Sunt lacrimae rerum

Sunt lacrimae rerum^trad.

A încerca să vorbești despre lacrimi pricinuiește o adevărată inhibiție, căci te pândesc la colț impudența și oftatul lăutăresc. Te codești să pășești pe mâzga sentimentală pe care sigur îți va aluneca piciorul; riști să nu fii înțeles, cu toate precauțiile pe care le iei. E un subiect mânjit de o umanitate fleșcăită. Așa cum e înțeleasă acum, lacrima a devenit un simbol inversat. Nu mai refractează azurul, e o bășică ce se urcă la suprafața borborosului ca ochiul unei broaște. Astăzi merge mână în mână și face bună tovărășie cu nerușinarea și văicăreala. Dostoievski spune despre Fiodor Karamazov^sursa, matca tuturor răutăților, în romanul ce-i poartă numele, că era rău și sentimental și că plângea ușor.

Vom încerca să recuperăm câteva aspecte pozitive despre lacrimi, risipite în dezolațiunea vârstei negre. Subiectul este firește inepuizabil, necesitând exemplificări fără prea mare suită logică, dar proliferând unele din altele. Ne conformăm adagiului inițiatic care cere: „rassemblez ce qui est épars^trad.”.

În eonii puri ai umanității, plânsul era o tehnică a entuziasmului care suscita en theon en umon^trad., un zeu în noi, după hermeneutica pe care o dă Platon acestui termen strict inițiatic, cu toate aparențele contrare; în adevăr, în vremurile noastre, entuziasm a devenit sinonim cu diletantism, cu secăturism chiar. Lacrima se homologa cu unul din cei doi termeni care susțin și primenesc Universul, solve^glosartrad. și coagula^glosar,^trad. producându-l și resorbindu-l prin fluxul și refluxul unei forțe duale neostoite. Lacrima era riguros complementară cu cristalul, pe care îl coagula prin același proces calitativ care transforma picătura de rouă cerească în perlă, în pântecul scoicii.

Dovada celor afirmate o avem în faptul că, pe vremuri, acei ce nu posedau inițierea în entuziasm, adică

masa compactă a omenirii, nu îndrăzneau să plângă un mort, ci dădeau delegație bocitoarelor, tehniciene ale lacrimei. Își transmiteau știința din generație în generație; le vedem pe basoreliefurile egiptene și în satele noastre de munte ferite de civilizație. Vitoria Lipan le tocmește^sursa ca să jelească cu lacrimi reînvietoare trupul asasinat al soțului ei. Secolul nostru le declară mercenare; dar nu e mercenar și preotul, care și el oficiază moartea unui zeu?

Strigătele lor cad de sus, cum le spune Jünger, „plângeri ritmate de inițiați”^sursa iar undele aerului sunt vânturate de niște zâne ale profețiilor.

„De plânge Demiurgul^glosar, doar el și-aude plânsul” spune Eminescu^sursa și putem fi siguri că nu este numai un oftat. Dar același Demiurg crează lumea prin șapte hohote de râs^sursa. Tot așa de sigur, locul partitiv al plânsului și al râsului, punctul artezian al geyzerului din grădina zânelor, este Melancolia^glosar; e o irizare, dar irizarea este singurul element real, pentru că imuabil, dintr-un geyzer fără liniște. Precipitările, condensările, opacitățile sensibile sunt adevăratele năluciri.

Această concepție uranică, galactică, și de aceea partitivă despre Melancolie, e făcută să ne schimbe criteriile, să ne dea chei necunoscute în opera lui Dante, adept fără surâs, în opera lui Shakespeare, deghizat în haina multicoloră a actorului de la Stratford-on-Avon^trad., Shakespeare transvazat în Jack Melancolicul, fără rol și fără acțiune în comedia „Cum vă place”^sursa, dar motorul ei imobil dând latitudinea oricui s-o interpreteze cum îi place, până la Hyperion^glosar al lui Eminescu^sursa, evident hieronim^glosartrad., ceea ce nu-l împiedică să fie mult mai real, efectiv, național am zice, decât visează profesorii. Toate cărările duc la Melancolie ca razele la centru și cea mai bună probă este că întrebarea: Ce-i Melancolia? nu are decât un răspuns: Nimic

„Lumina ajungea până la el printr-o zonă interzisă a vieții, de parcă pământul s-ar fi transformat într-o curgere de metal topit, iar aceasta în strălucire pură. Se putea vedea cum se topește în ea ceea ce în mod obișnuit desparte viața de moarte; substanțele separate

erau depășite în acest mister. Acum se vedeau sclipind pe toți munții podoabele scuturilor, perfectându-se armoniile, întinzându-se pacea eternă.

Da, înțelegea ce anume învățai aici. Totdeauna se putea vedea revenind momentul în care unitatea se înălța deasupra contrariilor pentru a le înveșmânta în splendoare. Era un secret ce nu se putea exprima în cuvinte, însă toate misterele rituale îl indicau și vorbeau despre el. Căile istoriei, cu vicleniile ei ce păreau atât de încâlcite, duceau la acest adevăr. Cu fiecare zi, cu fiecare pas, orice viață omenească se apropia de el. Unitatea era unicul subiect al tuturor artelor și fixa rangul său fiecărui gând. Aici era triumful care încorona toate ființele și smulgea ghimpele înfrângerii. Firul de praf, viermele, ucigașul, își aveau aici partea lor. Nimic mort nu era în lumina aceasta, nici o singură pată de întuneric.

O tăcere, o pace desăvârșită se lăsase. Nu putea fi tinerețea care se veștejește, trebuia să fie tinerețea eternă, totdeauna strămoașă și descendentă. Pământul era din aceeași plămadă cu soarele. Erau acuma chiar în centrul imobil al Miezului. Intrat într-o zi în acest cerc, poftit la această masă, nu mai poți cădea niciodată în puterea orelor... Bătrâna mamă era mereu acolo, într-o tăcere odihnitoare.

Cum putea fi suportată atâta bogăție? De bună seamă fiindcă readucea copilăria, vremea minunată a basmelor... Timpul se odihnea în el însuși... Muma se odihnea în propria ei imagine, apoi pătrundea în ea ca să devină totdeodată model și reflex”. (Ernst Jünger „Vizită la Godenholm^sursa”).

Aspectul cosmic al lacrimei este Solventul Universal^glosar, unul din agenții bazici care frământă și primenesc Universul, agent fără de care ar rămânea o simplă potențialitate, un Haos nediferențiat. Că o cântă lăutarii, ce e vina ei? Potopul lui Noe^sursa nu e altceva decât lacrimile lui Dumnezeu căzute pe pământ ca să-l spele.

Aceste lacrimi de urgie s-au irizat final în curcubeu, punte între cer și pământ. Există lacrimi de jale și bucurie nu numai în lumea mică, dar și în cea mare. Cât privește regnul hominal, ca să înlăturăm orice iz sentimental, să ne aducem aminte de împăratul care cu un ochi plânge, cu un ochi râde^sursa. Melancolia iscată de moartea împărătesei s-a cuibărit în punctul dintre ochi, care se dedublează într-o pereche complementară.

