Seydna Alkhidr

SEYDNA ALKHIDR^trad.

(Gracieuse et Percinet^sursatrad.)

Mitul, etern în germenele lui, e nevoit, ca să ne exprimăm așa, să se refracteze, din cauza universalității lui, în toate cotloanele manifestării, să adumbrească ininteligibilul și să se facă inteligibil unei infime minorități informate de rostul și tehnica fabulei.

Această elită trebuie să aibă informația și dibăcia necesare pentru „rectificarea” în sensul alchimic al cuvântului a mitului, restaurându-l astfel în puritatea primă. Pune în lumină și oceanul de stupiditate a Psyheiei colective înăclăită în cantitativ. Ca să ajungem la miez, e necesar să ne resemnăm să străbatem spelunci întunecate, paiajenite de secole de neînțelegere, pivniți în care mișună colportele și șobolanii. Numai Verbul poate arde și însănătoși borborosul^trad. omogen și compact care suge în sorburile lui de prostie pe folcloristul neînarmat cu cuirasa impenetrabilă și busola infailibilă a cunoașterii tradiționale.

Din toate închisorile basmului, cea mai ridicolă este aceia a povestitorilor francezi, care, de altminteri, nu au un termen pentru basm. Îi spun „conte”^trad.; dar „conte” este și o povestire de Maupassant. Închisoarea basmului francez are gratii de baston rujat, o atmosferă de pudră de riz^trad., cu tenori cabotini, deghizați în modele Mademoiselle-ei de Scudéry, după normele lui „Le Grand Cyrus^sursa”.

Mitul despre care vrem să vorbim pe scurt, este înglodat în colecția baroanei d’Aulnoy^sursa, trăitoare în sec. XVII. Iată, în rezumat, ceia ce se spune despre personaj în introducerea unei Antologii a „conte”-lui francez.

„Celebră între finele povestitoare ale secolului^sursa, este baroana d’Aulnoy, pe care avem mâhnirea s-o vedem operând ca o aventurieră, dar ce drăguță pană, vioaie, nuanțată, avea acea aventurieră! Încercase să se debaraseze de soțul ei, acuzându-l de lez-majestate; vom uita acestea citind povestirea călătoriei în Spania „la Cour et la Ville de Madrid^sursatrad.” și culegerile ei de povestiri.

Doamnei d’Aulnoy îi plăcea să povestească și a povestit până la sfârșitul vieții sale. I se datorează o mulțime de povestiri: „Gracieuse et Percinet”, „La Chatte Blanche^trad.”, „La Belle aux cheveux d’or^trad.”, „La Biche aux bois^trad.”, „Le Prince Lutin^trad.”, Le Chevalier Fortuné^trad. și altele numeroase, adunate în mai multe volume.

„Fără îndoială, zice o introducere modernă a poveștilor ei, cititorii vor gusta fanteziile strălucitoare și ușoare ca niște museline pailetate, ale spiritualei doamne Doamna d’Aulnoy. Vor recunoaște parfumurile saloanelor altor vremi”.

Se disting printre norii de pudră, străvechi teme celtice. Alegem povestea „Gracieuse et Percinet”, pentru motive convingătoare ce se vor justifica mai jos. Nu traducem numele „Gracieuse” în românește: în limba noastră nu are toate sensurile termenului francez care implică o nuanță religioasă. Faptul că această Grație este însumată de o ființă umană, nu exclude ideia de „depozit” spiritual, de „Arcă a Alianței^sursa” vivificând o tradiție, care însă, în anumite momente ciclice poate să se oculteze acolo unde se adăpostesc tradițiile dispărute din lumea exterioară.

Vom traduce câteva rânduri de la începutul basmului, pentru ca cititorul să simtă maniera și stilul scriitoarei franceze și a societății a cărei delicii le făcea.

