Secțiunile Transversale — Steaua fără nume

100 (105)

Secțiunile Transversale

„M-am instruit sub răcoarea stelelor^vers. —

spune centaurul Chiron, prin Hölderlin

Dar n-am învățat decât Numibilul.

Totuși deacum înainte

Voi sta jos singuratic,

Căci otrava este între noi,

Iar acum este în gândul meu.“

Dacă Numibilul este răsplata învățăturii, Nenumibilul este consubstanțial cu elocvența Tăcerii.

Atunci este firesc ca ființa care gândește Nenumibilul să secreteze, ca și cobra, din propria lui ființă, o nobilă otravă-cvintesență, irizată într-o sferă de cristal, care-i îngăduie să respire Nenumibilul, în mod tot așa de paradoxal ca și scafandrul care respiră ca toți oamenii, în fundul mării.

În zori, cu mult înainte de răsăritul soarelui, mă grăbesc spre geamurile dinspre răsărit ale casei bătrânești și pe întinsele lacuri, fără ceață încă, respiră o altă ceață metafizică, șoptind de la gură la ureche:

Și pe apa lacurilor^vers.

Doarme umbra veacurilor.

Umbra este Suflul, Prana ^glosar,^trad. pânza de borangic pe care sunt țesute lumile, permițând celui mai ușor suflu să ajungă la cele mai depărtate galaxii, întorcându-se de unde a plecat, ca rouă benefică sau ca instilațiuni de venin.

Când oglinda lacului de dinafară și a lacului de dinăuntru este calmă ca și Tăria, atunci se ridică la suprafață din adâncuri, pueții^trad., germenii celor ce au

101 (106)

fost, așteptând Învierea. Lacul devine o secțiune transversală ^glosar, pe care poposesc temporar, lucrurile ce vor să fie. Potolirea valurilor, potolește timpul.

Dacă din fiecare germen din lac ridicăm o verticală, ea înțeapă o stea. De aceea, inițiații le culeg cu mâna.

Ce mi-e vremea când de veacuri^vers.

Stele-mi scânteie pe lacuri.

E semnificativ că aspectul imediat vizibil al lacului, care-i notifică existența, suprafața lui, este în realitate o iluzie, o ticluire a unei forțe ascendente din fundul lacului, expansivă când i se permite și a unei forțe compacte ce coboară de sus în jos. Suprafața se ridică și se coboară în raport cu dozarea indefinit variabilă a lui Solve ^glosar și Coagula ^glosar, cu alte cuvinte este o nălucire. În termeni teologici, Infernul și Paradisul sunt singure reale, lumea noastră, în aspectul ei orizontal, este evanescentă, după legile imuabile ale conversiunii celor trei gune ^glosar, una în alta.

Lacul este o oglindă magică în care se precipită imaginea ființelor invizibile din ambianță. Dar oglinda magică este calcinată de soare și ca atare devine inaptă pentru conjurațiuni. Soarele reliefează fără milă distinctivitatea lumii, deci mărește prăpastia dintre ea și Principiu. Soarele se dă mai mult spre partea vitalului decât spre Inteligibil. E adevărat că Dante spune despre soare că printre lucrurile sensibile^sursa, reprezintă cel mai mult pe Dumnezeu, dar e un Dumnezeu „faute éclatante^vers.”, după cum just i se adresează Valéry, „qui garde les coeurs de connaître Que l’univers est un défaut dans la pureté du Non-Être”. Și atunci lacul își ascunde pudic fața cu ceața dimineții, sau în aburul lunii lui cuptor, la amiază, când Marele Pan ^glosar doarme^sursa. Un soare întârziat (latet sol in sidere^trad.), creiază pe Hyperion ^glosar. Într-o variantă a Luceafărului Eminescu scrie^sursa:

Au mai știut povestitorii

Ce sunt oare sburătorii?

Vin din rumenirea sării

Și din fundalul sfânt al mării.

Vin din lumina lină^trad. care-i cu totul altceva decât lumina zilei. E irizată de soarele de Miezul Nopții ^glosar ^trad..