Trebuie insistat: dublul aspect al lacrimei nu e numai consecutiv și concomitent. Le găsim pe amândouă în faptul că lacrima e sărată, cuprinzând deci principiul bazic de sesisabilitate, de corporificare. De aceea o soră bună cu viața și cu moartea. Umidul radical^glosar e prezent în sudoarea agonizantului, cât și în punga cu apă a parturientei.

Lacrima e principalul simptom al grației în lumea noastră căzută și de aceea e compatibilă, fără antinomie, cu o cale uscată care o coagulează în mărgăritare, cum li se întâmplă unor împărătese în basmele noastre. Ceea ce se numește în Teologie Darul Lacrimilor^glosarsursa este o știință a de[s]condiționării.

Titlul acestui eseu, Sunt lacrimae rerum, se află în primele cuvinte ale versului 462 din cântul I al Eneidei^sursa. Vorbele sunt rostite de Enea (Pius Aeneas^trad.), adresate credinciosului său prieten Achates (fidus Achates) după ce văzuse un șir de tablouri care înfățișau războiul Troiei, acum distrusă și trecută în lumea amintirilor.

Se dau mai multe interpretări, mai exact explicațiuni, acestor cuvinte. Unii se mulțumesc cu sensul imediat, anume că sunt lucruri care provoacă lacrimile, fără să precizeze care lucruri și cum. Nu se poate spune că e ceva nou, care să merite un caracter proverbial. Altă explicație, mai ingenioasă, ticluiește că intenția lui Virgil e să spună că lucrurile pe care le plângem participă și ele la durerea noastră, dar ne îndoim că susținătorii ei îi realizează toate implicațiile. În tot cazul, exegeza are un caracter esoteric, și e demnă de pytagoricianul Virgil, căci nu înseamnă mai puțin decât identificarea cu obiectul, endosmoza prin cunoaștere. În sfârșit, se susține un corolar al celor spuse mai sus, că orice durere, suferință, își are lacrimile ei specifice; foarte just, dar de ce numai durerea? Există și lacrimi de fericire.

Interpretările nu se exclud, ci se coroborează. În fond, doctrina acțiunilor și reacțiunilor concordante; lacrimile, mai ales când sunt o catharsis^glosartrad., suscită în lucruri o vibrațiune cu aceeași lungime de undă, ceea ce actualizează identitatea între subiect și obiect, între suferitor și patibil. Spunem „actualizează”, pentru că potențial identitatea a existat de totdeauna. Identificarea se produce pe toate planurile, inclusiv cel fizic, și faptul explică miracolele și poate fi punctul de plecare al unei doctrine a lor. Pătimirea orbului din naștere^sursa a deșteptat

în mod vibratoriu pătimirea, apoi compătimirea divină a lui Isus, reintorcându-se cu atotputernicia divină asupra sărmanului, vindecându-l prin fluxul și refluxul apelor tămăduitoare. Atunci glanda lacrimală este poarta strâmtă prin care se trece și lacrima lentila prin care se vede Brahma Pura^glosar, Orașul lui Brahma^sursa, Castelul Graalului^glosar. E o picătură din fluviul lui Lethe^glosar, fluviu care [te] face să uiți ce e îndărăt. În el îngerul îmbăiază pe Dante^sursa înainte de a-l trece pe celălalt țărm, de unde începe Paradisul Pământesc. Nu e numai picătură, dar e și cristal. Sunt basme în care Făt Frumos vede printr-un ochean, aflat în cămara cea mai ascunsă a palatului, pe celălalt țărm, pe Kyra Kyralina^glosar, Veselă Grădină, Doamna Doamnă Elena^sursa. Ocheanul este ochiul inimii, dar aceasta e o lacrimă cristalizată. Rana din inima lui Hristos, pe anumite icoane, asta simbolizează. Lacrima luată ca mijloc de cunoaștere, ca un mărgăritar rezumativ înlătură ultima aparență de fard sentimental de pe simbol. Când ochiul inimii se unește cu ochiul frontal, luneta năzdrăvană e pusă la punct.

Picătură din Lethe, lacrima este, în mod aparent contradictoriu, o picătură din lacul de cleștar al lui Anamnesis^glosartrad., al aducerii aminte. Ele sunt consecutive și complementare în realitate. Sunt lacrimae rerum care șterg lucrurile trecute, dar spală sticla prin care se văd cele viitoare.

Asemănarea lacrimei cu mărgăritarul îmi amintește că alături de glanda lacrimală se află, în centrul ochiului, un real mărgăritar, cristalinul, care e ocheanul din basme.

Caracterul complementar, lichidul solid al lacrimei și al cristalinului, este evident. Nu sunt o polarizare a celuilalt cristalin, din ochiul central al lui Șiva^glosarsursa? Nu avem, în fiziologia ocultă a omului, o altă polarizare în cei doi ochi ai smaraldului triunghiular dintre sprâncene?

Ajungem acum la un aspect mai existențial al problemei, la apă ca element fecundant al lumilor, căreia lacrima îi este un aspect, sământă, punct de început, dar cu posibilități indefinite de dezvoltare ulterioară. Simbolismul inițiatic și cel embriologic sunt inseparabile. Iată câteva preciziuni în cartea lui Mircea Eliade, „Naissances mystiques^trad.”, cu câteva comentarii indispensabile. Inițierea se numește în India diksa^glosar,^trad. și trebuie bine deosebită de upanayama^glosar,^trad. agregarea la o anumită vârstă în

casta respectivă. Diksa e impusă aceluia care vrea să facă sacrificiul lui Soma^glosartrad. și consistă într-o întoarcere la starea foetală, ceea ce ne duce la lacrimă, boabă a spumei, de care vorbeam. Novicele este omologat cu acela care e pe cale să se nască din nou, ca să devină demn de oficierea sacrificiului somei. Pentru aceasta e necesar regressum ad uterum^glosar.^trad. După Aitareya Brahmana^sursa (I.3) „preoții transformă în embrion pe cel căruia îi conferă dikșa.” Îl stropesc cu apă; apa e sământa virilă. Se dă neofitului poziția foetală, cu pumnii strânși; e pus într-un hangar special, care este matricea. Cum acest scurt eseu nu vrea să fie doctrinar, deoarece consideră simbolismul apei ca bine cunoscut, ci vrea să fie mai mult impresiv,^trad. dacă ne este permis să utilizăm acest cuvânt, vom căuta pregnanța în mituri și basme. Studiile lui Mircea Eliade sunt interesante, dar nu radiante. Invocăm prezența reală în mijlocul cercului perfect. Sunt lacrimae rerum când subiectul și obiectul devin frați siamezi.

Lacrima devenită unul din elementele fundamentale ale transfigurării și palingenezei^glosar, frângând legile cerului și ale pământului, pătrunzând și identificându-se cu acel Wunsch von Paradies^trad. — Dorul de Paradis, cum îl numește Wolfram von Eschenbach în „Parsifal”^sursa, dar fără de care un om face umbră zadarnică pământului, a fost exprimat în tânguirea nemuritoare a lui Făt Frumos în unele basme al căror prototip este „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, care inițiază glorioasa colecție a lui Ispirescu^sursa.

