Comentarii asupra studiului lui Francisc Bacon despre zeul Pan în „De Sapientia Veteru …

Comentarii asupra studiului lui Francisc Bacon despre zeul Pan în „De Sapientia Veterum^sursa”

Studiul lui Bacon asupra miturilor antice se oprește la interpretarea alegorică și socială. Spun „se oprește”, nu „se limitează”; altfel spus, cărarea nu se întrerupe, găsim o bancă de popas, care sugerează perspective și lumi noi.

„Anticii, scrie Bacon, lasă în nesiguranță nașterea lui Pan^glosar.^sursa Unii „spun că ar fi fiul lui Mercur”; alții atribuindu-i altă origină, spun „că toți pretendenții Penelopei, având legături cu ea, din aceste legături indistincte s-ar fi născut Pan, care ar fi copilul lor comun”.

Și Mercur și Penelopa reprezintă Materia Primă^glosar. Bacon omite să raporteze alt mit, după care Mercur cu Penelopa a avut pe Pan^sursa. Pretendenții Penelopei erau în număr de cincizeci^sursa, număr circular, indicând un vortex^glosar ce se pogoară în pântecele unei femei.

Aceste mituri sunt în totală contradicție cu imaginea pe care ne-a lăsat-o Homer despre soția lui Ullyse, model de castitate conjugală. Contradicția este numai aparentă pentru cine știe că Materia Primă este numită în limbajul hermetic „Fecioara”, în același timp „Prostituata”, pentru că aderă la orice și, concomitent, e neafectată de nici o limitare, din cauza indistincțiunii sale. Chiar Bacon întrebuințează termenul de „indistinct”.

Pan este, pentru alții, fiul lui Jupiter și al lui Hybris^sursa, adică al Nemăsurii și al Unicului, în care toate discordanțele concordă, echilibrul total fiind făcut din suma tuturor dezechilibrelor.

Iată unele trăsături ale lui Pan, așa cum le descrie Bacon, cu insinuări și implicații destul de greu de simțit. „I s-ar fi atribuit și i se dădeau drept surori Parcele^glosarsursa

care trăiau într-o peșteră. Vom vedea mai jos ce înseamnă aceasta. Fruntea îi este înarmată cu coarne^sursa care se termină cu vârfuri ce se înalță până la cer; corpul îi este plin de plete și de păr. Forma sa ține de două specii: de natura umană în ce privește părțile superioare și de aceea a dobitoacelor în ce privește părțile inferioare, terminându-se cu picioarele de capră. Drept semne ale puterii sale el poartă în mâna stângă un flaut cu șapte tuburi, iar în dreapta un fel de cârjă sau baston încovoiat în partea de sus; o blană de leopard îi servește drept îmbrăcăminte. Zeu al vânătorilor, al păstorilor și al munților.^sursa Comandant al nimfelor care dansau în jurul lui veșnic. I se atribuia puterea de a distribui groaza, care după numele său a fost numită panică... A iubit-o pe Echo care a fost socotită ca soția sa și pe Syrinx^sursa... Se spune că a chemat luna pe pământ^sursa... Semințele lucrurilor ar fi infinite până la substanță... De aceea unii au privit materia ca pe un fel de femeie publică, iar formele ca pe pretendenți... Parcele locuiesc într-o subterană și zboară spre oameni cu cea mai mare viteză... Bățul lui Pan este încovoiat la vârf^sursa, pentru că decretele Providenței se exercită prin ocoluri și prin cercuri”.

Acestea sunt câteva excerpte din studiul lui Bacon, privitoare la natura lui Pan. Am lăsat multe la o parte, poate în mod greșit, căci zeul cumulează în el ininteligibilitatea lui Prakriti^glosar cu inefabilul lui Purușa^glosar.

Mai întâi, numele de Pan, Totul, foarte cuprinzător și de aceea prea vag. A ne mărgini numai la el, cum o fac cei mai mulți din mitologi, înseamnă s-o apucăm pe drumuri tangențiale, ușoare și superficiale.

Primejdia principală este simplificarea; traducem pe Pan prin Tot, fără nuanțare. Noțiunea sugerează un panteism facil, otova, o continuitate aproape cantitativă a Universului. Înțeles astfel, Pan cuprinde tot și nimic. Din fericire, nuanțele și distinctificările apar de la prima cercetare. Astfel, Pan are surori, Moirele sau Parcele, în număr de trei, Atropos, Clotho, Lachesis^trad.. După un simbolism al țesutului, ele torc din caerul care este Pan destinele Universului și nimeni și nimic nu se poate opune deciziilor acestor principii, zei sau oameni.

