Studiu introductiv
Târcoale bio-bibliografice
Infidelă propriilor rigori, practica exegetică îngăduie uneori ca judecățile critice relative la text să fie susținute mult mai facil de referiri la persoana autorului. Fără doar și poate, așezarea face à facetrad. a vieții și operei este fertilă, cel puțin când se lucrează în intenție portretistică. O ireprimabilă ispită îl îndeamnă atunci pe cititor să guste din indiscrețiile oferite de biograf, pentru a juisa, cu simpatie ori maliție, la vederea celui dezgolit și „investigat”. Astfel este satisfăcut și un anume apetit de vulgaritate, ținând cont că afișarea nechibzuită a slăbiciunilor, ticurilor și capriciilor „domestice” poate avea urmări nu totdeauna favorabile persoanei în cauză. Or, nu este dislocat în felul acesta chiar sensul demersului critic și deturnat spre „pitoresc” și frivol?
Unei atari primejdii i se expune și Vasile Lovinescu, poate cel mai de seamă exponent al esoterismuluiglosar valah. Asupra iscusitului fălticinean, în scurta sa posteritate (s-a născut la 1905 și a murit în 1984), nu a fost îndreptată încă osteneala biografilor, deși aceasta s-ar justifica, cel puțin din interes documentar. Poate că precaritatea informațiilor și obscuritatea evenimentelor biografice exterioare au zădărnicit în cazul lui abilul subterfugiu, pomenit adineauri, care ar fi permis criticului, sufocat de povara textului, să-și disimuleze nepriceperea de a explica ceea ce înțelege – dacă înțelege – prin evocări de circumstanță, cu iz (fals) nostalgic și vădit (auto)publicitar.
Totuși, cele câteva replieri anamnesice ale „prietenilor” și apropiaților, menite să satisfacă în vreun fel curiozitatea publică, au mulțumit doar
3 (6)parțial – în ocaziile norocoase – ori au decepționat complet, mizând îndeosebi pe etalarea unor aspecte minore, adesea nerelevante, fiecare intervenție nedepășind amploarea unor articole de revistă sau durata unui clip televizat. Ne-am fi așteptat ca aceștia – prietenii și intimii lui Vasile Lovinescu – în care s-a investit ceva încredere, să-și asume responsabilitatea unor studii biografice de profunzime, având atuurile convivialității și, eventual, comprehensiunii celui evocat. Deocamdată, singurele mărturii demne de reținut sunt cele ale lui Ștefan Goroveisursa, din prefața la Monarhul ascunsglosar. Să fi consimțit autorul a-și pune propria viață „sub pecetea tainei”? Să fi impus „fidelilor” un jurământ al tăcerii, lăsându-ne să-l dibuim doar după „miresmele” textelor sale? Că n-a țintit să se eschiveze posterității o dovedesc semnele încredințate tiparului, însă un surplus de bună-cuviință și o anume voluptate a anonimatului l-au sustras privirilor indiscrete. Ce s-ar putea spune totuși despre Vasile Lovinescu?
Străbunicul său, preotul Teodorescu din Țolești, fusese căsătorit cu Smaranda, născută Lovinescu, având părinți și rude la Rădășeni. Fiul lor, Vasile, înscris la școală, a trebuit să-și schimbe numele, întrucât mulți dintre învățăcei, chiar și institutorul (Isaia Teodorescu) purtau același patronim. S-a hotărât ca noul școlar să împrumute numele de fată al mamei. Tatăl său a murit pe când era doar copil, iar mama – purtându-i de grijă – l-a trimis la Iași să se deprindă cu știința de carte. V.Th. Lovinescu – după cum s-a iscălit în acte – a studiat Istoria și apoi a predat-o la Gimnaziul „Alecu Donici” din Fălticeni, unde ani de-a rândul a fost și director. Din căsătoria cu Profira Manoliu, fiica preotului din Boroaia, a avut nouă copii, doi dintre ei murind însă devreme. În familia lor, deși numeroasă, au găsit hrană și adăpost – până să se poată întreține singuri – alți douăzeci și doi (!) de copii, pe care, din omenie, au consimțit să-i ajute, crescându-i laolaltă cu ceilalți. Mulți dintre ei au ajuns ofițeri, preoți, învățători, meseriași, cinstind generozitatea bătrânului dascăl și a soției sale.
Cei șapte copii ai lui V.Th. Lovinescu, și mare parte a descendenților direcți au devenit mai apoi cunoscuți, sporind încă densitatea de personalități publice ale târgului din Țara de Sus. În ordinea vârstei lor:
4 (7)– Octav Lovinescu, primul dintre copii, face studii universitare în Drept și Litere, profesând ca avocat; se căsătorește cu Ana (Netty) Cetățeanu (din Săcele), aceasta coborând dintr-o veche și distinsă familie ardelenească înrudită chiar cu Ioan Budai-Deleanusursa. Împreună au avut 3 băieți:
– cel dintâi moștenește prenumele bunicului, Vasile, dar își va spune Lalatrad., nume pe care și l-a ales singur, încă de mic, dat prin repetiția aceleiași silabe pronunțată la vârsta leagănului și care în arabă – limbă pe care se va strădui să o învețe mai târziu – înseamnă „învățătorul”, „îndrumătorul” (în sensul inițiatic al termenilor). Este, așadar, cel de care ne ocupăm, hermeneutulglosar sagace, misteriosul Prinț al Arcanelor.
Deși licențiat în Drept, nu a rămas fidel formației juridice, dovadă că nici nu i s-a devotat din cale afară și nici nu și-a asumat-o cu seriozitate, ca pe un destin profesional. Cu siguranță însă, știința legilor i-a solicitat în bună măsură abilitatea interpretativă, simțul corespondențelor și nodurilor semnificative, coerența și rigoarea logică.