Prealabil, atragem atenția că, singur dintre povestași, Ispirescu își începe toate basmele cu șapte formule imuabile, am putea spune liturgice. A șasea răsună: „de când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de oca de fier la un picior^sursa și se arunca în slava cerului de ne aducea povești”, înlocuiește corect ilustra formulă din^sursa „Tabula Smaragdina^glosar”: „ascendit a terra in coelum iterumque descendit in terram et recipit vim superiorum et inferiorum (se ridică de la pământ la cer, iarăși se întoarce în pământ și primește puterile celor de sus și celor de jos). Pământul, pură potențialitate, se transformă în calitate prin găsirea punctului (puricele), care e pretutindeni și nicăeri; atunci material se transformă în cele nouăzeci și nouă de nume divine^sursa, care, din „slava cerului”, se întorc sub formă de basme, lacrimi ale Serafimilor, pe pământul reînoit, redevenit virgin; un castel fermecat se ridică 33 (38)din pământul din nou sfințit. În a treia formulă se vorbește de arborele vieții. Ori, se cunoaște tradiția că, la sfârșitul lumii, morții vor învia prin roua^sursa, lacrimile ce vor cădea din el.

Iată cum începe basmul:^sursa

„A fost odată un împărat și o împărăteasă, amândoi tineri și frumoși și voind să aibă copii, a făcut de mai multe ori ce trebuia să facă pentru aceasta: a umblat pe la vraci și filosofi ca să caute la stele și să le ghicească dacă or să facă, dar în zadar. În sfârșit, auzind împăratul că este la un sat aproape un unchiaș dibaci, a trimis să-l cheme, dar el răspunse trimișilor că cine are trebuință să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul și împărăteasa și luând cu dânșii câțiva boieri mari, ostași și slujitori s-au dus la unchiaș acasă. Unchiașul, cum i-a văzut de departe, a ieșit să-i întâmpine și-odată le-a zis:

„Bine ați venit sănătoși; dar ce umbli împărate să afli? Dorința ce o ai o să-ți aducă întristare!”

„Eu nu am venit să te întreb asta” zise împăratul, „ci, dacă ai cumva ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai”.

„Am”, răspunse unchiașul, „dar numai un copil o să faceți. El o să fie Făt-Frumos și drăgăstos și parte nu o să aveți de el”.

„Luând împăratul și împărăteasa leacurile s-au întors veseli la palat și peste câteva zile împărăteasa s-a simțit însărcinată. Toată împărăția și toată curtea și toți slujitorii s-au veselit de această întâmplare.

„Mai înainte de a veni ceasul nașterii, copilul se puse pe un plâns de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate lucrurile din lume, dar nici așa n-a fost cu putință să-l facă să tacă.

„Taci, dragul tatei” zicea împăratul, „că ți-oi da împărăția cutare sau cutare; taci fiule, că ți-oi da de soție pe cutare sau cutare fată de împărat” și alte multe aldeastea; în sfârșit, dacă văzu și văzu că nu tace, îi mai zise: „Taci fătul meu, că ți-oi dărui tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Atunci copilul tăcu și se născu.”

Vraciul făgăduiește pe copil odată cu tristețea. Cu alte cuvinte acest copil este o corporificare a Melancoliei, care nu trebuie confundată cu o frustrațiune, ci e plenitudinea virtuală. E o forță, nu un deficit, pe care Împăratul, nu numai tatăl fizic, ci și Maestru spiritual, o întinde ca un fel de oglindă magică fătului, în starea lui prenatală. Această dorință radix^trad. aduce copilul pe

lume, nu buruienile vraciului. Copilul plânge din pântecele mamei sale; acolo se naște pentru prima oară. Când vine în lumea noastră, ceea ce e prima naștere pentru toți oamenii, e pentru el a doua naștere.

Lacrima apare chiar în titlul lui „Făt Frumos din lacrimă”, de Eminescu^sursa. De la început se vede acțiunea fecundătoare a picăturii secretată de colțul ochiului. Se știe că în pofida fastului său romantic, valoarea poveștii este de document folcloric.

„În vremea veche, pe când oamenii cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului — în vremea veche trăia un împărat întunecat și gânditor ca miază-noaptea și avea o împărătească tânără și zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.”

Conjuncția aceasta între soarele de Miezul Nopții^glosar și cel de Amiază, când Marele Pan^glosar doarme^sursa, nu poate fi decât sterilă, prin hibridismul ei. Cu Luna ar fi trebuit să aibă un făt împărătesc.

Basmul e straniu. Împăratul mezonoptic e strict polar. Atunci fratele lui, poate chiar în sensul carnal al cuvântului, este Genarul^glosar care e Ianuar, adică Ianus^glosarsursa, crai hiperborean. O veche dușmănie se transmisese de decenii între Împăratul nostru și un vecin, care o lăsase moștenire fiului său. Trimis la o luptă fără iertare cu acesta, Făt Frumos se împacă cu el într-o clipită și pornește să răpească pe fata Genarului, ca mireasă pentru noul său frate de cruce. Am anticipat pentru că finele explică începutul.

„Sculată din patul ei, împărăteasa se aruncă pe treptele de piatră a unei bolte în zid, în care veghea, deasupra unei candele fumegând, icoana îmbrăcată în argint a Maicii durerilor. Înduplecată de rugăciunile împărătesei îngenunchiate, pleoapele icoanei reci se umeziră și o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Împărăteasa se sculă în întreaga măreața ei făptură, atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece și o supse în adâncul sufletului ei. Din momentul acela ea purcese îngreunată”.

Vom explica această lacrimă prin sfârșit. Atentatul (căci nu poate fi numit altfel) lui Făt Frumos contra Genarului, ne deșteaptă vechi amintiri, aceea a răzvrătirii castei războinicilor contra castei sacerdotale, reprezentând pe Ianus și pe tatăl eroului, despre care basmul nu suflă ce crede despre isprăvile odraslei sale.

Lacrima Maicii Domnului este o sământă fecundantă, e de la sine înțeles, nu are însă și un caracter de viziune

profetică asupra tuturor lucrurilor ce vor ieși din această revoltă a războinicilor? Sunt multe basme românești care constituie, ca să întrebuințez expresia lui Guénon, versiunea Kșatryilor^glosar revoltați^sursatrad. contra autorității sacerdotale.

Eminescu are termeni admirabili, în conciziunea lor, ca să descrie surghiunul autorității suverane, din cerul sublunar spre ceruri necunoscute și inaccesibile. În toate încercările de răpire, Făt Frumos nu poate rezista nici o clipă Genarului. A treia oară, calul lui îndeamnă pe cel al Genarului să-și azvârle stăpânul în Tării:

„Calul lui Făt Frumos nechează asta frățâne-său și acesta asvârle pe Genarul până-n nori. Norii cerului înmărmuriră și se făcură palat sur și frumos, iar din două gene de nouri se vedeau doi ochi albaștri ca cerul, ce răpezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului exilați în împărăția aerului”.

În legătură cu puterea fecundantă a lacrimei, găsim ceva similar în tradițiile orientale, bine cunoscute de altminteri. O redăm în graiul lui Sadoveanu.^sursa

„Cum? Știi și ce-i mărgărintarul? se miră comisul Ioniță.