Dintr-odată Pan devine Megapan^glosar, Marele Pan, cu mult și fără comună măsură cel mai important zeu în jurul căruia se înfășoară Cerurile și Pământul, zilele și nopțile. Partea inferioară a sa e aceea a unui animal, dar coarnele subțiate la vârf străpung cerurile supreme. Bacon dă o explicație a lor de toată frumusețea: „Dacă i se atribuie coarne mai groase jos și mai subțiri la vârf,^sursa

aceasta fiindcă întreaga natură a lucrurilor este oarecum ascuțită și asemănătoare unei piramide; căci numărul indivizilor care formează baza largă a naturii este nesfârșit. Indivizii aceștia se reunesc în specii, care de asemenea sunt în număr mare; apoi speciile se ridică la genuri, care pe măsură ce ideile se generalizează, se restrâng din ce în ce mai mult, astfel că, în cele din urmă, natura pare a se reuni într-un fel de punct; este ceea ce semnifică figura aceasta piramidală a coarnelor lui Pan. Dar nu trebuie să ne mirăm că aceste coarne, cu extremitățile lor, ating cerul, dat fiind că lucrurile cele mai înalte ale naturii, adică ideile universale, ating lucrurile divine”.

Dintr-o perspectivă Parcele sunt cele trei guna^glosartrad., care actualizează în Pan o tendință ascendentă, simbolizată de jumătatea superioară umană a corpului, alta descendentă, prin partea lui animală și una orizontală, prin razele de țepi care îi ies din trup. Dar Moirele simbolizează mai mult decât cele trei tendințe bazice ale lui Prakriti. Ne-o arată coarnele simbol strict polar, vârfurile lor ca acelea ale acelor înțepând Ființa iar prelungirea lor invizibilă, Neființa.

Faptul că cele trei parce locuiesc într-o peșteră, ne arată indistincțiunea lor primă.

În mâna stângă ține un nai cu șapte tuburi care-l arată stăpân peste cele șapte ceruri planetare, aparținând încă lumei formale, vrăjită, împanicată de acest instrument prin excelență magic, limitațiune compensată de cârja lui sacerdotală, sceptru axial.

Bacon are aici una din scăpărările acelea care arată că stilul său, în general fastidios e numai o mască.

„Bastonul încovoiat, care este un atribut al comandamentului^sursa, este o metaforă elegantă, destinată a simboliza căile naturii, care în parte sunt drepte, în parte oblice. Iar dacă îndeosebi în extremitatea lui superioară, bastonul sau bățul de care e vorba este încovoiat, aceasta pentru că scopurile Providenței se exercită prin ocoluri și prin cercuri, așa fel că aceea ce pare a se face este cu totul altceva decât ceea ce se face”. Spus limpede, înseamnă că echilibrul este suma tuturor dezechilibrelor, care, în acest scop, trebuie să aibă un demers ocolit, mascat, adică circular; ceea ce ne duce de-a dreptul la Vortexul sferic universal, adevărata și suprema față a lui Pan.

Soția lui Pan este Echo, pentru că nimic în vastul univers nu poate fi decât ecoul lui Pan, pentru că în Tot nimic nu poate fi în afară de Tot, ceea ce arată,

pe cale ocolită, că formula care convine lui Pan este o tautologie. O acțiune se reîntoarce ecou ca reacțiune concordantă, de la marginile conceptibile ale Universului.

Acestea îl arată pe Pan situându-se pe o linie sinuoasă invizibilă a Universului, care desparte contrariile, unindu-le în fond. Prin natura sa profundă, e ambiguitatea, singurul element în care poate fi găsit. Prinț al echivocului, una din semnificațiile numelui său este lumina (Fan)^trad.; dar tradițiile spun că doarme ziua și că nu se deșteaptă decât noaptea; surorile lui, Parcele, sunt fiicele nopții. Atunci, e vorba de o altă lumină decât a soarelui, lumina celui de-al treilea cer. Cuprinde în el toate posibilitățile de Fire și Nefire. De aceia e zămislit din sămânța celor cincizeci de pețitori ai Penelopei. Or, aceasta nu este posibil Neființei care cuprinde numai posibilitățile de non-manifestare. Deci Pan e Principiul Suprem, incluzând Manifestarea și Non-manifestarea, ca Principiu comun. Demersul său circular, ne reamintește de mișcarea retrogradă circulară a luminei din doctrinele taoiste, dar aceasta arată că e vorba de o lumină care nu e concurată de noapte, cum e cazul în aspectele inferioare Yin-Yangului. Aici trebuie să ne oprim.

