Mitul sfâșiat
«Mitulglosar este Adevărul penultimsursa» – spune Ananda Coomaraswamy; altfel spus, este Adevărul Ultim în staza sa sacrificială, creând dimensiunile conceptuale ale Devenirii, apoi însuflețindu-le printr-un circuit sanguin, izvorât dintr-o rană veșnic deschisă. Orice trăire e precedată de o rostire in divinisglosartrad.: în lumea noastră se sfâșie prin Timp, Spațiu și Povestire. Ultima nu e un aspect secundar al Devenirii, pentru că este coextensivă Verbului, per quem omnia facta sunttrad.. Povestitorul trebuie să aibă dubla conștiință a Tăcerii Ultime și a Apei Sâmbeteiglosar, care curge din Tăcere într-un circuit aparent imobil. De aici, aspectul ambiguu, năzdrăvan, al unui autentic băsmuitor, încălecat pe șeaua lui oraculară.
Basmul se proclamă pe sine însuși mincinos. Aplicând deci legea analogiei în sens inversglosar, adevărul lui metafizic e demonstrat riguros. Când o minciună e deliberată, totdeauna se dovedește a fi un văl și toată lumea înghite momeala. Astfel sunt salvgardate epifania Adevărului și masca lui ocrotitoare și revelatoare. Cine cunoaște secretul măștii, cunoaște misterul Mayeiglosar, deci al lumii... Povestitorul, Oficiantulglosar, își instilează tainele în episoadele cele mai incredibile în sensul unui ospăț de nemurire, ciolanele sunt aruncate în tenebrele exterioaresursa, câinilor și cerșetorilor. Cvintesențele, fum frumos mirositor, se înalță inefabil, până la adierile Persefoneiglosar. Vergiliu rezumă într-un vers suveran realizarea inițiatică; trebuie «regradere ad Aurassursa», «să urci din nou la
27 (30)sufluri», la boare, Sarva-Pranaglosartrad., dumbrăvile de Diamant ale constelațiilor.
Conținutul narativ și noțional al basmului este o piatră de poticniresursa, dar și piatră de altar, ca aceea pe care a dormit Iacob o noapte, treaptă de jos a unei Scări care, sus, se înnoadă în Ființă. E făgașul căilor cvintesenței, de-a lungul căruia purecele se aruncă în slava cerului, liman esențialmente calitativ în întinderea cantitativă. Cele 99 de oca de fier se transformăsursa în 99 de aripi, sus de culoare vineție, jos cu irizările curcubeului. Povestea aduce Vârsta de Aurglosar dar, pentru aceasta, trebuie ca mânuitorul ei să înțeleagă tăcerea Eterului, cum spune Hölderlinsursa.
Cele 99 de oca sunt cele 99 de nume divinesursa, dezrobite din închisoarea klifoturilorglosartrad., a cojilor reziduale ale lumii. Șekhinaglosar este eliberată prin al o sutălea nume, care este reprezentat de purece.
Secretul băsmuirii s-a pierdut împreună cu celelalte științe tradiționale. Știm doar că era o epifanie, o dezvăluire prin enigmă, prin care se strângea convergent roua cerului în fundul unei cupe, reprezentând partea superioară dintr-o clepsidră, de unde se distribuia divergent, în lumea sublunarăglosar.
La prima vedere, basmul e o grămadă de membre sfâșiate; pentru a aduna ceea ce este împrăștiat, trebuia ca substanța noastră să se despoaie de accident, să redevină o materie primă, ca în copilărie. O simplă frază, o vorbă, o repetiție încep să scânteieze, chiar să fulgereze. Superata tellus sidera donatsursatrad..
A fost odată este la prima vedere un pleonasm: din moment ce a fost, e firesc să fie în trecut, adică odată. Lucrul este simplu numai în aparență. «Odată», privit din prezent, desemnează altă categorie de durată. Fraza completă e neîndoielnică. «A fost odată», dar «ca niciodatăsursa». Prezentul este transfigurat de trecut și «odată» actualizat de prezent, într-o dimensiune care se poate numai simți. Acest «odată» trebuie pescuit de un sărman pescar, ca acela ce a scos inelul lui Solomonsursa din fundul mărilor. Când știm aceasta e un prim mare câștig, căci «a ști» și «a fi» sunt identice, convertunturtrad.. Trăim un substitut de Eternitate, care ne duce spre alte țărmuri.
