Nedumeriri
În mai multe locuri din opera sa, René Guénon anunță intenția de a scrie, nu un articol, ci un volumsursa despre metafizica Gestuluiglosar. Se poate spune că în toată opera Maestrului nu se găsește un termen mai enigmatic. Ce este „metafizica Gestului”? În mod necesar, totul este metafizică pentru că manifestarea își are începutul și sfârșitul în nemanifestat, deci în ordinea metafizică pură. Numai că termenul de „simbolism al Gestului” ar fi convenit tot atât de bine lucrării, așa cum e enunțată strict de titlul ei: orice plan de fire suportă și simbolizează planul imediat superior lui și acesta pe cele următoare, în sensul ascendent. Cum studiem simbolismul de jos în sus, căci aceasta este economia lui, gestul, la prima vedere, are o structură cosmologică, care, prin intenție și comprehensiune, se exaltează spre transcendental. Termenul de „gest metafizic” ar părea pe jumătate impropriu — în partea lui inferioară. Or nu e gânditor care, mai mult decât René Guénon, să fi căutat cu mai multă rigoare și migală preciziunea termenilor pe care îi întrebuințează, ca om ce știa că o improprietate, totală sau chiar parțială, a termenului, poate duce la o catastrofă intelectuală și, prin consecință, în planurile moralei și ale acțiunii, cum se vede prea bine în lumea modernă, care trăiește din probleme rău puse, deci inexistente, dar teribil de nocive tocmai prin aspectul lor spectral. E un vampirism al neantului. Acesta nu are ființă, dar tendința spre neant e o realitate. De aici Infernul. Umanitatea actuală face anticameră neantului.
De aceea, la primul aspect, formula „Metafizica Gestului” cercetată în economia ei strictă, are aparența unui termen îngăimat.
105 (110)Guénon observă că acțiunea, cu totul diferită de cunoașteresursa, nu poartă consecințele ei în ea însăși; sub acest raport, opoziția este în fond, aceea de succesiune la simultaneitate. Bineînțeles, e vorba de fructele imediate ale acțiunii, am adăuga noi, căci un gest nu poate fi lipsit de contra-gest, prin mișcarea de du-te-vino a suveicii Solveglosar Coagulaglosar în Vortexulglosar sferic. Numai că raportul este de succesiune și nu de simultaneitate.
Un gest mental, psihic, fizic și informal se propagă ondulatoriu, până la limitele manifestării, adică până la Ființă, căci, în Neființă, acțiunile și reacțiunile concordante se topesc, în totalitatea lor, într-o Nondeterminațiune absolută. La limită, acțiunea trece la o altă limită indicibilă, al cărei contur vom încerca, destul de temerar, să-l indicăm. Acolo devine reacțiune, prin trecere în indicibil. Revine la punctul de plecare, oriunde s-ar afla el în Devenire, în afara stării de fire în care s-a făcut gestul. Nu mai e nevoie de altă explicație a realității și a necesității Paradisului și a Infernului.
În fond, acțiunea și reacțiunea, succesive din cauza condițiilor lumii noastre, sunt într-un raport de simultaneitate, căci, altfel, cum o spune Guénon „ar fi o clipă, când ceva care nu mai există ar produce ceva care nu există încă”, supoziție manifest absurdă. Trebuie să vedem ce este în realitate acest raport de simultaneitate între gest și contra-gest care, în planul nostru de existență, sunt vizibil și incontestabil succesive.
Un gest, când este împlinit, are un rezultat non-perceptibil, care este supraadăugat acțiunii, dar neperceptibil, deocamdată. Va subsista ca potențialitate, producând, într-o anumită clipă a Devenirii, un rezultat perceptibil. Orice acțiune este o ruptură de echilibru care e restabilită prin reacțiune. Nu e vorba de o sancțiune morală, cum o precizează Guénon, ci de efectul unei cauze. Revenind la individul care a împlinit-o, reacțiunea își recapătă, în mod natural, caracterul personal, pe care l-a avut inițial. Își recapătă și caracterul temporal. Concluzia nu poate fi decât aceea că, în faza intermediară de care am vorbit, condițiunile stării formale sunt nemanifestate. Perceperea caracterului nonmanifestat al Apurveiglosartrad. transformă, mai exact, reactualizează caracterul prim metafizic al gestului.
106 (111)Credem că, pe ghergheful Vortexului sferic universal, proiecțiune plană a lui, s-ar putea încerca o lămurire a nedumeririlor problemei, mai ales a principalei, natura fazei intermediare între acțiune și reacțiune. Guénon descrie acest Vortexsursa ca desfășurare a unei mase vibratorii, compuse din mișcări ondulatorii în întinderea cu trei dimensiuni. Întrebuințăm un simbol geometric, care are avantajul de a se acomoda și altor condițiuni. Insistăm asupra faptului că, în mod paradoxal, consecință a Inefabilului transcendent, mișcarea vibratorie e indefinită, până la trecerea la limită, care însă se întâmplă la fiecare moment. Constatare capitală că viața Universului este făcută din moartea lui perpetuă. Între doi cicli se află un abis pe care hindușii îl numesc Sandhyaglosar.trad. Nu este numai o trecere în Informal, ci în prăpăstiile Neființei. Brahma nirgunaglosartrad. se intercalează între un inspir și un expir cosmic, anulând ceea ce avea numai o aparență de existență. Principiul reamintește, lui însuși, mai întâi, apoi făpturii sale, Principiul Identității.
