Arcadia restituta — Steaua fără nume

72 (77)

Arcadia restituta

Chiar în momente diurne, lumina marilor opere de artă este crepusculară, pentru că este filtrată, laminată între slava cerului și aroma pământului. E lumina care pătrunde în caverna platoniciană. Ea trece prin sitișca figurilor geometrice din intelectul creatorului și aceia a privitorului. Atingându-le laturile, lumina foșnește și vâjâie oracular în punctele cruciale ale ființei noastre, după necesara catharsis ^glosar.

Toți cercetătorii recunosc existența unei geometrii sacre în Arhitectură, unde e evidentă. E mai puțin detectabilă în pictura din timpul Renașterii și Prerenașterii, totuși incontestabilă pentru cineva neprevenit. E vorba de o geometrie sacră calitativă, animând o operă inițiatică. Când esoterismul s-a evaporat din artă, a rămas numai reziduul unei geometrii-închisoare, a cărei linii s-au transformat în gratii ca firele de păr ale Mamei Pădurii ^glosar, în lanțuri, pe gâtul câinilor lui Făt Frumos. E Kali-Yuga ^glosar artelor plastice, Academismul.

În celebrul său tablou „Et In Arcadia ^glosar Ego”, Nicolas Poussin^sursa încearcă să restituie sensul său polar Arcadiei, ținut arctic, cum i-o arată numele^sursa. În fund, doi munți, cele două coloane ale Templului, la dreapta și la stânga în perspectivă, a unui buchet de arbori și a unui omfalos ^glosar, în fața căruia se află patru personagii: o femeie, oarecum deoparte, privind și însuflețind scena și trei bărbați, păstori. Unul e în haină albastră, altul în haină albă, al treilea în roșu, cer, suflu vital și intelect probabil în organizațiile inițiatice din care făcea parte Poussin. Sunt culorile Beatricei în Paradisul Terestru.^sursa Reprezintă trei grade inițiatice. Doi au cârje și cununi pe cap. Al treilea, îngenunchiat ca să formeze cu picioarele lui o jumătate de swastică ^glosar, așa cum o vedem în desenele lui Villar de Honnecourt^sursa, citește, sau mai exact epelează,

73 (78)

slovenește, inscripția de pe altar ET IN ARCADIA EGO^sursa, „Și eu am fost în Arcadia”. Pictorul de sigur dar și privitorul dacă știe să se descurce... Altfel spus „și eu am fost la pol” și tabloul ne oferă o cărăruie spre Ținutul Suprem.

Brațul care urmărește pe piatră inscripția, e îndoit într-un riguros unghi drept, formând deci un al treilea element de swastică. O lumină venită dintr-un izvor exterior tabloului proiectează o umbră rotunjită a brațului, prin urmare, avem trecere de la dreaptă, la curbă, cu alte cuvinte, Poussin face o discretă dar precisă aluzie la cvadratura cercului ^glosar. Gestul păstorului e un mudra ^glosar,^trad. un semn inițiatic, degetul mare și indexul răsfirate, celelalte trei strânse. Un alt păstor face același gest. Primul e de jos în sus, celălalt e de sus în jos. Gesturile se întâlnesc din direcții opuse pe umbra rotundă, mai precis, tangente pe cer. Brațul, păstorului care face acest ultim gest, e îndoit tot în unghi drept adică formează un al patrulea element de swastică. Avem în tablou initium operae^trad. a cărei desăvârșire constă în structura corectă a swasticei. Ea nu se poate efectua decât prin suflul Numelui Indicibil al Tetragramului ^glosar ^trad.. Și tetragramul ne sare în ochi printr-un substitut al lui, care nu este altul decât inscripția Et in Arcadia Ego compusă din patru cuvinte.

Se poate spune, că gesturile identice dar opuse, determină o scânteie, un Fiat ^glosar ^trad. între ele, amplificându-se într-un vârtej, ce va deveni Vortex ^glosar, așa cum se cuvine locului unde Axa Lumii interferează planul nostru de existență.