Lacul este prin excelență nocturn; de aici complicitatea lui cu luna. Când „stele scânteie pe lacuri”, un mit venit din prăpăstiile eonilor își deapănă firele de păianjen: o scoică se ridică la suprafață și se des

102 (107)

chide tremurând. O picătură de cer cade în ea. Se închide și se dă la fund. Începe gestațiunea unui nou mărgăritar. Îmi revine o pagină rară a lui Jünger^sursa despre suprimarea celor trei dimensiuni. O concepe ca pe o serie de secțiuni de sferă aplicate pe centre streine de timp și de spațiu. „Creația nu mai este un act inițial; este posibilă în orice punct unde explodează flăcările Neîntinderii. A fi legat unul de altul într-o fecundare creatoare, nu este numai scopul iubirii, ci a oricărei comuniuni superioare, oricare ar fi ea”. (Vizita la Godenholm, trad. Viorica Moșinschi).

Suprimarea celor trei dimensiuni provoacă o conflagrație, dar chiar reducerea spațiului la întindere, deci la două dimensiuni ca fața lacului, duce la scămoșarea lumii, ajungând tot așa de departe, prin mijloace line.

Dionysos s-a scufundat în lacul Lerna^sursa, ca să aducă iar în lume pe mama lui, Semele. Arsă de focul lui Zeus, ea a fost coborâtă în Infern ca să-și recapete umiditatea, poate chiar virginitatea.

Coborârea în Hades nu era exact similară cu catabaza ^glosar creștină în Iad. Domnea în adâncuri marele zeu Nodens ^glosar ^trad. zeul abisului, și tainele pe care le oficia reies destul de clar dintr-o inscripție găsită în țara Galilor^sursa, într-un sanctuar din Britania romană. O redăm în latină și în românește:

DEVOM NODENS^trad.

FLAVIUS SENILIS POSUIT

PROPTER NUPTIAS

QUAS VIDIT SUB UMBRAS

MARELUI ZEU NODENS ZEUL MAREI

ADÂNCIMI/AL ABISULUI/FLAVIUS

SENILIS A RIDICAT ACEST STÂLP

ÎN AMINTIREA NUNȚII PE CARE A

VĂZUT-O ÎMPLININDU-SE ÎN UMBRA

E evident că nu e o nuntă ca toate celelalte, ci una specifică adâncului, care nu se poate împlini decât acolo, fără de asemănare cu hierogamiile terestre și olimpice.

Heraclit spune într-un fragment^sursa: „Oamenii se nasc, trăiesc, mor și fac copii, pentru ca aceștia să facă la fel ca ei”.

Mă simt înclinat să fac elogiul nunților sterpe care suprimă timpul, spațiul și viața, dar și prăsila din abatorul Demiurgului ^glosar inferior^trad., cu care își perpetuează tirania în lumea sublunară. O singură lovitură de cuțit

103 (108)

a străbătut inimile Francescăi de Rimini și Paolo Malatesta îmbrățișați. „Amor condusse noi ad una morte^vers.”, e tânguitul ei nemuritor, mărturisit lui Dante. Pumnalul a fixat nu numai două inimi, ci și o stea pe cer și tremuratul lor trece din veac în veac, fără să se sleiască. Tot în împărăția lui Nodens își așteaptă lady Lygeia^sursa mirele, pe câmpia de asfodele^trad. rătăcesc Axel de Auersperg și Sara de Maupers^sursa a căror moarte și transfigurare au ca mistagog pe Maître Janus, Rosacrucele veșnic.

Umbra ce doarme pe fața lacurilor, învălue colectivul de germeni nepieritori, nedestructibili, pinda ^glosar,^trad. din trupul tuturor ființelor, rezumat sintetic al omului. Din perspectivă macrocosmică se vor actualiza la Judecată. Dar pentru ființa omenească pornită pe calea inițiatică, judecata se întâmplă în fiece clipă, la fiecare răsuflare. De aceia contemplarea lacului provoacă o judecată în mine la fiecare boare care îmi intră lin în piept, înaripată cu două versuri nemuritoare.