Guénon, privind problema mai ales din punct de vedere hominal dă o interpretare mai puțin universală a problemei, situând în general Apurvatrad. în planul subtil dar, din moment ce se deschide un hiatus între viață și moarte, nu vedem de ce Abisul nu s-ar căsca până la marginile Mării Tenebrelor.
Subiectul este atât de primejdios, încât, ca să scapi de voracitatea vârtejului cosmic trebuie, în momentul suprem, să sari din nou pe mal, altfel spus, să descoperi noi perspective ale aceluiași lucru, din alt punct al circonferinței. De unde aforismul.
Oglindindu-te în Vortexul Sferic Universal, ești constrâns să dai minusurilor lui proporțiile lui Brahma Nirguna, căci există un început al Căii, un sfârșit al ei, dar niciodată un mijloc.
Menționăm mai sus că spirele se propagă indiferent în întinderea cu trei dimensiuni dar cu treceri la limită în fiece clipă. Năzuința acestei mișcări ondulatorii este condiționată de tendințe în direcție care nu sunt altceva decât Ideile platonicienetrad.. Tendința în direcție e, firește, exterioară mișcării. Cum am putea desemna mai exact această exterioritate decât prin figura swasticeiglosarsursa, cu tangentele ei pe cele trei dimensiuni ale întinderii sau, mai sensibil, pe proiecțiunea ei plană.
Înfăptuirea swasticei în chip sensibil urmează un proces exact invers aceluia al desemnării unui cerc. Întâi
107 (112)figurăm Ideile prin cele patru tangente, paralele în cupluri; le reunim printr-o cruce obișnuită, înscrisă într-un cerc, centrul fiind înscris în ultima clipă și fără intenție. Iscarea lui fortuită și gratuitatea îi arată transcendența. De aceea, metafizica gestului nu e adăugată, ci descoperită. Ce lucru nu are un început și un sfârșit, Centrul creând capete de poduri în afara și peste Materia Primăglosar prin swastice pietre de hotar?
Într-o swastică, numai cercul cu crucea înscrisă în el au o mișcare de rotațiune. Tangentele rămân imobile, pentru că marchează intenția divină, Ideea, cvadrupla manifestare a Centrului, exterioară cercului, deget divin indicând direcțiile calitative. Secțiunile transversaleglosar, care sunt alt nume al swasticii, răpesc Universului orice rămășiță de aspect cantitativ. Credem că, în acest mod, citaredul inspirat auzea cu urechea lăuntrică, muzica sferelor; tot Universul devenea un imn de slavă a Tao-uluiglosar.
Dacă simbolizăm mișcarea ondulatorie a spirelor Vortexului printr-un sinusoid, acesta se încolăcește deasupra și dedesubtul unui ax median orizontal. Semicirconferințele inferioare sunt gesturile Neființei în lumea Ființei, iruperea lor în existență. Aceste semicirconferințe sunt goluri, așa că, în mod paradoxal, discontinuitatea asigură continuitatea și trăinicia covorului cosmic. În una din cele mai importante și mai enigmatice fraze din opera sa, René Guénon afirmă că Vortexul Sferic Universalsursa, identic cu Omul cu același nume, e singura reprezentare posibilă, în aproximația ei, a scurgerii spre realizare a tuturor lucrurilor, pe care tradiția metafizică a Extremului Orient o numește Tao,trad. Calea fără Nume și fără dâră.
Stricto senso,trad. s-ar părea că e posibilă o bănuială de panteism, calea fiind asimilată cu ținta ei. Nu e cazul, pentru că, în realitate, Calea este o alternanță de Viduri și plinuri, polarizări supreme ale Principiului Suprem care e deasupra Ființei și a Neființei.
Întinderea e un substitut al Materiei Prime în lumea noastră. Pură potențialitate, orice formă pe care o produce e o fulgurare a Ideilor. Cum observa (Guénon nu numai mărimea corpurilor modifică întindereasursa dar și si
108 (113)tuația lor. Și se întreabă: acest fapt e pur cantitativ? Hotărât nu. Situația corpurilor, în ea însăși și în raportul geometric ce-l capătă prin simpla lor configurație, unul față de altul, în cele șase direcții ale spațiului, le dă o înfățișare care nu mai depinde de cantitate, chiar când volumul și suprafața sunt aceleași. Fiecare direcție își are tâlcul ei. Nu e indiferent dacă îți îndrepți privirea spre Cer sau spre centrul pământului. Orientarea rituală e întemeiată pe o geometrie in situ,trad. ultimă rămășiță a augustei geometrii pytagoriciene, la rândul ei iscată din aspectele calitative ale spațiului. Un triunghi și un pătrat de o egală întindere sunt echivalente dar nu identice, pentru că le deosebesc două lucruri fundamentale: poziția și forma care, în lumea noastră, este Namaglosar.trad. Numele, element pur calitativ; și atunci orice lucru din lumea noastră este Rupaglosar,trad. Materia transfigurată, qualifiată de Forma, de Nama, nu simbolic, ci existențial, prin organicitatea ei. După părerea noastră, aici găsim baza doctrinei Metafizicii Gestului. Prin inchizițiune și concentrare, obiectul, psihoza cea mai inertă, capătă aripi de cal năzdrăvan care s-a hrănit cu jăratec.
