Adnotări despre mit — Mitul sfâșiat

22 (25)

Adnotări despre mit

«Douter de tout ou tout croire^sursa, ce sont deux solutions également commodes, qui, l'une et l'autre, nous dispensent de réfléchir.»^*

(Henri Poincaré)

A medita asupra mitului ^glosar înseamnă să faci o căsătorie din dragoste cu ambiguitatea. Prin natura sa, mitul este echivoc, pentru că stă între două lumi, pe care le unește, despărțindu-le. Nu poți să-l strângi posesiv în brațe, pentru că fuge ca Fata Morgana ^glosar; dar cine a prins din urmă o nălucă de gleznă? Cum să te încumeți să vorbești despre el, când «muthos» vine de la rădăcina^trad. mu, de unde mutus^trad. și verbul muein^trad., a închide gura, a tace, a închide ochii? Chiar fața lui, întoarsă spre lumea sublunară ^glosar, este un obrăzar nedescifrabil: este mai temerar a-l da la o parte, decât gestul cutezătorului care înfruntă moartea, ridicând vălul Sultanei Validè ^glosar ^trad.. Ce s-ar mai putea spune despre cealaltă față îndreptată spre cerul stelelor fixe? Încercarea de a ajunge la ea prin escaladare sau prin efracție este tot atât de vană, ca și catapultarea unui astronaut pe lună, fără mijloacele de protecție necesare. Nu este decât o singură cale spre mit; metamorfoza pelerinului pe măsura ascensiunii, când fiecare batere din aripi face să crească zece aripi noi.

23 (26)

Cuminte ar fi să cercetezi mitul când aromește în soarele de amiază, la ora «când Marele Pan ^glosar doarme^sursa», nu în staza lui virulentă și fulgurantă, când, între cer și pământ, face și desface lumile, distribuie viața și moartea, tortura și extazul, uimind chiar pe zeii nemuritori; dar cum poți rezista la seducțiile, la făgăduințele primejdiei?

Mitul are două fețe. Cine-și închipuie că a circumscris una din ele își dă îndată seama că miezul ei s-a scurs în cealaltă față. Mitul trebuie prins prin învăluire spirală, iar ambiguitatea sa suprasolicitată printr-o ambiguitate și mai mare. Sunt anumite subiecte care nu suferă decât o apropiere donjuanească. Nimeni nu a fixat Eternul Feminin ^glosar ^sursa, decât acela care s-a identificat cu un punct inefabil, care este nicăieri și pretutindeni, în jurul căruia veșnica labilitate sfârșește prin a se înfășura. Imuabilul nu este închisoarea mișcării: ea se sleiește în el, fără să-i ajungă zidurile, așa cum nimeni nu a pipăit orizontul.

Vălul Mayei ^glosar se țese pe un sistem de coordonate geometrice. Nicăieri ele nu sunt mai vizibile decât pe fața înstelatului Uranus ^glosar – ne-o arată liniile pure ale constelațiilor. Pe pământ, Geometria sacră ^glosar este năpădită de vegetația haotică, de mărăcinii naturii inferioare, iresponsabilă, lăsată în voia ei, fără frâu. Înțelegi aspirațiile milenariste, care speră că o conflagrație va reda lumii liniile pure, de templu, pe care le-a avut la începuturi. Pe boltă însă mitul geometrizează inefabilul, și acest fapt constituie transcendența, legitimitatea, garanția aur, justificarea față de Apollon Geometrul ^glosar ^sursa, din care procede.

Pe un plan contingent, nu este mai puțin misterioasă ecuația cu mai multe necunoscute a unui mare matematician, mai interesantă prin formulare decât prin rezolvare, care, de cele mai multe ori, este un expediment.

24 (27)

De aceea, mitul se explică prin mit: el este propria lui justificare și finalitate, își ajunge sieși. Reamintim propoziția hegeliană^sursa, care spune că misterul trebuie înțeles ca atare, ca mister. O explicitare din afară este o alienație.