Căsătorit cu Steliana (Stela) Penescu, prefera să-și împartă menajul între Capitală și urbea natală, pe care o „abandona” spre iarnă, lăsând în urmă câțiva buni prieteni și parteneri de taifas (Aurel George Stino, profesorul V.G. Popa, Constantin Ghelleme...). Supraviețuindu-i, Stela Lovinescu locuiește și astăzi în Fălticeni, pe strada Sucevei, la numărul 11. Tot aici rămânea și Octav (1913-1945), primul său frate, de profesie avocat, mort însă de tânăr, la un an după căsătoria cu Nadia Rosetty (fostă secretară a lui Șerban Cioculescu la Academie, colaboratoare la editarea corespondenței lui Odobescu).
Al treilea băiat, Horia, va face carieră de scriitor, fiind considerat unul dintre cei mai importanți dramaturgi contemporani. Studiază Literele și își ia doctoratul cu o teză despre Rimbaud. Horia Lovinescu este autorul unor piese de factură tradițională, evocând viața de familie (Citadela sfărâmatăsursa, Surorile Boga), dar și unui teatru, așa-zis „de idei”, cu substrat metafizic (Moartea unui artist, Omul care și-a pierdut omenia, Petru Rareș).
– Antoaneta, prima dintre fetele lui V.Th. Lovinescu, s-a remarcat îndeosebi pentru devotamentul cu care, în primul război mondial, a
5 (8)contribuit la succesul Misiunii franceze de asistență și ajutor a răniților – ea vorbind foarte bine franceza (ca, de altfel, toți din familie). După decesul ei s-au găsit și câteva decorații străine, ce-i fuseseră acordate, despre care nu spusese nimănui nimic.
A avut două căsătorii; una cu Jorj Holban (ofițer), fiul lor – Anton Holban – fiind cunoscut ca nuvelist și romancier; cealaltă cu Ștefan Dragomirescu – director de bancă.
– Vasile Lovinescu studiază Dreptul și Istoria, profesând ca avocat și decan al baroului din Dorohoi. S-a căsătorit cu Alexandrina Ciutea, din Botoșani. Din cei patru copii născuți, doi au murit foarte devreme, un altul la șapte ani (Scarlat), singură Alexandrina Magdalena Sanda rezistând timpului.
Aceasta și-a luat mai întâi o licență în Drept, apoi a început o alta în Științe Economice, întreruptă însă din cauza războiului. A lucrat multă vreme ca redactor principal de carte la Editura didactică și pedagogică, participând la editarea a circa 80 de lucrări, ori publicând studii și articole de pedagogie preșcolară. Împărtășind pasiunea lui Vasile Lovinescu pentru simbolistică, se inițiază, la rându-i, în arta interpretării lor, scriind și câteva texte de acest gen, tipărite în mai multe reviste.
Datorită acestei similitudini de preocupări, a primit din partea Stelianei Lovinescu dreptul legal de a se ocupa de publicarea manuscriselor postume ale vărului său, întreprindere căreia i s-a devotat întru totul. Este cea care, în 1990, pe când lucram la revista ieșeană Timpul, ne-a făcut propunerea de a colabora la editarea acelor manuscrise, ajungând astăzi la cel de-al treilea volum îngrijit împreună. Tot ei îi datorăm și bună parte a informațiilor de față, privind evoluția și destinul acestei familii moldave.
– Eugen Lovinescu (1881-1943), autorul Istoriei civilizației române modernesursa, inaugurează ramura „europeană” a neamului fălticinean. Ca elev de gimnaziu, fusese coleg cu Mihail Sadoveanu, studiind apoi, ca student, la Iași și București (Litere – limbi clasice). Obține un doctorat la Paris, cu o teză despre Jean-Jacques Weiss, publicat, de altfel, în capitala Franței. Înființează la București, în 1919, cenaclul și revista Sburătorul, cunoscut fiind în breasla scriitorilor ca romancier, critic și istoric literar, sociolog. Este și autorul unei Istorii a literaturii române contemporanesursa.
6 (9)Sunt de reținut pledoariile sale în favoarea occidentalizării României și a renunțării la „balastul” oriental-balcanic, vinovat de a fi contribuit la perpetuarea acelor slăbiciuni care au dus la înapoierea economică și culturală a țării.
E. Lovinescu s-a căsătorit cu Ecaterina Bălăcioiu, profesoară de limba franceză, cu care a avut un singur copil, Monica.
Activitatea Monicăi Lovinescu, de scriitor și critic literar, a fost cunoscută publicului român, încă înainte de 1989, mai ales prin intermediul emisiunilor radiofonice de la „Europa liberă”. Aflată în exil, la Paris, a criticat asiduu regimul comunist din România, dar și acele producții culturale inspirate de acesta, contaminate de mediocritate ori de virușii ideologici „partizani”. Este căsătorită cu Virgil Ierunca și locuiesc în continuare pe malurile Senei.
– Virginia a rămas în amintirea fălticinenilor îndeosebi pentru faptele de caritate, moștenind ceva din generozitatea părinților săi. După moartea soțului (Ștefan Popescu), a deschis o cantină pentru copiii săraci, hrana fiindu-le oferită gratuit. Nu a avut descendenți.
– Corina a fost trimisă la studii în Elveția, la Institutul Payot din Lausanne, dar la întoarcerea în țară, după obiceiul timpului, a rămas casnică.
Din căsătoria cu Anton Vartan, a avut două fete: Corina Antoaneta (licențiată în Litere și Filosofie, căsătorită la rândul ei cu George Ghiorghiu – doctor în Drept și diplomat) și Adina Magdalena (licențiată în Drept, căsătorită cu Dan Ghițescu, inginer constructor. Descendenții acestora din urmă (Matei Alexandru și Vladimir) au studiat politehnica, ultimul lucrând acum, ca inginer, la Paris.
– Constantin Lovinescu, mezinul, a făcut carieră militară, fiind ofițer. A murit pe frontul rusesc în cel de-al doilea război mondial, devenind general post-mortem.
Căsătorit cu Maria Costide, a avut două fete: Elena (astăzi Mircea) și Valentina (astăzi Constantinescu), ambele pensionare.