Trebuie să separăm fața lacului de adâncimea lui, cu o indicibilă subtilitate, ținându-ne respirația, cu aceiași subtilitate cu care iei năframa de pe fața lunii, cu care desprinzi adevărata Cale Lactee de reziduul ei de pe firmament, ca s-o pui ca eșarfă pe umerii unei ființe iubite. Lacul trebuie smântânit de Eternitatea lui, cum smântânești laptele prins. Vorbind ca Moș Creangă, trebue să jupești piatra morii^sursa și să duci pielea la Împărăție. E o cheie a Absolutului, care tâlcuește întreaga aventură a omului și creația artistică de pe culmi. Închizi ochii și tot universul s-a topit ca o fărâmă de ceară pe Vid. Îi redeschizi și lacul e în fața ochilor ca mai înainte. E o aparență, pentru că un Kalpa ^glosar ^trad. a trecut și altul s-a ridicat la suprafață cerându-și răscumpărarea. E taina realizării descendente și a sacrificiului perpetuu al Mielului^sursa.

vers. Friedrich Hölderlin, «Chiron» (1803, publicată în Taschenbuch für das Jahr 1805, printre «Nachtgesänge»), strofele 4–6 — citat liber, cu omisiuni, probabil după o traducere franceză. Textul canonic: „Ich wars wohl. Und von Krokus und Thymian / Und Korn gab mir die Erde den ersten Strauß. / Und bei der Sterne Kühle lernt’ ich, / Aber das Nennbare nur. Und bei mir // Das wilde Feld entzaubernd, das traurge, zog / Der Halbgott, Zeus Knecht, ein, der gerade Mann; / Nun sitz ich still allein, von einer / Stunde zur anderen, und Gestalten // Aus frischer Erd und Wolken der Liebe schafft, / Weil Gift ist zwischen uns, mein Gedanke nun; / Und ferne lausch ich hin, ob nicht ein / Freundlicher Retter vielleicht mir komme.” („Eu eram, desigur. Și din brânduși și cimbru / și grâu mi-a dat pământul cel dintâi buchet. / Și la răcoarea stelelor am învățat, / dar numai ce se poate numi. Și la mine, // vrăjile câmpului sălbatic, trist, desfăcându-le, / a intrat semizeul, slujitorul lui Zeus, omul drept; / acum stau liniștit, singur, de la un / ceas la altul, și chipuri // din pământ proaspăt și din nori ai iubirii plăsmuiește, / fiindcă otravă e între noi, gândul meu acum; / și ascult în depărtare dacă nu cumva / vreun salvator prietenos îmi vine.”) Centaurul Chiron, rănit fără leac de săgeata otrăvită a lui Heracles («semizeul»), își așteaptă eliberarea prin moarte. [Friedrich Hölderlin — Chiron (Gedichte), de]

vers. Paul Valéry, «Ébauche d’un serpent» („Schiță de șarpe”), în Charmes (1922), strofa a III-a — citat din memorie («qui garde» pentru «Tu gardes», «est un défaut» pentru «n’est qu’un défaut»). Textul canonic: „Soleil, soleil!... Faute éclatante! / Toi qui masques la mort, Soleil, / Sous l’azur et l’or d’un pavillon / Où les fleurs tiennent leur conseil; / Par d’impénétrables délices, / Toi, le plus fier de mes complices, / Et de mes pièges le plus haut, / Tu gardes les cœurs de connaître / Que l’univers n’est qu’un défaut / Dans la pureté du Non-être!” („Soare, soare!... Greșeală strălucitoare! / Tu, care ascunzi moartea, Soare, / sub azurul și aurul unui cort / unde florile își țin sfatul; / prin desfătări de nepătruns, / tu, cel mai mândru dintre complicii mei / și cea mai înaltă dintre capcanele mele, / păzești inimile să nu cunoască / că universul nu e decât un defect / în puritatea Neființei!”). Vorbește Șarpele-Satan.

trad. „Soarele de la miezul nopții” — imagine a luminii spirituale care strălucește în noaptea inițiatică (cf. Apuleius, Metamorfoze XI, 23: nocte media vidi solem candido coruscantem lumine, „la miezul nopții am văzut soarele strălucind cu lumină albă”); la autor, și soarele polar, hiperborean.

