Mit și uimire

Mit și uimire

I

Încercarea de a vorbi despre mit descurajează cea mai întrepridă bunăvoință. Greutățile sunt neistovite dacă vrei să cercetezi adâncurile; citez una singură deocamdată, suficientă să facă să cadă condeiul din mână: mitul^glosar este, prin natură, intrinsec, în rădăcina lui cerească, inefabil, adică indicibil. Aventura exprimării lui este o contrazicere în termeni. De aceea, este mult mai fructuos să spui ce nu este mitul (basm, suprastructură, proiecție onirică etc.), decât ceea ce este, pentru că esențialitatea lui este făcută din uimire, și o uimire pe care încerci s-o faci demonstrativă devine monedă calpă, cenușă. Și când vântul împrăștie cenușa, rămânem față în față cu Abstracția, această caricatură a viziunii intelectuale. Trebuie însă să precizăm de la început că uimirea^glosar poate fi înțeleasă în mai multe feluri. Ea poate fi mirarea că un lucru s-a făcut sau este altfel decât credeam, poate fi uimire față de un peisaj nebănuit de frumos sau de un tablou redând înțelesuri îndeobște ascunse și pe care privitorul le descoperă. Dar, mai este și o formă superioară de uimire, la care ne referim de fapt în acest studiu, aceea când descoperi că ești o parte din cosmos, un fir de nisip în raport cu întregul pământ, ca să întrebuințăm o comparație ce nu cuprinde nici a miliarda parte din proporția noastră față de univers. Uimirea este o trăire care, pe cale de meditație, îți dezvăluie un colț din imensitatea și complexitatea Cosmosului în raport cu micimea noastră, și totuși având noi înșine complexitatea ce ne caracterizează ființa din multiple puncte de vedere.

Aceasta este uimirea fără de margini pe care mitul caută să ne-o activeze și să ne conducă la acele trăiri superioare ce generează continuu uimiri în ceea ce, în timp, conștiința noastră descoperă mereu, mergând tot mai adânc în cunoașterea tainelor cosmice, și stabilind treptat o legătură tot mai strânsă cu Creatorul nostru. Uimirea crește și mai mult în intensitate când descoperă indistincțiunea originară prin care Multiplicitatea este cuprinsă în Unitate.

Pentru ca să nu îngreunăm o expunere care voiește, în măsura posibilului, să evite trufia erudiției, ne referim la autorități supreme. Mai întâi la părintele raționalismului, Aristotel, care spune: «astfel, iubitorul de mituri (filomithos^trad.), care sunt concentrări de mirări (thaumasion^trad.) este totodată un iubitor de înțelepciune (filo-sofos)» (Metafizica,^sursa 982, 13). Prin urmare, un mitofob este și un sofiofob. Aviz iubitorilor de abstracții. În problema mitului, Aristotel se arată adevărat discipol și continuator al lui Platon, care este și mai afirmativ: «în mirare (to thaumasein^trad.) stă adevărul» (Theetet,^sursa 155 d).

Este evident deci că pentru cei doi protopărinți ai gândirii occidentale, mirarea suscită înțelepciunea. Cum, la rândul ei, uimirea este viața Mitului, Șakti^glosartrad. a lui. Concluzia paradoxală – dar logică – este că Mitologia reprezintă în ultimă esență o ramură, probabil principala, a disciplinei adwaita^glosar (a Non Dualității), numită în Occident «Teologie negativă^glosarsursa». Apropierea de «ființa nonființă» (satasat^glosar), se face prin negație: nu, nu (neti, neti^glosar). Metoda negativă este mult mai dură, mai eficace, mai corozivă decât calea afirmațiilor, care, în fapt, duce mai întotdeauna la o înnisipare în concepte; în teologia negativă, mitul este piatră de poticnire^sursa, scandalul prin excelență.

Retina este o suprafață luminoasă, cu excepția unui punct negru în centrul ei, terminus al nervului optic, punct negru care face singur posibilă viziunea luminoasă, determinare negativă^glosar a luminii. Tot așa, orice mit autentic posedă un punct negru în el, un element de absurditate, prin care devine determinare negativă. Împăratul Iulian spunea^sursa că elementul absurd dintr-un mit este cheia, misterul lui: «ceea ce în mituri se prezintă neverosimil este tocmai ceea ce deschide calea spre adevăr. Cu cât mai extraordinară, mai paradoxală este enigma, cu atât

este un îndemn pentru noi, să nu ne încredem în vorba nudă, ci să ne trudim în căutarea adevărului ascuns».^* Iar Geber,^sursa în Suma perfectionis magisterii^trad., spune clar că acolo unde a vorbit mai limpede și mai deschis despre știința noastră, acolo a vorbit mai obscur, ascunzând-o.

Cum chiar o determinație negativă este totuși un simbol, situarea ecuației simbol-mit-mirare este una din cele mai gingașe operațiuni, stoarsă în întregime în teasc calitativ, toarsă dintr-un caier fermecat. Mirarea este mută, muțenia este o privațiune, prin urmare mirarea este o determinare negativă.

Înainte de toate, trebuie stabilite «locul» și «momentul» mitului. Punem aceste cuvinte între ghilimele, pentru că desemnează în planul mitic «dimensiuni conceptuale», altfel spus, condiții prealabile ale universului formelor transpuse într-un spațiu și într-un timp informal arhetipal. Cele mai apăsătoare condiții și servituți ale lumii noastre sunt, în mod compensator, și cele mai efemere, de aceea susceptibile de transfigurare în planul cauzal. Arta de a desemna adevăruri inefabile prin noțiuni și obiecte concrete, topite de însuși conținutul lor, este cheia întregului simbolism. Mitul și-a făcut datoria când semnifică; după aceea, este mai bine să se prefacă în cenușă; există primejdia să devină superstiție și piatră de poticnire.

În ascensiunea spre Împărăția de Eter a Ideilor pure^sursa, este un moment când trebuie să sari de pe calul înaripat care te-a dus acolo, și acel moment clipește când simbolul se face scrum, luându-i locul intuiția directă. Mitul stă de veghe în clopotnița manifestării formale, în cheia ei de boltă. Dar Tăria este și mai sus. În ea simbolurile se sting în indistincția originară, în germenii lor principali. Mitul își îndreaptă o

față neagră spre Brahman^glosartrad. și una albă spre lume. Ființa care-l însumează devine Harap-Alb^glosarsursa, ca și Krișnarjuna^glosartrad..

Cerul Empyreu^glosar nu are nevoie, prin însăși natura lui, de simboluri care, prin definiție, sunt intermediare: el le creează, le fulgeră în lumea sublunară^glosar, sau, mai exact, în Haosul prim pe care acest spasm fulgurant îl preface în Cosmos. Providență și mizericordie pentru univers, mitul este dușmanul Yoghinului^trad. în stază de trecere la limită în Identitatea Supremă, și se înțelege de ce Sri Rama-Krișna Paramahamsa^sursa și-a concentrat toată puterea lui de discriminare (viveka^glosar) într-o sabie a spiritului, cu care a despicat pe Divina Mamă ce se mai interpunea între el și Tăcerea Ultimă.

Dacă în «punctul lui negru» mitul este tăcere, în forma lui discursivă imediată, în fabulația lui, este adevăr secund arătând un «modus operandi» al cauzelor secunde. Or, acestea se situează în partea superioară a cavernei cosmice, în zona limită dintre manifestarea formală și cea informală, sau, prin transpunere, între Manifestare și Non-Manifestare, adică în lumea zeilor «îmbrăcați de eter».

Cea mai bună definiție a mitului^sursa mi se pare aceea a lui Ananda K.Coomaraswamy: «este adevărul penultim față de care orice experiență este un reflex temporal».^* Adevărul ultim se refractează în lume pe planul mitic, suferind – El, Necondiționatul – prin acest pogorământ, o crucificare exprimându-se printr-o fabulă, o sfâșiere prin și în condițiile definitorii ale lumii sublunare. Sfâșierea sa este mântuitoare pentru aceasta. Altfel spus, în ante-cămara Adevărului, mitul îi înmănunchează într-un punct-focus imaginea, pe care o redistribuie în jos, ca pe o coadă de păun, sub formă de cauze secunde, adevărate fulgurații fără de care lumea ar fi o pură non-entitate, deoarece mitul îi dă nu numai existența, ci și subsistența. Tot prin acest punct de refracție

se produce mișcarea inversă de reintegrare. Este adevărata sistolă și diastolă a inimii lumii, identică cu ceea ce hermetiștii numeau Coagula-Solve^glosartrad. a Universului sau, în limbajul Misterelor antice, catabaza^glosar și anabaza^trad. Zeului.