Este foarte greu omului modern, bântuit concomitent de romantism și de cartezianism, să înțeleagă că organicitatea, omogenitatea vieții lumii și geometria sunt solidare, ca doi termeni ai unei perechi de complementare. Se pune întrebarea: cum poți ghici primul fond, schema geometrică, în mișuna naturii fecunde, sub încolăcirile ei nesleite, de râmă care se înmulțește pe măsura segmentării?

Explicația este relativ simplă: încolăcirile, inelele, proliferarea râmei, ca și a șarpelui cosmic, sunt aspectul sensibilizat al unei mase vibratorii bazice, care le «inventează» inepuizabil pentru a le nimici pe măsura creării lor; această masă vibratorie nu poate ființa decât în jurul unor puncte de referință, al unor pârghii fixe. Or, aceste puncte imuabile se află într-un sistem de relații, ținând de geometria de situație. Dionysos și Apollon nu sunt^sursa în realitate despărțibili, nici măcar conceptual, decât ca o ipoteză provizorie de lucru. De aceea, miturile, reductibile la o schemă, însuflețesc totuși, vitalizează lumea, ca niște fulgurații spermatice. Lumea este un Om Mare ^glosar ^sursa – spun doctrinele sapiențiale – iar miturile sunt glandele lui endocrine.

Mitul țese atât de organic lumea, încât studierea lui izolată, literală, superstițioasă, aduce după ea ofilirea universului. Atunci, fabula devine reziduu, cădere radioactivă. Un mit căruia i se taie rădăcinile stelare necrozează domeniul pe care-l regentează. În cenușa lui, apare capul meduzei. Primit sau refuzat, iubit sau hulit, mitul nu-și pierde niciodată realitatea sa obiectivă. Depinde de ce soliciți în el, ca să apară

25 (28)

fie ca Soare spiritual al lumii, fie ca satelit sumbru. Sfinxul ^glosar nu piere niciodată, așa cum își închipuie nebunii. Existența lui este solidară și în același timp antagonistă cu ignoranța și întunericul. Îl găsim la toate împrăștierile divergente de drumuri, ca Păzitor al Pragului ^glosar ^sursa, la poarta oricărei probleme cu N necunoscute. Or, se află în tot universul un singur loc, un singur nod vital, o singură pulsație care să nu fie un punct de interferențe, deci de ambiguități?

Esențialitatea antinomică a mitului îl face nedefinibil; uimirea ^glosar nu se teoretizează. De aceea, trebuie insistat asupra exemplificării, pentru că este singurul mijloc de a comunica cititorului freamătul fabulei. Mai ales exemplificarea constituie un substitut al viziunii primordiale a omului, când o realitate este privită deodată în toate fațetele ei, în simultaneitate, nu în succesiune – ca acum. Pe de altă parte, exemplificarea solicită curiozitatea, deci colaborarea cititorului, consimțământul – dar și contrazicerea lui –, mijloc superlativ pentru a ajunge la adevăr.

Fraza lui Henri Poincaré, citată în motto, e valabilă și în alte domenii decât matematica. Este coroborată cu afirmația lui Mendeleev^sursa, pe care am mai pomenit-o: «mai bine să faci o ipoteză care mai târziu se va dovedi poate inexactă, decât să nu faci nici una». La adevăr se ajunge prin conjecturi, nu prin negație sistematică, nici prin credulitate.

După câteva considerații și reveniri asupra mitului (o revenire nu este repetiție, ci o nouă perspectivă), am relevat o ipoteză puțin cunoscută asupra originii basmului, insuficient explicată prin originea lui exclusiv populară; am încercat o investigație la rădăcinile prelogice și chiar pre-umane ale tragediei; am studiat simbolismul unei icoane, arătând că sub un fard creștin ascunde elemente pre- și extracreștine; am cercetat simbolismul unei peceți și al unei steme, în directă legătură cu mitul lui Dragoș^sursa. Dar un exces de prezentare este oțios; cititorul va culege ce vrea și ce poate din ceea ce i se oferă.

glosar mit — Povestire sacră care spune, prin imagini și întâmplări, un adevăr ce nu se poate rosti direct. Gr. μῦθος înseamnă la Homer „cuvânt, rostire, poveste”; abia de la Platon încoace mythos se desparte de logos, discursul argumentat, și ajunge să desemneze povestirea despre zei și eroi, al cărei adevăr nu se demonstrează, ci se primește. Etimologia savantă a cuvântului e necunoscută. Autorul (p. 25) îl apropie de rădăcina mu-, din care vin lat. mutus, „mut”, și gr. μύειν, „a închide gura, a închide ochii” — rădăcina din care se trag și μύστης și μυστήριον. E o etimologie simbolică, nu filologică, dar îi îngăduie să facă din mit un mod al tăcerii.