Lungul ocol biografic, obositor poate pentru cei neispitiți de arborescențe genealogice, a lămurit, sperăm, asupra „locului” ocupat de Vasile Lovinescu în raport cu ceilalți oameni de seamă, rupți din trunchiul
7 (10)comun al unei familii de excepție. Urmărind destinul personal al fiecărei spițe, constatăm că ultimii purtători ai numelui pe linie bărbătească – Vasile și Horia – au murit, doar Alexandrina și Monica mai semnând astăzi Lovinescu.
Mai mult decât evenimentele biografiei sale „de suprafață”, interesante sunt la Vasile Lovinescu prefacerile și permutările spirituale. Despre acestea nu se pot spune multe, și pentru că libertatea sa lăuntrică nu se putea concilia cu obiceiul destăinuirilor publice. Totuși, în acest din urmă volum, ni se face o primă confesiune autobiografică: „Am avut o copilărie normală, adică fabuloasăsursa. Legendele și basmele mi-au fost mai întâi povestite: a fost vârsta de aur. Pe la șapte ani le-am citit: vârsta de argint. Spre doisprezece ani a venit noaptea. Un strat gros de colb s-a așternut pe acești frumoși germeni de paradis. Când, vreo cincisprezece ani mai târziu, am descoperit opera ordonatoare a lui Guénon, palimpsestul și-a recăpătat spontan vechea scriere, ca sub efectul unui reactiv. Ierbarul a reînflorit sub rouă. Ceea ce m-a minunat a fost perfecta adecvare a doctrinei expusă de Guénon, care ignora totul despre tradițiile românești, cu acest tezaur folcloric atât de miraculos conservat. Am fost de asemenea foarte impresionat de concordanțele folclorului românesc cu cele câteva date, expuse de Guénon, despre Tradiția Primordialăglosar, Hiperboreanăglosar, presupusă origină a tuturor celorlalte tradiții...
I-am scris despre asta și a părut foarte interesat... Trebuie să spun că atenția mi-a fost în special deșteptată de două articole ale Maestrului asupra Sfântului Graalglosarsursa... În atenția deșteptată de cele citite, am oferit lui Guénon câteva exemple din abundenta recoltă esoterică a basmelor românești... Rezultatul acestui schimb de vederi a fost publicarea câtorva note grabnice de lectură în revista Etudes Traditionnellestrad....”.
Despre măsura în care V. Lovinescu i se îndatorează lui Guénon vom mai avea ocazia să vorbim. Asumându-și un atare discipolat, a înțeles să ducă magia imitației până la ultimele ei consecințe, reiterând idei și experiențe ale modelului său, chiar dacă acestea contrastau serios cu deprinderile „cuminți” ale celor din jur. Știa, de bună seamă, că inițierea
8 (11)veritabilă solicită metamorfoza totală a celui angajat să o accepte ca „îndrumare”, „așezare pe drum”. Conștiința sa religioasă, de pildă, croită la început în tipare creștine, suferă curând prefaceri spectaculoase. Despre acestea însă a vorbit puțin, chiar și familiei sale. Hagialâculglosar la Muntele Athos, de pildă, petrecut în taină, a rămas nepovestit, după cum nelămurite sunt și motivele care l-au făcut să se convertească la Islam, deși continua să frecventeze biserica ortodoxă. Poate doar din orgoliul de a călca pe urmele magistrului, care, și el, împrumutase credința lui Mahomedsursa (se stabilise din 1930 la Cairo și se căsătorise cu o musulmană), deși continua să publice în revistele catolice ale Franței.
Al. Paleologu, cu care a împărțit mai multe ceasuri de solitare discuții, evoca marele regret al lui V. Lovinescu de a nu fi putut, din cauza vârstei, să intre în masonerie. Și asta după ce aflase de la Guénon că, deși golită de conținut, aceasta rămâne totuși singurul ordin inițiaticsursa ce s-a transmis până astăzi.
Gnozaglosar islamică, și îndeosebi cea șiită, în care investițiile metafizice sunt mai ample, i-au oferit poate lui V. Lovinescu un confort intelectual superior. Cel puțin în scrierile tardive, apare obsedat de „secretul Imamilorglosar” (sau al „Monarhilor ascunși” – ca să folosim limbajul său), care sugera existența unui pol mistic al lumii, întruchipat de ipostaze terestre ale principiului suprem. Acesta girează ordinea cosmică, delegând autorități supleante, „încarnări” ale funcției spirituale absolute – a perpetuității. Funcția rămâne aceeași, indiferentă la scurgerea timpului, pe când manifestarea este pusă sub semnul multiplicității și efemerului. Din păcate, omul modern și-a tocit disponibilitatea de a scruta „luminile întunericului”, uitându-și adevărata istorie, înfiripată la origini în vecinătatea adevărului revelat. Este misiunea pe care și-o asumă hermeneutul, simbologul, cititorul limbajului „încifrat”, prin care Marele Arhitect al Universuluiglosar își disimulează abil prezența.
Biografia de profunzime a lui V. Lovinescu se laminează la căldura textelor inițiatice ale antichității păgâne, coroborate cu speculații hermetiste, teosofice și filosofice, ventilate cu timpul în Occidentul creștin. Motivația întreprinderii sale exegetice își găsește optima formulare în hadithtrad.-ul transmis de Saffar Qommisursa, unul din discipolii celui de-al XI-lea Imam, Hasan 'Askari, socotită a fi „cheia” hermeneuticii spirituale, de factură esoterică: „Cauza noastră este adevărul (haqqglosaṛ) și adevărul adevărului.
9 (12)Este exotericul, și este esotericul exotericului, și este esotericul esotericului. Este secretul (sirrglosar), și secretul secretului (sirr al-sirr); este secretul a ceea ce rămâne învăluit, ascuns (sirr al mostasirr), un secret care rămâne cuprins înlăuntrul secretului” (v. Henry Corbin, En Islam Iraniensursa, vol. 1, Paris, Gallimard, 1984).