28 (31)În adevăr, dacă medităm puțin, vedem că timpul ne scapă ca umbra printre degete. Trecutul a fost dar nu mai este, viitorul nu a venit încă; doar prezentul e act, dar ce fel de prezent e acela care nu este nici ziua, nici ora, nici minutul, nici secunda, ci doar clipa care este infinitezimală, neperceptibilă, dar asimțibilă de unii ca Etern Prezentglosar?
Există în gramatică ceva care se poate substitui clipei, până a o reprezenta? Credem că da. Rădăcina sintetică, logosul spermatikosglosartrad. al verbului este participiul prezent, nu infinitivul prakritianglosar, pură potențialitate, care ar trebui să se numească nu infinitiv, ci indefinitiv.
Se poate spune greoi, dar inteligibil: eu sunt citind, eu am fost citind, eu voi fi citind. Elementul permanent este participiul prezent și nu verbul «a citi», tăvălit prin toate dimensiunile iluzorii ale timpului. În nordul Moldovei, adesea se suprimă verbul auxiliar «a avea». Se spune, în loc de «am mers», «am mâncat», «m-am plimbat» – «am fost mers», «am fost mâncat», «m-am fost plimbat». Participiul trecut e o concesie făcută inteligibilității și utilității imediate și comune. Un contract comercial nu poate fi redactat în stil heideggerian. Iluzia timpului o suprimă basmul, pentru a aduce pe pământ nu atât Ființa, cât Fiindulglosar.
«Eu sunt» pune problema. «Eu sunt Fiind» e Dumnezeu transcendent și imanent; dar «Eu sunt Fiindul» topește ambele hipostaze într-o incandescență ascendentă și descendentă, excluzând orice tovărășie. La șarika lahutrad..
Înșiră-te mărgărite, parcă toarce. De ce nu-i auzim sfârâitul fusului? Din non-conformism, din împrăștiere. Fapt capital, acest tors este indisolubil, organic solidar cu atenția deliberată. E însăși atenția. Împrăștierea noastră spintecă țesutul și o dâră de sânge îl brăzdează. Atenția noastră umple golurile și alină rana. În acest fel, omul colaborează cu Marele Arhitectglosar. Oriunde și pe orice se fixează luarea aminte, se aude vibrația primordială, fiorul fără de moarte, creator. Cităm un text din Învățătorul din Saissursa, de Novalis:
29 (32)«Orice ar întreprinde omul, trebuiesursa să-și concretizeze toată atenția, tot Eul său; atunci răsar în el gânduri și un nou fel de percepție care se aseamănă cu legănările line pe o elasticitate fluentă, atinsă de un vârf de băț în mod miraculos. Se lărgesc de la un punct și dau impresia că sunt însuflețite de o mișcare vie».
Aici închid instinctiv ochii, aud o chemare a ce-a fost; o ceață alburie, placenta întregii firi se întinde de la pământ la cer. Apoi, nesolicitată, se dezvăluie într-un punct neprevăzut și o vedenie de pe alt pământ trece prin ruptură, vine în lumea noastră, cu solii tainice. Văd, departe și nu prea departe, un fecior de crai, pe o gură de rai, mergând alene și șovăielnic, ca în toate pelerinajele, căutându-și mireasa. Se așează pe malul unui iaz și, exact cum spune Novalis, actualizează cu o nuia de alun un centru partitiv de cercuri concentrice, care se reîntorc la matcă, ca și unduirile Fiat-uluiglosartrad. cosmogonic. Tehnica actului teurgicglosar e atât de impecabilă, încât episodul trebuie citat. Dar cine îl deapănă, Novalis sau Ispirescu?
«Ajungând la marginea heleșteuluisursa, se așează și el acolo jos și privea cu nedumerire, ia așa ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă și făcea haz cum sar stropii din apă când o lovesc. Apoi începu a cugeta. El vedea că fiecare strop de apă, când pica înapoi la matcă, se făcea câte un armean împrejurul lui și de ce mergea se mărește până ce iară intră în sânul matcei, de unde a ieșit fără mai pe urmă să se cunoască nici locul unde a picat stropul, nici întinderea armeanului din jurul lui, ci totul rămăsese ca mai înainte, adică fața apei lucie ca o oglindă.