Definiția de căpătâi a cărții e a lui Ananda K. Coomaraswamy (Hinduism and Buddhism, 1943, cap. «The Myth»): mitul este „adevărul penultim, a cărui reflectare temporală este orice experiență”, „cea mai apropiată aproximare a adevărului absolut care poate fi spusă în cuvinte”. Mitul e deci un adevăr secund, efect, nu cauză: e mai presus de lume, dar sub Principiu. René Guénon a scris puțin despre mituri, pe care le socotea simboluri „dinamice”, simboluri în mișcare; a lăsat în schimb criteriile de interpretare (p. 62). Lovinescu se desparte cu respect, dar ferm, de Mircea Eliade (Aspecte ale mitului; definiția e citată la p. 43–44): mitul eliadesc, „istorie sacră” petrecută in illo tempore, e privit numai de jos în sus, „amputat de jumătatea lui superioară”; fără temeiul metafizic, „mitologia este un haos de puerilități, un muzeu de superstiții, o magazie de recuzite” (p. 44). Simbolurile pe care Eliade le numește „ale Eternității” sunt pentru autor „ale Perpetuității”: ale indefinitului, nu ale infinitului (p. 45). Din tradiția greacă, autorul reține că Aristotel îl socotea pe „iubitorul de mituri” filosof într-un fel (p. 39). Reține și cuvântul împăratului Iulian, după care tocmai elementul absurd al mitului e cheia lui (p. 39–40).

În cartea aceasta, mitul e „sfâșiat” în sensul cel mai propriu: Adevărul Ultim, coborând în lume, se sfâșie prin Timp, Spațiu și Povestire. Povestirea, „coextensivă Verbului”, nu e un adaos (p. 29). Mitul are două fețe, una spre lume și alta spre cerul stelelor fixe. De aceea nu poate fi prins „decât prin învăluire spirală”, iar ambiguitatea lui trebuie întâmpinată „cu o ambiguitate și mai mare” (p. 25–26). „Mitul se explică prin mit” (p. 27). Lumea e un „Om Mare”, iar miturile sunt „glandele lui endocrine”; un mit tăiat de rădăcinile lui stelare „necrozează domeniul pe care-l regentează” (p. 27). Orice mit autentic are în el un „punct negru”, ca pata oarbă din retină, prin care devine „determinare negativă” (p. 39). Mitul își întoarce „o față neagră spre Brahman și una albă spre lume”, iar ființa care îl însumează devine Harap-Alb (p. 40–41). Ca plan de refracție între Absolut și lume, el face „sistola și diastola inimii lumii”, coagula–solve, catabaza și anabaza zeului (p. 41–42). Mitul nu poate fi „fixat” decât printr-o dublă mișcare noetică, de jos în sus și de sus în jos (p. 43). „Domiciliul” mitului e țesut în vălul Mayei (p. 46), iar miturile sunt prin definiție sacrificiale (p. 47). Testul cel mai sigur al calificării inițiatice e capacitatea cuiva de a „sensibiliza” mitul prin entuziasm, „un zeu în noi”: „mitologia constrânge la probitate” (p. 61–62).

Basmul românesc e pentru autor forma cea mai apropiată de mit. El ar fi exteriorizarea unor „liturghii” de mistere, asemenea celor de la Eleusis: Iana Sânziana, paredra lui Ianus, e răpită și dezrobită, iar totul se încheie în hierogamie (p. 65–67). Ca o liturghie, basmul are invocație, operație și remisiune (p. 67). Formula „A fost odată ca niciodată” e citită ca o conjurare a timpului principial, în simbolism temporal și spațial (p. 67–74), iar încheierea „am încălecat pe o șea” face din șea trepiedul profetic al povestitorului (p. 75). Totul se sprijină pe teza lui Guénon despre folclor ca depozit, încredințat de bunăvoie memoriei colective, al unor tradiții pe cale să se stingă (p. 63–64).

