Traduceri

sursa Novalis, Die Lehrlinge zu Sais, partea a II-a, «Die Natur» — citat în traducere liberă și prescurtat. Textul canonic: Auf alles, was der Mensch vornimmt, muß er seine ungeteilte Aufmerksamkeit oder sein Ich richten, und wenn er dieses getan hat, so entstehn bald Gedanken, oder eine neue Art von Wahrnehmungen, die nichts als zarte Bewegungen eines färbenden oder klappernden Stifts, oder wunderliche Zusammenziehungen und Figurationen einer elastischen Flüssigkeit zu sein scheinen, auf eine wunderbare Weise in ihm. Sie verbreiten sich von dem Punkte, wo er den Eindruck fest stach, nach allen Seiten mit lebendiger Beweglichkeit — „La tot ce întreprinde, omul trebuie să-și îndrepte atenția neîmpărțită sau Eul său; și când a făcut aceasta, se nasc curând în el, în chip minunat, gânduri sau un nou fel de percepții, care par a nu fi decât mișcări gingașe ale unui condei ce colorează sau țăcăne, ori contracții și figurări ciudate ale unui fluid elastic. Ele se răspândesc din punctul unde el a înfipt ferm impresia, în toate părțile, cu o mobilitate vie”. [Novalis — Die Lehrlinge zu Sais (1802), de]

sursa Novalis, Die Lehrlinge zu Sais, partea a II-a, «Die Natur» (cuvântarea tânărului) — citat prescurtat. Textul canonic: Nicht unwahr haben alte Weisen im Wasser den Ursprung der Dinge gesucht, und wahrlich sie haben von einem höhern Wasser, als dem Meer- und Quellwasser gesprochen. [...] Im Durste offenbaret sich diese Weltseele, diese gewaltige Sehnsucht nach dem Zerfließen. Die Berauschten fühlen nur zu gut diese überirdische Wonne des Flüssigen, und am Ende sind alle angenehme Empfindungen in uns mannigfache Zerfließungen, Regungen jener Urgewässer in uns. Selbst der Schlaf ist nichts als die Flut jenes unsichtbaren Weltmeers, und das Erwachen das Eintreten der Ebbe. Wie viele Menschen stehn an den berauschenden Flüssen und hören nicht das Wiegenlied dieser mütterlichen Gewässer, und genießen nicht das entzückende Spiel ihrer unendlichen Wellen! Wie diese Wellen, lebten wir in der goldnen Zeit — „Nu fără adevăr au căutat vechii înțelepți în apă originea lucrurilor, și într-adevăr ei au vorbit de o apă mai înaltă decât apa mării și a izvoarelor. [...] În sete se arată acest Suflet al lumii, această puternică năzuință de a se topi. Cei îmbătați simt prea bine această desfătare nepământeană a fluidului, și la urmă toate simțirile plăcute din noi sunt felurite topiri, mișcări ale acelor ape primordiale din noi. Chiar somnul nu e decât fluxul acelei mări nevăzute, iar deșteptarea, venirea refluxului. Câți oameni stau lângă fluviile îmbătătoare și nu aud cântecul de leagăn al acestor ape materne și nu gustă jocul răpitor al nesfârșitelor lor valuri! Ca aceste valuri trăiam în vârsta de aur”. Novalis scrie Weltseele, „Sufletul lumii”; Anima Mundi e echivalentul latin pus de traducător. [Novalis — Die Lehrlinge zu Sais (1802), de]

