Quo modo caecidisti de caelo, Lucifer?

Quo modo caecidisti de caelo, Lucifer?^trad.

„Cum ai căzut din cer, Luceafăr^glosar strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor?

Tu ziceai în inima ta: mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pre sus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele așezării dumnezeilor, la capătul Miază-nopții;

Mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.

Dar ai fost aruncat în locuința morților, în adâncimile mormântului. Cei ce te văd se uită mirați la tine, te privesc cu luare aminte!” (Isaia, cap. 14, par. 12—16)^sursa.

Această apostrofă ilustră se adresează lui Lucifer^glosar într-un context de imprecațiuni adresat Babilonului. Să nu uităm că tradiția babiloniană era întrețesută pe un simbolism aproape exclusiv astrologic. Era natural ca Isaia, exponent și profet al unei colectivități tradiționale autentice și ortodoxe, să întrebuințeze tot un simbolism astral. În adevăr, Adonai-Sabaot^glosartrad., în numele căruia profetizează Isaia, înseamnă exact Domn al Oștirilor și după exegeza rabinică, aceste oștiri sunt armatele stelelor în luptă cu stelele dușmane lui Israel. Așa că din invectivă nu putem înfera ce reprezenta exact Lucifer în tradiția babiloniană, iar vestigiile arheologice ne lămuresc și mai puțin. În lumea dualității, doi profeți pot fi adversari, fără să le fie scăzută autenticitatea. Nimic nu poate fi mai dușman adevărului decât ascultarea unei singure părți, așa cum a făcut-o Occidentul creștinizat. Așa că este mai înțelept să căutăm lumini în tradiții mai depărtate de câmpul de bătălie, neatinse de incendiu.

Adonai Sabaot este deci Domnul Oștirilor. Ori, o armată luptătoare are, prin definiție, o altă armată luptătoare

în față și ea condusă de un Adonai Sabaot. Nimic mai legitim decât faptul ca un profet, în exteriorizarea lui, să lupte într-una din tabere. Ceea ce se află în firea sa impasibilă, e secretul lui și al lui Dumnezeu.

Deci o oștire este în funcțiune de oștirea din față. Se încaieră pentru că Polémos^glosartrad., Războiul, este în Dharma^glosar Dualității și masa luptătorilor nu trebuie să aibă conștiința Unității, dar nici măcar aceea a complementarismului. Conspectul unitar e rezervat lui Krișna^glosarsursa, lui Gengis-khan, șefilor ascunși ai cruciadelor. Domnul Oștirilor babilonian a bătut pe Domnul Oștirilor israelian. Profetul Isaia are misiunea să promită o răzbunare ce avea să se împlinească prin mâna Perșilor^sursa.

Reamintim în treacăt că principala zeiță babiloniană se numea Iștar^glosar, care înseamnă stea^*, în limbi semitice și în limbi ariene. Probabil că vocabularul iese direct din limba Primordială. Ori, Iștar este o zeiță soteriologică, adică mântuitoare și se coboară în Infern ca să scape pe Tamuz^glosarsursa. Cât de ușor este pentru un vrăjmaș să poreclească această coborâre sacrificială cădere și mânie a lui Dumnezeu. Tot așa, feminizarea unor nume de zei este curentă. Lucifer devine Venus, Lunus Luna, Dianus Diana. Fața superioară care primește lumina de sus este femenină; cea îndreptată în jos, spre lume, e activă și masculină.

Războiul oștirilor cerești și sublunare între ele este exclusiv cosmic. Nu concernă prin nimic pe Ișwara^glosar. Învălmășeala distilează un elixir care susține viața lumilor. Ecoul acestui război ajunge până la ultima carte din Biblie, Apocalypsul.

„Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Și balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei, dar n-au putut birui; și locul lor nu s-a mai găsit în cer.

Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui”. (Ap. 12, 7—9)^sursa.