Mitul exprimă modul de coborâre și lucrare a Esențelor în devenire, fără ca Adevărul astfel «scartelat^glosar»^sursa, ca să întrebuințăm un termen de blazon, adică sfâșiat de tendințele bazice divergente ale universului, să-și înceteze o singură clipă «mărturia» Unității, originea sa sublimă. Își îmbracă lucid veșmântul multiplicității, care nu este altul decât fragmentarea, ignorantia divisiva^glosartrad., discordia tribulațiilor, infuziunea în agregare și dezagregare, în generare și moarte. Și această conștiință neștirbită a unității în multiplicitate permite entităților mitice procesul contrar, reintegrarea în punctul de plecare originar, itinerar foarte bine simbolizat de cele două jumătăți, ascendente și descendente, ale unei circumferințe de o parte și de alta a unui diametru vertical, figurație care nu e altceva decât un segment al caduceului^glosar lui Hermes^sursa, stăpân al suflurilor. Pe această schemă, eroul solar își încheie periplul, dând «dramei» sale un caracter soteriologic^glosar, îngăduind acelora care o «imită» și o repetă – prin meditație și reactualizarea rituală – să participe la moartea și transfigurarea prototipului mitic.

Niciodată nu se va insista prea mult asupra caracterului de plan de refracție intermediar, între Absolut și Lume, al Muntelui Mitic, lume pe care, de altminteri, această refracție o creează efectiv; nu numai o umple, ci o și însuflețește.

Lumea, inclusiv aceea a miturilor, este incipient o «dimensiune conceptuală» în Intelectul Suprem, «loc» viitor al Devenirii; altfel spus, Arhetipul unei mase nediferențiate, trecând de la început și pururea de la potență la act, proces care efectuează transformarea Haosului în Cosmos, printr-un Fiat^glosartrad. cosmogonic. Fiat-ul este principial, în dublu sens, de început și veșnicie. Prin poziția lui mediană, mitul

este prototipal și activ față de lume, dar oglindire pasivă față de principiu, ale cărui posibilități le trece din indistincția nemanifestă, în Manifestarea propriu-zisă. (Sunt și posibilități de Nemanifestare, cele mai înalte, care nu concernă mitul decât atunci când îl transmută în determinația negativă.) Studierea mitului cere o situare pe un punct echidistant între cei doi poli, cu implicația necesară unei duble mișcări convergente: una de jos în sus, care reintegrează lumea în Arhetipurile ei imediate, deci secunde (și la aceasta, în cel mai bun și rar caz, se mărginesc cercetările mitologilor actuali), dar și de sus în jos, deoarece înseși Arhetipurile, la rândul lor, sunt o oglindire limitativă a Absolutului. Numai prin această dublă mișcare noetică, de jos în sus și de sus în jos, mitul «este fixat» în sensul alchimic al cuvântului. Astfel se stabilește o rigoare în câmpul lui, descoperindu-i-se sub luxurianța junglei schema unei desfășurări cauzale, logică și ontologică. Fără această perspectivă, dublă și unică, mitul devine fabulă, adică flecăreală; încercarea de a-l fixa este tot atât de vană ca și încercarea de a prinde coada curcubeului.

„Întrucât mă privește,^sursa definiția ce mi se pare cea mai puțin imperfectă dat fiind că e cea mai largă, este următoarea: mitul povestește o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al «începuturilor». Altfel zis, mitul povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că este vorba de o realitate totală, Cosmosul, sau numai un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituție. Este, așadar, întotdeauna povestea unei «faceri»; ni se aduce la cunoștință cum ceva a fost produs, a început să fie. Mitul nu vorbește decât de ceea ce s-a întâmplat realmente, despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin. Personajele miturilor sunt ființe supranaturale. Ele sunt cunoscute mai ales prin ceea ce au făcut în timpul prestigios al «începuturilor» Miturile revelează așadar activitatea lor creatoare și dezvăluie sacralitatea (sau numai caracterul «supranatural» al operelor lor). În fond, miturile descriu diversele și uneori dramaticele izbucniri ale sacralului (sau ale «supranaturalului») în lume. Tocmai această izbucnire a Sacrului fundamentează cu adevărat lumea și o face așa cum arată azi.

Mai mult încă: tocmai grație intervențiilor ființelor supranaturale este omul ceea ce este astăzi, o ființă muritoare sexuată și culturală.”^*

Acest citat este suficient pentru a ne arăta ce salt calitativ s-a făcut în știința miturilor prin și după lucrările ilustrului nostru mitolog. De la școala sociologică, naturalistă, alegoristă, drumul străbătut este considerabil. S-a terminat cu mitul personificând forțe ale naturii, aliate sau în luptă, preconizat de iluștri savanți, a căror erudiție nu este egalată decât de inteligența lor.

Totuși mitul este, în viziunea lui Mircea Eliade, amputat de jumătatea superioară a lui; mai precis, este privit totdeauna de jos în sus, nereductibil la Unitatea principală, din care purcede în mod necesar, ca și orice în lume. Unei declinări de competență în domeniul metafizic, din partea autorului, trebuie să-i contrapunem observația că de fapt totul este metafizică; știința Unității condiționează știința multiplicității. Fără primul fond metafizic, mitologia este un haos de puerilități, un muzeu de superstiții, o magazie de recuzite. Coomaraswamy rezolvă greutatea^sursa printr-o trăsătură de condei, când numește mitul «adevăr secund», «penultim». Fără această sumară, dar decisivă precizare, mitul este reductibil la lume, și deci Adevărul ar deveni o funcție a ei, ceea ce este o enormitate.

Când Mircea Eliade vorbește de «personajele mitului care sunt ființe supranaturale», am aștepta să împingă rigoarea până la a ne spune foarte răspicat ce înțelege prin «Supranatural», deoarece conținutul unui termen este strict solidar, organic țesut în conținătorul său, și primul este explicat de către cel de-al doilea.

Rigoarea este cu atât mai indispensabilă, cu cât nu trebuie dat nici un pretext cititorului să-și închipuie și să conchidă că Supranaturalul este numai o ipoteză de lucru, ba chiar o proiecție onirică, un inconsistent țărm al unei vagi aspirații de evaziune. În toată opera lui Eliade ce mi-a fost accesibilă, am găsit această imprecizie, aș spune, timiditate, asupra problemei capitale a planului cauzal; cititorul nu trebuie

să aibă posibilitatea să invoce circumstanțe atenuante pentru incomprehensiunea lui. Mircea Eliade studiază magistral mitul de jos în sus, dar oricât de arhetipal ar fi pentru lumea noastră, mitul este încă umbră, penultim față de Motorul Imobil^glosarsursa. Mircea Eliade reducea valoarea apodictică a mitului numai la o confirmare a ei de către ritualuri, dar, de fapt, viziunea Absolutului în care mitul se mistuie împreună cu restul lumii este și mai apodictică din cauza raportului de ireversibilitate dintre planul cauzal și lume: este adevărata «Asparsa Yoga^glosartrad.», Yoga ce nu suferă contradicție, irezistibilă, irefutabilă. Când vorbești de «simbolurile Eternității», trebuie să dai măcar senzația angajării. De altminteri, ceea ce Eliade numește «simboluri ale Eternității» sunt în realitate «simboluri ale Perpetuității», nu ale infinitului, ci ale indefinitului, ceea ce este radical altceva. Erau promisiuni în Mircea Eliade care îndreptățeau să-i cerem să fie incomparabil mai mult decât un mare cărturar. Nu găsim prezența reală a Asparsei-Yoga în nici o carte, capitol, paragraf, profesie de credință din opera marelui mitograf. Nous en restons sur notre faim^trad.. Nu putem exorciza o impresie de șovăială, de timiditate față de altitudini. Parfumurile cele mai rare se evaporă dintre filele cărții. Rămânem ca Faust, numai cu vălul Elenei^sursa în mâini. Ființa ei reală s-a infuzat evanescent în crepuscul. Fără să vrei îți amintești de o datină, care spune că atunci când o comoară este găsită de unul căruia nu-i este predestinată, diamantele se prefac în cărbuni. Cu toate aceste rezerve – care sunt mai degrabă precizări –, pe lângă Guénon și Coomaraswamy, pentru studiul in divinis^glosartrad. al mitului, opera lui Mircea Eliade rămâne un incomparabil instrument de lucru pentru staza lui proliferantă.

După doctrina hindusă, într-un început atemporal și în vederea creării lumilor, Ființa pură, Ișwara^glosar, s-a polarizat în două principii complementare, Purușa^glosar și Prakriti^glosar, ai căror echivalenți occidentali, destul de aproximativi, sunt Esența și Substanța, și perechile de complementare

simbolizate prin Plus și Minus, Activ și Pasiv, Masculin și Feminin etc. Prin acțiunea acestor două principii, are loc manifestarea; se produce lumea, ele însele rămânând nemanifestate, Hiperzenitul și Infranadirul Universului.