„Știu, că l-am văzut și eu odată cu ochii, lucind. Mărgărintarul cinstite stăpâne, e o piatră scumpă, care se găsește în scoici la mare. Cum îi acuma, într-o noapte de toamnă, când marea-i lină, ies anume scoici deasupra și se deschid în lumina lunii. Și aceia în care cade o picătură de rouă se închide și intră la adânc, iar din acea picătură de rouă se naște mărgărintarul”.

Se spune că lacrimile Maicii Domnului erau perle; căzând pe pământ nășteau flori. Și perlele și florile pot simboliza intelecțiuni. Poetul latin creștin Boetius spunea: „superata tellus, sidera donat^sursa”. „Pământul odată învins, dă stele”. Toată hymnologia Săptămânii Mari, dinaintea Paștelui este numită de Biserică „Lacrimile Maicii Domnului”^sursa. Nimic din imnurile lumii nu le întrece în frumusețe.

Binecuvântarea sacerdotală, așa cum e poruncită de Vechiul Testament suna: „Să-ți dea Dumnezeu roua cerului și grăsimea pământului”^sursa. Adagiul este aplicat deseori în Alchimie, la Materia Primă^glosar, rezultat al acestei simbioze. Și în psalmi se găsesc asemenea formule unind complementare: „Înalță-te mai presus de ceruri Dumnezeule și peste tot pământul să fie slava ta”^sursa, ceea ce înseamnă că pământul nostru, în Marea și în Mica lume este evertuat numai după ce înălțăm gândul și inimile noastre spre altitudini. Înălțimile solicită abisurile și aruncă podul din fire de păianjen care le unește. Alt

verset din psalmi sună: „Lăudați pe Domnul că este bun, că în veac este mila lui”^sursa. Veacul este eonul, a șaptea zi, vita venturi saeculi,^trad. Pleromul^glosar în care cerul și pământul se vor uni; la gradul suprem, Eternitatea suprimă Perpetuitatea chiar în forma ei cea mai beatifică

Interpretarea miturilor este arta artelor, știința științelor. Dar supremul „Magnum Opus^glosar”^trad. stă în dibuirea punctului unde mitul începe să se țeasă în viața de toate zilele, în dezvăluirea întrepătrunderilor într-un tot indiviz. Nu există două lumi, ci numai continuitatea unui țesut cosmic a cărui băteală și urzeală se află la un pas infinitesimal una de alta. A trăi mitologic viața înseamnă să trăiești natura în mod supranatural, ceea ce e posibil oricui și oricând. Limitând problema numai la aspectul ei literar, descoperirea caracterului mitic al poemelor homerice, al tragicilor greci, al lui Vergil, Dante, Shakespeare, Goethe este mai ușoară decât într-un roman unde ghiara supra — și subnaturalului nu e posibilă decât prin instituțiune ontologică, prin faptul existențial că lumea intermediară nu poate fi, în mod necesar, decât o iluzie, deci simbol.

În romanele lui Dostoievski însă, mitul este în mod deliberat introdus; cu știință și complicitatea autorului, naturalul este trăit supranatural. Cum opera lui Dostoievski domină de sus secolul XIX și XX, nu se mai poate susține că lumea noastră este demitizată. Din contra, este mai mitologică decât oricând, pentru că am intrat în plin centru al tornadei apocaliptice. Familia Karamazov este ilustrarea^sursa, repetită zilnic, a doctrinei celor trei gune^glosar și a felului în care ele se distribuie în viața de toate zilele. Finalul e o preamărire a doctrinei lacrimilor, ca auroră a Parusiei^glosar, fără nici o umbră de sentimentalitate. Alioșa Karamazov plânge pe părintele său duhovnicesc, starețul Zosima, mort în ziua aceea. „Obrajii și ochii i se buhăiseră de plâns”, spune autorul. E numai preliminarul Transmutațiunii. Dar în seara a doua, lacrimile se transformă în vinul de la Cana Galileii. „Alioșa pirotea lângă sicriul starețului, pe când părintele Paisie citea evanghelia cu acest nume”.

„Iisus le-a poruncit: „Umpleți vasele cu apă^sursa”. Și le-au umplut până sus. Apoi le-a zis: „Acuma scoateți și dați starostelui mesei”. Și când starostele mesei a gustat apa care se făcuse vin, nu știa de unde este”.

„Dar ce-i asta? Ce s-a întâmplat? Cum se făcea că odaia a devenit atât de încăpătoare?... Ah, da... e o nuntă...

firește, o nuntă. Iată, oaspeți, iată și tinerii căsătoriți... Și cine e acolo? Cine?... Dar adineaori zăcea în sicriu.

„Da, în adevăr, spre el venea unchiașul cel uscățiv, cu obrazul brăzdat de o mulțime de cute subțiri; se îndrepta spre el fericit, râzând cu blândețe... Coșciugul a dispărut ca prin farmec.

„Da fiule, m-au poftit și pe mine, se auzi glasu-i domol. De ce te-ai ascuns aici în loc să vii în mijlocul nostru? Hai, vino!”

„Ne veselim, urmează unchiașul cel uscățiv, bem din vinul cel nou, vinul bucuriei proaspete, nețărmurite. Vezi ce de oaspeți s-au adunat?... Vezi soarele nostru, îl vezi?”

„Mă tem... Nu îndrăznesc să mă uit la el...” șopti Alioșa.

„Să nu-ți fie teamă. Înfricoșătoare e slava și puterea lui, dar îndurarea sa e fără margini. Din dragoste pentru noi a luat chip de om și se veselește în mijlocul nostru, preschimbând apa în vin, ca să nu sece bucuria nuntașilor...”

„Sufletul lui Alioșa era mistuit ca de o vâlvătaie, plin până peste margini, dureros de plin și lacrimi de bucurie i se prelingeau pe obraji... Întinse brațele, dând un țipăt și se trezi...”

„Avea în față iarăși sicriul, fereastra era deschisă și vorbele Evangheliei picurau lin și răspicat.”

Suntem nevoiți să dăm numai crâmpeie din acest înalt platou al literaturii universale. Iată sfârșitul capitolului:

„Coborî repede treptele, fără a mai zăbovi în cerdac. Înaripat, sufletul său era setos de libertate, avea nevoie de spațiu, de tot cuprinsul lumii. Bolta cerească, presărată cu stele scânteietoare, se desfășura nemărginită deasupra lui. Din zenit^glosar până la orizont curgea aburoasă Calea Laptelui. Răcoarea și liniștea nopții învăluiau pământul. Turlele albe și cupolele aurite ale bisericii străluceau pe cerul de safir. „Toată ambianța se transformă în icoană bizantină. În straturile din jurul casei, fastuoasele flori de toamnă adormiseră până în zori. Pacea statornicită pe pământ se îngemăna cu cea vărsată din înălțimi. Taina gliei se împerechea cu bolta stelelor”.

Acum se întâmplă miracolul hierogamiei, unirea cerului cu pământul prin lacrimi.