→ glosar: mit

glosar Maya — Puterea prin care Principiul se manifestă: deopotrivă „artă” divină și văl. Sanscr. māyā (माया), pusă de tradiție (și de Coomaraswamy) în legătură cu rădăcina mā-, „a măsura”; etimologia e discutată, dar sensul de „măsură” e cel pe care se sprijină autorul. În Ṛg-Veda, māyā e puterea minunată prin care zeii își iau formele: „Indra, prin māyā-le sale, umblă în multe chipuri” (VI, 47, 18). În Vedanta lui Śaṅkara, ea devine puterea care face ca Unul să pară multiplu, nici reală în sine, nici pur și simplu nimic.

Tradiționaliștii resping traducerea curentă prin „iluzie”, înțeleasă ca nimicnicie. Guénon arată, în expunerile sale asupra Vedantei, că lumea nu e un neant, ci n-are realitate în sine, fiind cu totul atârnată de Principiu. Coomaraswamy formulează lucrul în fraza pe care autorul o citează la p. 46 (Hinduism and Buddhism): „Māyā nu este «iluzie», ci mai degrabă «măsura» și mijloacele esențiale ale manifestării unei lumi de aparențe întemeiate pe cantitate, prin care putem fi iluminați sau rătăciți, pe măsura propriei noastre maturități”. Doctrina hindusă numește actul creator „joc” (līlā; Brahma-sūtra II, 1, 33): Principiul nu creează din nevoie, ci din preaplin, cum se joacă un rege.

Autorul face din Maya „domiciliul” mitului: miturile sunt țesute în vălul ei (p. 46). „Vălul Mayei se țese pe un sistem de coordonate geometrice”, cel mai vizibil în liniile constelațiilor (p. 26). „Cine cunoaște secretul măștii, cunoaște misterul Mayei, deci al lumii”: basmul care se proclamă mincinos e tocmai un asemenea văl, ocrotitor și revelator (p. 29). Perechea primordială creează lumea printr-un joc. Autorul observă că românescul „joc” înseamnă deopotrivă joacă, dans, măsură și ritm, așa că jocul Mayei nu e „nălucire, haos”. Maya stă ex parte substantiae și dispare în contemplarea directă a Supremului (p. 46). Poziția ei e mediană, de refracție: primește fulgerele Principiului și le trimite mai departe în lume ca logoi spermatikoi. Ele se înscriu în văl ca „glife”, devin „constelații” pentru luminile de jos, „horă de mituri, joc de iele în jurul Polului”. De aici o responsabilitate care cutremură: „contemplând miturile în rădăcina lor nemanifestată, domini prin înțelegere și călăuzești jocul Mayei; studiind numai refracția lor, îi faci jocul, mărind potențialul de iluzie a lumii” (p. 46). Refracția e o sfâșiere. Goethe numea culorile „faptele și pătimirile luminii”, iar „spectrele” spectrului solar sunt, pentru autor, o probă etimologică a caracterului iluzoriu al lumii (p. 47). Fragmentarea pe care o produce Maya e ignorantia divisiva (p. 42, 48).

Imaginea Mayei ca horă și joc de iele în jurul Polului e luată din lumea satului românesc (p. 46). La fel dănțuirea circulară prin care, „în vremurile când miturile erau încă vii”, oamenii se integrau „în hora întregului Univers” (p. 58). Masca, „obrăzarul nedescifrabil” al mitului întors spre lume (p. 25), e tot un chip al Mayei.