Până una alta, văd balaurul tot la locul lui pe cer, între cele două Urse. De ce religiile nu fac deosebire între balaurul ceresc și reziduul său, căzut pe pământ temporar? Textul sfânt e categoric: balaurul patibil e închis pe o mie de ani^sursa. În mod necesar va intra în reintegrațiunea finală.

Lancea lui Mihail s-ar pierde în Abis, dacă n-ar întâmpina rezistența scutului lui Lucifer; dacă scutul lui

Lucifer n-ar fi oprit de lancea Arhanghelului, ar sfărâma cerul de diament al Empyreului. Ciocnirea produce o scânteie care e Fiat-Luxul^glosar cosmogonic^trad..

La un anumit prag de masonerie se rostește o formulă, care este o întrebare: cine-i Arhitectul, adică cine-i acel principiu de coeziune atotprezent și negăsibil, desemnat ca spiritul de construcție universală. Dar cine e Lucifer? Amândouă întrebările sunt înrudite, pentru că-și distribuie atributele de Solve^glosar și Coagula^glosar ale unui principiu comun de producere și resorbție a Universului. Problema nu este atât de simplă, de geometrică, cât pare la prima vedere. Luceafărul șade în punctele nedetectabile ale Universului, punctele limită dintre două tendințe antinomice, convergent prin neconvergență. El nu participă la Creațiune, dar opune rezistență la disoluțiunea ei, nu ca s-o oprească, pentru că nu vrea și nu poate, ci atât cât trebuie ca să transforme această disoluție în sfâșiere și sacrificiu. Luceafărul este principiul sfâșierii.

Supremul este inefabil prin lipsă de limitațiuni și limitațiunile le topește Luceafărul prin ambiguitatea lui. Vizibil în lumea noastră, este un martor din alte lumi, un vestitor de Neant, fără ca să fie Neantul. În șiragul de plusuri și minusuri care constituie Covorul Universului, Luceafărul este minusul fără de care plusul n-ar fi posibil.

Principele, de voia lui căzut, al ambiguității și al echivocului, în ultimă esență este Domnul Apofazei^glosar, suma tuturor determinărilor negative. Voevodul Sfâșierii e portarul Țării de Sus, unde frumusețea atinge cu un pas inefabil lucruri incredibile, dar incontestabile; piscurile unde se sărută cerul cu pământul, fața desprinsă a lacurilor, codrii care nu sunt o sumă de copaci, ci un unic organism viu. Sfâșierea este o determinațiune negativă, deoarece condiționează Frumusețea. Rilke începe prima lui elegie de la Duino:

„Wer, wenn ich schrie hörte mich denn aus der Engel Ordnungen?^vers. Und gesetzt selbst, es nahme einer stärkeren Dasein. Denn das Schöne ist nichts als des Schrecklichen Anfang, den wir noch grade ertragen und wir bewundern es so, weil es gelassen verschmäht uns zu zerstören”.

„Cine, când strig m-ar auzi, decât unul din ierarhiile îngerești? Și dacă m-ar lua unul, brusc, pe pieptul său, aș muri de ființa lui mai tare. Căci Frumosul nu este alt

ceva decât începutul spaimei, pe care o putem încă suporta și ne minunăm fiindcă disprețuiește să ne distrugă”.

Fiindcă am intrat în împărăția Frumuseții, care e aceea a Inefabilului, ea nu mai poate vorbi decât prin pilde: simboluri explicate prin simboluri.