El era dus cu gândurile, se uita și nu mai vedea (ce formulă magistrală de oracol! n.n.), tot da cu nuiaua în apă și nu știa ce făcea (acțiune fără știință, cum spune Meyrinksursa, n.n.). Nu mai simțea dacă este or nu mai este (satasatglosartrad., spun hindușii, n.n.). Când eacă o broască țestoasă eșise pe luciul apei și se uita galeș la dânsul. Unde lovea cu nuiaua și unde se deschideau talazurile care înconjurau vârful nuielii (exact «der klappernde Stifttrad.» al lui Novalis, n.a.) acolo, țoșt! și dânsa și ochii de la dânsul nu-i mai lua.
Se uita la dânsul parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atât era de dus cu mințile... Se miră de această lâncezeală. Și mai aruncându-și căutătura la broască, văzu ochii ei, pare că străluceau de un foc ce simțea că îl atinge. Atunci își luă inima în dinți și strigă:
30 (33)– Asta să fie logodnica mea!
– Îți mulțumesc dragul meu iubit, îi răspunse atunci broasca. Cuvântul tău a sfărâmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită».
Broasca țestoasă susține toate lumilesursa, după datinile străbune ale Chinei. Este elementul bazic al universului. Pentru că își scoate și își retractează capul și cele patru membre, manifestă, resoarbe Suflul Universal, Sarva Pranaglosartrad..
Făt Frumos se logodește cu Persefone, zeița Adâncurilor.
Și aceasta o simțiră, când o văzură, toți curtenii tatălui său, în aceste vremi prea fericite:
«Când l-au văzut, toți au înțeles că aceasta era o femeie de pe alte tărâmuri».
Mai departe, Novalis vorbește de arcana Apelor Universale. Spicuim:
«Nu fără adevăr, au căutat vechii înțelepțisursa în ape originea tuturor lucrurilor și în adevăr au vorbit de o apă superioară celei din mare și din izvoare... Numai în sete se manifestă această Anima Mundiglosartrad., sete care este o năzuință puternică spre fluibilitate. Cei îmbătați de ea, numai ei resimt acest suprapământesc extaz al curgerii universale. (Acest ultim membru al frazei ne face să ne gândim la aspectul beatific al lui panta rheitrad. heraclitean, resimțit de obicei numai ca disoluție, n.n.) Toate senzațiile agreabile din noi sunt mișcările, curgerile acestor Ape primordiale. Chiar somnul este fluxul acestei mări nevăzute, și deșteptarea, refluxul. Câți oameni stau lângă aceste ape extatice și nu mai aud cântecul de leagăn al apelor materne, nu gustă jocul răpitor al valurilor lor nesfâșiate! Ca și aceste valuri, retrăim vârsta de aur.»
Nu putem îndeajuns insista asupra aspectului imediat-realist al ritului apelor bătute de o nuia.
În Mahabharata se spune că Oceanul de Lapte primordialsursa, bătut de Devaglosar și Asuraglosar, s-a transmutat în Amritaglosartrad., licoarea de nemurire.
Împăratul Xerxes voia să treacă Dardanelelesursa, cu enorma lui armată, spre Grecia. Valurile furioase îl împedicau să construiască podul
31 (34)de lemn, care urma să lege malul asiatic cu malul european. Xerxes puse să biciuiască marea și valurile se potoliră.
Așezat pe un tron de aur, Xerxessursa privea puhoiul nesfârșit de oameni care se scurgea pe pod. Începu să plângă. Întrebat de ce, răspunde: «mă gândesc că peste o sută de ani, nici unul din acești oameni nu va mai fi viu». Teurgul care înfăptuiește minunile e cel dintâi care realizează Scurgerea lumilor.
Orice rit, cât de înalt ar fi, își are umbra lui. Cităm un fapt din viața noastră țărănească, relatat ca real.
