Orbi și orbeți — Mitul sfâșiat

79 (82)

Orbi și orbeți

Pornind de la povestirea japoneză Cântărețul cu urechile smulse^sursa, în care este vorba despre bardul orb Hoici, care rostea epopeea prăbușirii dinastiei Taira^sursa, și descoperind apoi o notă în prefața la Călătorie spre Soare-apune^sursa, de Wu Ceng-en, notă în care se arată: «s-ar putea face o analogie între povestitorul de profesie chinez și povestitorii de la noi (în special Orbeții, amintiți de Ion Budai Deleanu^sursa și de alți scriitori din Ardeal-n.n.), care au contribuit la păstrarea și transmiterea creațiilor populare, mai ales a cântecelor bătrânești», am făcut o legătură cu tradiția ce afirmă că Homer era orb^sursa. «Orbeții» erau «ceterași», deci se acompaniau la ceteră ^glosar, instrument pe care Socrate îl recomandă într-unul din dialogurile sale^sursa, afirmând că el însuși ia lecții de la un bătrân «ceteraș» elin. De aici întrebarea dacă nu cumva, în societățile tradiționale, bardul orb constituia o funcție, răspândită din Europa până în Asia, precum se vede din cele arătate mai sus?

«Orbete ^glosar» înseamnă «cam orb», de unde «a orbecăi», lucru pe care-l face un om cu privirea împăienjenită. Între orbete și lume se interpune o «grilă» care o «geometrizează». «Orbetele» suprapune pe lume o pânză de păianjen care o «cvadratizează», prin popas spre «integrațiune». «Orbetele» și «Orbul» ar putea sta; primul pe circumferința unui centru spiritual, iar orbul chiar în acest centru...

Să ne reamintim de Orb sărac^sursa din lucrarea Hanul Ancuței, a lui Mihail Sadoveanu, în care se indică limpede transmiterea, de la gură la

80 (83)

ureche, a Mioriței. Orbul își întovărășește cântarea cu cimpoiul, umflat în prealabil, ceea ce făcea din suflu ceva omogen, curgând imobil ca Okeanos ^glosar ^trad., deasupra alternanțelor de «inspir» și «expir». Hindușii îl numesc Sarva-prana ^glosar ^trad.. Acest suflu este Anima Mundi ^glosar ^trad., pe când lira vechilor rapsozi este prin excelență un instrument de percuție, de ritm. Apolon jupoaie pe Marsyas^sursa, cântărețul din flaut pe care l-a întrecut într-o competiție muzicală, adică purifică suflul pasional.

Am impresia că Socrate «regresa» spre sfârșitul vieții sale, urca râul în sens invers, spre mit, lăsând pe Platon să se descurce cu dialectica. Platon mergea la vale. Ultimul și cel mai voluminos dialog al lui, neterminat, este Legile,^sursa un compendiu indigest de bune intenții neaplicabile. Socrate nu a scris nimic; toată învățătura lui a fost orală, ca aceea a rapsozilor.

Sunt cu totul de acord asupra tâlcului orbirii multor rapsozi. Cauza este concentrarea asupra lui Parașabda ^glosar.^trad. Diversitatea și distinctivitatea lumii dispar. Rapsodul este un pustnic stylit^trad.. Când cântau, se rezemau de o coloană. Nu am aici un dicționar grecesc, dar îmi amintesc că Homeros^trad. înseamnă orb. Este de remarcat asonanța cu «o Meros^trad.» (muntele Meru) și cu «coapsa» lui Zeus^trad. (meros) în care se maturizează Dionysos.