Ca să fie valabil, simbolul se cere sensibilizat. Și atunci, ce vedem? Isaia glăsuiește: cum ai căzut Lucifer, stea a Orientului? când în realitatea sensibilă, singura interesantă, în ceremonia răsăritului soarelui, Luceafărul e înaintaș. El precede astrul zilei în direcție verticală. El se urcă mereu, când soarele îi topește aripile. E o contradicție, pe care nu o poate lămuri decât analogia în sens invers. Când se urcă, lunecă în jos ca o stea căzătoare, dar în momentul suprem, în ultima clipă, când se mistuie în soare. Lumina este o armă cinstită contra unui principiu crepuscular în esența lui, care nu poate uzurpa strălucirea, pe bunul motiv că este o funcțiune distributivă a zilei și a nopții? Trâmbițaș de avantgardă în ascensiune, Luceafărul, în cădere, ia drumul Tăcerii și a Nopții Prime. În ea, Lucifer devine Iștar căutându-și iubitul în genuni. Dumnezeul ebraic este un Principiu orbitor, cum se arată în Rugul Arzător, pe Muntele Sinai^sursa, înconjurat de fulgere și de trăsnete, în soarele carbonizat al deșertului. Tăcerea ultimă nu o poate atinge, dar când sacrificial această tăcere devine imanentă în Peștera cosmică, Adonai Sabaot își trimite toate oștirile contra ei. Atunci ea, se cufundă în Abis, dar în mod sacrificial. În fond nu e vorba de incompatibilități, ci de funcțiuni diferite complementare. Dar de ce Biblia le arată ca opoziții? Fără îndoială, din cauza incapacității totale metafizice a semiților. O carte revelată, nu poate greși. Atunci se resemnează la luptă, în care triumfă o jumătate de adevăr. Ceea ce spunem, nu e o impietate față de cărțile revelate. Reamintim ce spunea Guénon despre antagonismul dintre Cain și Abel^sursa, mit absolut fundamental în tradițiile creștine: Maestrul insista asupra faptului că ar trebui să ascultăm ce spun popoarele sedentare, adică versiunea lui Cain.

Deci crepusculul dimineții și crepusculul serii nu sunt o lumină minoră, o promisiune de zi sau de noapte; sunt principiale. Ce poate fi călătoria nocturnă a Luceafărului? De obicei voiajul infernal se efectuează de-a lungul unui ax vertical, în sensul descendent, deci solstițial. Dar știm că axului solstițial Nord-Sud i se poate substitui un

ax orizontal, deci Est-Vest. E calea Avatarelor^glosar. Luceafărul apare la capătul celălalt al traiectoriei; cu alte cuvinte, apune la Răsărit, răsare la Apus, „oriens in Vespere”^trad., de-a lungul unei secțiuni transversale^glosar a vortexului^glosar cosmic. Dante aparținea, în exterior, unei tradiții cu formă religioasă, deci antropomorfică. În întreaga lui călătorie prin cele trei lumi, rămâne în forma lui umană, cel puțin în aparență. În călătoriile efectuate în mitologii, de multe ori eroul e în stază de metamorfoze continui. Se preface în fântână, în lac, în mânăstire, în urs, în balaur; plasticizează ape, ziduri de cremene, codri nepătrunși. Așa zisul fantastic își are legile lui. Dacă Făt-Frumos operează aceste transmutațiuni, înseamnă că posedă în el un principiu de metamorfoză actualizat, nu înnisipat, ca în actuala umanitate. E o virtute proteiformă activă, pentru că în vremea lui „A fost odată”, eul era descentralizat și nu coextensiv cu înverșunare rădăcinii lui tenebroase. Când eroul se dă de trei ori peste cap și se transformă într-un porumbel, în mod necesar trece printr-o stază intermediară, care nu e alta decât „Materia Prima^glosar”, conținătoarea tuturor germenilor. Exprimându-se altfel, în simboluri geometrice, omul trebuie să se reducă la schema lui definitorie, de unde, din punctele ei vitale, se modifică fără oprire, în alte scheme, după cerințele momentului și ale locului; nici o determinațiune spațială sau temporală nu se aseamănă cu alta, la fiecare etapă a călătoriei pe celălalt tărâm. Se înțelege acum de ce lumea e plină de spectre încarnate, pentru că schemă înseamnă și spectru.