Perechea primordială creează lumea printr-un joc (lila^glosar). Să observăm că și românește termenul are sens de joacă, dar și de dans, măsură, ritm. Nimic mai greșit decât confuzia jocului Mayei^glosar cu nălucire, haos, cum se obișnuiește îndeobște. «Maya nu este «iluzie»^sursa, ci, mai degrabă, reprezintă «măsura» (deci Maya stă ex-parte substantiae^trad., și dispare în constelația directă a Supremului, n.n.) și mijloacele esențiale ale manifestării unei lumi de aparențe fondată pe cantitate, aparențe prin care putem fi iluminați sau rătăciți, pe măsura propriei noastre maturități».^* În misterul Mayei, pe care Hindușii îl consideră ca fiind cel mai nepătruns, Coomaraswamy dă lumini esențiale. Problema este strict solidară cu subiectul nostru, pentru că «domiciliul» mitului, ca să întrebuințăm terminologia astrologică, se află țesut în vălul Mayei; Coomaraswamy arată magistral cum putem fi «iluminați» sau «rătăciți», îmbrobodiți de vălul ei. Fără a fi nălucire, iluzie, Maya reflectă pasiv, substanțial, adevărurile esențiale, dându-le o dimensiune «maternă», un caracter de adevăruri secunde, la rândul lor cauzale, la acest nivel față de lumea pe care o învăluie, adică întregul Univers. Se vede imediat poziția mediană, funcția de refracție a Mayei, impregnată de fulgurațiunile principale, fulgerându-le la rândul ei în lume, ca logoi spermatikoi^glosartrad.. Aceste fulgurații, în mersul lor descendent, incrustează, înscriu în vălul Mayei «glife», care alcătuiesc între ele un sistem de relații, devenind «constelații» pentru luminile de jos, horă de mituri, joc de iele^glosar în jurul Polului. Contemplând miturile în rădăcina lor nemanifestată, domini prin înțelegere și călăuzești jocul Mayei; studiind numai refracția lor, îi faci jocul, mărind potențialul de iluzie a lumii. Cine nu se cutremură cu spaimă în fața acestei responsabilități?

Refracția este o sfâșiere distinctivă, o actualizare prin ruptură de echilibru a unor posibilități nediscernabile în principiul lor. Cu bună dreptate, Goethe numea spectrul solar^sursa «pătimirile luminii albe». Este semnificativ numele acesta de spectru; culorile sunt «spectre» față de lumina soarelui – încă o probă, etimologică, a caracterului iluzoriu al lumii. Manifestarea este sinonimă cu o pătimire, deci cu Sacrificiul^glosar. Putem deci conchide că miturile sunt în mod definitor sacrificiale la diferite grade, nu numai pentru că aparțin categoriei sacralului, ci și pentru că sunt jertfă, holocaust perpetuu, inepuizabil. Este în mit o sfâșiere fără sfârșit în vederea infuzării unui principiu vital, a unui «suflu», prana^glosartrad., pe care se țes toate lumile, prin care trăiesc și pier, deoarece Viața, cu majusculă, cuprinde și se polarizează în viață și moarte, cu minuscule.

Cum lupta și antagonismul sunt o polarizare a «acestui Unu» (tad ekam^glosar), printr-un paradox suveran, dualitatea este dovada cea mai categorică a Unității. Și atunci, fie că termenii dualității apar ca luptându-se între ei, fie unindu-se, tot Unitatea o mărturisesc. Dând exemplul Dragonului^sursa și al Omorâtorului său, Coomaraswamy spune că amândoi, sacrificatorul și victima, «sunt Unul, în spirit, în dosul scenei, unde nu sunt contrarii ireductibile, în timp ce sunt dușmani de moarte pe teatrul unde se desfășoară lupta perpetuă între Zei și Titani»^*, (Deva^glosar și Asura^glosar), perpetuă pentru că fără ea lumea nu ar putea ființa. Și mai departe: «se va fi înțeles că divinitatea este implicit și explicit o victimă voluntară (...), moartea victimei este de asemenea nașterea sa, în acord cu regula infailibilă care vrea ca oricare naștere să fi fost precedată de o moarte». În primul caz este o naștere multiplă a zeității în ființele vii, în al doilea, renasc în ea. «E păcatul originar (Kilbișa^glosar) al Zeilor, la care toți oamenii participă prin faptul însuși al existenței lor distincte și al felului lor de a cunoaște în termeni de

subiect și obiect, de bine și rău. (...) O ispășire pentru această ignorantia divisiva^trad. este oferită prin Sacrificiu, de fapt prin renunțarea la sine a celui care-l face, iar prin restituirea zeității dezmembrate în integritatea și plenitudinea sa primă, se reduce mulțimea «eu»-rilor la Principiul ei unic. Este, astfel, multiplicarea neîncetată a Unului inepuizabil și unificare neîncetată a indefinitei Multiplicități. Acestea sunt începuturile și sfârșitul lumilor și ale ființelor, produse dintr-un punct fără loc și dimensiuni, fără dată nici durată, împlinindu-și destinul și, după împlinirea soroacelor, reîntorcându-se în Mare sau în Vânt, unde viața lor și-a aflat originea, prin această eliberare de toate limitările inerente individualității lor temporale.»^*

Coomaraswamy dă următoarele referințe scripturale:

«Au făcut din Brihaspati^sursa Sacrificiul, Yama a repartizat propriul său corp prea iubit». (Rg. Veda, X, 13, 4)

«Au făcut din Primul Născut^sursa victima lor sacrificială» (Rg. Veda, 90, 6-8).

Noțiunea de simbol este indisolubil legată de cea de Sacrificiu, este coextensivă ei, deoarece, pentru a percepe aspectul simbolic, intern al unui lucru, trebuie să-i sacrifici aparența; să spargi coaja ca să ai miezul.

Ca să solidarizeze indisolubil Devenirea cu Imuabilul, Mitul cu Unitatea, tradiția hindusă semnalează doi^sursa Purușa, unul destructibil, altul indestructibil; primul este repartizat în toate ființele, celălalt e imuabil. Dar este un alt Purușa, cel mai înalt (uttama), care este numit Paramatma^glosartrad. și care, Domn nepieritor, pătrunde și susține cele trei lumi (pământul, atmosfera și cerul, în care se repartizaseră toate lumile manifestării). «Deoarece sunt dincolo de cel destructibil și mai presus chiar de cel indestructibil (fiind principiul Suprem al unuia și al altuia, n.n.), de aceea sunt cunoscut în lume și în Vede sub numele de «Spirit Suprem» (Purușatama^glosar, n.n.).^*

Reconstituirea unității lui Purușa este misiunea fundamentală a omului: este realizată prin sacrificiul multiplicității din el, compensând sacrificiul Unității lui Purușa. Din nou, o dublă mișcare complementară; sacrificiul Zeității creează și însuflețește lumile, sacrificiul omului le stinge. Se condiționează una prin alta. Amândouă sacrificiile se întâlnesc în Inefabil; două negații dau pozitivul. Mitul menționat din Bhagavat-gîta exprimă modul de operare a sfâșierii, prealabilă și condiționând în mod necesar procesul invers de reintegrare în Unitatea indistinctă, în momentul primordial.

«Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns^vers..»

Intuirea rostului adânc al imuabilității lui Purușa face, singură, posibilă înțelegerea Devenirii, a tribulațiilor ei descendente și ascendente. Mișcarea este incomprehensibilă fără acțiunea de prezență a Motorului Imobil. Trebuie gustul de zbânțuială frenetică pe Neant al epocii noastre, ca să vezi în imuabilitatea lui Purușa un deficit, o abdicare. Căci acesta este cazul: moderna investigație mitologică nu a găsit pentru imobilitatea principală decât termenul comic, injurios, de Deus otiosus^glosar, Zeul leneș, adică exact cum se poate reflecta activitatea imobilă a Principiului în ochii și creierul unui ilot^glosar. Motorul imobil al lui Aristot^sursa, Deus otiosus! Polul, Axul imobil în jurul căruia evoluează circular coregrafia întregului Univers, Punctul de Tăcere în centrul muzicii sferelor^sursa, Deus otiosus! Wu-wei-ul^sursa taoist, «nonacțiunea», termenul suprem al Căii, Deus otiosus! Ce-a mai rămas de pângărit în lumea asta?

Am văzut că Ananda Coomaraswamy se referă la Dragon și la Omorâtorul lui. Vom întârzia un moment asupra mitului, de n-ar fi decât din cauza virtuților sale exemplificatoare.