De la apariția primei cărți (Al patrulea hagialâc. Exegeză nocturnă a Crailor de la Curtea-Vecheglosarsursa, Editura Cartea Românească, București, 1981) au trecut 12 ani. Atent la simbolistica cifrelor, autorul ar fi văzut aici o încheiere de ciclu. La fel ar fi vorbit poate și despre numărul lucrărilor sale publicate în volum, cel de față fiind al șaptelea. Înainte de a păși în „Țara de dincolo de negură”, apucase să înainteze aceleiași edituri manuscrisele unor interpretări inedite la băsmuirile humuleșteanului, texte apărute postum, în 1989, sub titlul Creangă și Creanga de Aurglosarsursa. Între timp, reușește să publice în Franța, în ediția Guénon, un text despre Dacia hiperboreanăsursa (Ed. Pardès, Puiseaux) semnat cu pseudonim, text pe care, din păcate, nu l-am mai putut găsi nici măcar în biblioteca familiei. Despre această lucrare, Al. Paleologu spunea că ar fi o reluare a Daciei preistoricesursa, a lui Ovid Densușianu, „carte pasionantă pe care, dacă o citești fără o pregătire prealabilă, poți să te smintești”.
Din 1990, multe din studiile și eseurile lui V. Lovinescu, încredințate nouă spre publicare, și-au găsit locul în diverse reviste ieșene: Timpul („Legenda lui Ștefan cel Mare și Sfânt”), Cronica („Beatrice”), Dacia literară („Mitulglosar sfâșiat”), Echidistanțe („Orbi și orbeți”, „Voievodul Ascuns”), Analele de Filosofie ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași („Metafizica gestului”). Tot la Iași, Editura Institutul European publică două volume, unul în 1992 (Monarhul ascuns. Permanență și ocultare), altul în 1993 (Incantația sângelui. Câteva elemente esoterice din iconografia și literatura cultăsursa). Cartea Românească tipărește un nou volum intitulat Interpretarea ezoterică a unor basme și balade populare românești, text nefinisat de autor, dar, din păcate, și neîngrijit de editori, ceea ce face ca sub aspect formal acesta să sufere considerabil.
Nu știm încă în ce sertare sunt adăpostite celelalte manuscrise ale lui V. Lovinescu, unele fiind anunțate în aparițiile de până acum. Se pare că
10 (13)multe dintre ele au fost încredințate „prietenilor”, care ezită, din rațiuni oculte, să le înfățișeze publicului. Unul dintre aceștia argumenta chiar inoportunitatea publicării textelor fălticineanului, pentru a anticipa eventualele preluări vicioase (!)*. În ce ne privește, considerăm că fidelitatea față de autor s-ar dovedi reală, dacă apropiații lui V. Lovinescu ar consimți să ajute, după măsură, la editarea tuturor scrierilor sale, lăsându-le cititorilor plăcerea de a judeca seriozitatea sau oportunitatea acestora.
Rămân, așadar, în lipsa altor semnale, materialele risipite prin diferite reviste, inclusiv cele franțuzești, încă de prin anii '30, corespondența cu Guénon, încredințată spre păstrare unui „binevoitor”, câteva crochiuri de text improvizate... și, cine știe?
Vasile Lovinescu și „instinctul metamorfozei”
„Aproape toate cugetele filosofice au groază de mister, și toate sfârșesc prin a se folosi de el. Și-l însușesc într-o atât de largă măsură încât, atunci când vor în chip limpede să ocolească un anumit mister, nu o pot face decât cu primejdia de a da peste mai multe”. Cu aceste vorbe din tinerețe (vârsta proiecțiilor curajoase), Constantin Noica (Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou”sursa, Bucovina, I.E. Toroutiu, București, 1940, p. 125) reamintea o lecție mai veche, știută de la teologii și filosofii evului de mijloc: nu poți „supune” misterul decât asumându-l, abandonându-i-te necondiționat. Numai așa, „teroarea” lui nu deprimă și nici nu îndepărtează fatal de la țintă. Ocolul voit, circumscrierea asiduă, e așezare în pericol, ispită și moarte. Eschivându-te unui mister, te eschivezi și soluției lui absurde, acceptând bucuros să convertești neînțelesurile în altele „și mai mari”, ori să adaugi ceva mulțimii chestiunilor insolubile. „Dar cine poate rezista la seducțiilesursa, la făgăduințele primejdiei?” – se întreba V. Lovinescu.
11 (14)Supoziția de căpătâi a hermeneutului nostru este aceea că nu se poate contesta aspectul nocturn al lucrărilor spiritului, cum nu se poate contesta alternanța zilei și a nopții. Pentru a oferi un adaos de claritate acestei idei, chiar la prima sa carte preludează hagialâcurile „Crailor” cu câteva considerații generale asupra scrierilor „codificate”. De la epopeea lui Ghilgameș, poemele homerice, operele tragedienilor greci, până la Goethe, Shakespeare și Dostoievski, trecând prin Vergilius, romanele Graalului, prin opera lui Dante și a „Fedeli-lor d'Amoreglosartrad.” avem – crede el – urme ale unei tradiții simbolice, esoterice, disimulate în forme literare, ce se cer „lecturate” în sensul lor genuin.
Conform cărei noimeglosar doar puțini sunt cei aleși să reactualizeze principiile sacre ale ordinii cosmice? Și, mai mult, de ce acestea sunt perpetuate discret, la adăpostul ochilor „profani”, doar în cercul închis al unor societăți inițiatice? Răspunsul la aceste întrebări – ca, de altfel, și la altele – este găsit de Guénon, în Le Saint-Graal: „Chiar și un profan poate fi alessursa pentru exteriorizare de date esoterice și să servească de purtător de cuvânt al unei organizații inițiatice, care l-a ales numai pentru calitățile lui de poet sau de scriitor, ori pentru vreo altă rațiune contingentă, călăuzindu-l mereu, chiar fără ca el să-și dea seama...” (s.n. P.B.).