Mai este o deosebire semnificativă între călătoriile făcute în lumea de jos, în mitologii și în religii. Forma Iadului lui Dante se datorește căderii lui Lucifer^sursa. Se poate reveni în lume numai prin vârful nespațial al conului. Lăsând la o parte problema dacă avem de-a face cu Lucifer sau, în realitate, cu Satan (Dante măsluiește cărțile din prudență) în basmele noastre, tărâmul celălalt pare mai degrabă o secțiune conică, mai mult sau mai puțin paralelă cu baza conului, altfel spus, cu suprafața pământului. Acolo străbate câmpii, munți, dealuri, lacuri. Se întâlnește cu zâne, luptă cu balauri păzitori ai pragurilor și comorilor, cu smei care au răpit soarele și luna sau logodnica, surorile. E un scandal asimilarea, pe care cei mai mulți o fac, a smeilor^glosar, titanilor, asurilor^glosar (sunt diferitele lor nume) cu dracii. Smeul este o ființă crudă, mândră, generoasă, viteaz până la sfărâmarea conceptului de bravură. E aureolat de lumina unei raze care se stinge. Uneori e iubit. Ce are a face cu spăimosul drac cu coarnele lui strâmbe, cu limba spânzurând din botul

de țap lubric, cu coada bârzoi, care, altceva decât să-și muncească victimele, nu știe; exact nivelul unui valet de bourreau, al unui argat de călău. Probabil că în curgerea ciclică, podeaua, solul lumii subterane s-a afundat spre părțile înguste și sumbre, spre vârful conului, și atunci religiile tardive în ciclu, au spus exact ce-au văzut, adică adevărul. Se va spune: cum puteau oamenii din acele timpuri să-și epuizeze rădăcinile cele mai obscure ale ființelor lor dacă nu atingeau fundul iadului? Răspunsul este că aceste rădăcini nu existau încă sau se epuizau prin suprapunerea unei dimensiuni intelectuale pe sforțare, tot așa cum pentru ființele extrem de calificate, parcurgerea labirintului trasat în pridvorul catedralelor^sursa înlocuia pelerinajul la Ierusalim sau cum Dănilă Prepeleac exterioriza iuțeala sa interioară^sursa cu forța lui într-un iepure sau un urs, devenind astfel irezistibil.

Am întârziat asupra trăsăturilor esențiale ale unei călătorii în lumile subpământene dusă la bun sfârșit de un erou solar. Luceafărul însă e un daimon și cufundarea lui în noaptea primordială, răsărirea la Apus, e unul din gesturile periodice din cosmos a căror facultate de uimire mută sunt inepuizabile în repetirea lor, spontane și proaspete în monotonia lor, ca și liturghia. Nu e o simplă imagine; de o liturghie cosmică e vorba, când poetul își deschide aripi tăcute și spune:

Hyperion, ce din genuni^vers.

Răsai cu o-ntreagă lume

De aceea, schema doctrinară fiind bine trasă, restul e tăcere, exprimată inefabil în formule indicibile vădite. În ultima parte a acestui studiu descurajant, vom ruga poeții să exprime ultimul adevăr.

Acolo unde m-am deșteptat^vers.

Nu am stat; dar acolo unde am stat

Nu pot să ți-o spun. Eram acolo unde

am fost de totdeauna și unde merg

pentru totdeauna: în vasta împărăție a

Nopții Universale^glosar.

E un fragment orfic scăpat? Nu, e de Richard Wagner.

Nu numai intuiția, geniul poetic, dar și marea sa cultură l-au făcut pe Eminescu să dea un caracter cosmic uranic și neptunian lui Hyperion.

Vine... din rumenirea sării^vers.

și din fundul sfânt al mării.

Pentru poet deci, Luceafărul e făcut din foc crepuscular și din apă; îi lipsesc celelalte două elemente, aerul și pământul, adică suflul vital și consistența, nu in Divinis^trad., unde e perfect, ci în punctul ambiguu, de unde mijlocește între Tată și oameni. Mai întâi, notăm că Hyperion e un nume al soarelui (lucru elementar, pe care nu putea să-l ignoreze Eminescu). Deci, Luceafărul nu poate fi soare decât în măsura în care

latet Sol in sidere^trad.