Cele patru personagii din tablou formează o figură romboidală, adică un dublu triunghi unit printr-o singură bază, așa cum o găsim în „La Grande Triade^sursa”. Axul care unește cele două vârfuri ale rombului este Avatarana ^glosar ^trad., la capetele căreia se găsesc, unul din păstori și femeia, Madonna Intelligenza ^glosar,^trad. oarecum numai martori ai operațiunii în realitate, condiționând-o, și însuflețind-o.

La jumătatea rombului, în triunghiul format de doi păstori și femeie, aceasta prin poziția ei împarte triunghiul în două, altfel spus determină bisectricea triunghiului. După noi, faptul indică o continuitate pytagoriciană în sec. XVII, iar femeia o prezență reală beatriciană în opera lui Poussin.

Între cele două extremități ale rombului, travaliul inițiatic se desfășoară lărgindu-se, apoi revenind iar la punct, după legile impecabile ale propagării lui Solve ^glosar ^trad. și Coagula ^glosar.

74 (79)

Acest romb orizontalizat nu-i altceva decât figura Pietrei din vârful Unghiului ^glosar ^sursa. Misiunea celor patru e s-o verticalizeze, ca să fie pusă ca piramidă pe altar, pe omfalos formând astfel hierogliful Polului adică a adevăratei, a Supremei Arcadii.

Mitul se oglindește din Transcendență în toate fațetele Imanenței. Cei trei păstori din Miorița^sursa s-au manifestat în opera lui Poussin, fără ca pictorul să-și dea seama numai decât de aceasta. Femeia este, sau Maica Bătrână ^glosar, sau oaia sfântă.

trad. mudrā (sanscr., „pecete, semn”) — gest ritual al mâinilor în iconografia și ritualul hindus și budist, încărcat cu o semnificație doctrinară precisă și cu o eficacitate proprie. mudrā — „pecete, semn” (sanscr.) — gest ritual al mâinilor, codificat în iconografia hindusă și budistă și în dansul sacru, prin care se exprimă și se «sigilează» o stare spirituală; fiecare poziție a degetelor are o semnificație doctrinară precisă.

Glosar — mudra: Mudrā (sanscr., „pecete”) — gest ritual al mâinilor, codificat în iconografia și ritualul hindus și budist, care exprimă și „sigilează” o stare spirituală; echivalentul vizibil al lui mantra. Gestul păstorului lui Poussin, cu degetul mare și arătătorul răsfirate, e un mudra (p. 78). → glosar: mudra

trad. „Doamna Inteligență” (it.) — figura feminină a Înțelepciunii divine la „Fedeli d’Amore”, după poemul L’Intelligenza (atribuit lui Dino Compagni, c. 1300); Guénon (L’Ésotérisme de Dante, cap. II) și Luigi Valli o identifică cu „doamnele” cântate de poeții acestui cerc, între care Beatrice. „Doamna Inteligență” (ital.) — personificarea Intelectului divin în poezia Fedeli d’Amore: poemul alegoric L’Intelligenza (sec. XIII–XIV, atribuit lui Dino Compagni) o descrie ca pe o doamnă încoronată cu pietre prețioase, într-un palat simbolic. Guénon (L’ésotérisme de Dante, 1925, cap. II) arată că «doamnele» acestor poeți — Beatrice, Giovanna, Selvaggia — sunt toate figuri ale aceleiași Înțelepciuni divine.

Glosar — Madonna Intelligenza: „Doamna Inteligență” (it.) — personificarea Înțelepciunii divine la Fedeli d’Amore (cf. poemul L’Intelligenza, atribuit lui Dino Compagni); Beatrice e una dintre figurile ei (Valli, Guénon). Autorul o recunoaște în femeia din Et in Arcadia Ego a lui Poussin (p. 78). → glosar: Madonna Intelligenza