Am putea ghici și în literatura noastră exponenții fericiți ai unei atari investituri? Acele „suflete de lebădă”, prin zborul cărora se înfrânge treptat inerția materialității și se scrutează curajos fulgurațiile adevărului? Se pare că da, de vreme ce multe sunt scrierile cu tâlc, în care autorii își deschid galerii subterane, viclean întocmite, accesibile doar celor pregătiți să-și asume consecințele riscului de a le străbate. Astfel de nadă ne întinde Eminescu (vezi Incantația sângelui), cutie de rezonanță a unor mesaje străvechi, dar și – pe un alt plan – Negruzzi, Stamate, Alecsandri, scriitorii din grupul lui Asachi, Creangă (vezi Creangă și Creanga de aur), mai târziu Hogaș, Sadoveanu, Blaga, Labiș, divulgându-și pe rând nostalgia pentru Curtea-Veche, cea a marilor mistere. O figură aparte face Mateiu Caragialesursa, omul cu „obrăzar” histrionic, deconspirat în Al patrulea hagialâc, personajul straniu și pitoresc al începutului de veac bucureștean, pe care V. Lovinescu îl ia ca pretext al incursiunilor sale exegetice de început.
12 (15)Avem însă scriitori care, deși cochetează cu misterul, nu aleg întotdeauna și mijloacele optime pentru a-l cerceta (este cazul lui Arghezi sau al lui I. Barbu), după cum alții îl recuză total (Caragiale, de pildă), ori îl exploatează insidios, în scenarii comerciale, cu gust îndoielnic. Le-ar lipsi acestora – crede V. Lovinescu – acel „instinct al metamorfozei”, care să-i așeze într-un raport viu, organic, față de obiectul meditației lor. Absența incumbă în plus neputința de a asuma ontologic misterul, de a-i adulmeca, transfigurat, vecinătatea.
Fără a cădea într-o misteriologie ieftină – abandon al spiritelor debile de logică – V. Lovinescu dovedește că această idee, departe de a solicita un patetic delir trăirist, este forjată pe concepte ale rațiunii. Fiind ontologic, misterul se țese neapărat și în planul intelectului, trebuind studiat ca atare, „și nu descifrat ca o șaradă sau ca un rebus, ci după toate regulile rigorii logice...” (Al patrulea hagialâc, p. 11). Nu în același fel izbutise și Blagasursa să-l reabiliteze, investindu-l cu interes logic, filosofic și epistemic? Spre deosebire de acesta, V. Lovinescu îi află justificare și din perspectiva unei gnoze oculte, dublată de o soteriologieglosar inițiatică. „Organicitatea misterului” rezidă dintr-aceea că nici un lucru nu-și găsește rațiune în el însuși, ci este proiecția infinit mutilată a unui plan cauzal superior, principial, pe care-l prelungește existențial în lumea devenirii.
Misterul, lasă a se înțelege V. Lovinescu, nu se înfățișează nemijlocit, în forme pure, ci indirect – ca mit și simbol. Din păcate, omul de azi a rupt legăturile cu Cerul, trăind în absența transcendenței. „Vrăjmașul nostru de căpetenie este apatia mentală, cenușa formată de cadavrele noțiunilor sedimentate de secole. Straturile lor au înăbușit în omul modern Amintirea, Anamnesis-ul, Dorul, Nostalgia obârșiilor...” (Creangă și Creanga de Aur, p. 5). Secretul „băsmuirii” s-a pierdut, la rându-i, odată cu acele științe tradiționale, decupate la origini dintr-un cod sacru, celest. Situați în antecamera neantului, spre sfârșitul unui ciclu decadent, rătăcim fără busolă, grăbindu-ne inconștient căderea. Dintr-un elan distructiv gratuit, preschimbăm ordinea eternă a valorilor absolute cu arbitrariul capriciilor de moment. Totul se surpă sub ochii noștri, nemairămânându-ne
13 (16)decât nostalgia, „Erosul depărtărilorsursa” – gest metafizic total – în măsură să abată axul lumii în sens ascendent, regentat cu înțelepciune de zeul bun... Sunt aceste motive omniprezente în discursul lovinescian, calchiind, în fapt, Critica lumii modernesursa a lui Guénon, ce exaltă copios metafora cu iz catastrofic, anunțând apocalipsa finală și proximitatea unei noi judecăți.
Cât privește sensibilitatea mitică, aceasta s-a tocit considerabil. Mitul însuși devine „fabulă”, poveste neverosimilă, prohibită de vreun sens înalt. Studierea lui izolată, literală, superstițioasă, „aduce după sine ofilirea universuluisursa” (v. Adnotări despre mit). A-i tăia rădăcinile stelare înseamnă a-l accepta în forme-substitut, negociate după exigențele pieții. Or, la origine era o epifanie, „o dezvăluire prin enigmă, prin care se strângeasursa convergent roua cerului în fundul unei cupe, reprezentând partea superioară dintr-o clepsidră, de unde se distribuia divergent, în lumea sublunarăglosar”. Adecvat lumii noastre, el este „sfâșiat” de timp, spațiu, mișcare..., astfel încât cel doritor să-i refacă unitatea prototipală va trebui să-l „sensibilizeze” discret, în aceeași măsură în care aderă la el cu entuziasm. Nu există decât o singură cale spre mit; „metamorfoza pelerinului pe măsura ascensiunii salesursa, când fiecare bătaie de aripi face să crească zece aripi noi”.
Nu puține sunt locurile în care V. Lovinescu argumentează caracterul de știință „exactă” al simbologiei. Departe de a fi nevoită să-și dispute „legitimitatea”, ea se motivează de factotrad., prin arhitectura nomologică internă, prin exigențele predării (învățării) și metodele prescrise. Pentru hermeneutul fălticinean, ea se arată chiar „mai riguroasă decât celelalte științe, pentru că procede din principii axiomatice imuabile, vechi de când lumea” (Al patrulea hagialâc, p. 10). Este dificil însă a fixa „natura” simbolurilor, aceste „flori ale Abisului” – cum le numește autorul – pentru că adeseori sensul lor ne scapă. Opțiunea lui se oprește asupra unei formule goetheene: „Tot ce este trecător este numai simbol” (Alles Vergänglichenvers. / Ist nur ein Gleichnis), înțelegându-se aici prin „trecător” ceea ce nu dispune de rațiune suficientă pentru a se justifica prin sine. Definiția nu
14 (17)este defel peiorativă, marcând, în fapt, diferența dintre Principiu și manifestarea sa într-un spectru de dispersie coextins creației. O „traducere” fidelă a acestei idei este înfățișată în primul volum, cel din 1981, când admitea sentențios că „orice nu este cauză este ireversibil simbol, pentru că este efect” (p. 12). Cauza este una – Dumnezeu –, simbolul se dezvăluie plural, ca ecou al Cuvântului sacru, diseminat în lumea creată. În fapt, simpatia lui V. Lovinescu pentru această concepție vădește o afinitate certă cu teoriile romantismului apusean, ori cu simbolismul unui Böhme („orice exterioritate este numai un simbolsursa”), iterat în forme asemănătoare până mult mai târziu.
