăului, iar porumbul alb „cu gușa verde” poartă cele două culori ale Hyperboreii, „care este, când Insula Albă, când Insula Verde” (p. 21, 23). Însurătoarea cu Iana, sora Soarelui, adică a lui Ianus, e „o questă directă a Tradiției Primordiale, pășind peste creștinism și antecedentele lui atlante” (p. 23).

Tema străbate tot volumul. Genarul din basmul lui Eminescu e Ianus, „crai hiperborean” (p. 39). Apollon era un zeu hiperboreean, iar Orfeu era trac: orfismul și pitagorismul ar fi urcat „din Grecia spre Sciți” (p. 46). Arcadia lui Poussin e un „ținut arctic, cum i-o arată numele” (p. 77). Iana Sânziana, identificată cu Polul în jurul căruia totul se învârte, ratașează Templarismul și Roza-Crucea „la Tradiția Hiperboreană” (p. 101), iar romanul lui Meyrink Îngerul de la fereastra de Vest arată „izvorul hiperborean al unei părți a esoterismului shakespearian” (p. 100). În scrisoarea despre orbi, Alkynoos, regele Feacienilor, e apropiat de pasărea Alkyon, „numele hyperborean al Fenixului”, și de Insula Albă, Śvetadvīpa, Leuke, „punct de intersecție între o tradiție «polară» și una «solară»” (p. 122).

→ glosar: Hyperborea