„Alioșa rămase locului câteva clipe, neclintit, privind în jur și dintr-o dată căzu jos ca secerat.

„Nu știa de ce îmbrățișează pământul, nu știa de ce simte o dorință așa de fierbinte să-și lipească buzele de el și-l săruta într-una plângând, stropindu-l cu lacrimi și jurându-i iubire, iubire de veci. „Udă pământul cu roua^sursa

lacrimilor tale de bucurie și scumpe fie-ți lacrimile ce le-ai vărsat”, răsuna glas în adâncul său”. (E parafraza benedicțiunii sacerdotale pe care am citat-o: „Dumnezeu să-ți dea roua cerului și grăsimea pământului” n.n.). „De ce plângea? În momentul acela de exaltare simțea nevoia să plângă până și pentru stelele ce străluceau din tării și plângea fără să se sfiască de extazul lui. Să ierte totul și pe toată lumea, să-și ceară iertare de la toți și de la toate”. Pentru el aveau să se roage alții”, îi șoptea mai departe glasul lăuntric. Și cu fiece clipă simțea, da, simțea aevea, aproape palpabil, coborând în sufletul său o putere nestrămutată, ca bolta spuzită de stele. Un gând se statornicea în el, temeinic, pe vecie. Cel ce se așternuse la pământ era un tânăr slab, pentru ca în locul lui să se ridice de jos un om care avea să lupte dârz toată viața”.

Nimic sentimental în această scenă cu lacrimi, pentru că, în realitate ele sunt o rouă (și autorul întrebuințează termenul), strâns complementară cu grăsimea pământului; simbioza dă ceva echivalent perlelor. Nuntașul divin de la Cana Galileii transformă apa în vin. Tot așa, în imitația ei, hierogamia lui Alioșa (alchimiștii o numeau incestul filosofal^glosar) cu Gaia mater^trad., sacerdotală, deși nu apoloniană, plânsetul, obișnuit la început, al lui Alioșa, se transformă în lacrimi siderale, stoarse din viile lui Dionysos prin minune egală cu aceea de la Cana.

Nu putem insista îndeajuns, nu e vorba de o cale umedă, ci de un mijloc umed de unire al intelecțiunilor cu elementele substanțiale din noi, cu ceea ce se numește cu termenul generic de Umid Radical.

În afară de cazuri cu totul excepționale, care nu se mai întâlnesc în ciclul nostru, orice aspirație intelectuală spre înălțimi, oricât de pură ar fi ea, sfârșește prin a întâlni cerul de diamant, pe care se condensează; cade din nou ca rouă pe pământ, pentru că se întâlnește cu un „pământ” încă nerăscumpărat. Numai umidul radical îi topește toxinele.

Lacrimile stelare ale lui Alioșa pătrund pământul, îl impregnează și ajung în peștera, în închisoarea în care zace fratele lui, Dmitri, învinuit pe nedrept de patricid, îl învie. În dialogul delirant pe care îl are cu fratele lui, sunt imnuri îndreptate spre Tării de cel acuzat de crimă, care egalează muzica sferelor din grădina mânăstirii, picurate din cerul spuzit de stele.

„Am așteptat până în ultima clipă^sursa ca să-mi deschid inima față de tine. Frățioare, în aste două luni de când sunt aici am simțit trezindu-se la viață în sufletul meu un om nou, un om nou a înviat în mine! Zăcea zăvorât

în sufletul meu și poate n-ar fi ieșit niciodată la iveală de n-ar fi fost lovitura asta de trăsnet. Mă cutremur numai când mă gândesc. Ce-mi pasă că voi fi silit să dau cu târnăcopul douăzeci de ani în șir?... Îți spun cinstit că asta nu mă înspăimântă de fel, singurul lucru de care mă tem, e ca nu cumva să dispară noul născut din mine” (Ne scuzăm că întrerupem imnul, dar e o identitate totală între cele spuse de Dmitri și doctrina taoistă a embrionului de aur^trad.). „Pentru el, pentru copilaș, mă duc la ocnă. Deoarece fiecare dintre noi este vinovat pentru toți. Nu l-am ucis eu pe tata și totuși trebuie să mă duc la ocnă... Sunt multe făpturi omenești în hrube, sub pământ, cu ciocanele în mâini. O, da, o să fim ferecați în lanțuri și văduviți de libertate, dar din noianul durerii noastre vom reînvia pentru bucurie, căci fără ea omul nu poate să trăiască, pentru că Dumnezeu i-a dăruit omului bucurie; este privilegiul lui, marele lui privilegiu... Fă Doamne ca inima omului să se mistuie în rugăciuni! Cum aș putea să trăiesc acolo, sub pământ, fără Dumnezeu? Dacă Dumnezeu va fi izgonit de pe fața pământului, noi îl vom făuri din nou sub pământ! Și atunci, noi, viețuitorii din subterane, vom înălța din adâncul pământului un imn tragic lui Dumnezeu. Slavă lui!”

Ceea ce trebuie reținut e că cele două scene sunt riguros complementare și ies una din alta.

Este atât de adevărat că lacrimile sunt condensarea, pe planul fizic, a sământei divine, a Logosului spermatikos^glosar,^trad. încât ne e permis să le împărțim în lacrimi masculine și lacrimi feminine. Din primele am văzut exemple în episoadele din „Frații Karamazov”. Cele feminine ies direct din umidul radical, îi sunt coextensive; ca atare sunt mai firești, mai pasive, mai aproape de Natura Primă, prin urmare mai ininteligibile, dar mai misterioase par en bas, ex parte substantiae ;^trad. de aceea, în marea majoritate a cazurilor nu au mai multă importanță decât o secrețiune, dar când vin din adânc și de mai departe, sunt esoterice, mai aproape de Materia Radix^glosar,^trad. de Sub-stanță.

Tot în imensul Dostoievski găsim exemple din categoria adâncă a lacrimilor feminine. Cităm din „Demonii”^sursa, poate cel mai straniu din romanele sale. De data asta, izvorul de lacrimi (căci de un izvor e vorba, după cum se va vedea) este stilizat în factură de icoană. O secțiune transversală^glosar în dimensiuni de geometrie necunoscută.