Glosar — Soarele de Miezul Nopții: Imaginea soarelui care strălucește în miezul nopții e una dintre cele mai vechi formule ale inițierii. Lucius, eroul lui Apuleius, povestește despre noaptea primirii lui în misterele Isidei: „la miezul nopții am văzut soarele strălucind de o lumină albă” (nocte media vidi solem candido coruscantem lumine, Metamorfoze XI, 23). Creștinismul a așezat Nașterea Domnului în noaptea solstițiului de iarnă, sărbătoarea romană a Sol Invictus (25 decembrie), când lumina începe să crească din adâncul întunericului: solstițiul de iarnă e Ianua Coeli, „poarta zeilor”. În ținuturile polare, soarele de la miezul nopții e și un fapt de observație, iar pentru autor „împăratul mezonoptic e strict polar” (p. 39).

În colindele comentate în «Steaua fără Nume», colindătorii vin „noaptea pe la cântători”, adică la miezul nopții, și nu vestesc, ci aduc „prunc din Răsărit născut”: „prezență reală ca în liturghie”. „Avatara este Soarele de Miezul Nopții și se naște atunci” (p. 19). Geometric, Luceafărul care apăruse Crailor în Apus, la jumătate de cvadrant deasupra orizontului, devine, ajuns la Zenit deasupra staulului, Soare de Miezul Nopții (p. 23). „Soarele-ndeseară” din urarea de la sfârșitul unei colinde e tot Soarele de Miezul Nopții, pentru că colindătorii vin simbolic „la cântători” (p. 24).

În Făt-Frumos din lacrimă al lui Eminescu, împăratul „întunecat și gânditor ca miază-noaptea” are o împărăteasă „zâmbitoare ca miezul luminos al zilei”. Autorul citește aici conjuncția Soarelui de Miezul Nopții cu cel de Amiază, „când Marele Pan doarme”: o unire sterilă prin hibridismul ei, căci „cu Luna ar fi trebuit să aibă un făt împărătesc” (p. 39). Copilul nu se naște decât printr-o lacrimă a Maicii Domnului.

Imaginea revine în eseurile târzii. Hyperion e creat de „un soare întârziat” (latet sol in sidere), iar zburătorii din varianta Luceafărului, care vin „din rumenirea sării / Și din fundalul sfânt al mării”, vin din „lumina lină”, cu totul altceva decât lumina zilei, „irizată de soarele de Miezul Nopții” (p. 106). În scrisoarea despre orbi, aria de treierat („Armeanul”), cu caii alergând în cerc în jurul stâlpului, devine o Separatio; deasupra punctului de impact, în centru, „verticala are la capătul ei ceresc, Soarele de Miezul Nopții” (p. 121). → glosar: Soarele de Miezul Nopții

sursa Arthur Machen, The Great God Pan (1894), cap. VIII, «The Fragments» — inscripția, cu tot cu traducere, nu e una autentică: e inventată de Machen, care o pune în gura doctorului Raymond, găsită „într-un câmp lângă Caermaen”: „DEVOMNODENTi FLAvIVSSENILISPOSSvit PROPTERNVPtias quaSVIDITSVBVMBra” — „Marelui zeu Nodens (zeul Marii Adâncimi sau al Abisului), Flavius Senilis a ridicat acest stâlp în amintirea nunții pe care a văzut-o sub umbră”. Machen a plecat de la inscripțiile reale din templul lui Nodens de la Lydney Park, la granița cu Țara Galilor (mozaicul RIB 2448.3: „D(eo) M(arti) N(odenti) T(itus) Flavius Senilis pr(aepositus) rel(igionis) ex stipibus possuit, o[pitu]lante Victorino interpretiante” — „Zeului Marte Nodens, Titus Flavius Senilis, mai-marele cultului, l-a așezat din ofrande, cu ajutorul lui Victorinus, tâlcuitorul [viselor]”), dar «nunta văzută în umbră» e a lui. Autorul a preluat-o, probabil prin intermediul unei lecturi franceze, ca document istoric. [Arthur Machen — The Great God Pan (1894), en]