În acest punct se înfiripă cu mai multă claritate programul hermeneutic personal, centrat pe ideea „trăirii” simbolurilor. „A trăi simbolic lumea înseamnă a o recunoaște ca oglindire analogică, adesea în sens invers, a unui plan superior. De aceea, lucrurile cele mai mici în lumea noastră simbolizează lucruri cu atât mai mari din lumea imediat superioară, dar cu atât mai greu de interpretat” (Incantația sângelui, p. 38). Există – crede V. Lovinescu – un soi de corespondență tainică între cerul fix al arhetipurilor stelare și refracția lor în lumea noastră, corespondență sesizabilă doar în condițiile unei intuiții intelectuale deosebite și a unei vocații prealabile.
Legea analogiei în sens inversglosar, capitală în înțelegerea simbolurilor, exclude însă juxtapunerile superficiale sau liniare, ce se oferă ostentativ privirii. Adevăratele simboluri sunt provocatoare; ele pot trece neobservate dacă nu posezi un „ochi de linx”, care să penetreze pereții groși ai aparenței. Mânuirea acestei legi poate da „cheia” oricărei interpretări, fiind chiar „arta artelor” pentru cel priceput (v. Monarhul ascuns, p. 77). Ca o strategie complementară, „schematizarea simbolurilor”, metodă tipic hermetistă, îngăduie hermeneutului „geometrizarea” și „spațializarea” anumitor semnificații, astfel încât acestea, reduse la figuri esențializate, de o simplitate absolută, să deconspire țesătura intimă a motivului investigat.
Fidel unui proiect „organicist”, V. Lovinescu socoate că nu este suficient să înțelegi sensul simbolurilor, ci trebuie în plus „să le încarnezi”, să găsești în tine acel „principiu de sesizabilitate”, despre care vorbea Böhme (acel „Theosophus teutonicusglosarsursa” – cum îl numea Hegel). Tocmai aici s-ar putea repera deosebirea dintre Filosofie și Inițiere. Prima înaintează geometric, prin artificii abstracte, disecând cadavrele noțiunilor
15 (18)puse în formol, cealaltă însă progresează organic, entuziast, prin metamorfoză. Îmbăindu-se în idei preconcepute, savanții și erudiții „n-au puerilitatea necesară marilor dezvăluiri. Nu alunecă în acel infantilism unde totul este minunesursa” (Mitul sfâșiat). Misterul învăluit de mit nu se rezolvă prin silogism și nici prin calcule reci; el presupune, dimpotrivă, adeziune și transfigurare, de-a lungul unui periplu sinuos, inițiatic.
V. Lovinescu se alătură, în fapt, exigențelor unei hermeneutici totale, inspirată de scrierile lui Schleiermacher, Dilthey, Rudolf Otto, cu care simpatizează și Guénon, Ricoeur sau Mircea Eliade. Odată ajunși aici, s-ar cuveni limpezită maniera în care Omul din Fălticeni se raportează la scrierile celui din urmă. Dincolo de afinitățile teoretice generale, există o distanță incomprimabilă, pe care ne-o explică însuși autorul, în volumul de față (v. cap. Mit și uimire).
Neținând seamă de rădăcinile divine ale mituluisursa, profesorul din Chicago îl rupe de unitatea sa principială și, implicit, de fondul său metafizic originar. În lipsa acestuia, „mitologia este un haos de puerilități, un muzeu de superstiții, o magazie de recuzite”. Mitul nu poate fi arhetipal în sens absolut, căci este doar instanță derivată, adevăr revelat, efect și nu cauză, un „adevăr secund” – cum ar spune Coomaraswamisursa. Reducând valoarea apodictică a mitului doar la confirmarea prin ritualuri, scăpăm din vedere tocmai esențialitatea lui, care îl face a fi o replică a absolutului. În felul acesta, Eliade amputează mitului verticalitatea solară, pentru a-l înnoda spațial și temporal de lumea prototipurilor terestre.
Ce i s-ar mai putea reproșa lui Eliade? Poate faptul de a nu fi reușit să convingă de „senzația angajării”, eșuând prea lesne în livresc și erudiție, de a nu se fi dovedit și altceva decât un „mare cărturar”. De aceea, pe lângă scrierile lui Guénon și Coomaraswami, care au studiat mitul in divinisglosartrad., opera lui Eliade este recomandată doar ca „instrument de lucru pentru staza lui proliferantă”. Iată, așadar, imputându-i-se acestuia tocmai imposibilitatea de a se transpune funciar obiectului analizat. Dar câți mai pot astăzi miza pe ingenuitate?
16 (19)În Interpretarea ezoterică a unor basme și balade populare românești, V. Lovinescu explică și în ce anume constă superioritatea decisivă a mitului asupra filosofiei. Spre deosebire de aceasta, mitul „nu explică inexplicabilul, ci îl semnifică” (p. 17). Tâlcul lui și capacitatea de a fi reprezentativ cresc odată cu distanța dintre „polul esențial și cel substanțial al mitului, dintre rădăcinile lui ascunse și haina trivială”. În felul acesta, mitul deconspiră o arhitectură concentrică, formată din mai multe straturi succesive, circumscrise unui nucleu central. Fiecare din aceste straturi exprimă adevărul adaptat unui anumit nivel de realitate, protejând treptat intrarea în incinta sacră, în paraclisul Cetății care adăpostește Marele Adevăr. Învelișul exterior, etalat vederii, este și cel mai înșelător, corespunzând în practica exegetică sensului literal, „în care își rup dinții majoritatea cercetătorilor”.