Făt-Frumos omoară Balaurul și eliberează calea spre un pod, o poartă, o comoară sau spre Ileana Sânziana^glosar. Acesta este veșmântul exterior al mitului, special aranjat pentru profani. În realitate, lupta

este o coincidentia oppositorum^{glosarsursatrad.}, în care coincidența se vădește a fi al treilea termen al opoziției. Făt-Frumos devine Balaurul și Balaurul devine Făt-Frumos, prin permutația poziției lor respective. Este ceea ce Kabala^glosar numește Makifim^glosartrad., «deplasare de lumini». În urma operațiunii, cei doi devin o singură ființă; mai exact, erau și înainte o singură ființă, dar potențial; prin luptă, identitatea lor trece de la putere la act; mor unul în celălalt, înviind într-un termen terț. Or, aceasta implică în mod necesar o măsură comună între cele două entități, continuitatea lor organică, legate una de alta, nu printr-o degradare ca în spectrul solar, ci printr-o poartă strâmtă, un gâtlej, punct nespațial și netemporal, pe care hindușii îl numesc Sandhyia^glosartrad., punct nemanifestat, care separă și leagă cei doi cicli consecutivi de manifestare. Este modul în care Principiul, Zero metafizic, își face ritmic reamintită existența în țesutul cosmic. Natural, totala plenitudine de sus, realizată prin purificare, apare în lumea noastră ca o moarte. Printre nenumărate alte lucruri, caduceul hermetic îl semnifică și pe acesta. Cei doi șerpi se depărtează unul de altul, de o parte și de alta a Axului vertical, ca să se apropie și să se interfereze pe el într-un punct gâtuit; operația se continuă pe planul imediat superior și se repetă de atâtea ori câte grade de existență sunt sau luăm în considerare. Din punct de vedere metodic, această continuitate a unei vibrații, constituită din plinuri și viduri, nu este altceva decât Sacrificiul (Yajna^glosar) perpetuu al Zeității sau al lumii, Sacrificiu care, cum se vede, trebuie despuiat de elementele sentimentale și morale parazitare, cu care l-a gratificat epoca noastră. Sacrificiu înseamnă și Sacrum facere, sacralizarea unui gest, a unei ființe, prin «reamintirea» arhetipului său spiritual, față de care este o simplă relativizare în timp și spațiu. Și cum la ființe sacrificiul se face prin moarte, cele spuse mai sus se găsesc confirmate.

În exemplul cu Balaurul și Făt-Frumos, antagoniștii se permută unul în altul prin luptă. În adevăr, sub aspectul lui microcosmic, Balaurul se localizează în ființa umană ca șarpele Kundalini^glosar, «încolăcitul» în jurul lui; altfel spus, zăcând latent la baza coloanei vertebrale, în peșteră, în coccis, sub muladara^glosar, centrul «rădăcină».

Percutat în cap prin metode ce țin de diferite forme de yoga, șarpele se deșteaptă ca o vibrație sonoră și luminoasă în același timp, se înalță (uneori amenințător) pe coada lui și pornește într-o procesiune ascendentă de-a lungul canalului subtil median al coloanei vertebrale, a cărei finalitate nu suferă decât una din alternative pentru temerarul care a zădărât balaurul în viziunea lui: nebunia sau zeificarea. Deșteptarea lui Kundalini se face și prin metode de prana-yama^trad., în care respirația, sub aspectul ei subtil, trezește pe Kundalini, urcându-l treptat și deschizând ceacrele^glosartrad. una după alta; loviturile de buzdugan sau de paloș ale lui Făt-Frumos reprezintă de fapt deschiderea (activarea) acestora.

Balaurul are șapte capete, coloana vertebrală șapte centre subtile: Muladara, bazal, Svadhistana, Manipura, Anahata, Visudha^trad.; în sfârșit, ultimele două, Ajna, Ochiul frontal – între sprâncene și Sahasrara^glosartrad., «lotusul cu o mie de petale», la sutura craniului, identic cu nimbul sfinților, semnul angelizării; reamintim că după marele maestru al isihasmului, Sfântul Grigore Palamas^sursa, nimburile sfinților nu sunt de natură creată. Kundalini în ascensiunea lui «atacă» centrele subtile în ordinea desemnată, trece prin centrul lor, le «animează», le activează. Același lucru îl face și Balaurul lui Făt-Frumos, când împroașcă asupra acestuia foc. Ajuns la Ajna-ciakra^trad., șarpele activează energiile ochiului Eternității, ochiul terț ciclopic; este deocamdată o veșnicie virtuală, care devine efectivă când balaurul divin își suflă flacăra asupra centrului cu «o mie de petale», Sahasrara, care încep să strălucească precum o mie de sori, ca un diamant cu o mie de fațete, adevărata, superlativa piatră filosofală. Balaurul se fixează pe frunte, cum îl vedem în basoreliefurile egiptene, ca Ureus^glosarsursa pe coroana Faraonului. Va rămâne de acum, pe vecie, de veghe acolo.^*

Și acum se pune întrebarea: pe cine-l putem numi învingător: pe Yoghinul care a deșteptat șarpele și l-a fixat pe creștet, pe deschizătura lui Brahma (Brahmarandra^glosar), «unde-i rostul Domnului» – cum spune

admirabil poezia noastră populară? Sau pe balaurul care-și încolăcește «adversarul» de șapte ori, ca în statuile antice ale lui Aion^sursa, stăpânindu-l pe acesta pe vecie în minaretul lui transcendent? Răspunsul: pe nici unul, pentru că amândoi au murit și au înviat, formând acum o singură ființă muritoare-nemuritoare (martyamartya^glosar), cu atributele schimbate, ființă căreia este imposibil să-i mai dai numele de om, mai exact, orice nume. A simțit-o foarte bine Confucius^sursa, când l-a văzut pe Lao-Tseu, revelatorul Taoismului. Întrebat ce impresie i-a făcut Lao-Tseu, a spus: «Pe o pasăre o săgetez, pe un cerb îl adulmec ca un câine de vânătoare, pe un pește îl harponez. Pe un balaur însă, care se ridică în nori și se mișcă în aer – nu-l pot urmări! Am văzut pe Lao-Tseu și este un Balaur! Când a vorbit, gura mi-a rămas deschisă și nu o mai pot închide. Limba mi-a spânzurat afară și nu o mai pot trage înapoi. Sufletul mi-a fost răscolit și nu s-a liniștit încă!».

Rezervându-ne revenirea pentru mai târziu, menționăm că membrii unei caste războinice celtice^sursa își spuneau Dragoni, care era și numele unor corpuri de cavalerie românești, iar Dragoș este «Dragon», în care n a fost înlocuit cu ș, litera focului subtil și spiritual, deci Dragoș este Dragoș-Foc. Dacă sensibilitatea mitică nu ne-ar fi amorțită, stropșită, legenda lui Dragoș ar trebui să ne producă același efect ca balaurul Lao-Tseu asupra lui Confucius.

Esențialitatea sacrificială a Mitului este un fapt de cea mai mare importanță, pentru că dă cheia Manifestării universale. Viața se sacralizează, se sacrifică în Moarte, și Moartea se sacrifică în Viață; este definiția propagării unei ondulații vibratorii, care se efectuează prin alternanța consecutivă a unor + și –. Trebuie să insistăm puțin asupra ei, pentru că este cheia doctrinei Sacrificiului, coextensiv Mitului, amândoi mișcați, însuflețiți de Mirare.

Citâm o definiție magistrală^sursa a Sacrificiului:

«Teoria sacrificiului este inseparabilă de aceea a manifestării înseși, în sensul ontologic sau cosmologic al acestui termen (...) Putem alege, ca exemplu al acestui proces, una din modalitățile lui particulare, anume manifestarea sunetului, care este primordială în ordinea percepțiilor sensibile» (manifestare directă a lui Akașa^glosar, Eterul, n.n.).

Domnul Schuon dă exemplul unui sinusoid «despărțit în două părți de axul lui orizontal; partea inferioară și partea superioară reprezintă respectiv cele două faze, pozitivă și negativă, ale sunetului».

Credem că simbolismul caduceului e și mai complet, pentru că reprezintă nu numai propagarea sunetului, ci și resorbirea lui, prin cele două faze de care am vorbit de la început. Cum sunetul este Verbul, simbolul este coextensiv și demonstrativ doctrinei creării lumii prin și în Logos^sursa, și a răscumpărării ei, adică a reintegrării ei principiale.

Putem reprezenta sunetul în principialitatea lui printr-un cerc, ajungându-și lui însuși în propria-i perfecțiune (fig.1.). În «intenția» lui de a crea lumile, adică noetic, în intelectul prim, îl putem reprezenta printr-un sinusoid; semicircumferința inferioară a cercului se deplasează și devine o continuitate a semicircumferinței superioare, formând o secvență ondulatorie de + și - (fig.2). Când în sfârșit lumile «se efectuează» și vibrația devine act, cercul sau cercurile devin elipse, care, având două focare, pot singure crea un cosmos bazat pe dualitate (fig.3), pe când cercul nu este o posibilitate de manifestare.