Oriens in vespere.

Caracterul acvatic și uranic al Luceafărului este dat cu exactitate de Eminescu. În general, în basm, gestul se repetă de trei ori. În poemul nostru, sunt numai două coborâri ale lui Hyperion.

Prima, acvatică:

El asculta tremurător,^vers.

Se aprindea mai tare

Și s-arunca fulgerător.

Se cufunda în mare;

Și apa unde-au fost căzut

În cercuri se rotește,

Și din adânc necunoscut

Un mândru tânăr crește.

A doua, uranică:

Cum el din cer o auzi^vers.

Se stinse cu durere,

Iar ceru-ncepe a roti

În locul unde piere;

În aer rumene văpăi

Se-ntind pe lumea-ntreagă,

Și din a chaosului văi

Un mândru chip, se-ncheagă;

Cititorii cred, și autorul pare să creadă și el, că fiul cerului s-a amorezat de o fiică a oamenilor, ceea ce ar face din el un triste sire, un biet om. Fragmentul pomenit mai sus, din fericire, dezminte aceasta. Făptură de apă și foc, Hyperion își caută împlinirea în celelalte două elemente ce-i lipsesc, Suflul și Pământul, cu care Cătălina e din abundență înzestrată, ca orice ființă ce respiră pe pământ. Luceafărul e o pompă aspirantă; se înțelege

de ce bietului copil îi e frică de el. Hyperion e un principiu de stingere și când Eminescu scrie „se stinge de durere”, nu trebuie înțeleasă o durere de inimă, ci un principiu de metamorfoză care contaminează tot ce este în zona lui. Privit altfel, căci punctele de vedere sunt indefinite, sustragerea Cătălinei e un caz mult mai frecvent decât se crede, a despărțirii lui Atma^glosar de Jivatma^glosar într-o ființă, ceea ce aduce pentru ultima o viață din ce în ce mai vegetativă, cu urmările postume ce se pot ghici.

Dar acestea sunt considerațiuni secundare, fără importanță majoră. Vom merge la aspectul principal al mitului, care este astrologic. De ce Eminescu creează un cuplu până și prin numele lor, Cătălin-Cătălina formează o pereche complementară ca Lunus-Luna, Dianus-Diana, Ian-Sânzian-Iana-Sânziana, Eros-Anteros. Originea numelui Cătălina este perfect cunoscută.^sursa E o îndulcire a Caterinei, destul de frecventă în Spania și Italia, în Anglia, unde apare sub forma Kathleyn. Această constatare nu este abuzivă și alte puncte de vedere rămân posibile. După vechea hermeneutică greacă, Catalina este constituit din două cuvinte, Kata^trad.-Lina.

Toate coborârile în Infern erau numite de greci katabaze^glosar; întoarcerea în lume se numea anabază^glosar, riguros complementară cu prima. Kata și Ana sunt prepoziții indicative de direcții. Lina e o formă populară a Elenei, adică a lui Selene, Luna. Atunci Katalina e numele lunii în faza de scădere, Luna-descendens. Luna-ascendens putea fi Ana-Lina, contractat în Alina.

Când luna începe să se scobească, oferindu-se, Luceafărul este atras în mod necesar de vidul ei, până când formează semiluna, așa cum ea constituie simbolul principal al Islamului și in divinis, cupa Graalului^glosar cu Lapis exillis^glosartrad.. Dar acest glorios moment nu se poate permanentiza în lumea noastră, robită timpului, și luna ascendens începe să-și expulzeze musafirul ceresc. În sensul pozitiv se poate spune că germenul de aur s-a încrustat în luna scobită și se naște, eliminat din pântece, în luna ascendens, în Copil divin, bambino,^trad. Germene de aur, Hyranyagarbha^glosar,^trad. Avatarul etern. E o tălmăcire; dar, în poemul nostru pare mai degrabă să fie vorba de o catastrofă ciclică, produsă de ruptura între lună de o parte și soare și luceafăr pe de altă parte. Poemul a fost scris la începutul ultimului subciclu al actualei umanități.