sursa Miorița — balada culeasă de Alecu Russo în Vrancea și publicată de Vasile Alecsandri în Bucovina (1850) și în Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești) (1852): „Iată vin în cale, / Se cobor la vale, / Trei turme de miei, / Cu trei ciobănei.” Maica bătrână care își caută fiul și mioara năzdrăvană sunt cele două figuri feminine ale baladei. Miorița, baladă populară, publicată de Vasile Alecsandri în Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești) (1852) și în Poezii populare ale românilor (1866) — trei ciobani, unul moldovan, unul ungurean și unul vrâncean, coboară cu turmele; oaia năzdrăvană îl vestește pe moldovean de moartea pregătită de ceilalți doi; în final apare «măicuța bătrână» care-și caută fiul. Autorul a consacrat baladei un studiu aparte. [Miorița (varianta Alecsandri), ro]

glosar Arcadia — Ținut muntos din centrul Peloponesului, cu păstori și turme, patria lui Pan și a lui Hermes. Numele îl leagă de Arkas, eponimul ținutului, fiul Callistei, prefăcută de Zeus (sau de Artemis) în ursoaică și pusă pe cer ca Ursa Mare (gr. ἄρκτος, „urs”). Vergiliu (Bucolice) a făcut din ea țara ideală a păstorilor-poeți, iar Iacopo Sannazaro (Arcadia, 1504) și pastorala Renașterii, țara vârstei de aur. Formula Et in Arcadia ego apare întâi într-un tablou al lui Guercino (c. 1618–1622), unde o rostește un craniu: „Și eu [Moartea] sunt în Arcadia”. Nicolas Poussin a pictat-o de două ori; a doua versiune, Les Bergers d’Arcadie (c. 1637–1638, Luvru), arată trei păstori și o femeie în jurul unui mormânt pe care e săpată inscripția. Erwin Panofsky («Et in Arcadia ego», 1936) a arătat cum sensul s-a mutat, de la memento mori la nostalgie: „și eu am trăit în Arcadia”.

Lovinescu citește tabloul lui Poussin ca pe o operă inițiatică, animată de o geometrie sacră calitativă, ceea ce Academismul, „Kali-Yuga artelor plastice”, a uitat (p. 77). Poussin „încearcă să restituie sensul său polar Arcadiei, ținut arctic, cum i-o arată numele”, iar inscripția înseamnă: „și eu am fost la pol” (p. 77–78). În fund, doi munți sunt cele două coloane ale Templului; în față, un omfalos; cei trei păstori, în albastru, alb și roșu — „cer, suflu vital și intelect” —, ar reprezenta trei grade inițiatice. Autorul le numește „culorile Beatricei în Paradisul Terestru”; la Dante, Beatrice poartă de fapt alb, verde și roșu (Purgatoriul XXX, 31–33).

Gesturile compun o swastică. Păstorul îngenunchiat formează cu picioarele o jumătate de swastică, ca în desenele lui Villard de Honnecourt, și „epelează” inscripția cu brațul îndoit în unghi drept; umbra rotunjită a brațului face trecerea de la dreaptă la curbă, „o discretă dar precisă aluzie la cvadratura cercului”. Gestul lui, cu degetul mare și arătătorul răsfirate, e un mudra, repetat în sens opus de alt păstor; din întâlnirea lor sare „o scânteie, un Fiat”, care se amplifică într-un Vortex, „așa cum se cuvine locului unde Axa Lumii interferează planul nostru de existență”. Swastica nu se poate desăvârși decât prin suflul Tetragramului, al cărui substitut e inscripția însăși, de patru cuvinte (p. 77–78).

Cele patru personaje formează un romb, „un dublu triunghi unit printr-o singură bază”, ca în La Grande Triade a lui Guénon. Axa care îi unește vârfurile e Avatarana, la capetele ei stând unul din păstori și femeia, Madonna Intelligenza, „o prezență reală beatriciană” care împarte triunghiul în două și indică, pentru autor, o continuitate pitagoreică în secolul XVII. Între cele două extremități, lucrul inițiatic se lărgește și se strânge iar „după legile impecabile ale propagării lui Solve și Coagula”. Rombul orizontalizat e figura Pietrei din vârful Unghiului; misiunea celor patru e s-o verticalizeze și s-o pună ca piramidă pe omfalos, „hierogliful Polului adică a adevăratei, a Supremei Arcadii”. Cei trei păstori din Miorița s-au manifestat în tabloul lui Poussin „fără ca pictorul să-și dea seama”, iar femeia e Maica Bătrână sau oaia sfântă (p. 78–79).