«Am venit la vrăjitoare, pentru că îmi pieriseră doi cai din grajd... Și-mi spune ea: adastă până la miezul nopții... Aștept. Și unde începe în puterea nopții, a bătea cu trei nuiele, gardurile, pereții casei și, uite, balta din fundul curții. Și-mi zice mie: desbracă-te în pielea goală și plimbă-te de trei ori în jurul eleșteului meu... Ea bătea mereu apa cu o vargă și boscorodea. Era și ea despuiată cum a făcut-o mă-sa».
Scurtăm: cel chemat (hoțul cailor) vine, și astfel un mister de inicvitateglosarsursa se întâmplă.
Ne scuzăm de acest intermediu; trebuie reținut că inițierea și umbra ei sunt cele mai reale lucruri din lumea aceasta. Dar, din titlu, am făgăduit să sfâșiem mitul. De aceea, după ce am terminat de citat fragmentele menționate din Broasca țestoasă cea Fermecată, am alunecat pe undele lui Novalis, în povestea următoare, Aleodor Împăratsursa.
De ce la botezul pruncului atât de mult așteptat, tatăl său, împăratul, «adună Răsărit și Apus, Miazăzi și Miazănoaptesursa»? În nici un basm nu am găsit această formulă. O aflăm, în schimb, în Guénon, în capitolul Initiation Sacerdotale et Initiation Royalesursatrad. din Aperçus sur l'Initiationtrad., la sfârșit. Se referă vădit la «Mahdiul» așteptat. După ce vorbește de inversiunea Polilor, care se va produce când punctul cel mai de jos va fi atins, Guénon încheie:
«Ce redressement devra d'ailleurs être préparé, même visiblement, avant la fin du cycle actuel; mais il ne pourra l'être que par celui qui, unissant en lui les Puissances du Ciel et de la Terre, celles de l'Orient et de l'Occident, manifestera au dehors, à la fois dans le domaine de la
32 (35)connaissance et dans celui de l'action, le double pouvoir sacerdotal et royal conservé à travers les âges dans l'intégrité de son principe, par les détenteurs cachés de la Tradition Primordiale»*.
Revenim la basm:
La acest botez slăvit, pruncul primește numele glorios de Aleodor, care e o malformațiune românească a numelui grecesc Heliodor, Darul Soarelui, floarea de lotus ce răsare pe fața apelor, în punctul de intersecție a liniilor ce unesc cele patru puncte cardinale, cu alte cuvinte, la centrul crucii orizontale, net indicată de cele 4 direcții de unde vin oaspeții la botez. Amploarea e recuperată, mai rămâne de cucerit Exaltațiuneaglosarsursa, unind Cerul și Pământul. Pe patul de moarte, părintele său îl încunoștiințează să vâneze unde vrea, numai pe muntele unde se află moșia lui Jumătate de om, călare pe jumătate de iepure șchiop, nu. E felul obișnuit în basme, să indice învăluit, că tocmai pe acolo trebuie să treacă viteazul pornit spre câștigarea pământului pierdut, al stării primordiale.
La o asemenea cumpănă, se găsește de obicei un păzitor al Praguluiglosar, care e un rezumat înfricoșat, grotesc, al tuturor elementelor negative, grevând starea de fire ce trebuie depășită. Chiar numele de «Jumătate de om, călare pe jumătate de iepure șchiop» e o chintesență de deritmiiglosar. Cine-i calcă moșia trebuie să-i plătească vamă. Aleodor trebuie să-i aducă terifiantului bicisnic pe fata lui Verdeș Împărat, a cărei imagine e pângărită în oglinda murdară a cerului jumătății de om. El îi păzește tărâmul, dar nu poate ajunge la ea. Poate că a fost vreun Făt-Frumos care și-a întors capul înapoi, în drum. Pe cei de felul lui, meduza îi transformă într-o imagine a deritmiilor, grevând starea de
33 (36)fire pe care voiau s-o părăsească. Elementele pozitive se degradează, privite cu capul strâmb. Că numai busola intelectuală poate efectua trecerea pragului, o spune limpede împăratul pe patul de moarte: «să nu te ducă păcatele să vânezi pe acolo, că este nevoie de cap». Și ca să-i confirme nedumeririle, «Jumătatea de Om» îi urează: «pasă cu Dumnezeu și să-ți ajute să vii cu izbândă bună». Kala-Mukhaglosartrad. e o față a lui Brahma.