E probabil că «Homer» desena un agregat intelectual, depozitar al lui Parașabda, ca Vyasa ^glosar ^trad. în India. Nu știu dacă vă amintiți anumite amănunte din Odyseea. Esențial, este un poem inițiatic, bazat pe simbolismul navigației. Itaca reprezintă pentru Ulyse reintegrarea în obârșii^sursa. Penultima etapă spre Itaca este «Insula Feacienilor^sursa», pe care este aruncat de furtună «complet gol», Totapuri ^glosar ^trad., «despuiat de metale». După părerea mea, Insula Feacienilor este una din așa-numitele Heliopolis ^glosar – Orașul Soarelui. Insula Feacienilor este guvernată de Alkynoos și de soția sa, Areté^trad. (virtute, mai exact «vârtute»). Alkynoos înseamnă «cel tare prin minte», «Mintosul», «Preamintele» (paramanas^trad.), ceea ce ne pune în directă legătură cu Para-Mani, cu Svetadvipa ^glosar ^trad., Levky^trad., punct de întâlnire între o tradiție polară și una solară, ca și alte localități din vremea aceea. Cred că Alkynoos este același lucru cu Alkyon^trad., numele hyperboreean al Fenixului ^glosar, spre finele ciclului

81 (84)

Tradiției Primordiale ^glosar, deoarece «Feacieni» ar putea fi o modificare deliberată a cuvântului «Fenicieni», care vine de la Feac,^trad. asonanțat cu foc (jocul în care moare și renaște Fenixul).

Ulyse este primit împărătește de Feacieni. La un ospăț, cântecul rapsodului orb Demodokos^sursa îl face să-și dezvăluie identitatea și să-și reactualizeze probațiunile inițiatice, rezumativ și integrator.

Or, iată ce spune Homer despre Demodokos:

„Zeus sfânt cântec îi dete^vers.

.................................

Veni și Demodokos, cel cu puterea

Ce-o pune-n cântec înnăscutul dar.

Cui muza ce-l iubi cu toată vrerea

I-a dat mult dulce dar și mult amar

Căci dându-i cântecul, i-a luat vederea.

Ne punem întrebarea dacă Demodokos nu este chiar «Homer» însuși, cu un nume substituit.

Tradiția și existența muzicanților orbi s-a prelungit până în Evul Mediu, iar la noi, în Est, aproape până-n prezent. Probă Orb sărac, de care am vorbit mai sus. O scurgere de datini, izvor devenit subteran pe vremea Unirii Principatelor Române, scos la suprafață de Mihail Sadoveanu.

Voievozilor și stăpânitorilor din părțile noastre, nu numai la ospețe, dar și înainte de a adormi, li se spuneau basme și li se cântau balade. În timpul recitării, voievodul închidea lin ochii, adică devenea orb ca și partenerul său: se stabilea o egalitate, un comun numitor.

Dar ochiu-nchis afară, înăuntru se deșteaptă^vers.... Voievodul devenea domn al celor două Tipsii ale Balanței, ale Tulei ^glosar ^sursa ca ax median.

Căci între amândouă stă neclintit limba –^vers. adică Polul între cele două Urse. Este de admirat că polul, la noi, este desemnat ca fiind limbă, adică Parasabda. Torcătorul unui dhikr ^glosar ^trad. perpetuu (zicere perpetuă) se găsea în prăpastia dintre cei doi poli sociali, Domnul și Orbul, și se făcea astfel legătura și calea spre mântuirea a toată Țara.

Există o admirabilă tradiție concernând pe Țarul Ivan cel Graznic^sursa și pe rapsodul orb care-l adormea cu poveștile lui. Originea inițiatică

82 (85)

ioanitică a folclorului și calitatea lui de a suporta Marele Nume sunt astfel miraculos ilustrate.

Iată dialogul dintre țar și orb:

– Și cine v-a învățat cântece să cântați și povești să povestiți?

– Însuși Domnul Dumnezeu, din vremuri de demult ne-a învățat.

– Cum asta?

– Bătrânii noștri o povestesc și cântăreții o cântă.