Eseul e precedat în volum de un bilet olograf (p. 76): reflecțiile „ies din umbra ramurilor”, dintr-un „peisaj înainte de toate simbolic a Trecerii, dar deaceia riguros real”, „suport legitim al unei călătorii într-o Arcadie pe care încerc s-o restitui”, încheiat cu ET in Arcadia nos. Arcadia „restituită” e astfel nu un loc al trecutului, ci Polul regăsit aici și acum; ea se învecinează cu eseul despre Pan, zeul arcadian pe care autorul îl ridică la rangul de Megapan.

→ glosar: Arcadia

glosar Avatara — Sanscritul avatāra înseamnă literal „coborâre”, de la ava-tṛ, „a trece în jos”. Desemnează manifestarea directă a Principiului într-o stare de existență: nu nașterea unui om care devine zeu, ci coborârea zeului care ia chip. Deosebirea față de reîncarnare e hotărâtoare și Lovinescu o subliniază în toate volumele: nu e vorba de un suflet purtat de karma lui în altă naștere, ci de un principiu divin care descinde cu misiune, rămânând ceea ce este. Krișna o spune în Bhagavad-Gītā (IV, 7–8): „ori de câte ori scade Legea (dharma) și se înalță nelegiuirea, Eu Mă trimit pe Mine însumi; pentru ocrotirea celor buni și nimicirea celor răi, pentru întemeierea Legii, Mă nasc din vârstă în vârstă”.

Vișnu, principiul conservator, are zece Avatare: Peștele (Matsya, care trage corabia lui Manu peste apele potopului), Broasca-țestoasă, Mistrețul, Omul-Leu, Piticul, Rama-cu-securea, Rama, Krișna, Buddha și, la sfârșitul Kali-Yuga, Kalki, călărețul încă neivit. Al treilea, Śveta Varāha, Mistrețul Alb, dă numele întregului Kalpa în care ne aflăm. Coborârea se face de-a lungul axei verticale a lumii, numită de aceea avataraṇa, iar în lumea de jos, prin legea analogiei inverse, Avatarul apare sub chipul cel mai umil cu putință — un purcel răpciugos în glod, în Povestea Porcului citită în Creangă și Creanga de Aur, un pește scos din fântână, în Incantația sângelui, un prunc în staul. Școala lui Guénon, mai ales Schuon, a aplicat termenul și lui Hristos, ca Avatara al ciclului de față.

În «Steaua fără Nume», Avatarana e raza pe care steaua o trimite pe verticală în staulul de la Betleem, luată greșit drept coadă de cometă (p. 15). Coborârea Avatarului e un eveniment macrocosmic, de aceea steaua are cele șase colțuri ale hexagramei. Pruncul colindei lui Săulescu, „prunc din Răsărit născut / care este învăscut / în alb scutec ca un ou”, adus „noaptea pe la cântători”, e pentru autor Avatara: Soarele de Miezul Nopții, identic cu Oul Lumii și cu Hiraṇyagarbha, „embrionul de Aur, Avatara Veșnic” (p. 19). Când steaua ajunge la Zenit, „Avatara se naște la Miezul Nopții, coborând pe perpendiculara căzută din stea” (p. 23), iar gazda colindătorilor devine „gazda lui Hristos” (p. 24).

Eseul despre Lucifer adaugă o a doua cale. Călătoria infernală se face de obicei pe axa verticală, solstițială, Nord-Sud; dar acesteia i se poate substitui o axă orizontală, Est-Vest: „E calea Avatarelor”, pe care Luceafărul apune la Răsărit și răsare la Apus (p. 57–58). Germenele de aur încrustat în luna scobită se naște din luna ascendentă ca „Copil divin, bambino, Germene de aur, Hyranyagarbha, Avatarul etern” (p. 61). În tabloul lui Poussin, axa care unește cele două vârfuri ale rombului format de cele patru personaje „este Avatarana” (p. 78). În sfârșit, printre cei care au purtat funcția perpetuă a lui OVR. EVER-LIVING. POET, „pururi-trăitorul nostru poet” din dedicația Sonetelor lui Shakespeare, se numără „Avatarele între care se integrează Copilul Divin, Iisus”; de aceea adorarea Pruncului nu e cultul unui moment din viața Lui, ci „o infiltrare a Veșniciei în lumea noastră trecătoare” (p. 98).