„A fost odată un rege și o regină care nu aveau decât o fiică^sursa. Frumusețea, blândețea și deșteptăciunea ei au făcut să fie numită Gracieuse. Făcea bucuria mamei sale. Nu era dimineață în care să nu i se aducă o rochie nouă, când de brocart, când de catifea sau de atlas. Era minunat gătită, fără ca asta s-o facă deșartă. Își petrecea dimineața cu persoane savante care o învățau felurite lucruri înțelepte și o instruiau în fel de fel de științe; după masă, lucra lângă regină. Când venea vremea gustărilor, i se serveau talgere pline cu drajeuri și diferite dulcețuri”.

Ca umbra pe care toți o târâm după noi, se afla la aceiași Curte reflexul infernal al Gracieuse-i, însumând

toate disgrațiile și deritmiile, situate simbolic la rădăcina Grațiilor și a euritmiei, ducesa Grognon, al cărui nume derivă de la verbul „grogner”, a mârâi, a grohăi; disgrația e supremă, pentru că viciază însuși Verbul, discalificare ce interzice accesul la oricare organizație inițiatică, unde pronunțarea corectă și armonică a mantramurilor^glosartrad. este o condiție sine qua non.^trad. Părul ei era roșu ca focul, fața groasă acoperită cu bube. Nu-i mai rămăsese decât un ochi și acela încrucișat; avea o gură atât de mare, că s-ar fi spus că voia să înghită toată lumea, dar cum nu avea dinți, nimeni nu se temea. Era cocoșată și în față și în spate și șchioapă de amândouă picioarele... Cam așa îl descriu tradițiile populare pe Antihrist și observația merge departe dacă ținem seamă de caracterul inițiatic al basmului. Ura de moarte pe Gracieuse. Se retrase într-un castel, nu departe de capitala țării.

Regina căzu la pat și muri și Gracieuse devine dintr-odată un ieroglif, făcând parte din acel grup misterios de năpăstuiți cu rol atât de semnificativ în mituri: Orfanul, Desmoștenitul, Văduva. Simbolul e complex; putem spune că toate aceste nume indică o privațiune, contrapartea complementară a Plenitudinei. Sunt rătăcitori pe pământ, pribegi. Despre ei spunea Profetul Muhamad: „Mergeți înainte, cum înaintează izolații^sursa”. Fu întrebat: cine sunt aceștia? — „Afrazii^glosar,^trad. Singuratecii, Khidr^glosar e maestrul lor^trad..” Gracieuse devine acum Disgrațiata.

Regele ieși într-o zi la vânat. Din cauza căldurii, intră într-un castel care era acel al ducesei Grognon. Mejera^trad. invită pe rege în pivniță, adică în locul care poate simboliza și Infernul într-o clădire. Era o încăpere unde se afla o cantitate imensă de Sticle, care în loc de vin erau pline cu aur. Ținând seamă de caracterul infernal al lui Grognon, e vorba de un aur malefic, înlocuind vinul, licoare inițiatică prin excelență.

„Toate acestea sunt ale Majestății Voastre dacă se însoară cu mine”. „Regele care iubea numai banii”, cum spune textual povestea, consimți și la cererea ei îi dădu în stăpânire pe Gracieuse, cu care noua regină formează grupul catartic al Orfanei și al mamei vitrege. Gracieuse primi poruncă de la rege să iasă înaintea noii regine.

Orfana porni în întâmpinarea mamei vitrege îmbrăcată cu o rochie verde... Înainte de plecare, pătrunse într-o pădurice umbroasă, verde și ea natural, amintire

celtică a pădurilor sacre, unde în mijloc, o divinitate sfințea locul. Își plângea soarta, când văzu un paj îmbrăcat în atlas verde, cu cel mai frumos cap din lume. Punând un genunchi pe pământ, spuse prințesei că regele o așteaptă.

„De când te-a primit regele printre pajii săi?”, îl întrebă —

„Nu sunt decât servitorul vostru. Primejdia care vă paște a grăbit declararea pasiunii mele”.

„Un paj îndrăsnește să-mi spue că mă iubește!”