Nu e mai puțin adevărat, în seara când luna se scobește la limită, toată ofrandă fiind și trecând prin luna neagră devine Crai Nou^glosar, harul ne dăruie unul din momentele

exaltante prin frumusețe din biata noastră lume, zdrobită de jugul necesității. Luceafărul se apropie și ea devine cu atât mai virginală cu cât hierogamia se împlinește. Trebuie privit Crai Nou când soarele de-abia a apus și Selene devine un caic argint-azurat, ce-și duce încărcătura de iubiți ai lui Dumnezeu spre Insulele Fericite^glosar. Simți că privirea ta, oricât de pudică și timidă ar fi, atârnă greu pe nava exaltată și cobori ochii în jos, în spate cu piatra de moară a exilului. E o clipă de jale cosmică. Depărtarea dintre tine și astrul-corabie este abisală, deasupra numărului și totuși, totuși, bunul Eros cosmogonos^glosartrad., Erosul depărtărilor^glosar umple golul cu Melancolia^glosar, sora noastră gravă. Aici, numai frumusețea poate fi demonstrativă prin tăcerea ei, când e copleșită de înțelegere, pătrunsă de Intelletto d’Amore^trad.. Dante ne-o varsă în minte și în inimă la începutul urcării în paradis, în barca beatifică, în cele mai frumoase versuri din lume. Dăm câteva:

O voi che siete in piccioletta barca^vers.

Desiderosi d’ascoltar, seguiti

dietro al mio legno che cantando varca.

Nava „Argo” e făcută din lemnul stejarului vorbitor de la Dodona^sursa. Dante a luat-o din moștenirea Antichității. Desăvârșita frumusețe e pătrunsă ca un burete de splendoarea doctrinală: ascensiunea e o aspirațiune și aspirațiunea e o incantațiune.

L’acqua ch’io prendo gia mai non si corse^vers.

pentru că este curgerea imobilă a lui Okeanos^glosar;

Minerva spira, e conducemi Apollo,^vers.

E nove muse mi dimostran l’orse.

Faptul că Minerva spirează, arată că în adevăr intelectul e imobil în perfecțiunea circulară. Pot fi nouă Muze, dar și noi Muze, în ceruri necunoscute nouă, în Arctica spirituală supremă.

Și la sfârșitul pasagiului, la pupa navei,

Beatrice in suso e io in lei guardava.^vers.

Vers pe care Goethe l-a parafrazat în ultimele versuri din Faust II

Das Ewig-weibliche^vers.

Zieht uns hinan.

Dar simbolurile înglobează extremele în lumea noastră. Materia prima, pe care Luna o reprezintă prin definiție,

este Fecioara, dar și Prostituata. Cornul lunar argintiu se află în cosița Dianei și la picioarele Sfintei Fecioare. Peste 14 zile devine cașcavalul acela rotund, care-i zice luna plină, impudentă, placentă de bastarzi, gazdă de cosmonauți.

Pentru că Luceafărul răsare la Apus, este interesant ce se spunea despre el în vechiul Mexic. Am găsit referințele în cartea lui Darie Novăceanu, „Precolumbia”^sursa.