Stilizat, desenul devine fig.4, care nu este altceva decât un fragment al unei secvențe indefinite de pești, capul unui pește fiind coada peștelui următor și coada lui capul peștelui ce-l urmează. Astfel ajungem la simbolismul primordial, august, peren, al Peștelui. Se va observa cât de bine este indicată în secvența de pește separația și totodată continuitatea stărilor de fire, care mor în punctul de interferență și reînvie, prin același punct, în elipsa următoare. Marea în care se mișcă este Oceanul Atotposibilității, samudra^glosar, masă indistinctă pe care mersul lui lin îl transformă într-un câmp de vibrații. În aspectul lui cel mai înalt, peștele mut este un simbol al Tăcerii, adică o determinare negativă, iar curgerea lui lină, singuratec sau în bancuri, este un fior fără început și fără moarte, fără o clipă de remisiune, a Samsarei^glosar, a curgerii universale. Poartă pe spinarea lui pe pelerinul Absolutului spre liman.

După doctrinele hinduse, Vișnu, principiul conservator și mântuitor al Universului, se coboară ca Avatara^glosar de zece ori într-un ciclu de existență umană (Manvantara^glosar, eră a lui Manu^glosar). Prima «coborâre» a fost sub înfățișarea unui pește^sursa (Matsya-Avatara). După distrugerea precedentului Manvantara, printr-o catastrofă cosmică, Vișnu-Pește a călăuzit pe Satyavrata (acel «hărăzit Adevărului»), în actualul Manvantara, al cărui Manu, Principiu rector, urma să fie cunoscut sub numele de Vaivasvata.

În esențialitatea lui, mitul se găsește aidoma în basmul lui Ispirescu Băiatul cel bubos și ghigorțul^sursa, iar inițialele formulei Iesous Christos Theou Uos Soter^sursa dau Ichthus^glosar, «pește» în grecește.

Revenind la figurile de mai sus, în fig.1 avem «peștele rotund și fără oase», peștele de aur, singuratec în perfecțiunea lui principială, în fundul Apelor cerești; fig.2 semnifică o intenție de proliferare, încă principială; în fig.3 avem traducerea în act a intenției, prin polarizarea elipsei; în fig.4, reprezentarea ei printr-un pește, simbol al cercului devenit elipsă, adică a unui principiu de proliferare, de multiplicare la puterea N.

Alternanța vieții și a morții, a urcușului și a coborâșului constituind esența, fondul prim al ecuației Mit-Uimire-Sacrificiu, este și mai vădită în simbolismul antropomorf imediat și spontan accesibil omului. Acest simbolism, cum o arată și numele, este vehiculat de funcții spirituale, de agenți cosmici cu mască omenească, altfel spus, de zei și de eroi.

Concepția Olimpului ca o grădină de fericiți iresponsabili, liberi de orice frâu și în special de cel al pasiunilor, nu mai este susținut nici de cei mai profani mitologi.

Ceea ce s-a numit seninătatea^glosar olimpică este cupola uranică învăluind în imuabilitatea sa un maelstrom de tragedii – prin prezența lui totuși susceptibilă de transmutație, de transfigurare. Tragedia de jos se învolburează în încolăciri, cărora prezența transcendentă a Tăriei le poate imprima o torsiune ascendentă. Luptele zeilor și eroilor, între ei și contra monștrilor chtonieni^glosar, sunt ordalii; patimile lor sunt pătimiri sacrificiale, deci apte să elibereze nectarul, ambrozia, chintesențele înrobite. Dacă știi să le citești, acest lucru apare în epopei și în tragedii. Dar nimeni nu l-a rezumat mai eliptic decât Heraclit Obscurul^sursa (O Skoteinos), în cel mai obscur din fragmentele sale, purtând numărul 26, lapidar, indescifrabil, totuși limpede în misterul său. Îl găsim în Discursul teologic, și este citat și comentat cu multă pertinență de Vittorio Macchioro, în cartea sa, Eraclito, nuovi studi sull’orfismo^sursa, pp.87 sq.

Macchioro începe, prejudicial, prin a spune că Discursul Teologic afirmă identitatea vieții și a morții. Urmează argumentarea. Mai întâi însă iată fragmentul:

«Nemuritori muritori, muritori nemuritori, trăind moartea acelora, murind viața acelora».

Nu rezistăm plăcerii de a reda fragmentul în grecește în toată frumusețea lui oraculară:

«Athanatoi, thnetoi^sursa, thnetoi, athanatoi, zontes ton ekeinon thanaton ton de ekeinon bion tethneotes».

«E incredibil, scrie Macchioro, ce enormă cantitate de conjecturi, discuții și interpretări au fost făcute privitor la aceste cuvinte. Unul vede o aluzie la doctrina focului care însuflețește și îndumnezeiește temporar omul; altul, o aluzie la alternanța succesivă a morții și a vieții; altul, la liberarea sufletului de corp; altul, la alternativa nașterii și a morții, și așa mai departe.» Adevărul este că nici una din aceste conjecturi... nu merită încredere. Nu înțelegeam asprimea lui Macchioro. În fiecare din ipoteze este o parte de adevăr, care nu poate fi exclusă. Probă sunt citatele din carte, interesante aproape toate, din care reproducem câteva:

Lassalle:^sursa «Substanța zeilor și a oamenilor este una: Devenirea».

Teichmüller:^sursa «Moartea zeului este nașterea omului, moartea omului este nașterea zeului. Omul stă deci în Homoousie^glosar (consubstanțialitate) cu zeul și sufletul său pur este el însuși daimonic sau zeu. Viața noastră în trup este în adevăr o moarte».

Soulier:^sursa «Viața noastră este în același timp imagine de viață și de moarte. Toată Devenirea este o alternanță de viață și de moarte; și orice ființă trăiește din moartea precedentului și moare din viața subsecventului».

Aal:^sursa «un același element formează substratul celor ce par cei mai depărtați unul de altul. Se află în nemurire ceva care moare și în Murire ceva nemuritor».

Diels:^sursa «Pretutindeni în lume Focul nemuritor este exilat temporar în moarte și de către aceeași moarte din nou mântuit».

Rohde:^sursa „unul care este în Tot este în același timp mort și viu, nemuritor și muritor, un veșnic «Mori și devino» («Stirb und werde» – Goethe) îl mișcă”.

Regretăm că nu putem reproduce toate citatele; fiecare deschide o perspectivă originală a aceluiași Adevăr, anume caracterul dialectic al devenirii, în sensul că, reluând termenii fragmentului heraclitean, «nemuritorul» moare ca să dea substanță, adică viață, muritorului, anume prin Sacrificiul său (yajna); la rându-i, muritorul, prin sacrificiul

propriu, dă viața nemuritorului. Amândouă sacrificiile se întâlnesc într-un singur punct, care este «miracula rei unius^sursa» (miracolul lucrului unic) – după excelenta definiție a Tabulei de Smarald^glosar. Și muritorul și nemuritorul trăiesc printr-o endosmoză, printr-un schimb de bune procedee, am zice, prin termenul comun al morții, printr-o comuniune, deci. Această comuniune este o substanță egală, este nici moarte, nici viață, ci syzigia^glosartrad. pe care am menționat-o, «moarte-nemoarte»^sursa (martyâmartya), «explicit-neexplicit» (niruktanirukta), «sonor-tăcut» (șabdâșabda), «temporal-etern» (kâlâkala), «divizat-nedivizat» (sakalâsakala), «aparent în afară de orice aparență» (murtâmurta), «manifestat-nemanifestat» (vyaktâvyakta), «apropiat-suprem» (parâpara). Fiecare din aceste cupluri de termeni sanscriți este compus printr-o dedublare a unui cuvânt, dar a final al primului termen devine alfa în inițiala termenului următor, ceea ce face cuplul nedespărțibil.

Am putea spune că avem o demonstrație gramaticală a armoniei contrariilor, fundamentală în gândirea înțeleptului din Efes: (Oamenii) «nu înțeleg cum Totul^sursa, deși divers, concordă cu sine însuși: armonic care consimte și nu consimte, ca aceea a arcului și a lirei» (fragm. 51), și cupola între contrarii este «martyâmartya». În graficul sinusoidului, misterul se găsește în punctul de interferență pe axul median, când semicircumferința superioară devine inferioară, coboară în «infern», într-un demers diurn-nocturn și «moare» pentru a reînvia în punctul imediat următor.

Această schimbare este tot ce se poate imagina mai realist, mai existențial, angajând sufletul, dar și carnea omului; ceea ce o animă este uimirea. Să se observe că mirarea are reflectări pe toate planurile de existență: este spaima a cărnii amenințate sau solicitate, fior psihic, admirație, timor-panicus^glosartrad., termen atotcuprinzător; nimic vag, nimic oniric. Mirarea precedă Lumea, după cum Cunoașterea precedă polarizarea în Cunoscut și Cunoscător. Numai așa poate fi înțeleasă identitatea pe care ea o operează între Subiect și Obiect, iar termenul terț este to thaumazein-ul^trad. platonician. Prin urmare, mirarea nu este numai un mijloc, o cupolă între Om și «Celălalt», ci zgomotul de fond

al întregului Univers, în stază de reîntoarcere la obârșii, chiar dacă este în cele mai multe cazuri în stare latentă, neconștientizat. Înțelepciunea și fiorul ei sunt una; o despărțire a lor este neconceptibilă. De aceea, Aristotel (părintele dialecticii, o reamintim) spunea că în Mistere, care aveau ca principal scop să reactualizeze ritual miturile, se realiza o trăire efectivă, care lăsa o impresie adâncă: în mistere, spune el, nu se învăța^sursa, ci se «pătimea» (adică se trăia) Adevărul.