sursa Iulian Apostatul, Împotriva cinicului Heraclios (Discursul VII, 362 d.Hr.), 222c–d (trimiterea dată de nota originalului, la traducerea Talbot, cuprinde tot discursul). Textul grec: „τὸ γὰρ ἐν τοῖς μύθοις ἀπεμφαῖνον αὐτῷ τούτῳ προοδοποιεῖ πρὸς τὴν ἀλήθειαν· ὅσῳ γὰρ μᾶλλον παράδοξόν ἐστι καὶ τερατῶδες τὸ αἴνιγμα, τοσούτῳ μᾶλλον ἔοικε διαμαρτύρεσθαι μὴ τοῖς αὐτόθεν λεγομένοις πιστεύειν, ἀλλὰ τὰ λεληθότα περιεργάζεσθαι” — „căci ceea ce e nepotrivit în mituri tocmai prin aceasta deschide drumul spre adevăr; cu cât enigma este mai paradoxală și mai uimitoare, cu atât pare să ne îndemne mai mult să nu credem cuvintelor luate ca atare, ci să cercetăm cu osteneală ceea ce stă ascuns”. Iulian apără aici, în spirit neoplatonician, mitologia elenă împotriva unui cinic care o batjocorea.

sursa Coomaraswamy, Hinduism and Buddhism (1943), partea I, „The Myth”. Textul englez: dragonul și omorâtorul lui „are one in spirit, behind the scenes, where there is no irreducible contrary, though they are deadly enemies on the stage, where the everlasting war of the Gods and the Titans is fought out”; și mai departe: „the deity is both implicitly and explicitly a voluntary victim […] the death of the victim is also its birth, in accordance with the infallible rule that every birth must have been preceded by a death”; despre kilbiṣa: „the «original sin» (kilbiṣa) of the Gods, in which all men participate by the very fact of their separate existence and manner of knowing in terms of subject and object, good and evil”. [Ananda K. Coomaraswamy — Hinduism and Buddhism (1943), en]

sursa Corpus Hermeticum XIII, 17–18 („Imnul tainic”, ὑμνῳδία κρυπτή): „Πᾶσα φύσις κόσμου προσδεχέσθω τοῦ ὕμνου τὴν ἀκοήν. Ἀνοίγηθι γῆ… τὰ δένδρα μὴ σείεσθε… ἀνοίγηθι οὐρανέ, ἄνεμοί τε στῆτε… αἱ δυνάμεις αἱ ἐν ἐμοί, ὑμνεῖτε τὸ ἓν καὶ τὸ πᾶν” — „Toată firea lumii să primească auzul imnului. Deschide-te, pământule… copaci, nu vă clătinați… deschide-te, cerule, și voi, vânturi, stați… puterile din mine, lăudați pe Unul și pe Tot”. Citatul vine prin Evola (La Tradizione ermetica, 1931), de la care e și expresia „Fiii lui Hermes”. Trimiterea „XIII, 18” din nota de pe p. 59 se potrivește acestui imn, nu pasajului următor. [Corpus Hermeticum, grc]

vers. Homer, Odiseea VIII, 44–45 și 62–64, într-o tălmăcire românească rimată (probabil traducerea în octave a lui George Coșbuc), citată fragmentar. Textul grec: „τῷ γάρ ῥα θεὸς πέρι δῶκεν ἀοιδὴν / τέρπειν, ὅππῃ θυμὸς ἐποτρύνῃσιν ἀείδειν” („căci lui zeul i-a dat, mai presus de toți, cântecul, ca să desfete oricând îl îndeamnă inima să cânte”) și „κῆρυξ δ᾽ ἐγγύθεν ἦλθεν ἄγων ἐρίηρον ἀοιδόν, / τὸν πέρι Μοῦσ᾽ ἐφίλησε, δίδου δ᾽ ἀγαθόν τε κακόν τε· / ὀφθαλμῶν μὲν ἄμερσε, δίδου δ᾽ ἡδεῖαν ἀοιδήν” („iar crainicul veni aducându-l pe iubitul aed, pe care Muza îl iubea mai presus de toți și îi dăduse și bine, și rău: de ochi îl lipsise, dar îi dăduse cântec dulce”). Rândul cu puncte marchează omisiunea dintre cele două locuri. [Homer — Odiseea, grc]

vers. Mihai Eminescu, «Se bate miezul nopții...» (postumă, publicată în 1883) — ultimul vers al poeziei, citat din memorie («neclintit limba» pentru «neclintita limbă»). Textul canonic: „Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă, / Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă. / Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte, / S-asamăn între-olaltă viață și cu moarte; / Ci cumpăna gândirii-mi și azi nu se mai schimbă, / Căci între amândouă stă neclintita limbă.” Același vers revine la Eminescu în poemul dramatic Mureșanu („Și-n cumpăna gândirii-mi nimica nu se schimbă, / Căci între amândouă stă neclintita limbă”). Limba cântarului, nemișcată între cele două talgere — viața și moartea —, devine pentru autor Polul, axa fixă dintre cele două Urse, și „Cuvântul” (Parāśabda).