trad. Nodens (sau Nodons) — zeu celtic al Britaniei romane, venerat mai ales în sanctuarul de vindecare de la Lydney Park (Gloucestershire), asimilat cu Marte și cu Silvanus; i se asociau marea și pescuitul (mozaicul templului înfățișează monștri marini). J. R. R. Tolkien a scris în 1932 un studiu asupra numelui, legându-l de irl. Nuadu și galez. Nudd, cu sensul de „cel care prinde, care pune mâna”.

Glosar — Nodens: Zeu celtic al adâncurilor, al apelor și al vindecării, venerat în Britania romană (sanctuarul de la Lydney Park, în Gloucestershire, la granița Țării Galilor, unde un mozaic pomenește un anume Flavius Senilis). Inscripția pe care o citează autorul, cu adaosul propter nuptias quas vidit sub umbra (p. 107), pare luată din nuvela lui Arthur Machen The Great God Pan (1894), care o completează cu un text ficțional. → glosar: Nodens

vers. Dante, Infernul V, 106 — terțetele lui Francesca da Rimini, după ediția Petrocchi: „Amor, ch’al cor gentil ratto s’apprende, / prese costui de la bella persona / che mi fu tolta; e ’l modo ancor m’offende. / Amor, ch’a nullo amato amar perdona, / mi prese del costui piacer sì forte, / che, come vedi, ancor non m’abbandona. / Amor condusse noi ad una morte. / Caina attende chi a vita ci spense.” („Iubirea, care în inima nobilă se aprinde repede, l-a prins pe acesta de frumosul trup ce mi-a fost luat, iar felul încă mă jignește. Iubirea, care pe nimeni iubit nu-l scutește de a iubi, m-a prins de plăcerea lui atât de tare, încât, cum vezi, încă nu mă părăsește. Iubirea ne-a dus la o singură moarte. Caina îl așteaptă pe cel ce ne-a stins viața.”) Tradiția (Boccaccio, Esposizioni) spune că Gianciotto Malatesta i-a străpuns pe amândoi dintr-o singură lovitură. [Dante Alighieri — Divina Commedia, Inferno, it]

glosar Megapan — Pan e zeul arcadian al turmelor, al păstorilor și al munților, cu coarne și picioare de țap, cântând din naiul cu șapte țevi, a cărui apariție bruscă stârnește spaima „panică”. Imnul homeric către Pan explică numele prin faptul că pruncul „i-a desfătat pe toți” (πάντας) nemuritorii, iar grecii l-au citit ca πᾶν, „totul”. Două locuri clasice se întâlnesc la Lovinescu: credința că la amiază Pan doarme și nu îngăduie să fie tulburat (Teocrit, Idile I, 15–18) și vestea pe care Plutarh o povestește în De defectu oraculorum 17 — glasul care strigă de pe mare, în vremea lui Tiberiu, „Marele Pan a murit”, înțeleasă de creștini ca semnul sfârșitului lumii păgâne. Lovinescu păstrează doar liniștea solemnă a amiezii: în Eseuri și amintiri, ambianța „îngână un cântec crepuscular, chiar în plină amiază, la ora când, cum spuneau anticii, Marele Pan doarme”; în volumul de față, conjuncția soarelui de miezul nopții cu cel de amiază, „când Marele Pan doarme”, e sterilă (p. 39), iar lacul își ascunde fața în aburul amiezii, „când Marele Pan doarme” (p. 106).