„Nu te speria frumoasă Gracieuse” răspunse el cu un aer iubitor și respectuos. Sunt Percinet, principe cunoscut prin bogățiile și știința lui. Sunt adesea în locurile în care te afli, fără să mă vezi. Deacum înainte, vă voi urma în această haină”. Numele Percinet vine de la cuvântul „pers^glosar”^trad. indicând o culoare verde-albăstrue precum cerul amurgului întârziat.

Deacum înainte urmează în lanț năpăstuirile mamei vitrege. Gracieuse, depozitara grațiilor, ieși înaintea lui Grognon, pe un cal acoperit cu pietre scumpe, ținut de dârlogi de Percinet, după cum iconografia musulmană reprezintă pe Mahdi^trad.sursa, ținând de dârlogi calul încălecat de Mesia. Calul obișnuit al noii regine, se sperie de strălucirea supranaturală a animalului sacru și zvârli din șea pe stăpână-sa și o târâ pe jos, până o stâlci.

La Palat, Grognon chemă pe Gracieuse în camera ei; apărură patru furii care începură să o lovească cu vergi. Percinet fermecă ochii femeilor care nu-l văzură și în loc de vergi, o loviră cu pene pufoase.

La un turnir, Percinet fu cavalerul Gracieuse-i și învinse 24 de cavaleri care susțineau că Grognon era cea mai frumoasă femeie din lume. Scenariu de Cour d’Amour^trad..

Ajungem la un moment capital care e cheia de boltă a mitului. Într-o seară, Grognon își puse rivala într-o căruță și o duse în inima unei păduri dese, încurcată ca un labirint. Natural că e vorba de „selva oscura^trad.” dantescă. Grognon apare ca fiind în fond un upa-guru^glosar,^trad.

„Percinet, unde ești? M-ai părăsit?” Percinet apăru ca Vergiliu^sursa; se văzu cel mai frumos spectacol din lume: desișul întunecat, crengile fiecărui arbore se acoperiră cu mii de lumânări și în fundul unei alei, se văzu un palat de cristal care strălucea ca o Citadelă Solară. Percinet își așeză logodnica într-o sanie aurită, trasă de

doi cerbi ce alergau cu o iuțeală nemaiauzită, purtând-o în câteva clipe prin toate colțurile pădurii.

Cerbul simbolizează în alchimie pe Servus fugitivus^glosartrad., ubicvitatea Mercurului filozofal^glosar, care epuizează labilitatea lui prin atotprezență devenind Mercur fixat. Or, locul unde se fixează Mercurul este centrul ființei în Microcosm^glosar și Centrul Lumii în Macrocosm^glosar. Acolo se oprește scurgerea universală.

But time must have a stop^vers.

spune Shakespeare.

Reamintim afirmația lui Guénon^sursa, că în basme, castelul sau palatul de cristal indică existența lor în starea subtilă. În unele basme românești, ele se învârtesc după soare.

Zidurile interioare sunt de cristal. Gracieuse observă că toate clipele vieții ei erau gravate pe cristal, inclusiv plimbarea cu sania. Suntem în simultaneitate, în timp spațializat. În adevăr Time had a stop.^trad.

Principesa rămase opt zile la palatul fermecat. Prin puterea lui Percinet, avu viziunea depărtată a propriei sale înmormântări. Grognon îmbrăcase o buturugă cu o rochie a prințesei. Printre altele, e vorba de o moarte inițiatică^glosar, din care se poate învia. În adevăr principesa se întoarce acasă în sania fermecată. Se întoarse să mai vadă odată palatul, care la plecarea ei se făcu țăndări. Se trece de la un ciclu la altul, în sensul descendent. Puterea de dispersare centrifugă vine tot de la o femeie, nouă Evă. Cum se ocultează palatul, se va vedea.

Cititorul va fi ghicit de mult că Percinet-Verzuliul, nu e altul decât Verde-împărat^glosar al nostru^sursa și Palatul, Centrul Lumii, sub aspectul lui mineral.