O realizare spirituală, în vremurile când miturile erau încă vii, se transforma într-o dănțuire circulară, care se integra în hora întregului Univers; oamenii și lumea se actualizau reciproc.

„Mitul nu era atunci o excogitațiune arbitrară și fantastică: exprima un proces necesar, în care aceleași puteri care formează lucrurile acționau și asupra facultății plastice a imaginației, parțial disociată de simțurile corporale, astfel că se dramatizau imagini și figuri care se înșiruiau în țesutul experienței reale și o completau cu o «clipă» de «semnificare».”^*

«Univers, fii atent la ruga mea^sursa. Pământ, deschide-te. Masa Apelor să mi se deschidă. Arbori, nu tremurați. Cerul să se deschidă și vânturile să tacă. Toate facultățile din tine să celebreze pe Tot și pe Unul!», iată imnul pe care-l cântau «Fii lui Hermes» la începutul operațiunilor sacre. O altă formulă răsună și mai vast:

«Porțile Cerului sunt deschise;

Porțile Pământului sunt deschise;

Calea Torentului este deschisă;

Spiritul meu este pătruns de toți zeii și de genii;

De spiritul Cerului – al Pământului – al Mării – al Torentelor»^*.

Corpus Hermeticum învață: «Înalță-te mai presus de orice înălțime^sursa, coboară-te dincolo de orice adâncime, strânge în tine toate senzațiile lucrurilor create – ale Apei, ale Focului, ale Uscatului, ale Umedului. Presupune că ești simultan pretutindeni, în pământ, în mare, în cer; că nu te-ai născut încă, ești încă embrion; tânăr și bătrân,

mort dincolo de moarte. Cuprinde totul deodată: timpurile, locurile, lucrurile, calitatea și cantitatea»^*.

Și Böhme, în stilul său straniu: «Ființa se liberează de moarte cu o agonie împlinindu-se în marea agonie a impresiei, care este viața mercurială... Această spaimă vine de la Mercur, sau agonia morții»^*.

Evola observă^sursa: că «aceste posibilități de percepție și de comunicare nu erau, contrar celor ce se cred astăzi, «lirisme», emfaze de extiații superstițioase și fantastice. Făceau parte dintr-o experiență tot așa reală ca și aceea a lucrurilor fizice. Mai precis: constituția spirituală a oamenilor din ciclii de cultură pre-modernă era astfel întocmită, încât orice percepție fizică avea simultan și un component spiritual sau psihic, care o «anima», adăugând imaginii nude o «semnificare» și, în același timp, un special și puternic ton emotiv. Astfel, antica Fizică era totodată o teologie și o psihologie transcendentă. Știința naturală era simultan o știință spirituală, iar sensurile multiple ale simbolurilor colectau «aspectele varii ale unei cunoștințe unice»^*.

II^*

«Fecunditatea, nașterea, atestă în ființa muritoare prezența unui principiu nemuritor».

Platon, Symposion,^sursa 106, a.

Se rezolvă, de obicei, se lichidează problema mitologiei în felul cel mai comod, urmărindu-se meandrele leneșe ale mentalului și confundându-se

tradițiile în formă religioasă cu tradițiile în formă mitologică. Faptul că religiile monoteiste (Iudaismul, Creștinismul și Islamul) au fost nevoite să încorporeze mitologiile popoarelor printre care s-au răspândit, arată, încă o dată, superioritatea mitului asupra dogmei. Se spune deci, în mod curent, că zeii constituiau un sistem de Nume divine descentralizate, deveniți turbulenți prin lipsa principiului lor rector, a cărui poreclă în moderna istorie a religiilor este aceea de Deus otiosus^trad., Adevăratul Dumnezeu. Savaot^glosar, zeul oștirilor^sursa, a strâns energiile divine împrăștiate și a ordonat Haosul; așa-zișii zei, care erau entități spirituale complet purificate, au devenit îngeri și au fost constituiți în ierarhie angelică, purtând pe frunte desinența El, cifru al Șefului lor Suprem. Cei care erau entități spirituale mult impurificate au devenit demoni, constituiți și ei în organizații ierarhizate, iar cei care nu se încadrau în aceste categorii s-au situat într-o stare intermediară, pe diferite trepte de puritate.

Ceea ce am spus este abia o schemă, și sigur nu este pentru monoteiștii exoteriști.

Ca să se adapteze la progresiva decadență intelectuală a lumii, religiile, de dată recentă în ciclul nostru de umanitate, au trebuit să procedeze la scurtări sumare, dogmatice, care au alungat mireasma mirării din lume.

În fapt, zeii erau încărcați cu inefabil, ca albinele de miere, și a vehicula inefabilul în lumea noastră era principala lor rațiune de a fi. Afirmau Inomabilul nenumindu-l, ceea ce era cea mai bună metodă, negativă, de a-l face prezent. Li s-a căutat pricină de ceartă din această cauză, într-o omenire întunecată, care simțea din ce în ce mai mult nevoia consemnelor și a petițiilor de principiu. Zeii s-au mistuit și a trebuit pus la punct un nou stil în apropierea de divin, care este stilul monoteist; cu timpul însă, s-a ajuns în practică la afirmarea inefabilului în forme peremptorii, discursive, accesibile și obligatorii pentru

toată lumea, ceea ce este contradicția însăși. S-a invocat, nu evidența intelectuală, ca mai înainte, ci «credința», ca și cum prima nu ar implica pe a doua! S-a produs o scindare între dimensiunea esoterică și dimensiunea exoterică a omenirii, nevindecabilă decât pentru o minoritate, până la sfârșitul acestui Ciclu Mare. În ea însăși, readaptarea nu convenea decât unei umanități pe drojdii.

Afirmarea Principiului este un asociaționism. De altminteri, simpla corectitudine obligă la recunoașterea următorului fapt: religiile monoteiste nu s-au manifestat virulent decât în ultimii trei mii de ani ai unui ciclu descendent, cu cădere precipitată în părțile cele mai puțin înzestrate intelectual ale prezentei umanități. Din fericire, ravagiile monoteismului exoteric au fost limitate de «permanența» esoterismului^glosar. Este perceptibil în depozitele mitice și folclorice ale tradițiilor – cu sau fără formă religioasă. Nu-i mai puțin adevărat că principala caracteristică a ultimelor timpuri este tendința Numelor Divine de a dezerta din caverna cosmică.

Când un adevăr transcendent devine imanent, trebuie, în mod necesar, să se învăluie în condițiile bazice ale lumii noastre; este sfâșiat de timp, spațiu, mișcare, de condițiile respective de viață etc. Este ceea ce se numește îndeobște «sacrificiul veșnic al Mielului»^sursa. Miracolul mitului este în acest caz explicat.

Punctul de impact al intelecțiunii, al logos-ului, cu lumea noastră este, firesc, o matrice. În această matrice, Logosul suferă, prin sfâșiere, adaptarea la starea noastră de existență, care îi va îngădui să se nască în ea și să stabilească o posteritate spirituală. Acestea sunt miracula rei unius^trad., miracolele hierogamiilor^glosar și ale parthenogenezelor^glosar. De aceea, Platon spunea că fecunditatea^sursa, nașterea, atest^trad.ă în ființa muritoare prezența unui principiu nemuritor. Nu există test mai riguros pentru calificările inițiatice ale unui om, decât capacitatea lui de a «sensibiliza» mitul, de a adera la el prin entuziasm, care în hermeneutica platoniană

înseamnă en theos en umon^trad., «un zeu în noi». În adevăr, pentru ca fecundarea să se poată produce, două condiții prealabile trebuie să existe: intuiția ideilor pure, fără de care contactul nu se poate realiza; prospețimea și spontaneitatea substanței, virginiatea ei perpetuă. Criteriul acesta nu înșeală niciodată, în timp ce prodigioasa facultate de mimetism a inconsistentei noastre epoci permite să simulezi chiar intuiția intelectuală. Veleitățile proliferante ale mimetismului seamănă cu arborescențele ce se obțin cu substanțe chimice într-o eprubetă. Nu am avut de-a face cu o adevărată vocație intelectuală, ci cu o pitiază^glosar. În dimensiunile mitice, această escrocherie este imposibilă. Nu poți truca o matrice ofilită, fiindcă trebuie să-și dea imediat probele. Mitologia constrânge la probitate.