Maria Timofeievna, o simplă cu duhul, sedusă de Stavroghin, infanticidă, stătuse mai multă vreme la o mânăstire, ca soră. Povestește lui Șatov:

„Între timp îmi șoptește, ieșind din biserică, una din maicile trimise la noi spre pocăință, fiindcă proorocea: „născătoarea de Dumnezeu ce este, după tine? Maica tuturor, răspund, nădejdea neamului omenesc. „Așa, zice, născătoarea de Dumnezeu este maica tuturor, este glia roditoare și mare este de aceea bucuria omului. Și orice durere lumească și orice lacrimă pământească sunt pentru bucuria noastră; iar când ai udat pământul sub tine cu lacrimile tale, ca să pătrundă jumătate arsin^glosar adâncime^trad. atunci te va cuprinde o bucurie neasemuită. Și nu vei mai avea, zice, nici o amărăciune; asta este, zice, proorocirea”. M-au atins atunci adânc în suflet aceste cuvinte. Și am început de atunci să fac la rugăciuni, închinându-mă până la pământ, să sărut de fiecare dată pământul; îl sărut și plâng. Și uite, crede-mă Șatușca, nimic rău nu există în aceste lacrimi; și chiar dacă n-ai avea nici o durere, totuna, lacrimile tale chiar de bucurie vor curge. De la sine curg, e adevărat”. Și acum vom vedea cum în așa zisul delir se introduce o geometrie sacră, transformând viziunea în icoană hieratică. „Plecam câteodată pe malul lacului, reia Maria Timofeievna, de o parte e mânăstirea noastră, de cealaltă, muntele nostru cu vârful ascuțit; așa se și cheamă, Muntele Ascuțit. Urcam pe acest munte, mă întorceam cu fața spre răsărit, mă închinam lipindu-mă de pământ și plângeam, plângeam și nu mai știam de cât timp plâng și nu mai știam nimic. Mă ridicam apoi, mă întorceam cu fața în urma mea, iar soarele era la apus, un soare mare, falnic, frumos — îți place să privești soarele Șatușca? E bine, dar e trist. Îmi întorceam iar fața spre răsărit, iar umbra, umbra muntelui nostru aluneca departe pe lac, ca o săgeată îngustă și lungă, lungă ca de o verstă^glosartrad., până la ostrovul din lac; iar ostrovul acela de piatră îl spinteca în două și când îl spinteca în două, atunci apunea și soarele de tot și totul se stingea. Și atunci mă apuca tristețea și dorul; atunci îmi venea și memoria; mă tem de înserare, Șatușca. Și plâng mereu de copilașul meu”...

„Și unde ți-ai lăsat copilașul?”

„L-am lăsat în eleșteu, suspină ea.”

Sub formă de bocet-câtec, de bâlină^glosartrad., e jalea lui Prakriti^glosar, Văduva Universală; trece ca un pod vrăjit de la creștinism la orfism^glosar. Mi-aduce aminte de o pictură de vas antic, în care Orfeu, în noapte, rezemat de un copac, cu lira în mână, cu capul răsturnat ca o cupă spre cerul înstelat, cântă o bâlină înrudită cu aceea a lui Dostoievski.

De ce nu? Ortodoxia a preluat o mare parte din moștenirea orfică, amândouă amalgamându-se. Nu e sincretism,

ci fuziune organică. Spre marea Mamă ancestrală ne duce textul, spre pământul acela subiacent, coextensiv Materiei Prime. Est lacrima rei. Rei,^trad. adică lucrului prim, pământului, îi este necesară, care cade ca o fulgurațiune lichidă, topind duritățile și transformându-le în Apă de Fac. E ceea ce Gnosticii numeau „Humectatio luminis^glosartrad.”, umezirea luminii. În fundul Umidului Radical se precipită humusul primordial, mâlul de la început, din care Dumnezeu a creat și a format pe om. Eficacitatea lacrimei este cu atât mai mare cu cât este lipsită de obiect sau îl pierde pe drum.

Alt lucru remarcabil în text este ceea ce s-ar putea numi geometrizarea unui delir. Omul trebuie să se prefacă în izvor nesecat de lacrimi umezind pământul sfânt, dar, precizează Dostoievski, până la o jumătate de arșin. Muntele de la apus este un triunghi ascuțit, care se oglindește în lac formând un romb. Vizionara vede schema, nu faldurile somptuoase în care se drapează, singurele accesibile privitorului obișnuit. Muntele ascuțit trebuie numaidecât să fie legat cu insula rotundă din mijlocul lacului, printr-o trăsătură de unire care e soarele, Zeul geometru. El trimite umbra muntelui ascuțit în centrul geometric al lacului. Umbra lungă, strâmtă, ascuțită, e ca o săgeată, e raza unui cerc. Delir sacru geometrizat. Lacrimile așa zisei demente topesc accidentele naturii, pitorescul ei și lasă să subsiste numai schemele. Descătușează, prin soluțiune, ideile eterne, robite de Materie, vorbind în limbaj aristotelician, eidos^glosar,^trad. de hyle^glosar.^trad. Acest procedeu de geometrizare este cu atât mai remarcabil, cu cât știm că prin secolul VI înainte de Hristos, Orfismul s-a transformat într-o mare parte în Pythagorism^glosar. Nu s-a urcat din Grecia spre Sciți, pentru că știm că Apollon era un zeu hyperborean^glosarsursa, iar Orfeu era trac. Bineînțeles, într-un domeniu ca acesta se pot face numai conjecturi, ipoteze, care nu sunt lipsite de o logică internă.

Este în natura acestui studiu mersul în zig-zag. El se susține și se justifică prin exemplificări care sunt culese din toate părțile. Mortarul unificator este Umidul Radical. Pentru același motiv, exemple din viața de toate zilele pot sta alături de episoadele din capodopere. Am văzut oameni plângând. De cele mai multe ori, știam și știau de ce. Uneori din entuziasm, dar în nici un caz entuziasmul nu poate fi o justificare psihologică, deoarece aterizează din Cerul Empyreu. Am văzut ambianța

pătrunzând în om, care devenea mediumul ei fără să-și dea seama. Natura picura prin lacrimi. Totdeauna depășeau importanța personalității. Și dacă totuși interferau bucuria sau jalea, erau masca unor agenți cosmici, care se manifestau prin glande.

Eram într-o pădure rară, cu copaci subțiri, în mijlocul unui Marte demult defunct. Întovărășeam o femeie. În aparență peisajul era tomnatic, cu copacii lui desfrunziți, cu frunze moarte pe jos și iarbă de anul trecut, Cârduri de ciori croncănitoare evoluau sub nori. Dar se simțea o sevă latentă, gata să explodeze în fașa ei. Numai mugurii începuseră să mustească. M-am întors spre tovarășa mea, așezată cu mâinile încrucișate pe genunchi. Îi curgeau lacrimi rare, gratuite, căci nu era nici un motiv de bucurie, de durere sau de aprehensiune. Lacrimile aparțineau primăverii. Un mugur plesnea pe o mlădiță, o lacrimă picura. Femeia devenise și ea vegetală. Își îndeplinea funcțiunile de plantă, ca și ceilalți copaci. În fața ochilor mei o nimfă se cocea sau se integra în copacul matricial. Avea să prindă rădăcini? Am fost martorul unei metamorfoze, într-o pădurice din jurul Bucureștilor.

În cele relatate mai sus, de la început femeia a fost mediumul dintre pădure și unul dintre principalii agenți de primenire a naturii, manifestat prin lacrimi anonime, complet dezindividualizate, gratuite; cu atât mai semnificative deci.