Aripile lui sunt tangente pe trupul lui și Guénon le geometrizeazăsursa: „dacă ne întrebăm ce este esențialmente forma spațială (și noi am preciza „orice formă”), vom observa că ea poate fi definită de un ansamblu de tendințe în direcție în fiecare punct al unei linii (sublinierea e a noastră); tendința de care vorbim (să observăm că Guénon nu spune „linie”) e definită de tangenta sa și ansamblul tangentelor definește forma acestei linii”. Orice obiect sensibil este în realitate invizibil, pentru că nu-i vedem, nu numai cauza primă dar și cauza secundă.
Repetăm ce-am spus mai sus: realitatea gestului este metafizică, dar trebuie redescoperită cu alți ochi decât cei de carne, ca și continentele noi, care existau înainte de descoperirea lor.
Gestul crucii e spațial, deci sensibil. În realitate îi vedem numai reziduurile, căci adevărata cruce se naște și e condiționată de tangentele care ating invizibil fiecare punct al ei. Cum suntem în plin simbolism geometric, putem afirma că întreaga manifestare e generată de tangente, care sunt, o repetăm, tendințe în direcție, proiectate nemijlocit din intelectul Marelui Arhitect al Universuluisursa. Toată Manifestarea este calificată de swastici. De aici concluzia că tot ce este perceptibil simțurilor noastre e imediat o nălucire și mediat, un vestigiu al unei swastici sustrase simțurilor noastre, asimțită și contemplată numai de Marii Arhitecțiglosar, de sfetnicii Polului.
109 (114)Putem spune că realizarea inițiatică e condiționată de capacitatea pelerinului de a intui tangentele pe care Jünger le numeștesursa cu o impresionantă rigoare „secțiuni transversale”. Ce este o secțiune transversală decât un plan perpendicular pe fiecare punct al unei intenții, fie ea creaturală, fie divină. De aceea Dumnezeu primește toate rugăciunile și aspirațiile noastre dar le direcționează cum știe el, prin tangente care îi aparțin exclusiv. Afirmația e cu atât mai valabilă, cu cât fiecare tangentă este, în realitate, o trecere la limită, în dimensiuni necunoscute și incognoscibile. Avem inițiativa unei rugăciuni sau a unei invocațiuni, dar niciodată finalitatea lor, care e în cumpăna celor trei sefiroturiglosar superioare, a cărei „neclintită limbăvers.” e sefira Coroanei, Ketherglosar.trad.
Trebuie într-una accentuat că sferoidul e o masă amorfă, un haos de puncte discontinui, la o distanță infinitezimală unul de altul, Materia primă în sensul complet al cuvântului; numai brăzdată de Unicitate, adică de tendințele în direcție, nici una asemănătoare cu cealaltă, devine cosmos, Vortex vibratoriu, câmp de forțe, care conduce orice posibilitate la propria-i desăvârșire, la Tao; de aici concluzia că Unicitatea face din Tao o eternă spontaneitate. Această scurgere infinită, constituie Gestul Metafizic prin excelență; că o știm sau nu, toți, de la concepțiune la moarte împlinim acest gest metafizic superlativ.
E curios că Ernst Jünger întrebuințează limbajul geometricsursa, ca și ilustrul său predecesor german Leibniz, posibil transmis prin organizațiuni inițiatice identice sau echivalente. Or, Guénon vorbește de posibile legături ale lui Leibniz cu organizațiuni rosicruciene tardive și Maestrul precizează că s-ar putea să fie aceleași cu care Descartes a încercat zadarnic să intre în legătură.
Tao-ul, fiind completa spontaneitate, este și completa insatisfacție. Un alt mare scriitor german, Hermann Hesse o presimțeasursa:
„Eternitatea e Împărăția care e dincolo de timp și de aparență... Trebuie să trecem peste grămezi de murdărie și de absurdități ca să mergem în țara noastră. Și nu avem pe nimeni care să ne îndrumeze. Singura noastră călăuză este nostalgia” (Der Steppenwolf).
Erosul depărtărilorglosarsursa, Nostalgia, e singurul gest metafizic total. E o săgeată inconceptibil de primejdioasă, pentru că poate deveni Tao-ul numit.
Încheiem cu un citat extrem-orientalsursa tangent pe Tao:
„Dacă vreți să vedeți miracole și să contemplați minuni, nu vă îngrijorați de distanța munților, nici de depărtarea râurilor”.
110 (115)