V. Lovinescu reia prin intermediul lui Guénon teoria celor patru sensuri ale textuluisursa, dar nu trimite la sursele patristice și scolastice îndepărtate, ci la Dante, evocat în multe din scrierile Magistrului său (vezi, de pildă, L'Esoterisme de Dante, Ch. Bosse, Paris, 1925). Am avea, așadar, pe lângă coaja de suprafață, a sensului literal, o altă incintă, mai adâncă, prezervând un sens filosofico-teologic; treapta a treia corespunde sensului politic și social, pentru ca în proximitatea miezului să putem dibui un al patrulea sens inițiatic, metafizic în esența sa, numit și esoteric. Chiar și etimologic, precizează V. Lovinescu, termenul desemnează ceea ce este interiortrad., miezul oricărui lucru, inerent structurii universului (Al patrulea hagialâc, p. 11).
Nu există vreun sens inițiatic care să nu-și divulge această structură concentrică. La dimensiunile unei întregi opere însă, fiecare din scrieri este o etapă necesară de tatonare a drumului spre centru. În cazul lui Creangă, de pildă, Amintirile duc la Basme și basmele acolo unde se pot aproxima soluțiile. Truda insului care tălmăcește un text trebuie să dea, în cele din urmă, după expresia lui Coomaraswami – „cea mai înaltă aproximație a adevăruluisursa, ce poate fi tradusă prin cuvinte”. De aceea, crede V. Lovinescu, „mitul trebuie prins prin învăluire spiralăsursa, iar ambiguitatea sa supralicitată printr-o ambiguitate și mai mare” (Adnotări
17 (20)despre mit). Spiritele translucide s-ar putea întreba dacă nu cumva această „căsătorie din dragoste cu ambiguitatea”, evocată de autor, compromite pretenția de științificitate anunțată la începutul demersului său, încuviințând planul unei hermeneutici labile, fără criteriu. Răspunsul este dat acolo unde se previne asupra statutului paradoxal al simbologiei, străin de mentalitatea comună, prin care se acceptă conivența dintre știință și mister (Al patrulea hagialâc, p. 12). Nu este aceasta metoda cea mai ingenioasă de a recupera obscuritatea din excesele „obscurantiste”?
Nici aici V. Lovinescu nu se găsește pe un teren absolut virgin. Estetica simbolistă medievală, inspirată de scrierile lui Clement Alexandrinul, Origene, Augustin, John Scotus Eriugena, ventilase cu sârg doctrina „doctei obscurități”sursa. Conform acesteia, prezența într-un text a semnelor obscure (signa obscura) este de bun augur, fiind dovezi certe ale prezenței unui sens superior, spiritual. Dumnezeu însuși îl ocultează, dorind prin aceasta să ne pună la încercare. Inteligibilitatea imediată este înșelătoare, căci textul pe deplin închegat trebuie să întindă capcane*. Și nu există mai mare plăcere decât să te pierzi, evitându-le.
Condiția interpretului este cea a pelerinului, plecat în căutarea Graalului, ascuns la Curtea-Veche a Tradiției Primordiale. Dar cum poate fi aceasta accesibilă, de vreme ce inelele concentrice, ridicând obstacole, par a anihila orice elan, făcând-o aparent impenetrabilă? Plecând în hagialâc – ne sugerează V. Lovinescu. Apropierea de Curtea-Veche se face „prin galeriile circulare, concentrice, invizibile ale Labirintuluiglosar” (Al patrulea hagialâc, p. 65). Itinerariul unui hagialâc este el însuși labirintic,
18 (21)apropierea de țintă făcându-se prin „învăluire spirală”, „mergând în horă centripetă”, și nicidecum prin asalt forțat, escaladare sau efracție.
Pelerinajul nu este altceva decât „călătorie catartică în lume”, „însumare de tribulațiuni”, „trecere instantanee la limită, care singură dă sens drumului făcut”. Finalitatea oricărui hagialâc este regăsirea unității pierdute, popasul extatic în centrul de echilibru al lumii. Este motivul principal al literaturii inițiatice, descriind încercările de metamorfozare lăuntrică ale celor hotărâți să înfrunte limita. Cum să înțelegem altfel coborârea zeiței Iștar în Infernsursa, vămile plătite de Ghilgameș, pornit în căutarea nemuririi, călătoriile lui Ulysse și Enea, obsesiile Cavalerilor Templieri, periplul lui Dante prin cele trei lumi, literatura Graalului, ritualurile alchimiștilor medievali, demonstrațiile kabbaliste, manifestele rosacruciene, simbolistica franc-masonică a „despuierii” ori textele inițiatice ale lui Guénon? Nu este suficient să ai calea – crede fălticineanul – trebuie să posezi și Creanga de Aur („talismanul, legitimația pe care o arăți lui Charonglosarsursa” la fiecare trecere, „gajul de Înviere și Nemurire”), dar și firul Ariadneiglosar, simboluri complementare (Creangă și Creanga de Aur, p. 19-21).
Hagialâcul este o cruciadă interioară, deplasarea centrului de gravitate al conștiinței spre Ierusalimulglosar din inima fiecăruia, „văduvă” fiind de mângâierea unității. „Văduvia” este condiția inițiatului, a celui pornit să realizeze sinteza desăvârșirii; este și condiția omului de azi, pribeag și nostalgic, tânjind să-și refacă paradisul pierdut. De altfel, tot ceea ce nu-și are rațiune în sine „văduvește”, până la reîntâlnirea cu temeiul râvnit, anihilându-se dureroasa „sfâșiere” în dualitate. Mântuirea nu se obține gratuit; coborârea în Infern, purificarea prin foc, calea Golgotei, Crucificarea, Învierile și Morțile succesive sunt tot atâtea probe ale drumului circumvolutiv, ocolit, spre țintă.