În cele ce urmează despuerea eului s-a făcut treptat, accidentele individuale fiind târâte de șuvoi, care, până la sfârșit, a rămas singur. E un exemplu de trecere treptată de la particular la un general sui generis.^trad. Gradul de conștiință al femeii despre succesiunea de transmutațiuni nu are importanță. Fiind vorba de simboluri, luciditatea prietenului care a fost martor, singură contează. O femeie cetea balada maramureșeană a fiului de împărat prefăcut în cerb de blestemul mamei. Se pare că acest termen avea o semnificație mai mult decât literară pentru cetitoare. Mama este matca tuturor lacrimilor și în adevăr, la început ele s-au prelins, apoi zăgazul fiind ridicat au devenit un torent, luând cu el tot specificul individual. Ca zgomot de fond se torcea balada... „Cerbu-n codru-a-genunchiat^vers. — Și-n lacrimi i s-a rugat — Codru, codre, frățioare — Fă-ți din frunze aripioare — Și zboară la mămuca — Și spune-i de-a mă ierta — Că fiară nu mai pot sta! — Dar codru îi răspundea:

— Blestemul de unde vine — Cum a fost așa rămâne. — Cerbu mai tare-a zbierat — Stelelor că s-a rugat: — Stelelor, surorilor, — Mergeți la mămuca-n zbor — Și-i spuneți de-a mă ierta — Că fiară nu mai pot sta. — Dară stea către stea zicea — Și cerbul înțelegea: — Blestemul de unde vine — Cum a fost așa rămâne. — Cerbul mai tare zbiera — Și-n lacrimi blestema: — Geaba codre ramuri bați — Și voi stele vă-nstelați! — Singur merg la mămuca — Și o rog a mă ierta — Știu că asta-i moartea mea; — Dar din zori de răsărit — Un luceafăr a lucit — Și cerbului i-a grăit: — Mândre fecior de-mpărat, — Așa ai fost blestemat — Să te-ntorci singur acasă — Tot călcând pe piatră arsă” Cerbul sosește prea târziu: mama murise. „— Dar din zori de răsărit — Iar luceafăru-a lucit — Și cerbului i-a grăit: — Blestemul de unde vine — Cum a fost așa rămâne — Dar eu legea strica-voi — Și din stele face-ți-oi — O cunună încrengată — Să se mire lumea toată — Codrul ți-a purta cununa — Tu să-i cânți întotdeauna”.

Hyperion, ce răsare cu o întreagă lume din genuni, își împlinește principala sa misiune, aceea de a umple golurile. Printr-o inepuizabilă generozitate, umanizează cerbul blestemat și-l transformă în constelație. Plânsul cetitoarei beneficie de transfigurare și capătă până la sfârșit irizări de galaxie, până când, în etape, se revarsă în Marea Liniștii, cam în felul următor:

Prietenul meu avu, inițial, impulsia firească și banală de a sări în ajutorul unui semen de-al lui ca și cum se putea. Oamenii nu se pot ajuta decât în și prin intelect. De aceea izbucnirea dinainte se transformă, fără deliberare, într-o alipire de perete, căutând parcă o firidă ce nu se afla. Înainte de toate nu trebuie încălcat cercul magic, de foc, care înconjura pe cetitoare, ca pe Brunhilda^sursa. Prietenul se resemnă să rămâie numai martor.

Trebuie spus că succesiunea celor pomenite nu era constituită din viziuni, ceea ce le-ar fi făcut suspecte, primejdioase și, în fond, insignifiante. Erau intuiții încărcate cu prezență reală; nici un element sensibil nu le mânjea.

Șuvoiul de lacrimi luase cerbul cu el; îl dizolvă, ca și pe cetitoare; ne mai având pe cine topi, se topi și el singur. Rămase un vast vid în care subsista blestemul: “Enter the Ghost”^sursatrad.. A intrat spectrul, care în Hamlet cel puțin, nu e deloc stafie, ci suma celor ce inconștient îl pustiau pe prințul Danemarcii și aveau să devină act. Spectrul se transformă în schemă ceea ce e relativ ușor,

când înlocuiești minusul cu plus. Toată devenirea episodului povestit se prefăcu într-un tremur pe vortexului^glosar sferic Universal.

Mai sunt un fel de lacrimi, li se spune lacrimi de sânge; în ele se coagulează desperarea împietrită, răzbunarea țesută pe perpetuitate. Sunt așa de cunoscute, ca ne vom mărgini la un singur exemplu, luat din Biblie.

Patriarhul Abraham a avut un singur fiu, pe Isaac. Acesta avu pe Esau, fiu mai mare, și pe mezinul Iacov, zis mai târziu Izrael, favorit al mamei sale Rebecca. Ajuns la adânci bătrânețe, Isaac voi să dea binecuvântarea majoră fiului său mai mare, Esau. Cum orbise aproape complet, le-a fost ușor Rebecăi și lui Iacov să-l înșele pe bătrân și să-l facă să dea binecuvântarea cea mare celui de al doilea fiu, frustând pe deznădăjduitul Esau. Până acum am citat din Geneza (2)^sursa. Iată comentariul Talmudului:^sursa

Trei lacrimi de sânge se iviră în colțul ochilor lui Essau și, fără să se scurgă, împietriră acolo pe durata ciclului. Distrugerea Templului, exilul, împrăștierea poporului ales, din aceste lacrimi de sânge au ieșit. Și, spune Talmudul, până ce aceste lacrimi vor fi topite de penitența lui Israel, tribulațiile poporului ales nu vor avea sfârșit.

În prima parte din „Faust” al lui Goethe, Margareta, al cărei nume înseamnă lacrimă devenită perlă^sursa, toarce, neștiind că-și toarce destinul cântând „Balada regelui din Thule^glosar”, celebră mai ales prin plata muzică a lui Gounod. Cariera inițiatică a lui Goethe este certă, dar enigmatică. Se pare că avea un caracter destul de heteroclit și că în el se încrucișau mai multe curente venite din diferite părți. Era, de altminteri, o caracteristică a epocii lui, când peste cele trei grade artizanale masonice se suprapuneau gradele cavalerești.

Primul vers a dat numele baladei și este elementul ei cel mai remarcabil. E vorba de regele din Thule, adică din Thula, Regele Balanței^trad., numele Centrului Suprem al ciclului nostru de umanitate.

A fost un rege în Thule^vers.

Credincios până la moarte

Căruia, murind, iubita sa

I-a dat o cupă de aur

Manu^glosar reflectă lumina pură, spirituală; nu o poate păstra decât într-un conținător, care este în mod necesar o cupă; de altminteri, când apare ca Melchisedeq^glosar lui Abraham^sursa și aduce sacrificiul euharistic al pâinii și al vinului, acesta nu putea fi conținut decât de o cupă. Regelui din Thule i-a fost dăruită cupa de către iubita lui, adică de Șakti^glosar a sa, de Șekina^glosar, paredru^glosar a lui Metatron^glosar, a căror legătură cu regele lumii^glosar este bine cunoscută. Acum, ce înseamnă faptul că Șekina, iubita lui, a murit? Tradiția primordială este singura care nu moare în ciclu, pentru că e Lex Perennis^glosar. Înseamnă că, reflexul ei în lume dispare, expiră pentru imensa majoritate a oamenilor.

Nimic nu era mai prețios pentru el^vers.

O golea la orice ospăț,

Ochii îi străluceau de extaz (Ubergehen)^trad.

De câte ori bea din ea.

„Am băut un vin dinaintea creațiunii Viei”, scrie marele poet bahic Omar ibn-al Farid^sursa.

Și când i-a venit timpul să moară^vers.

Și-a numărat orașele din împărăție.