Odinioară, în vremuri străbune, s-a întâmplat asta. Când s-a înălțat Domnul nostru Hristos la ceruri, au plâns toți sărmanii cu duhul, orbii, șchiopii, adică toată tagma asta a noastră, a milogilor: «Oh, unde pleci tu, Hristoase Dumnezeule? Pe noi cui ne lași? Cine are să ne potolească setea și foamea?» Și răspunsu-le-a Hristos, Împăratul Cerurilor: «Am să vă las, zice, un munte de aur, un râu de miere, podgorii săpate și livezi bogate. Și-o să fiți băuți și mâncați, îmbrăcați și încălțați!» S-a ridicat atunci glasul Sfântul Ioan Teologul^sursa: «O, milostive Mântuitorule! Nu le da lor nici munte de aur, nici râuri de miere, nici podgorii săpate și livezi bogate. Că n-au să știe avutul să-l stăpânească; Ci dă-le, lor, Hristoase, basmele marilor despre vechime-străvechime, despre oamenii Domnului. Și-au să pornească milogii să colinde lumea, să povestească basmele-marile, să cânte cântecele-dulcile și orice om are să le dea de băut și de mâncat, de-mbrăcat, de-ncălțat.» Și grăi Hristos, Împăratul Ceresc: «Facă-se voia ta, Ioane! Ale lor să fie cântecele-dulcile și basmele-marile. Iar cine-i va milui cu mâncare și băutură, apărat să fie de beznele nopții și de un loc în Rai să aibă parte; deschise să-i fie aceluia porțile Raiului. Amin.»

vers. Homer, Odiseea VIII, 44–45 și 62–64, într-o tălmăcire românească rimată (probabil traducerea în octave a lui George Coșbuc), citată fragmentar. Textul grec: „τῷ γάρ ῥα θεὸς πέρι δῶκεν ἀοιδὴν / τέρπειν, ὅππῃ θυμὸς ἐποτρύνῃσιν ἀείδειν” („căci lui zeul i-a dat, mai presus de toți, cântecul, ca să desfete oricând îl îndeamnă inima să cânte”) și „κῆρυξ δ᾽ ἐγγύθεν ἦλθεν ἄγων ἐρίηρον ἀοιδόν, / τὸν πέρι Μοῦσ᾽ ἐφίλησε, δίδου δ᾽ ἀγαθόν τε κακόν τε· / ὀφθαλμῶν μὲν ἄμερσε, δίδου δ᾽ ἡδεῖαν ἀοιδήν” („iar crainicul veni aducându-l pe iubitul aed, pe care Muza îl iubea mai presus de toți și îi dăduse și bine, și rău: de ochi îl lipsise, dar îi dăduse cântec dulce”). Rândul cu puncte marchează omisiunea dintre cele două locuri. [Homer — Odiseea, grc]

vers. Mihai Eminescu, «Se bate miezul nopții...» (postumă, publicată în 1883) — ultimul vers al poeziei, citat din memorie («neclintit limba» pentru «neclintita limbă»). Textul canonic: „Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă, / Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă. / Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte, / S-asamăn între-olaltă viață și cu moarte; / Ci cumpăna gândirii-mi și azi nu se mai schimbă, / Căci între amândouă stă neclintita limbă.” Același vers revine la Eminescu în poemul dramatic Mureșanu („Și-n cumpăna gândirii-mi nimica nu se schimbă, / Căci între amândouă stă neclintita limbă”). Limba cântarului, nemișcată între cele două talgere — viața și moartea —, devine pentru autor Polul, axa fixă dintre cele două Urse, și „Cuvântul” (Parāśabda).

glosar Tradiția Primordială — Revelația originară, de natură supraumană, din care coboară toate tradițiile istorice. Lat. traditio, de la tradere, „a preda, a transmite”: tradiția e ceea ce se primește și se dă mai departe, nu ceea ce se inventează. Hindușii o numesc sanātana dharma (सनातन धर्म), „ordinea veșnică”. Autorul folosește termenul la p. 69 și 77 și îl alătură „Filosofiei Perene”, philosophia perennis, cum a botezat-o Agostino Steuco (1540) și cum o numește Coomaraswamy. Caracterul ei e apauruṣeya, „ne-omenesc” (p. 177). Guénon o numește primordială nu pentru că ar fi cea mai veche dintr-o serie, ci pentru că e principiul seriei: unitatea din care se desfac celelalte tradiții, cum se desfac razele din centru.