Quetzalcoatl^glosar, zeul suprem, Șarpele cu pene este Apollo, dar și Luceafărul-Venus: Sol in sidere^trad.; pentru husteci, Quetzalcoatl era Luceafărul care cobora spre tenebrele morții, cuprins de amurg, ceea ce confirmă cele spuse despre Hyperion. Quetzalcoatl părăsește Tula^glosar, nemulțumit de faptul că supușii săi nu-i dădeau ascultare și nu-i respectau învățătura. Rivalul rău, Tzecatlipoca^sursa, e un dublu al soarelui, stăpânul oglinzii de fum, ceea ce confirmă cele ce spuneam mai sus că în tradițiile centrate de Luceafăr, soarele apare într-o ipostază inferioară. Oglinda lui de fum e deformantă. Ispitit de băutură, Quezalcoatl se unește incestuos cu sora sa, Quezalpotatl. Ne reamintim de alergările soarelui după sora sa luna, în tradițiile noastre populare. Luceafărul se vede deformat în oglinda de fum, ros de boli. Apoi, pentru că nu mai avea ce căuta printre pământeni, Quezalcoatl dispare într-un rug; din cenușa regelui se naște la Tula planeta Venus, ceea ce unește pe Hyperion cu Fenixul^glosar și Quezalcoatl. În carte se traduc versuri care-l concernă:

„Spre Tula îndreptându-și privirea, el porni a plânge cu lacrimi ca ploaia bogată și două pâraie curgeau de sub gene, pe obraz și-ncepură, căzând, să topească și stâncile în cale. Și-ajuns la țărmul mării nesfârșite, își puse zaua de Quetzal și masca de palide turcheze și cu grabă dete singur foc, cu mâna lui (ca Heracles pe muntele Eta)^sursa și se înalță văpae. Toți o priveau cum se înalță, iar cerul larg s-a deschis^sursa ca s-o primească. Zic bătrânii că s-a preschimbat îndată într-un luceafăr alb învăpăiat, ocrotitorul nostru Quetzalcoatl, numit de-atunci stăpânul aurorii”.

Cum se vede, până și epitaful e acela din Isaia, dar concepțiile despre Voevodul Aurorii sunt radical contrarii în cele două tradiții.

Se mai spune că zeul Quetzalcoatl e divinitate și rege a pământurilor, șarpe și pasăre, jaguar și câine, fără început și sfârșit, substitutul planetei Venus, încarnație a

luminii și stăpânul dimineții. E o perfectă unio contradictorum^glosartrad., sinteză de opoziții, zeu transcendent dar imanent, impasibil și patibil.

Cum spuneam, diferența este totală față de tradiția ebraică, ceea ce e cu atât mai curios cu cât ultima este de filiațiune atlantă.

Chiar de la începutul așternerii pe hârtie a acestor note, am realizat disproporția dintre caracterul lor sumar și vastitatea miturilor în care încearcă să se infiltreze pe ici pe colo. Un vast capitol trebuia hărăzit Helenei din Troia, identică sintetic cu Cătălina, purtând același hieronim^glosar. Regina-zeiță s-a integrat în ondulațiunea de tribulație, care e una din constantele necesare ale lumii căzute. E în imaginație, dar și în logica internă a acestor considerațiuni, să ne închipuim pe Cătălina, după ce a sleit toate pribegiile în tovărășia lui Cătălin-Paris, eșuând în bordelul din Teba, scăpată de Simon Magul^sursa, la sfârșit paredră^glosar a unui Ahile pe insula Albă^glosar de la gurile Dunării, ca Domniță Analina.

Scris sub formă de aperçu^trad.-uri, acest studiu poartă caracterul genului, anume un discret lirism. Ca să fiu sincer, aproape indiferent la orice tragedie umană, orice mit autentic mă cutremură și-mi prinde toate glandele. Goethe nu spunea că uimirea și cutremurul sunt cea mai bună parte din noi^sursa și că mai încolo este inutil să căutăm?