Alternanța de Yin și Yang este o trăsătură esențială a întregului univers manifestat. Schema lor, (un cerc împărțit în două de o linie sinuoasă) reiese cu evidență când e încadrată în ceea ce R. Guénon numește cilindrul universal, în „Le Symbolisme de la Croix^sursa”, după doctrina taoistă; un plan de existență, eminamente reprezentabil printr-un cerc, de unde numele de ciclu. Indefinitatea cercurilor suprapuse, reprezentând totalitatea manifestării formale și supraformale. În realitate, nu avem de a face cu cercuri, ci cu spirale despărțite una de alta de un pas infinitezimal. Deși ciclii sunt uniți unul de altul în două moduri: prin circonferința-limită a lor care insensibil devine circonferința imediat superioară și prin centrul lor prin care trece Axul Lumii. Această constatare are, nu numai o mare importanță doctrinară metafizică, ci și metodică, în realizarea microcosmică.

Or, care este forța transcendentă care imprimă o mișcare helicoidală ascendentă, acestor spirale? E ceea ce tradiția extrem orientală numește „Voința Cerului”, Dante, „l’Amor che move il Sole e l’altre Stelle”^sursa, presocraticii și Platon „Mirarea”^sursa; dar cea mai tehnică și mai cuprinzătoare formulă este „Timor Panicus^glosar”^trad., pentru că e uimirea care în aspectele ei psihofizice devine spaimă. Or, pentru o realizare completă este indispensabil

ca minunarea să devie și tremur pentru ca să se poată încarna în vehicolul nostru individual. Uimirea e elementul esențial al lui Pan și putem spune că Pan este Omul Universal^glosar în stare de uimire.

Am vorbit mai sus de cele trei Parce-Moire, surorile lui Pan, care locuiesc în aceeași cavernă ca el și sunt, evident, specificări ale lui. Atropo scoate firul din indistincțiunea caerului^sursa, Clotho îl înfășoară în jurul unui fus (în mișcarea circulară a lumilor), Lachesis taie firul, moment al morții, care poate fi și acela al Transfigurării. Procesul se poate petrece și în cercul strâmt al necesității, dar și în manifestarea integrală. E evident că e vorba de desfășurarea unei posibilități, de la începutul ei până la integrare, proces care numai într-o mică parte este temporal, restul se desfășoară în afara timpului. Repetăm fraza lui Guénon pe care am mai citat-o, pentru că e perfect la locul ei în textul nostru. Se află tot în „Le Symbolisme de la Croix” pag. 154^sursa.

E vorba tot de propagarea vibratoare a Posibilității Universale, schematizată de torsul Parcelor.

„Trebuie să remarcăm că desfășurarea acestui sferoid nu-i altceva decât propagarea indefinită a unei mișcări vibratorii... nu numai pe plan orizontal, ci în toată întinderea cu trei dimensiuni... Dacă se consideră această întindere ca un simbol geometric, adică spațial, al Posibilității totale... reprezentarea la care am ajuns astfel va fi figurațiunea, în măsura în care este posibilă, a vortexului sferic universal, după care se SCURGE REALIZAREA tuturor lucrurilor și pe care tradiția metafizică a Extremului Orient, o numește Tao^glosar. Calea”.

Cele spuse mai sus ne autoriză să dăm lui Megapan, Marelui Pan numele său adevărat, suprem, acela de Tao.

Judecata lui Paris constituie un mit uman, cu o valoare cu totul excepțională, pentru că e un punct de oprire, apoi de plecare al unei secvențe istorice. Se lichidează o stare de lucruri, generându-se noi orânduiri. Având în vedere caracterul descendent al ciclului, această evoluție nu poate fi decât o degenerescență.

Judecata lui Paris s-a produs cu ocazia nunții lui Peleu cu Thetis. Voiseră să o ia de soție Zeus și Poseidon, dar Prometeu le prezise că fiul născut din aceste căsătorii^sursa va fi stăpânul lumii. Cei doi zei mari renunțară și o dară lui Peleu. Din această căsătorie a ieșit Ahile.