Eseul despre Pan comentează capitolul «Pan, sive Natura» din De Sapientia Veterum (1609) al lui Francis Bacon, care „se oprește” la interpretarea alegorică și socială (p. 69). Cele două genealogii date de Bacon, Pan fiul lui Mercur sau fiul comun al pețitorilor Penelopei, numesc deopotrivă Materia Primă, „Fecioara” și „Prostituata” limbajului hermetic; cei cincizeci de pețitori sunt un „număr circular”, un vortex care se pogoară în pântecele unei femei (p. 69). Primejdia e simplificarea: a traduce Pan prin Tot, „fără nuanțare”, duce la un panteism facil. Dar Pan are surori, Parcele, care torc din caierul lui destinele Universului, și „dintr-odată Pan devine Megapan, Marele Pan, cu mult și fără comună măsură cel mai important zeu în jurul căruia se înfășoară Cerurile și Pământul” (p. 70).

Fiecare trăsătură primește un sens. Parcele sunt cele trei guna, tendințele lui Prakriti: ascendentă (partea umană a trupului), descendentă (partea animală), orizontală (țepii care îi ies din trup). Coarnele, subțiate la vârf, străpung cerurile supreme: simbol polar, cu vârful în Ființă și prelungirea invizibilă în Neființă. Naiul cu șapte tuburi îl arată stăpân peste cele șapte ceruri planetare, iar cârja încovoiată, „sceptru axial”, arată că Providența lucrează „prin ocoluri și prin cercuri”: echilibrul e suma tuturor dezechilibrelor, ceea ce duce „la Vortexul sferic universal, adevărata și suprema față a lui Pan” (p. 71). Soția lui e Echo, pentru că nimic nu poate fi în afara Totului; numele lui înseamnă și lumină (Fan), dar o lumină care nu e a soarelui. Pan cuprinde în el toate posibilitățile de Fire și Nefire: e „Principiul Suprem, incluzând Manifestarea și Non-manifestarea” (p. 72).

Forța care imprimă spiralelor lumii mișcarea elicoidală ascendentă e numită de tradiția extrem-orientală „Voința Cerului”, de Dante „l’Amor che move il Sole e l’altre Stelle”, de Platon „Mirarea”; „cea mai tehnică și mai cuprinzătoare formulă este «Timor Panicus», pentru că e uimirea care în aspectele ei psihofizice devine spaimă”. De aici formula centrală a eseului: „Pan este Omul Universal în stare de uimire” (p. 72–73). Torsul Parcelor e propagarea vibratorie a Posibilității universale, pe care Guénon, în Le Symbolisme de la Croix, o figurează prin vortexul sferic universal, „pe care tradiția metafizică a Extremului Orient o numește Tao”. „Cele spuse mai sus ne autoriză să dăm lui Megapan, Marelui Pan numele său adevărat, suprem, acela de Tao” (p. 73).

Eseul se încheie cu judecata lui Paris, la nunta lui Peleu cu Thetis, Mercurul filozofal fixat în brațele unui muritor. Hermes criofor le conduce pe cele trei zeițe în peștera lui Pan, al cărui tată e după unele versiuni; ele sunt și cele trei Parce. Catastrofa nu vine din alegerea Afroditei: orice alegere din ternar ar fi rupt echilibrul. Paris ar fi trebuit să refuze multiplicitatea și să înapoieze mărul Discordiei ca „măr al Concordiei”, iar „Vârsta de Aur s-ar fi întors pe pământ” (p. 73–75).

→ glosar: Megapan

glosar Luceafărul — Planeta Venus, „steaua dimineții” care vestește răsăritul și „steaua serii” (Vesper, Hesperos) care se aprinde după apus; rom. luceafăr vine din lat. lucifer. În colindele românești, „un luceafăr de-mpărat” e steaua Nașterii, iar în balada maramureșeană a feciorului de împărat prefăcut în cerb un luceafăr îi grăiește cerbului și îl preface în constelație (p. 17, 48). Mihai Eminescu i-a dat numele lui Hyperion — titanul tată al Soarelui, al Lunii și al Aurorei la Hesiod (Teogonia 371–374) și epitet al Soarelui la Homer — în poemul Luceafărul (1883). Pentru Lovinescu, expresia colindei arată „că concepția lui Hyperion nu e un fenomen de poezie cultă”, ci are rădăcini în tradiții orale secrete (p. 17); prietenii din cercul lui se numeau „fraternitatea lui Hyperion” (p. 9, 95).