Pe drum, Aleodor scapă de moarte o știucă, un corb și un tăuneglosar. Îl vor ajuta să înfrângă pe amazoana lui Verdeș Împărat, în încercările la care îl va pune.
E curios numele «Verdeș»: «Verde» plus litera foculuisursa, «Ș».
De obicei, în încercările la care e supus Făt-Frumos, a căror neîmplinire aduce moartea, fata împăratului se ascunde și eroul o caută. Aici situația se inversează. El se ascunde și fata îl caută cu ocheanul, care e al treilea ochi, infailibil. Situația centrală e uzurpată de femeie. Cu el îl descoperă de două ori, deși bine ascuns, în înaltul cerului și în adâncul mărilor, de prietenii lui, corbul și știuca. A treia oară, tăunele, adică cea mai mică jivină, îl preface în lindinăglosar, în ou de păduche, adică în punct, și-l ascunde chiar în coada fetei împăratului. Îl simte foarte aproape, dar nu-l dibuiește. Se dă biruită.
Prin botez deci, Aleodor însumase ca pe o virtualitate perfecțiunea umană, prin stațiunea în centrul Crucii orizontale, formată din liniile ce unesc Răsăritul cu Apusul, Nordul cu Sudul. La aceste patru direcții ale spațiului pe plan orizontal, se adaugă încă două, la sfârșitul căutării, în sus și în jos, adică pe verticala polară.
Sacerdoțiul feminin e spulberat, ceea ce reamintește isprava lui Parașu-Ramaglosartrad., al șaselea Avataraglosar. De altminteri, un Avatara nu are firesc numele de Heliodor? Nu este un dar al soarelui? Basmul exprimă drastic raporturile hieratice restabilite; Aleodor adoarme cu capul în poala fetei: ea îl sărută în somn. «Aleodor deșteptat îi trage o palmă de auziră cânii din Giurgiu.»
La întoarcere, Aleodor vru să dea fata lui Jumătate de Om. Bietul slut, respins cu ocară, se topește. După botezul inițial, ciclul se împlinește în Hierogamieglosar.
34 (37)Recitând paginile de mai sus, bag seamă că nu-și țin complet făgăduința. Nu au puerilitatea necesară marilor dezvăluiri. Nu alunecă în acel infantilism unde totul este minune. De aceea sfâșii numele de Aleodor ca un copil jucăria sa.
Aleodor e Heliodor, evident. E evident, prea evident; asta mă face circumspect. Cultiv de data asta nu asonanța, ci disonanța dintre Heliodor și Aleodor, și găsesc în numele românesc murmure, șoapte ale tăcerii acoperite de sonoritatea termenului grecesc.
În Aleodor, Alean și Dor tind unul spre altul, precum cele două jumătăți ale Yin-Yangului. Sunt două nume complementare, care, promovate, însumate, fac, singure, pe om să stea drept în fața Cerului și nu «oaspe turbure pe pământul întunecatvers.» – cum spune Goethe. Aleanul și Dorul sunt nemărginite, pentru că nu au alt liman decât Vârsta de Aur și Eternitatea, constituie Esența și substanța Paradisului, contopite în Omul Universalglosar. Alean este și Leana Cosânzeanaglosar, mireasa Dorului. Alean alină Dorul. Aleodor e odorglosar, nu afectiv, ci în sensul sacerdotal al cuvântului. Însumat bine în el, Aleodor e un Rege-Magglosar, stăpânul Uimirii.
Aceste gânduri mi-au fost șoptite de non-voințăglosar. Închei și mă justific cu câteva reflecții ale bătrânului înțelept Heidegger.
«În măsura în care reușim să ne dezobișnuim de voințăsursa, ajutăm redeșteptarea Seninătățiiglosar.»
«Nu trebuie să facem nimic, numai să așteptăm.»
«În așteptare lăsăm deschis lucrul spre care tindem. Atunci, a gândi e a ajunge în proximitatea depărtatului.»