Le-a lăsat moștenitorului său

Dar nu făcu la fel cu cupa.

Moștenitorul este următorul Manu, dar cupa fiind specificul lui nu o dă. Orașele numărate sunt tradițiile secundare depinzând de el.

El sta la ospățul regal^vers.

Cavalerii săi îl înconjurau

În sala părintească

Acolo, în castelul de la mare.

Că era vorba de un ospăț sacrificial cu curtenii lui, necesarmente Cavaleri ai Graalului.

Acolo șezu bătrânul tovarăș^vers.

Bău ultima picătură de viață

Și azvârli cupa sfântă

Jos, în valuri.

O văzu căzând, scufundându-se^vers.

Înecându-se în mare

Ochii i s-au îngreunat

Apoi, nici o picătură nu a mai băut.

Ultimele două versuri pot fi o aluzie la Monarhul ascuns^glosar sau adormit în felul lui Artur^sursa, Carol cel Mare,

Frederic, Ștefan cel Mare, reprezentanți direcți ai Șefului ierarhiei inițiatice, câteodată suportând funcțiunea. Repetăm, apar ocultați văzuți din afară; din lăuntru, sunt într-o stare de veghe continuă.

Cât despre raportul direct al cupei cu lacrimile, el este vădit; Șeful Ierarhiei inițiatice culege roua cerului în cupa sacrificială, la punctul de intersecție al verticalei polare cu planul nostru de existență; odată plină, cupa debordează și lichidul sfânt se răspândește în sensul celor patru fluvii ale Edenului^sursa. Cu privire la conținutul sacru al cupei, vom menționa unul din aspectele majore ale lacrimei, lichid stors din boaba de strugure zdrobită. Roua cerească secretează o licoare creată „înaintea creațiunii viei”, cum spune o celebră poezie sufită.

Aspectul cel mai pur metafizic al lacrimei tot în basmul românesc îl găsim. Făt Frumos din lacrimă se zămislește imaculat, dintr-o lacrimă picurată din sânul Mariei, nel grembo di Maria,^sursa cum spune Dante. Nu dă o viață fără de moarte. Reînnoiește periodic viața. Finalul basmului „Iana Sânziana^glosar din cosiță ruja-i cântă, nouă împărății ascultă, Dumnezeu se minunează”, publicat de Mircea Pompiliu^sursa, e de o frumusețe transcendentă.

Făt Frumos și Iana Sânziana și-au încheiat ciclul lor de aventură.

„Ajungând Ionică Făt Frumos acasă, cu frumoasa Ileana, îndată plecară la lacul zânelor și trântind mărul de pământ, ca din minuni răsăriră pe mal curțile strălucite ale Ilenii, împreună cu toate minunele ce se aflau într-însele.” Trecerea dintr-o stare în alta se face printr-o poartă strâmtă, printr-un punct diacritic, care înmănunche puterile, cerului și pământului, ale lui Solve și Coagula,^trad. în basmul nostru întrupate în măr.

„De aici înainte Ionică și Ileana viețuiră în fericire cerească, cu dragoste nesfârșită unul pentru altul. Și-n trecerea zilelor de plăcere, adeseori ei se puneau la fereastră, rătăcindu-și ochii în lungul lacului; cine știe ce își aduceau aminte, că numai ce aluneca câte o lacrimă pe fețele lor. Lacrimi și aduceri aminte ce-i făceau să întinerească când îmbătrâneau, așa că poate trăiesc și astăzi, și vor trăi cât va fi lumea și veacul”.

Orice este acest final, numai folclor nu. Intervin în finalul basmului elemente de natură cultă, de dialectică subtilă, pe care nu le-am găsit în nici un basm neaoș

popular. Lacrima masculină și lacrima feminină cad în lacul tuturor primenirilor; de acolo, Suflul și Soarele le transformă în ceață; prin transfigurare, bat la poarta cerului, de unde se coboară ca rouă în craniul-cupă răsturnat spre cer. Se împlinește un circuit ca acel al luminei în doctrinele taoiste. La punctul de joncțiune se produce o conflagrațiune, un trăznet care e tinerețe fără bătrânețe. Din punct de vedere macrocosmic, mărul plesnit de pământ și transformat în palat, este actualizarea unui nou centru spiritual, derivat direct, dacă ne luăm după numele de Iana Sânziana din centrul Primordial al Lumii.

Castelul renaște pe marginea lacului, pentru că numai prin oglindire este sensibil oamenilor. Reflectarea este și un fixativ, care imobilizează rădăcina lui în lumea noastră.

„Făt Frumos din Lacrimă” a fost publicat în anul 1870^sursa, în revista „Convorbiri literare”, iar „Iana Sânziana”, în aceeași revistă, în 1872. Cei doi autori erau prieteni nedespărțiți. Vom vedea ce implicațiuni s-ar putea trage din această comuniune de idei și de sentimente. Până atunci trebuie să mai facem un mic popas lângă un alt splendid mit al lacrimei din basmele noastre.

În multe basme eroul este ajutat de fiica zmeului, dușmanul său. Alte ori fratele și sora sunt alungați de acasă de urgia unei maștere. Soția sau sora, total și cu abnegațiune devotate lui Făt-Frumos, devin deodată persecutoarele lui, când instinctul filial sau iubirea pentru o ființă telurică încolțește în ele, cu alte cuvinte când Făt Frumos caută să depășească, cum e de datoria lui, inițiatică, planul de existență pe care aceste ființe feminine îl rezumă și reprezintă. Pe măsură ce ne înălțăm de-a lungul gunei sattwa^glosar,^trad. partea parcursă devine guna tamas^glosar.^trad.

Soția sau sora merg până la asasinat. Făt Frumos este înviat de câinii lui credincioși. Eroul pune în frigare inima complice și cu o izbitură orbește pe femeie. Apoi o pune lângă una sau mai multe buți, pe care trebuie să le umple cu lacrimi. Pedeapsa este o mortificare, deci o purificare. În unele variante, femeia orbește în timpul plânsului. Făt Frumos, spre sfârșit, o ajută cu plânsul

lui să umple butea. O spală cu aceste lacrimi androgine, care îi redau vederea, altfel spus, capacitatea de viziune cu tot ce implică, pe diferite planuri acest termen.

Deci, un recipient cu același simbolism ca vasul sau cupa Graalului este umplut cu o licoare izbăvitoare, tămăduitoare de suflet și trup prin mijlocirea unor agenți umani. Toate harismele lacrimelor de care am vorbit în acest studiu sunt chintesențiate în picăturile care curg și umplu vasul.

Cea mai bună încheiere a unui mers în noapte este întrebarea:

Cum există un ciclu al Grealului, nu este și un ciclu al lacrimilor?

Cavalerii Mesei Rotunde stau în jurul unei mese, care e o secțiune transversală a unui cilindru; în mijloc se află o cupă concavă; în jurul buzei acestei cupe nu se aflau alți cavaleri care o umpleau? Mai precis, în cercul de cavaleri ai Grealului, nu se afla un alt cerc interior de cavaleri ai Lacrimei, ai Tinereții fără Bătrânețe și Vieții Fără de Moarte?