Nu neg că nu puțin m-am simțit traumatizat rătăcind prin Geisterwald^glosar-ul, selvă a duhurilor, în care am pătruns destul de imprudent. Fără să le caut, am găsit numai scheme. Și schimă^glosar e și înger și spectru. Numai crepusculul și vastul imperiu al Nopții Universale și iar crepusculul. Am găsit ceva? Aproape nimic și micile lumini amplifică întunecimea codrului. Problema lui Lucifer este strict nerezolvabilă; numai nătângia mic-burgheză încearcă marea cu degetul. Hindușii spun că misterul Maiei^glosar este de nepătruns; îl cred același cu misterul Luceafărului. Cele de mai sus erau scrise când am găsit, într-un studiu al lui F. Schuon^sursa, următoarele rânduri:

„Mâyâ este nu numai „iluzia universală”, e de asemeni joc divin. E marea Teofanie, dezvăluirea lui Dumnezeu, e „dezvăluirea lui Dumnezeu în el-însuși, prin el-însuși”, cum o spun sufiții^sursa. Maya este un țesut magic, a cărui bătează învăluie și a cărui urzeală dezvăluie, intermediară, cvasi insezisabilă între finit și infinit, are toată strălucitoarea ambiguitate care convine naturii sale, jumătate cosmică, jumătate divină.

„A spune că Maya este inexplicabilă, nu înseamnă că e o problemă insolubilă. Absolutul este sau incomprehensibil sau strălucitor de evidență. Relativitatea își are rațiunea sa suficientă în Absolut, e evident în funcțiune de acesta, rămânând totuși problematică în ea însăși... Înțelegem teoria posibilităților, dar alegerea, dispozițiunea, coincidența posibilelor, ne rămân misterioase, dar în incomprehensiunea noastră este un fel de comprehensiune: dacă nu înțelegem e din cauză că există o marjă pentru gratuit și inexplicabil, care manifestă în felul său libertatea divină. Sau: dacă plecăm de la ideea că Absolutul și Absolutul singur este perfect inteligibilul și incondițional evident, relativul este neinteligibilul, echivocul, îndoielnicul. E punctul de vedere al Vedantinilor^glosar. Mâyâ este relativitatea și în anumite privințe, mai misterioasă decât Absolutul”.

Perspectiva autorului, este net cosmică, privind de jos în sus. De sus în jos, părerea noastră este că Mâyâ-Lucifer este suma determinărilor negative; odată însumate, vine o altă determinațiune negativă, care neagă această sumă în întregime. Mâyâ este Brahma-Nirguna^glosar, incredibil prezent în lume. Brahma nu o naște, nici nu o omoară, ci o „spectralizează”.

De aceea, încheind, nu vreau să dau iluzia unei rezolvări facile a Tainei de nepătruns și voi sfârși aceste rânduri povestind cu spaimă un mit gnostic, pe care fără ezitare îl calific abisal și care va înmii noaptea în care ne aflăm.

În Evanghelia lui Ioan, chiar din primul capitol, încep să vină la Iisus primii ucenici, viitori Apostoli: Andrei și fratele său, Petru, Filip din Betsaida. Acesta aduce la rândul său pe Natanael. De la început Biserica a identificat pe Natanael cu apostolul Bartolomeu^sursa. După aceea, Iisus și noii ucenici s-au dus la nunta din Cana Galileii, unde s-a petrecut primul miracol, prefacerea apei în vin.

Or, o sectă gnostică învăța că Natanael se numea în realitate Satanael^glosarsursa și că în el se afla Lucifer, asupra căruia

se coborâse Logosul cu aceeași putere și plenitudine ca și în Iisus. Principiul lor comun nu era Ființa, ci Neființa. Și unul și altul erau egali în putere și demnitate, de data asta lucrând împreună. Natanael nu are nimic de-a face cu Iuda. Iisus era Dumnezeu-om, Natanael Dumnezeu-luceafăr. Primul a venit să mântuiască pe oameni, al doilea pe cine?

Într-o parabolă vastă cât Universul, Hristos spune: „Ieșit-a Sămănătorul, să samene grâu”^sursa. Noaptea Universală șoptește și întregește în ecou: „Ieșit-a Luceafărul să semene”, ce? Pulbere radioactivă irizată și aceasta este Mâyâ.