La Guénon (Le Roi du Monde, 1927; studiile adunate postum în Formes traditionnelles et cycles cosmiques), sediul simbolic al Tradiției Primordiale e polar: Hiperboreea, Tula, Insula Albă. În cursul ciclului, centrul suprem se mută și se ascunde. Atunci se ivesc centrele secundare, apar religiile, iar depozitul ajunge să se păstreze, uneori, în chip neașteptat. În cele două articole despre Sfântul Graal (Études Traditionnelles, 1934), citate pe larg la p. 63–64, Guénon arată că folclorul nu e „creație populară”. Ultimii reprezentanți ai unei tradiții pe cale să se stingă își încredințează de bunăvoie conținutul memoriei colective, iar neînțelegerea mulțimii garantează păstrarea lui. Tot la Guénon (Aperçus sur l’initiation, cap. «Initiation sacerdotale et initiation royale») apar „deținătorii ascunși ai Tradiției Primordiale”. Ei păstrează „dubla putere sacerdotală și regală” pentru cel care, la sfârșitul ciclului, va uni „Puterile Cerului și ale Pământului, ale Orientului și ale Occidentului” (citat la p. 34–35).

Pentru Lovinescu, Tradiția Primordială e ipoteza care face lizibil folclorul românesc. Studiul său din volumul omagial Guénon povestește descoperirea (p. 62–65). Doctrina lui Guénon, „care ignora totul despre tradițiile românești”, i-a redat „palimpsestul” basmelor copilăriei. Guénon i-a răspuns că „natura hyperboreană a tradiției românești sau dacice nu-mi pare îndoielnică” și i-a sugerat că Dacia ar fi putut fi o etapă a Centrului între localizarea polară și cea orientală. Din această corespondență s-au născut notele semnate Geticus în Études Traditionnelles, adică Dacia hiperboreană. În carte, ipoteza se verifică pas cu pas. Formula „de când se băteau urșii în coade” arată Ursele dansând în jurul polului din Alfa Draconis, în jurul anului 3000 î.H.: e „un mesaj al Polului” (p. 71). Roza din cosița Ilenei Cosânzene, așezată „în pol”, ar fi punctul de joncțiune al Rosacrucianismului cu Tradiția Primordială (p. 66). Templul era legat de Centrul deținător al celor două puteri (p. 94). Cuvântul substituit IABELON ar dovedi un vocabular primordial (p. 111). Frontonul grec și arborele sefirotic se aseamănă „prin participarea comună la Tradiția Primordială” (p. 139). Lebăda e simbolul ei „în stadiul hyperboreean” (p. 151–152). Graalul bourului e „Graalul Tradiției Primordiale” (p. 155). Guénon însuși a fost „claviger”, „hermeneut al Tradiției Primordiale”, iar funcția lui a expirat odată cu el (p. 79).

Folclorul românesc își proclamă, după autor, chiar el originea paradisiacă. Formulele de început ale basmelor („când Cerul era apropiat de pământ și oamenii mari îl atingeau cu mâna”) nu convin decât Paradisului Pământesc (p. 68–69). Țara Tinereții fără bătrânețe e un timp prefăcut în loc (p. 69). Doina modificată de Neculai Istrati povestește coborârea celor șapte zâne-stele ale Septentrionului: ele se așază „la români”, instituind pe pământ un Centru, apoi pleacă atunci când românii „au ascultat pe străini” (p. 126–130). Însemnul „IO” al voievozilor ar fi semnul investiturii directe de către „Monarhul perpetuu” (p. 122, 160).

→ glosar: Tradiția Primordială