Care este raportul între hermetismglosar și metafizică? V. Lovinescu este de părere că distincțiile trebuie menținute cu fermitate, pentru a evita marja de indeterminare semantică, primejdioasă într-o investiție pusă sub semnul logicului. Hermetismul este o disciplină cosmologică, studiind
19 (22)feluritele ipostaze ale dualității, pe când unitatea este obiectul predilect al metafizicii. „... Și cum dualitatea își are originea în unitate, tot așa științele cosmologice, hermetice, își au izvorul în metafizică, cu titlul de aplicații secundare pentru studiul lumii, așa cum este în ea însăși, nu în principialitatea ei” (s.n. P.B.) (Al patrulea hagialâc, p. 32). Puse sub semnul lui Hermes – mesagerul și interpretul zeilor, intermediar între lumea de sus și cea a oamenilor –, hermetismul și hermeneutica descriu alchimia faptelor de conștiință, travestind sub masca simbolurilor experiența vitală a metamorfozei.
Revendicându-se de la metafizică doar cu titlul de „practici” sau „experiențe semnificante”, cu caracter derivat, cele două discipline se găsesc totuși într-un raport inegal față de matca ideatică din care decurg. Dacă hermeneutica poate fi și filosofică, vizând comprehensiunea straturilor de adâncime ale textelor de această factură, hermetismul, în schimb, nu oferă întotdeauna suficientă motivație metafizică, expunându-se periculos teosofismelor sau spiritismelor ieftine, care tind să comercializeze misterul în forme surogat, dar rentabile. La rândul ei, hermeneutica discursului esoteric, în care metafora și simbolul iau locul conceptelor, este întâmpinată cu destulă rezervă de filosofi, în timp ce hermetiștii, evocând atuul unei pretinse „inițieri”, îi privesc pe aceștia condescendent, ventilând orgolii suprematiste. Același atu este exploatat și în descrierea anumitor scenarii „secrete”, despre care pot mărturisi doar „aleșii”, suspectate însă de nerealism și futilitate de către „profani”.
Chiar V. Lovinescu este convins că „simbolismul inițiatic se țese pe realități geografice riguroase” (Interpretarea ezoterică..., p. 117). Acest subterfugiu metodologic îi îngăduie să refacă „istorii” ale unor timpuri apuse, evenimente situate „sub pecetea tainei”, toate circumscrise unui spațiu determinat și așezămintelor politice lumești. Ostil însă capriciilor scientiste, argumentele probatoare nu țin – crede el – de domeniul „superficial”, „pozitiv”, ci de cel „negativ” și „nocturn”, regentat de o instanță non-umană, actualmente „retrasă”, care le încredințează „adepților” prin revelație. Astfel de „mesaje” sacre, străvechi, iau forma miturilor și basmelor populare, despre care s-a crezut că sunt creații ale ethosului colectiv, ele disimulând în fapt principiile unei ordini dictate de voința divină. Istoria vizibilă este dublată de o alta, nevăzută, în care subiecții implicați își joacă fiecare un „rol” secund, și fiecare își poartă
20 (23)masca („obrăzarul”). Însuși Monarhul se ascunde, vestind în rare ocazii „imanența” transcendentului în lume (Monarhul ascuns, p. 88).
Sunt suficiente aceste argumente pentru a dovedi plauzibilitatea unei corespondențe efective între Unu și Multiplu, Cer și Pământ, Dumnezeu și Om? V. Lovinescu pune în lucru Știința simbolurilor, încrezându-se absolut în făgăduințele ei, apreciind-o în măsură să înnoade începutul și sfârșitul, materia și spiritul, viața și moartea, într-o alternanță perpetuă. În acest fel, supunându-ne curgerii, săvârșim – inconștient, uneori – gestul metafizic total, înțeles ca Nostalgie și Transfigurare.
Nu putem încheia fără a evalua, fie și în puține cuvinte, importanța operei lui V. Lovinescu. Cei care l-au citit cu atenție vor fi ajuns la concluzia că avem de-a face cu o aplicare măiestrită a ideilor lui Guénon la studiul unor motive populare românești. Însuși autorul nu ezită să o recunoască în multe rânduri. În ce proporție această adaptare s-a dovedit optimă este greu de spus, mai ales astăzi, când concepția Magistrului său este supusă unor critici acerbe. (I se reproșează îndeosebi miza excesivă acordată imaginației – care l-a dus la construirea unor scenarii fictive, cu neputință de probat, dar socotite de el „inspirate”; critica valorilor occidentale și prejudecata de a considera că revirimentul lor se poate face doar prin împrumuturi asiatice; „vâna” spenglerianăsursa prea evidentă; tonul profetic și orgoliul „inițiatic” ostentativ afișat.)
Spre deosebire de Guénon, care a ezitat să se apropie de mit, V. Lovinescu reușește să redea acestuia demnitatea unei creații nu doar arhetipale, dar și cerești. În plus, pentru cei interesați să-l „adulmece”, oferă „Creanga de aur” și firul miraculos al Ariadnei, cu ajutorul cărora se poate porni hotărât în căutarea vânatului sacru. Toate acestea sunt suficiente motive spre a-l recomanda spre lectură, convinși că arcanele textelor sale vor stârni celor curajoși atât gustul periplurilor neconvenționale, cât și al tainicei metamorfoze. Acest al șaptelea volum adaugă încă un cerc incintei semețe inaugurate acum doisprezece ani. Să nădăjduim că vămile ei vor fi străbătute de cât mai mulți.
Petru BEJAN
21 (24)Notă: Mai toate exercițiile hermeneutice ale lui V. Lovinescu se înscriu aceluiași scenariu argumentativ, astfel încât ele vin în întâmpinarea unor idei reiterate frecvent; materialul investigat este însă totdeauna altul. Fiecare text este un argument în plus la programul anticipat încă de la prima lucrare. Am spune că restul sunt lungi ocoluri, perifraze în jurul unui pol nevăzut. De aceea, cititorii vor întâlni pe alocuri pasaje sau idei „împrumutate” altor lucrări, ori fragmente adaptate sub aspect formal. Poate dacă ar fi avut timp, autorul ar fi pus mai multă ordine. În fapt, nu ne dovedește, o dată în plus, că nu prin asalt forțat se cucerește „Cetatea”, ci prin lungi și istovitoare învăluiri, „mergând în horă centripetă”?