trad. γνῶθι σεαυτόν (gr.) — „Cunoaște-te pe tine însuți”, inscripția din pronaosul templului lui Apollon de la Delfi (Pausanias X, 24, 1; Platon, Protagoras 343b, Charmides 164d–165a, Alcibiade I 124a–133c). Pentru Guénon nu e o îndemnare la introspecție psihologică, ci la cunoașterea Sinelui, principiul nepieritor al ființei.

Glosar — Gnothi seauton: „Cunoaște-te pe tine însuți” (gr. γνῶθι σεαυτόν, lat. nosce te ipsum). Era una dintre inscripțiile din pronaosul templului lui Apollon de la Delfi, alături de „Nimic prea mult” (Pausanias X, 24, 1). Platon o pune pe seama celor Șapte Înțelepți, care ar fi închinat-o zeului (Protagoras 343a–b). Glosa scurtă reține sensul ei tradițional: un îndemn la cunoașterea Sinelui, nu la introspecție psihologică.

Platon a dat formulei sensul ei înalt. În Charmides (164d), inscripția e salutul zeului către cel care intră, iar a te cunoaște pe tine însuți e cumpătarea însăși. În Alcibiade I (132c–133c), ochiul nu se poate vedea decât în pupila altui ochi, iar sufletul nu se cunoaște decât privind partea cea mai divină din el. Socrate mărturisește în Phaidros (229e–230a) că nu s-a cunoscut încă pe sine și că de aceea nu are vreme pentru mituri. Corespondentele orientale sunt marile cuvinte ale Upanișadelor: „Eu sunt Brahman” (Bṛhadāraṇyaka I, 4, 10) și „Tu ești Acela” (Chāndogya VI, 8, 7). Sufismul are sentința „Cine se cunoaște pe sine își cunoaște Domnul”, pusă pe seama Profetului. René Guénon a scris despre formulă un studiu, «Connais-toi toi-même», apărut în arabă în revista Al-Maʿrifa (Cairo, 1931) și în franceză postum, în Mélanges (1976). Autorul îl urmează în capitolul care îi poartă numele (p. 106–117).

Capitolul începe ca o polemică. Formula e interpretată astăzi „ca un îndemn la o analiză cât mai amănunțită a sufletului individual”, iar psihanaliza se reclamă de la ea. Dar „Narcis este un personaj din mitologia greacă, narcisismul este un produs al lumii moderne”. Formula de pe templu „îndeamnă la cunoașterea sâmburelui nepieritor din noi, «Sinea»”, de pe care elementele psihice se despoaie „ca niște frunze uscate” (p. 106). Apollo e zeul geometru al unui centru legat de o „tradiție nordică foarte veche”, iar învățătura lui e geometrică (p. 107). Pallas Atena, născută din creștetul tatălui, e Keter, Sofia (p. 107–108). Altarul atenian „Dumnezeului necunoscut” (Faptele Apostolilor 17, 23), pe care Renan îl ironiza, primește aici sensul lui: „«Zeul necunoscut» este Atma, «Sinea»”, unitate în multiplicitate, pe care Pavel o vestește atenienilor în Hristos (p. 108–110). Din Apollo, Atena și Hristos, cei „trei Mari Arhitecți”, autorul recompune o formulă în trei părți: „Cunoaște-te pe tine însuți, pe zeul necunoscut, Ființa”, adică γνῶθι σεαυτόν, ἄγνωστος θεός, ὁ ὤν. Ultimul termen e ON-ul scris pe nimbul lui Hristos, „Cel ce este” din Ieșirea 3, 14, după Septuaginta. E tot o formulă substituită (p. 114–115). Apofaza lui Dionisie Areopagitul, „Advaita creștină”, o mai poate preface o dată, în „Zeu incognoscibil, Neființa” (οὐκ ὤν), după care „nu mai poate fi decât Tăcerea Ultimă” (p. 115–116). Formele grecești tipărite de autor sunt aproximative; sensul e cel de aici.