→ glosar: Maya

glosar Păzitorul Pragului — Ființa înspăimântătoare care stă la trecerea dintre două stări sau lumi și trebuie biruită, sau îmblânzită, de cel ce vrea să treacă. Numele vine din literatura ocultistă a sec. XIX. La Edward Bulwer-Lytton (Zanoni, 1842) e „Locuitorul Pragului” (Dweller of the Threshold). Rudolf Steiner îl preia ca Hüter der Schwelle, titlul uneia dintre dramele sale-mister (1912). Figura însă e veche cât lumea: Sfinxul de la porțile Tebei, Cerber la intrarea Hadesului, Charon la Styx, Gorgona. În India e Kīrtimukha sau Kālamukha, „fața Timpului”, sculptată deasupra ușilor templelor. În China e masca taotie (饕餮) a bronzurilor arhaice.

René Guénon (articolul «Kâla-mukha», în Symboles fondamentaux de la Science sacrée) și Ananda K. Coomaraswamy («Svayamātṛṇṇā: Janua Coeli», în revista lui Eliade, Zalmoxis, II, 1939) au arătat că monstrul de la poartă e chipul înfricoșat al aceleiași puteri care, de dincolo, apare luminoasă. Poarta e „poarta soarelui”, ieșirea din cosmos. Monstrul devorează pe cel necalificat și îl lasă să treacă pe cel care a murit deja față de starea pe care o părăsește. Dante pune la intrarea Infernului inscripția porții, pe Charon și pe Minos. Vergiliu o arată pe Sibila îmblânzindu-l pe Cerber cu o turtă cu miere (Eneida VI, 417–423), pe care autorul o pomenește la p. 173. Glosa scurtă rezumă: „balaurul, Sfinxul, ciuntul basmelor”.

Lovinescu face din Păzitorul Pragului un personaj recurent al cărții, citit de fiecare dată din alt unghi. Sfinxul „nu piere niciodată”. Existența lui e „solidară și în același timp antagonistă cu ignoranța și întunericul”: îl găsim „la toate împrăștierile divergente de drumuri, ca Păzitor al Pragului, la poarta oricărei probleme cu N necunoscute” (p. 28). În Aleodor Împărat, „Jumătate de om, călare pe jumătate de iepure șchiop”, chiar ciuntul glosei scurte, e „un rezumat înfricoșat, grotesc, al tuturor elementelor negative, grevând starea de fire ce trebuie depășită”. Cine îi calcă moșia îi plătește vamă. Trecerea nu o poate face decât „busola intelectuală”: „este nevoie de cap”. Totuși ciuntul îi urează eroului „să vii cu izbândă bună”, căci „Kala-Mukha e o față a lui Brahma” (p. 35–36). Pe fațada casei lui Neculai Istrati, capul de leu de deasupra ușii e păzitorul pragului. Dacă cel ce trece „nu știe să răspundă la întrebarea pe care i-o pune Păzitorul pragului, capul de leu îl sfâșie”: e un Tie-te chinezesc, un Kola-Mukha hindus (p. 133). În prima stemă a lui Mateiu Caragiale, cei doi lambrechini cu formă de balaur, uniți într-un Uroboros, sunt „păzitorul Pragului unui labirint, unui sanctuar unde se ascunde Bourul Sacru”. Păzitorul are „un aspect terific al ființei centrale pe care o păzește”, cu care e de fapt identic, după cuvântul lui Coomaraswamy despre balaur și omorâtorul lui (p. 154). În cimilitura lui Creangă, „budihacea de la groapă” e „acea entitate de temut, indicată în toate esoterismele ca fiind «Păzitorul Pragului»”. Ea are două fețe, „una de rigoare, pentru cei răi, și una de mizericordie, pentru cei buni”. În realitate e „o entitate spirituală transcendentă”, un Bodhisattva (p. 173).

Pragul are și în datina românească greutatea lui. Mortului i se pune în mână bănuțul pentru vamă (p. 173), iar credința în „vămile văzduhului” e larg răspândită. Vama Budihacei, „papa puilor” și „vacă de vacă și doi boi să tacă”, e citită ca aducerea a două forțe ostile în stare de complementaritate (p. 173). Copiii care rostesc cimilitura stau la pârleaz, „adică din prag, cu tot sensul esoteric al acestui cuvânt” (p. 175). Podul Bistriței din anecdota lui Istrati e „o poartă strâmtă”, iar căsuța plăieșului de la poalele muntelui Doamnei, unde ordinea lucrurilor se inversează, e un istm între lumi (p. 123–124).