Gracieuse își continuă probațiunile, clasice dealtminteri. I se aduse ca să-l descurce un scul de fire subțiri, gros cât patru persoane, încurcat, cu porunca să le asorteze până dimineață. Cu o lovitură de baghetă, Percinet le rândui cum trebuie. Tot așa Hermes, despărți cu o nuia doi șerpi^sursa ce se băteau, care se înfășurară armonic, creând astfel Caduceul^glosar. E adevăratul Ordo ab Haos^glosar.^trad. Tot în acest fel transformă haosul în cosmos într-un butoi cu pene de diferite soiuri, amestecate între ele, rânduindu-le după sorturi.

A treia oară, Grognon o trimise la castelul ei cu o cutie pe care avea ordinul să n-o deschidă. Natural ca

o deschide, curiozitate pe care și femeile din basm o au. Din cutie iese o nuntă de pitici, mari cât degetul. Gracieuse o privi cu plăcere, dar când voi să facă pe micile ființe să reintegreze cutia, piticii nici nu o băgară în seamă. Tot Percinet cu nuiaua lui sili această umanitate în miniatură să intre din nou în cutia Pandorei^sursa. Aici vedem cel mai limpede pe Percinet distribuitor al lui Solve^glosar Coagula^glosar, stăpân al cheilor.

Grognon săpă o groapă pe care o acoperi cu un pietroi. „O comoară mare este în fundul groapei. Să dăm piatra la o parte” spuse ea celor din jur. De data asta spusese adevărul. Vom vedea îndată ce comoară se afla în fund. Ea îi pune pe toți să împingă piatra și când gaura fu descoperită, maștera împinse pe Gracieuse în ea. Nu se poate închipui o aventură cu caracter inițiatic mai net. Trebuie să ajungi în interiora Terrae,^trad. prin Fons Veritatis, prin Fântâna Adevărului pentru a descoperi Occultum Lapis.^trad. În centrul ființei se găsește cea mai fabuloasă comoară. Din fundul pământului și al inimii Gracieuse invocă pe Percinet; o portiță se deschise în fundul gropii, prin care se vedea o lumină mare care ducea spre o grădină minunată, Grădina Raiului, iar în ea castelul din pădure, devenit acum subteran, adică inviolabilă Agarthă^glosartrad., nepătrunsă în Kali Yuga^glosar. Balauri sfâșiară pe Grognon. Totul se termină cu o hierogamie a lui Verde-Împărat cu Anima Mundi^glosar.^trad.

Este un personaj misterios în esoterismul musulman, numit AlKhidr,^trad. adică cel Verde. Ocean al esoterismului, e în afara ierarhiei inițiatice obișnuite, considerat de unii superior chiar Polului. Funcțiunea lui e prin excelență providențială; intervine unde și când nu mai este nici o speranță. Schimbă cursul lucrurilor în prezent și chiar în trecut. Koranul îl menționează^sursa ca posesor al lui Ilmul-laduni^glosartrad. „știința de la noi”, spune Allah, deosebită de știința inițiatică obișnuită. Cum am pomenit la început, e considerat ca patronul Afrazilor, a Singuratecilor.

Atragem atenția că Percinet intervine când nu mai este nici o speranță de salvare pentru Gracieuse, otrăvită de miasmele anticului șarpe^sursa. Percinet o învăluie în teurgia lui și o conduce în lumea subterană, a cărei

stăpână devine, nouă Persefonă. Cine mai știe acum unde se află ascuns regatul lui Verde Împărat, după ce munți, în ce amurguri; e depărtat ca dorul; totuși dacă ridici palmele în rugăciune, le simți parfumate cu balsamul lui indelebil. Optimismul sfârșitului are un gust de migdală.

Tatăl rămâne acum stăpânul tolănit pe aurul necurat al lui Grognon.

Mulțimea de rochii pe care le schimbă Gracieuse, sunt firește vălurile Maiei^glosartrad., dar pot simboliza adaptările lui Sanatana-Dharma^glosartrad., la tradiții derivate secundare. Dealtminteri e același lucru.