Opera lui Guénon oferă, în primul rând, un ansamblu de criterii tradiționale, promovând principii metafizice care, singure, permit o interpretare și o coordonare a uriașei mase de simboluri; le studiază și pe acestea, cu titlul de aplicații secundare, în măsura în care sunt oglindiri ale principiilor în lume. Nu insistă decât în trecere asupra miturilor, care sunt simboluri «dinamice», în mișcare. Fără îndoială, Maestrul credea că era suficient faptul că a dat mijloacele exacte pentru studiul lor. Vedea cu plăcere însă, cu interes chiar, pe unii din cititorii și corespondenții lui, care se ocupau de mituri. Îi încuraja și răspundea la toate cererile de lămurire. Tocmai prin intermediul mitologiei românești am intrat în legătură cu el. Aici, ni se va îngădui să dăm câteva date personale, pentru că sunt exemplare și indispensabile pentru înțelegerea celor ce vor urma.

Am avut o copilărie normală, adică fabuloasă. Legendele și basmele mi-au fost mai întâi povestite: a fost vârsta de aur. Pe la șapte ani, le-am citit: vârsta de argint. Spre doisprezece ani, a venit noaptea. Un strat gros de colb s-a așternut pe acești frumoși germeni de paradis. Când, vreo cinsprezece ani mai târziu, am descoperit opera ordonatoare

a lui Guénon, palimpsestul și-a recăpătat spontan vechea sa scriere, ca sub efectul unui reactiv. Ierbarul a reînflorit sub rouă. Ceea ce m-a minunat, a fost perfecta adecvare a doctrinei expuse de Guénon, care ignora totul despre tradițiile românești, cu acest tezaur folcloric atât de miraculos prezervat. Am fost de asemenea foarte impresionat de concordanțele folclorului românesc cu cele câteva date, expuse de Guénon, despre Tradiția Primordială^glosar sau cea Hyperboreană^glosar, presupusă origine a tuturor celorlalte tradiții.

I-am scris despre asta și a părut foarte interesat, ca să spunem minimul. Trebuie să adaug că atenția mi-a fost în special deșteptată de două articole ale Maestrului asupra Sfântului Graal^glosar. Se spune între altele:

„Concepția însăși a folclorului^sursa, așa cum este înțeleasă de obicei, se sprijină pe o idee radical falsă, ideea că există «creații populare», produse spontan de masa poporului; și se vede imediat legătura strânsă a acestui fel de a vedea cu prejudecățile «democratice». Cum foarte bine s-a spus, interesul adânc al tuturor tradițiilor zise populare stă mai ales în faptul că nu sunt populare prin origine; și vom adăuga că, dacă este vorba, cum e cazul aproape întotdeauna, de elemente tradiționale în adevăratul sens al cuvântului, oricât de deformate, micșorate și fragmentare ar fi uneori, și despre lucruri având o valoare simbolică reală, toate acestea, departe de a fi de origine populară, nu sunt măcar de origină umană. Ceea ce poate fi popular este faptul «supraviețuirii», când aceste elemente aparțin unor forme tradiționale dispărute. Poporul păstrează astfel, fără să le înțeleagă, sfărâmăturile unor tradiții vechi, urcându-se uneori la un trecut atât de îndepărtat că ar fi imposibil să-l determini. El împlinește prin aceasta funcția unui fel de memorie colectivă, al cărei conținut este vădit originar din altă parte. Faptul cel mai de mirare este că, atunci când mergi în adâncul unor așa-zise producții populare, constați că tot ceea ce ele au conservat conțin mai ales, sub o formă mai mult sau mai puțin voalată, o seamă considerabilă de date de ordine esoterică, altfel spus, tocmai ce este mai puțin popular, prin esență; și acest fapt sugerează prin el însuși o explicație pe care ne vom mărgini s-o spunem în câteva cuvinte. Când o formă tradițională este pe punctul de a se stinge, ultimii săi reprezentanți pot foarte bine să încredințeze în mod voluntar, acestei memorii colective de care am vorbit, ceea ce altfel s-ar pierde fără leac; în definitiv, este

singurul mijloc de a salva ceea ce poate fi salvat într-o anumită măsură; și, în același timp, incomprehensiunea naturală a masei este o garanție suficientă că elementele esoterice nu vor dispare, ci vor rămâne ca un fel de mărturie a trecutului pentru acei care, în alte timpuri, vor fi capabili să o înțeleagă”^*.

Cu atenția deșteptată de cele citite, am oferit lui Guénon câteva exemple din abundenta recoltă esoterică a basmelor românești. Ne-a răspuns: «E rar, cred, ca simbolismul să fi fost conservat atât de bine în cazuri similare (...) Nu ai putea face vreo lucrare asupra tuturor acestor chestiuni?» – «Acum, pentru că mă întrebi ce cred despre toate acestea, natura hyperboreană a tradiției românești sau dacice nu-mi pare îndoielnică; și aceasta explică multe lucruri enigmatice. Un alt fapt, care și el mi se pare foarte important, este acela privind Caucazul și diferitele sale localizări (Carpații au fost numiți în antichitate munții «Rifei^glosar»^sursa și «Caucaz», n.n.); aceasta ar permite să justifice o apropiere, raportându-se la tradițiile arabe (Qâf-Qasiyah^trad.), care până acum mi se păruse îndoielnică, dar care, după acestea, ar putea să se sprijine pe ceva real. În toate acestea, sunt multe indicii ale unei etape a «centrului» (în scrisoarea mea, sugerasem ipoteza că una din etapele Centrului Suprem^glosar, între localizarea sa inițială «polară» și actuala sa situare orientală, a putut fi situată în Dacia, n.n.), la o epocă greu de determinat exact (...) Se pare că venirea celților în Galia a fost destul de recentă, poate numai spre veacul al VI-lea înaintea erei creștine; s-ar putea foarte bine ca ei să fi venit nu direct din Nord, ci din Estul Europei, din regiunea danubiană; în Galia, s-a operat poate o joncțiune cu alte popoare stabilite mai înainte și a căror tradiție nu era hyperboreană, ci atlantă; dacă este așa, tradiția dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiției hyperboreene sub o formă mult mai pură decât la celți (...) O idee îmi vine în acest moment: este posibil să existe un raport între numele lui Orfeu și acela al munților Rifei? (Numele are origini obscure, poate fi și o contractare a lui «O Rifeus», «Rifeanul» – articulat, n.n.) (...) Mă întreb, de asemenea, care este

proveniența numelui de «Rifeo», pe care Dante^sursa îl așază în cerul lui Jupiter (în ochiul vulturului imperial, n.n.), din care face un Troian; acest nume nu se găsește undeva la Homer sau la Vergil?» (se găsește, în adevăr, în Eneida II, v.426, «cadit et Rifeus^sursa justissimus unus», n.n.).

Rezultatul acestui schimb de vederi a fost publicarea câtorva note grabnice^sursa de lectură, în revista Etudes Traditionnelles. Cerusem un răgaz pentru o mai bună redactare; «vei reveni mai târziu» – mi-a răspuns. Lucru straniu, Maestrul părea mai grăbit decât mine. S-ar fi spus că gestul conta mai mult în ochii săi decât expunerea.

O constatare prealabilă se impune: în lumea antică, și chiar acum, în alte continente, povestea populară era și este o exteriorizare simbolică a unor «gesturi» primordiale, a Arhetipurilor și, implicit, a «liturghiilor» răscumpărătoare ce se îndeplineau în taină, în sanctuarele inviolabile ale Misterelor. Avem trei grade de interiorizare, dintre care primul, cel mai exterior, este basmul soteriologic.

În mistere, Miștii^glosar participau la ritualuri mântuitoare, reactualizau coborârea în lume și în infern a unui zeu, captivitatea lui, sfâșierea lui analitică; urmau întoarcerea, sinteza, exaltarea în Cer. Nimic în lume nu egalează în importanță această Moarte și Transfigurare. Fără acest «stirb und werde !» (mori și devino!), «bist du nur ein trüber Gast auf die dunklen Erde^vers.» (nu ești decât un oaspete turbure pe pământul întunecat)^*. Basmul are o mie de mesaje care se rezumă într-unul: Metamorfoza.

Or, aceeași dramă sacră este evidentă în basmul românesc. Personajul feminin se numește Ileana Sânziana, dar forma pură, mai rară, este Iana Sânziana. E paredrul^glosartrad. lui Ianus^glosar, și dubla față a acestuia este bine indicată de cei doi iana. Fața terță, ascunsă, a Ianusului roman,

este vădită în Sân-ul central al numelui românesc. În colinde este desemnată ca Iana, Sora Soarelui, iar în basme, numele ei este prilejul unei adevărate litanii.