Folclorul dă formulei o ilustrare neașteptată. În balada Fata și Cucul, fata pierdută cere de trei ori să fie scoasă „la țară”: întâi ca „verișoară”, apoi ca „surioară”, în sfârșit ca „soțioară”. Abia a treia oară cucul coboară la ea. Autorul citește aici tripla incintă pe care sufletul o străbate de la circumferință la centru, de la proximitate la consangvinitate și apoi la identitate. „De aceea, trebuie să ne rugăm rugului, să ne închinăm cucului, adică propriului nostru centru” (p. 169–170). → glosar: Gnothi seauton

vers. Vasile Alecsandri, Zimbrul și vulpea (fabulă) — textul verificat pe ediția din Wikisource (după Opere complete): „Pe-o pajiște întinsă, cu flori îmbelșugată, / Păștea Zimbrul voios, / Când pe furiș, prin iarbă, o vulpe tupilată / I s-arată și-i zise cu glas foarte duios: / «O! Zimbrule puternic! o mult slăvite Doamne! / Se poate-a ta mărire să pască pe câmpii, / Supusă, ca noi proștii, la ploile de toamne, / La vânt, la ger, la muște, l-a iernii vijelii? / Au nu gândește oare că-n vremile trecute / S-au prefăcut în Zimbru un falnic Dumnezeu / Că soarele s-ar perde pe căi necunoscute / De n-ar domni un Zimbru în zodiacul său? / Ah! scumpul meu prietin! dă-mi voie a te duce / Într-un palat de cinste în care nencetat / Chiar eu cu-a mele labe de hrană-ți voi aduce, / Și te-oi feri de dușmani cu-al meu protectorat.» / «Ei! te cunosc, șirată! / Răspunse Zimbrul meu. / Ai râs și tu în viață de-o cioară îngâmfată / Și de atunci, sărmano, tot caș visezi mereu!»” Autorul citează din memorie, cu mici abateri: „Pe o pajiște”, „Paște” pentru „Păștea”, „zice” pentru „zise”, „Azi nu gândește” pentru „Au nu gândește”, „vremurile” pentru „vremile”, „Chiar cu ale mele labe” pentru „Chiar eu cu-a mele labe”, „Și, te cunosc” pentru „Ei! te cunosc”, „sărmane” pentru „sărmano”. „L-a iernii” și „șirată” sunt chiar lecțiile lui Alecsandri. Alecsandri însuși adnotează două versuri: „un falnic Dumnezeu” — „Zeul Joe când au răpit pe Evropa” (Zeus prefăcut în taur ca s-o răpească pe Europa), iar „cioară îngâmfată” — trimitere la fabula lui La Fontaine Le Corbeau et le Renard (I, 2), citată de autor pe pagina următoare. Pentru Lovinescu, fabula e o cheie heraldică: zimbrul din stema Moldovei e „Dumnezeul prefăcut” și „domnul din zodiac”, adică Taurul ceresc. [Vasile Alecsandri — Zimbrul și vulpea, ro]