→ glosar: Avatara

glosar piatra din vârful unghiului — „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului” (Psalmul 117, 22). Hristos aplică versetul Sieși (Matei 21, 42), iar apostolii îl reiau (Faptele Apostolilor 4, 11; I Petru 2, 4–7); Pavel Îl numește „piatra cea din capul unghiului” (gr. ἀκρογωνιαῖος, Efeseni 2, 20; cf. Isaia 28, 16). René Guénon, în studiul «La pierre angulaire» (1940, reluat în Symboles fondamentaux de la Science sacrée), arată că nu e vorba de o piatră de temelie, așezată într-un colț la bază, ci de piatra de vârf, cheia de boltă sau piatra care încununează edificiul: tocmai de aceea constructorii n-o găsesc bună, pentru că forma ei nu se potrivește nicăieri până la sfârșit. În masoneria operativă, ea e legată de gradul Royal Arch. Guénon o apropie de lapsit exillis, piatra căzută din cer a Graalului, și de piatra filosofală, și reproduce o imagine în care piatra de vârf e adusă de îngeri.

Autorul pornește de la această imagine. El cunoaște cinci lucruri purtate de îngeri: piatra din vârful unghiului, „așa cum ne arată o imagine reprodusă de Guénon în studiul său «La Pierre d’Angle»”, Piatra Neagră a Kaabei, Împăratul purtat de îngeri din psalm, steaua de la Betleem și cupa Graalului (p. 28). Deasupra criptei, steaua e „piatra de unghi”, nodul liniilor de forță ale tuturor personajelor; coborâtă de îngeri, ea devine piatra din coroana Pruncului, în mijlocul frunții (p. 28).

Rombul obținut prin adăugarea celui de-al patrulea rege mag la triunghiul Magilor „este schema pietrei din vârful unghiului și a pietrei filosofale” (p. 29). Legenda lui Hortopan se încheie cu o piatră căzută de pe acoperișul templului în clipa Răstignirii, care îl ucide și îi deschide ochiul Eternității: „nu solicităm prea mult textul când presupunem că piatra care a căzut de pe acoperișul templului e chiar piatra din vârful unghiului” (p. 30–31). Drumul ei — de pe fruntea lui Lucifer pe a lui Iisus, de acolo pe a celui de-al patrulea mag — leagă piatra din vârful unghiului de piatra căzută din coroana lui Lucifer, din care, după altă tradiție, e săpat potirul Graalului (p. 88).

În eseul despre pitagorismul lui Dante, munca hermeneutului e o adunare a materialelor risipite din care se va construi Catedrala: „E posibil ca o piatră nebăgată în seamă va fi concrescută pietrii din vârful unghiului și ea zvârlită în șanț”. O pietricică l-a omorât pe Goliat, lovit „într-un punct pineal”; alta, „probabil aceeași”, a lovit colosul cu picioare de lut al lui Nabucodonosor (Daniel 2, 34–35). De aici încrederea că și cel mai mic gest făcut „în intenție și ancadrament tradițional” poate avea, după Guénon, urmări incalculabile (p. 68).

În Et in Arcadia Ego al lui Poussin, cele patru personaje formează un romb, „un dublu triunghi unit printr-o singură bază”, ca în La Grande Triade. „Acest romb orizontalizat nu-i altceva decât figura Pietrei din vârful Unghiului.” Misiunea celor patru e s-o verticalizeze, ca s-o pună ca piramidă pe altar, pe omfalos, formând „hierogliful Polului adică a adevăratei, a Supremei Arcadii” (p. 78–79). Piatra care încununează edificiul și piatra care marchează centrul sunt astfel, la capătul căutării, una.

→ glosar: piatra din vârful unghiului