Thetis nu a vrut de la început să accepte această mezalianță cu un muritor. Dar Mercurul filozofal^glosar, pe

care ea îl reprezintă, trebuie să se fixeze într-un vehicul uman, pentru ca Ahile să se poată naște, ca instrument al răvășirii ciclice. Ca zeiță marină a luat toate formele amăgirii^sursa, foc, apă, vânt, arbore, pasăre, tigru, leu și în final, sepie care-și secretează vălul din ea însăși. Peleu, sfătuit de centaurul Chiron, a fixat-o în brațele sale, cum trebuie totdeauna procedat cu Mercurul filozofal, până când Thetis redeveni zeiță și femee. La căsătoria Fixului cu Volatilul, au participat, cum se cuvine, toți zeii. Eris, Discordia, nu a fost invitată. Ce să cate ea la o hierogamie? Ca să se răzbune, a aruncat în mijlocul nuntașilor, mărul Discordiei, pe care scria: celei mai frumoase^sursa. Se vede o invitație spre ieșire din indistincțiune ca și în mitul biblic, al mărului Cunoștinței Binelui și a Răului.

S-a iscat, natural o zarvă care era în fond o ordalie. Hera, Athena și Afrodita își disputau mărul. S-a cerut lui Paris, fiul regelui Priam al Troiei, care păștea oile pe muntele Ida, să aleagă între cele trei zeițe. Ciobanul regal a ales-o pe Afrodita care-i făgăduise să-i dea pe cea mai frumoasă femeie din lume, pe Helena, soția lui Menelau, regele Spartei. Ca urmare, Paris a răpit-o pe Helena; de altminteri, aceste răpiri erau dese între zei și oameni, prelungindu-se până în epoca noastră, având un caracter net ritual. Dar Ananke stenai^sursa, cum spune Aristotel, „e necesar să ne oprim”, ca să studiem câteva gravuri reproduse în cartea lui Lindsay^sursa, care dau mitului adevărata lui coloratură.

Hermes criofor, adică purtător pe gât al oaiei pierdute^sursa, ceea ce-l identifică cu bunul păstor din parabola evanghelică, conduce pe cele trei zeițe la judecata lui Paris. Se știe că după anumite versiuni Hermes e tatăl lui Pan și atunci lâna oaiei pe care o poartă nu va da lâna din care Parcele, surorile lui Pan, vor toarce destinul ce se elaborează? Hera face cu mâinile gestul unei jumătăți de swastică^glosar ceea ce arată caracterul inevitabil și ireversibil al celor ce se vor întâmpla.

În sfârșit o altă gravură, ne înfățișează peștera lui Pan, în care Hermes cu caduceul^glosar în mână, introduce pe cele trei zeițe. În colțul superior din dreapta vrăjește Pan cu naiul său. Jack Lindsay, consideră pe cele trei ființe feminine ca fiind zeițele competitoare, dar având în vedere prezența lui Pan, ele fiind și cele trei surori ale lui Parcele. De altminteri pot fi unele și altele, putând coincide prin tangență într-un anumit moment ciclic foarte important, o mie douăsute nouăzeci de ani, a zecea parte din marele an platonician^sursa, înainte de Hristos.

Cum se știe, Paris a ales-o pe Elena, cu urmările catastrofice inevitabile care urmează unei ruperi de echilibru.

Componentele ternarului, autonome, pustiesc lumea. Se poate spune că și acum suferim urmările gestului lui Paris.

Aici trebuie să facem o constatare capitală: catastrofa nu s-a produs pentru că Paris a ales-o pe Afrodita. Dacă ar fi ales pe altă zeiță din ternar, pe Hera, sau pe Athena, catastrofa, transgresiunea, ar fi fost aceiași. Paris ar fi trebuit să refuze multitudinea și distinctivitatea, alegând Unitatea, așa cum ar fi trebuit să facă și Adam în Paradis.

Ni-l putem închipui pe Paris spunând: Mă invitați să aleg multiplicitatea, dar gestul meu vă alungă Unitatea de pe pământ. Nu pot alege, căci fiecare sunteți un chip al Frumuseții. Îmi sunteți toate trei necesare. De ce mă siliți să smulg o foaie din trifoiul lui Sacchitananda^glosar? Mi-ați dat mărul Discordiei; vi-l înapoiez ca măr al Concordiei”.

Vârsta de Aur^glosar s-ar fi întors pe pământ.

Draga mea, reflexiunile alăturate ies din umbra ramurilor, și din lumina frunții tale și din fluturările tangențiale ale lui Corvin în jurul nostru. Peisaj înainte de toate simbolic a Trecerii, dar deaceia riguros real, copleșit de singura Realitate posibilă în lumea noastră. Suport legitim al unei călătorii într-o Arcadie^glosar pe care încerc s-o restitui în paginile alăturate.

ET in Arcadia nos^trad..