Mitul e susceptibil de diferite explicitări, adaptându-se la toate condițiile de existență. Basmul nostru poate avea și aplicări istorice, cel puțin în anumite părți ale lui, în strânsă legătură cu evenimente importante, concernând Franța și Occidentul. Se știe că momentul de ruptură a acestuia de izvoarele Tradiției Primordiale^glosar, poate fi situat la începutul secolului XIV, când regele Franței Philippe le Bel a desființat Ordinul Templului^glosarsursa și a ars pe rug pe Marele Magistru Jacques de Molay. După Dante, cupiditatea l-a împins^sursa pe stăpânul Franței la crimă. Or, regele din poveste „aimait uniquement l’argent^trad.”, cum o spune textual basmul. Se produse atunci o depresiune adâncă între Franța și Occident, pe de-o parte, și Orient de alta. Arca Alianței, depozitara harurilor spirituale, dispare din regat, în lumea subterană a lui Verde Împărat. Gracieuse, cea plină de grații, e Shakti^glosartrad. a regelui, năpăstuită de Grognon, Grohăitoarea, sumă a tuturor discalificărilor, maestră a Contra inițierii, Disgrația însăși.

Mitul este un arbore inversat^sursa. Rădăcinile lui sunt în cer, dar crengile și crenguțele lui pătrund până în cele mai mici colțuri ale Devenirii. Chiar când nu-i cunoaștem rădăcina, ea e implicată în toate evenimentele istoriei. De aceea, basmul la care ne-am referit, poate fi o rămășiță, o sfărmătură a moștenirii celtice și templiere.

În Martie, 1980, adică peste câteva zile, se împlinesc 666 ani, numărul Fiarei^sursa, de la martirul Marelui Maestru Jacques de Molay la II Martie, 1314^sursa. Descoperirea unei rămășițe templiere în acest moment constitue și ea un modest „Signe des Temps^trad.”.

ANEXA De la flecăreala d-nei d’Aulnoy, am ajuns la supliciul unui sfânt.

Nu putem cinsti această comemorare decât citând un text de Alphonse de Chateaubriant^sursa, din neamul prozatorului. El se află în cartea „La Réponse du Seigneur^trad.”. „Răspunsul Domnului”. Nu e un roman, ci o povestire. Un tânăr student hoinărește pe jos în Bretania. Împrejurări fortuite fac să fie găzduit la castelul unui bătrân gentilom, baronul de Mauvert, descendent din strămoși templieri. Adevăratul subiect al cărții este identificarea prin cunoaștere și viziune. Într-o discuție se vorbește de Templieri și de supliciul Marelui Maestru.

„Am văzut într-un cabinet, al vechiului Louvre ochiul sumbru și sângeriu al regelui Philippe le Bel... Cum îi auzeam strigând pe nenorociți! Cum îi auzeam urlând de durere în locul acela funebru, în sala joasă a mânăstirii pe care o aveau la Paris unde fuseseră adunați pentru a fi interogați pentru crimele lor... și ce crime; aruncați deavalma, pe jumătate dislocați: Mărturisiți!... Mărturisiți că sunteți profanatori, infami sodomiți... Și astăzi îi revăd cum mi-i arăta vechea carte: călugări războinici care făceau Războiul Sfânt.

În timp de pace, crucea albă pe mantaua neagră^sursa. În timp de război, crucea albă pe armură roșie... Părul tuns și țepos; acești războinici acceptau războiul sfânt până la Moarte. Ei nu cereau niciodată grație. Regele poftea imensele lor comori, avid, plămădit din pofte brutale.

Și-am pătruns în partea cea mai zguduitoare a dramei: sfârșitul Marelui Maestru. Era un cavaler viteaz; dar zdrobit de torturi, mărturisise toate crimele. Urma, ca să scape cu viață, să facă aceste mărturii în public. Pe eșafod deschide gura... Ce spune? „Nu suntem vinovați decât că, pentru a ne salva viețile, am trădat un Ordin curat. Acuzațiile sunt nebunești, mărturisirile mincinoase!”... Regele la Louvru ascultă raportul: „Marele Maestru să fie ars imediat.” Ce se petrecuse? Pe eșafod plecă fruntea și muri... Aș fi vrut să-i văd ochii în momentul când flăcările începeau să-l lingă.