În realitatea sensibilă, Luceafărul e „înaintaș”: precede soarele în direcție verticală și urcă mereu, până ce soarele „îi topește aripile”; când urcă, alunecă în jos ca o stea căzătoare. Contradicția cu căderea din Isaia nu o lămurește decât analogia în sens invers (p. 57). Călătoria lui nocturnă nu se face pe axa verticală, solstițială, ci pe o axă orizontală, Est-Vest, „calea Avatarelor”: Luceafărul „apune la Răsărit, răsare la Apus, «oriens in Vespere»”, de-a lungul unei secțiuni transversale a vortexului cosmic (p. 57–58). Spre deosebire de eroul solar, el e „un daimon”, iar cufundarea lui în noaptea primordială e un gest periodic, „o liturghie cosmică” (p. 59). Steaua Magilor însăși e un luceafăr care apare în Apus și devine, la Zenit, Soare de Miezul Nopții (p. 16, 23).

Comentariul la poemul lui Eminescu pornește de la versurile „Vine... din rumenirea sării / și din fundul sfânt al mării”: Luceafărul e făcut din foc crepuscular și din apă și îi lipsesc aerul și pământul, suflul vital și consistența (p. 59–60). Cele două coborâri ale lui Hyperion, acvatică și uranică, nu sunt amorul unui „biet om”: Hyperion își caută împlinirea în elementele care îi lipsesc și cu care Cătălina e înzestrată; e „o pompă aspirantă”, „un principiu de stingere”, iar „se stinge de durere” numește un principiu de metamorfoză (p. 60–61). Sustragerea Cătălinei e și despărțirea lui Atma de Jivatma într-o ființă (p. 61).

Aspectul principal al mitului e însă astrologic. După „vechea hermeneutică greacă”, Cătălina se desface în Kata-Lina, Luna descendentă, al cărei pandant ar fi Ana-Lina, Alina, Luna ascendentă, ca katabaza și anabaza. Când luna se scobește, Luceafărul e atras de vidul ei până la semiluna care e, in divinis, cupa Graalului cu Lapis exillis; din luna ascendentă se naște „Copil divin, bambino, Germene de aur, Hyranyagarbha, Avatarul etern”. Dar în poem pare să fie vorba de o catastrofă ciclică, scrisă „la începutul ultimului subciclu al actualei umanități” (p. 61). Seara când luna devine Crai Nou și Luceafărul se apropie e „o clipă de jale cosmică”, în care Erosul depărtărilor umple golul cu Melancolia (p. 61–62). În vechiul Mexic, Quetzalcoatl, Șarpele cu pene, e Luceafărul-Venus; arzându-se pe rug, renaște ca „luceafăr alb învăpăiat”, ceea ce îl unește pe Hyperion cu Fenixul (p. 63–64). Helena din Troia poartă același hieronim ca și Cătălina și ar fi sfârșit pe insula Albă de la gurile Dunării, „ca Domniță Analina” (p. 64).

→ glosar: Luceafărul

glosar Soarele de Miezul Nopții — Imaginea soarelui care strălucește în miezul nopții e una dintre cele mai vechi formule ale inițierii. Lucius, eroul lui Apuleius, povestește despre noaptea primirii lui în misterele Isidei: „la miezul nopții am văzut soarele strălucind de o lumină albă” (nocte media vidi solem candido coruscantem lumine, Metamorfoze XI, 23). Creștinismul a așezat Nașterea Domnului în noaptea solstițiului de iarnă, sărbătoarea romană a Sol Invictus (25 decembrie), când lumina începe să crească din adâncul întunericului: solstițiul de iarnă e Ianua Coeli, „poarta zeilor”. În ținuturile polare, soarele de la miezul nopții e și un fapt de observație, iar pentru autor „împăratul mezonoptic e strict polar” (p. 39).

→ glosar: Soarele de Miezul Nopții