→ glosar: Păzitorul Pragului

glosar uimirea — Mirarea în fața lumii, privită ca început al cunoașterii. Gr. τὸ θαυμάζειν, de la θαῦμα, „minune, lucru vrednic de privit”. Locurile clasice sunt două. La Platon, Theaitetos 155d: „aceasta e pătimirea filosofului, mirarea; filosofia nu are alt început decât acesta”. La Aristotel, Metafizica A 2, 982b: oamenii au început să filosofeze „din pricina mirării”, iar „iubitorul de mituri (φιλόμυθος) este într-un fel filosof, căci mitul e alcătuit din lucruri care stârnesc mirarea”. Autorul citează ambele locuri (p. 39), pe cel platonician într-o formă liberă („în mirare stă adevărul”), și trage concluzia că „un mitofob este și un sofiofob”.

În sensul tradițional, mirarea nu e o emoție, ci o „pătimire” a adevărului. Aristotel spunea, într-un fragment transmis de Synesios, că inițiații nu trebuie „să învețe ceva, ci să pătimească”. Autorul îl pomenește la p. 58: în Mistere „nu se învăța, ci se «pătimea» Adevărul”. Fiindcă mirarea e mută, ea ține de calea negativă: Lovinescu socotește mitologia o ramură a disciplinei advaita, a non-dualității, numită în Occident „teologie negativă”, care se apropie de Principiu prin „nu, nu” (neti, neti, Bṛhadāraṇyaka Upaniṣad II, 3, 6) (p. 39–40). Mirarea mai e un „fior” care cuprinde și trupul, timor panicus; vine în minte versul din Faust II al lui Goethe, după care „fiorul e partea cea mai bună a omului”, pe care autorul nu-l citează.

În cartea de față, uimirea e sufletul mitului: „uimirea este viața Mitului, Śakti a lui” (p. 39). Autorul deosebește trei mirări: aceea că un lucru e altfel decât credeai, aceea în fața frumuseții și o formă superioară, când descoperi că ești „o parte din cosmos” și te apropii de „indistincțiunea originară prin care Multiplicitatea este cuprinsă în Unitate” (p. 38–39). Uimirea „nu se teoretizează”, de aceea autorul preferă exemplul definiției (p. 28). O uimire făcută demonstrativă „devine monedă calpă, cenușă” (p. 38). Mirarea e mută, iar muțenia e o privațiune; mirarea e deci și ea o determinare negativă (p. 40). Ea animă ecuația pe care autorul o repetă ca pe o formulă de dhikr: simbol–mit–uimire (p. 40, 79–80), mit–uimire–sacrificiu (p. 52, 55). Mirarea mișcă trecerea prin punctul de interferență al sinusoidei, unde viața devine moarte și moartea viață. Ea „precedă Lumea, după cum Cunoașterea precedă polarizarea în Cunoscut și Cunoscător”; to thaumazein e termenul terț dintre Subiect și Obiect, „zgomotul de fond al întregului Univers” (p. 57–58). Religiile, cu scurtările lor dogmatice, „au alungat mireasma mirării din lume” (p. 60). Aleodor însumat e „un Rege-Mag, stăpânul Uimirii” (p. 37).

Mirarea e totodată o stare a copilăriei. Autorul își mărturisește „copilăria normală, adică fabuloasă”, cu basmele ei de aur, de argint și apoi noaptea (p. 62). Cere interpretului „puerilitatea necesară marilor dezvăluiri”, „acel infantilism unde totul este minune” (p. 37). În doina „U-iu-iu! Picior de rac”, cele șapte fete-stele pribege nu-și găsesc pe pământ alt popas decât „mirarea copilului și atenția concentrată a Contemplativului” (p. 126). Tot de aceea frământările de limbă ale copiilor păstrează, după autor, ultimele „pâlpâiri de paradis” (p. 178).

→ glosar: uimirea