„Ah, fii sigur copilul meu, îmi spuse gazda mea, că dacă ai fi putut privi ochii bătrânului cavaler, în clipa când, desrobit de temerile sale vedea apropiindu-se de inima sa marele schelet îmbrăcat cu lumină, ceea ce ai fi citit în privirea acestui martir, erau bunătate și dragostea”.

Templierii erau Păzitorii Țării Sfinte; în mijlocul ei se afla castelul Graalului^glosar, având cupa sfântă în centrul

lui geometric. Iată cum descrie Chateaubriant Cina cea de taină:

„Cunoști romanul Graalului?...” Cum nu ai citit romanul Graalului?” În glasul lui nu era o învinuire, ci faptul subînțeles că principalul lucru din viața mea rămânea să-l învăț. Și după câteva noțiuni elementare, spuse: „Și pentru mine care în vechiul meu castel, am avut timpul să reflectez asupra acestei mari lecturi, nu șovăesc să spun că omul Occidentului nostru, delăsând meditațiunea poemului sacru al rasei sale, a comis a doua oară păcatul originar...” Îmi spuse că există un vechi manuscris al acestei opere memorabile, care reprezenta pe cavaleri în jurul Mesei Rotunde. Sala era joasă, boltită, întunecoasă, luminată numai de iradiațiunile feței albe de masă... Una din acele fețe, copilul meu, de care oamenii au mai multă nevoie decât de pâine... Cavalerii așezați cot la cot, cu coroanele pe cap, cu mâinile împreunate, împlineau, în reculegerea lor, actul care vine primul din toate, prin excelență... Da, copilul meu, actul fără care nu-i nici o istorie slăvită, ci numai inutilă flecăreală umană; actul consistând, pentru fiecare din acești cavaleri, fără ca unul să miște și să lase să-i șovăie gândul său, să privească în fața lui vasul sublim, să privească Graalul, să privească ceea ce nu sufere, nici păcătuiește, nu se schimbă, nu se face pulbere, nu se naște, nici nu cunoaște moartea; a privi, o spun, a privi numai.”

Între tânărul călător și gazda sa, baronul de Mauvert se lăsă o tăcere tot atât de adâncă, de elocventă, ca și aceia din imaginea descrisă a Cavalerilor Mesei Rotunde.

Acest incurs prin dumbrăvile Graalului nu este o digresiune. Fecioara, prin ea însăși, existențial, este un simbol al cupei. Gracieuse e gratia plena^trad. până și prin numele ei. Legenda Graalului spune că sfânta cupă este adusă de îngeri sau purtată de o fecioară până la Masa Rotundă.

Reamintim, în treacăt, că potirul Graalului este săpat într-un smarald desprins din coroana lui Lucifer^glosarsursa, în timpul prăbușirii sale. Tot dintr-o substanță verde îl vede alcătuit Anna Katherina Emerich^sursa.

Există în basmul cercetat un detaliu și mai hotărâtor. Am văzut că numele Percinet derivă din pers,^trad. o culoare verde-albăstruie, în care se îmbină livezile cu cerul. Numai că pers se scrie cu S, pe când Percinet e ortografiat cu CI. În mod normal, ar fi trebuit ca Percinet să fie scris

Persinet, deci cu S ca și pers din care derivă. Nu cumva Percinet, scris cu C, este un nume substituit lui Perceval, Regele Graalului^sursa și însoțitorul Fecioarei sacre, Gracieuse — Gratia plena?^trad.

Încă o observațiune: În basmele franceze eroul e numit Le Prince Charmant.^trad. Nu e nevoie să insistăm asupra fadoarei și banalității numelui. Când îl curățăm de colb, găsim Le prince maître des charmes, carmina,^trad. stăpânul incantațiunilor sacre. În momentul formațiunei limbii franceze, nu s-a întâmplat o contaminare cu o formulă primordială? Charmant nu este Shar Man, Shri Manu^glosar?^trad.