vers. Dimitrie Bolintineanu, «Cupa lui Ștefan» (în Legende istorice; textul verificat pe ediția Poezii, 1892, din Wikisource). Poezia întreagă, în forma canonică: „Într-o monastire din trecut rămasă, / În domneasca sală se întinde masă. / Misail prezidă ast banchet voios / Și în timpul mesei zice dureros: // – «Ștefan după moarte lăsă moștenire / Arcul său și cupa l-astă monastire. / Cu Cantemireștii leșii au venit / Și prădând locașul, arcul au răpit; // Însă nu răpiră cupa minunată! / Ea trăiește încă, de mirare!... Iată!» / El arată cupa... Toți s-au minunat. / Ea era săpată dintr-un matostat. // Servii varsă-ntr-însa dulce tămâioasă. / Fiecine-nchină pentru o frumoasă. / Când la cel din urmă rândul a venit, / Misail ia cupa și-astfel a vorbit: // – «Unde este timpul cel de vitejie? / Timpul de mari fapte?... Vai! n-o să mai vie? / A căzut Moldova, căci orice români / Se roșesc la gândul a mai fi stăpâni. // Ei îmbracă manta de înțelepciune; / Dar ca să-și ascunză trista slăbiciune. / Dar înțelepciunea fără-a cuteza, / E ca cutezarea fără-a cugeta. // Când vedem sfioasă patria română, / Ne-aducem aminte vorba cea bătrână: / Cel ce e mai aproape de mormântul său / La ideea morții tremură mai rău! // Ștefan nu mai este... Însă o să vie / Alți Ștefani cu viață și cu bărbăție: / Dacă timpul d-astăzi ne apasă greu, / Viitorul este al lui Dumnezeu! // Însă până să vie lanțul să ne rupă, / Nu va mai bea nimeni din această cupă; / Când un suflet mare se va arăta, / Hârburile cupei le va aduna.» // Zice,-aruncă cupa și o sparge-n trei... / Nimeni n-a strâns încă hârburile ei.” Textul din carte se abate în câteva locuri: „tămâioară” pentru „tămâioasă” (vinul tămâios; rima cu „frumoasă” arată lecția bună), „Fie cine” pentru „Fiecine”, „Doar ca să-și ascunză” pentru „Dar ca să-și ascunză”, „tremură mereu” pentru „tremură mai rău”, „Dară timpul d-astăzi” pentru „Dacă timpul d-astăzi”, „se întinde o masă” pentru „se întinde masă”. „Matostat” e chiar cuvântul lui Bolintineanu — o piatră din care e săpată cupa —, nu o greșeală de tipar. Misail e un egumen închipuit; cupa lui Ștefan cel Mare, spartă în trei, e pentru Lovinescu Graalul moldovenesc, ale cărui „hârburi” le va aduna „un suflet mare” — tema monarhului ascuns. [Dimitrie Bolintineanu — Cupa lui Ștefan (Legende istorice), ro]

vers. Ion Creangă, Amintiri din copilărie, partea a II-a (nota originalului: ed. Minerva, 1982, p. 163) — cimilitura cu care copilul „boscorodea” morții holerei din 1848, pe la pârlaz. Textul lui Creangă (verificat pe ediția din Wikisource): „Chițigaie, gaie, ce ai în tigaie? / Papa puilor duc în valea socilor. / Ferice de gangur, că șede într-un vârf de soc / Și se roagă rugului și se-nchină cucului! / Nici pentru mine, nici pentru tine, / Ci pentru budihacea de la groapă, / Să-i dai vacă de vacă și doi boi să tacă”. Autorul citează cu mici abateri („gae”; „Nici pentru budihacea”) și, la p. 172, propune lecția „Ci budihacii de la groapă”. Pentru el, gangurul (grangurul) din vârful socului, care „se roagă rugului și se-nchină cucului”, e o rămășiță a unui cult solar: rugul arzător și cucul, pasărea care anunță moartea și ascunde sufletele. [Ion Creangă — Amintiri din copilărie, ro]

Studiu introductiv

Adnotări despre mit

Mitul sfâșiat

Mit și uimire

Orbi și orbeți

Metafizica gestului

Beatrice

Blestemul Templierilor din Donjonul din Chinon

Considerații asupra formulei «Gnothi seauton»

Aspecte de simbolism inițiatic

Două steme

Simboluri din ghicitori, cimilituri, frământări de limbă, particule elementare