«Ileana Cosânzeana^glosar, din cosiță floare-i cântă, nouă – împărății ascultă» se afla scris pe inelul ei^*. Cele nouă împărății sunt cele nouă ceruri și, în același timp, cele nouă constelații circumpolare, care nu apun niciodată. Iana se identifică evident cu Polul. Când își puse floarea în păr, «începu a scoate niște glasuri, de se părea că îngerii prăznuiesc în rai lauda și mărirea Domnului. Sfântul soare se opri în calea sa aprinsă ca să se mai răcorească la ascultarea cântecului amorțit de vreme»; deci Iana are puteri de «revivificare», de reactualizare.

«Ileana Cosânzeana, din cosiță ruja-i cântă, stă soarele și-o ascultă. Când ruja din cosiță cântă, stă îngerii și-o ascultă și Dumnezeu se minuna»^*. Așezarea rujei, a rozei în pol, ne face să ne întrebăm dacă nu aici se găsește punctul de joncțiune a Rosacrucianismului^glosar cu marea Tradiție Primordială.

În alte basme cu Ileana Cosânzeana, eroul se numește Făt-Frumos, care este un epitet. Ca paredru al Ianei, numele său real nu e Iansânzian? Uneori caracterul său avataric este arătat prin nașterea lui la Miezul Nopții^*. În unele povești, Iana este răpită de forțele asurice, de zmei, identici cu Titanii, cum a fost răpită și Persefone^glosar de Hades^sursa. Răpirea și dezrobirea acesteia erau reactualizate ritual la Eleusis^glosar. Aceeași dramă o povestesc basmele noastre. Atunci, este riscată presupunerea noastră cum că basmele exteriorizează un ritual de mistere echivalente cu cele de la Eleusis? Făt-Frumos pornește în căutarea ei. Izbutește cu ajutorul Calului năzdrăvan, fiu al focului și cu

al altor agenți supranaturali. Adesea este omorât, apoi înviat, fie de acești agenți, fie de Ileana. Sfârșitul este o hierogamie.

Ceea ce izbește în basmul românesc este lipsa aproape totală a elementului creștin. Cum caracterul său inițiatic și soteriologic nu mai face nici o îndoială, putem avansa ipoteza că el exteriorizează ritualuri inițiatice de mântuire precreștine. Or, la noi nu există un mai vechi precreștinism decât tradiția dacică.

Nu putem insista asupra acestei probleme a esoterismului basmelor, pentru că depășim cadrul acestui studiu cu caracter general. Dar sensul inițiatic al pretinsului folclor, așa cum l-a fixat Guénon în citatul de mai sus, mi se pare de natura evidenței. Numai așa basmul își recapătă adâncimile. Altfel, este o flecăreală pentru copii, un flux de non-sensuri. Când te gândești la vasta armată de cărturari și erudiți care-l studiază din acest punct de vedere exterior, rămâi fără glas...

Ca substitut al unei liturghii, basmul are, ca și ea – sau pe un plan inferior, ca și o evocare magică – o introducere, o operație și o concluzie (invocatio, operatio, remissio^glosartrad.). Am spus câteva cuvinte despre operația centrală, despre mitul propriu-zis; rămâne să mai spunem ceva despre ceea ce precedă și încheie basmul: începutul este o «amintire» a timpului mitic; sfârșitul – o «slobozire» a lui, după ce și-a realizat misiunea; altfel spus, este structurată de ceea ce în hermetism^glosar se numește coagula-solve^trad..

Basmul românesc începe printr-o adevărată conjurație a timpului principial, Illud Tempus^glosartrad., cu mijloace, cu o stăpânire, o luciditate, o știință suverane, pe care numai ipoteza lui Guénon le poate explica.

Poveștile străine ce mi-au fost accesibile încep cu: «Era odată». Formula românească este: «A fost odată ca niciodată». Este total obscură, fără o încercare de exegeză. Reputată incomprehensibilă, nimeni nu s-a gândit să întârzie o clipă asupra ei, ceea ce dă o frumoasă idee despre incuriozitatea intelectuală a «specialiștilor»; de asemenea, formula relevă rafinamentul psihologic al așa-zișilor «țărani» care ar fi născocit-o.

Acest «ca niciodată», adverb de timp și mod, este atât de obscur că impune parafrazări. Desemnează o dimensiune temporală și spațială.

În simbolism temporal:

«A fost odată ca (atunci când nu era) niciodată», deci «in illo tempore^trad.», în lumea principială.

În simbolism spațial:

«A fost odată ca (acolo unde nu este) niciodată», în timpul spațializat, în punctul de intersecție al Axei Lumii^glosar cu planul nostru de existență, căreia îi constituie centrul, unde toate antinomiile, complementarele, condiționările limitative dispar din lipsă de «loc».

Combinarea ambelor simbolisme:

«A fost odată ca (și cum n-ar fi fost) niciodată» și ca să arate că nu este vorba de năluciri, a doua parte a formulei rostește «că de n-ar fi, nu s-ar povesti»; să se observe faptul – extrem de important, că prima parte a formulei este la perfectul compus, iar a doua la prezent, ceea ce, gramatical, este o greșeală (ar fi trebuit «că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit». Vom reveni.

Această formulă de debut trebuie să fi fost completă și în Occident: se integrează bine cu ce-a rămas: «Il était une fois (comme nulle fois)^trad.»; «es war einmal (wie keinmal)»; «it was once (as no once)».

Am găsit într-un basm: «A fost odată – poate e și acuma – dar nu se știe».

Urmează o serie abundentă de formule care «ilustrează» acest început. Alegem câteva cărora cititorul le va putea aprecia calitatea și nivelul:

«A fost odată ca niciodată, când Cerul era apropiat de pământ și oamenii mari îl atingeau cu mâna.» Să se observe că formula nu spune: «Atingeau cu mâinile», ci «cu mâna». Ar fi să solicităm prea mult textul dacă presupunem că mâna era cea dreaptă și că, în acest caz, omul arăta cu stânga pământul, realizând gestul Androginului^glosar hermetic?

«A fost odată ca niciodată, când era mai mult cer și mai puțin pământ, ca în ziua de astăzi.»

«A fost odată ca niciodată, când poveștile fojgăiau pe pământ și n-aveai nevoie să le înveți; când florile aveau glas, când Sfântul Nume al lui Dumnezeu se slăvea din Cer până la pământ.»

«A fost odată ca niciodată, când sfinții mergeau pe pământ» sau: «când Domnul atingea pământul cu picioarele lui sfinte».

Dacă «spațializăm» formula, capătă o precizie, o «tehnicitate» mai mare; să înlocuim pe «când» cu «acolo»: «Acolo unde omul atinge cu mâna cerul», «acolo unde Domnul atinge cu picioarele lui sfinte pământul»; «acolo unde este mai mult cer decât pământ»; «acolo unde Numele Sfânt al Domnului se slăvește din Cer până în Pământ». Aceste formule nu convin, firește, decât Paradisului Pământesc, și basmele noastre își proclamă astfel originea și genealogia.

Ajungem acum la un caz particular foarte curios. Cea mai importantă colecție românească de basme, aproape centenară, este Legendele sau Basmele românilor^sursa, de Petre Ispirescu. Debutează cu o poveste a cărui titlu este un manifest, o proclamație, o promisiune: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte. Atragem atenția asupra unui fapt semnificativ în cel mai înalt grad: «Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără Moarte» este o formulă cu simbolism temporal, deoarece viața se scurge în succesiune. În basm însă formula desemnează un loc. Prin urmare, avem de-a face cu o spațializare a timpului, tehnică definitorie a realizării lui Magnum Opus^glosartrad.. Basmul incipient asigură realizarea acesteia, iar acelora care-l citesc le dăruie un «inteletti sani^sursa». Dar nu-i suficient să înțelegi sensul simbolurilor, trebuie să le încarnezi, să găsești în tine un «principiu de sesizabilitate»^sursa (expresia e a lui Böhme), o bază în care cunoașterea să se încarneze, și această bază, în Alchimie, este Sarea, finalitatea realizării spirituale. Aceasta este deosebirea fundamentală între Filosofie și Inițiere. Excelența, absoluta necesitate a Sării, este pusă în lumină în colecție prin faptul că ultimul ei basm vorbește de «Sarea în bucate», simplă anecdotă care este punctul de plecare și al «regelui Lear»^sursa, al lui Shakespeare. Această impecabilă solidaritate între începutul și sfârșitul colecției dă operei lui Ispirescu o continuitate și o organicitate logică și vitală unice; fără să vrei, te întrebi asupra gradului de conștiință, de luciditate, de deliberare a autorului. Altfel spus, te întrebi dacă în afară de specialitatea lui de «culegător» (tipograf), Ispirescu nu intră în categoria ilustră a acelora care au fost agenți Conștienți, ai deținătorilor Sanatanei-Dharma^glosartrad. și a Filosofiei Perena^glosar.

Ceea ce izbește la Ispirescu (e un fel de a vorbi, suntem primul care face remarca ce urmează), ceea ce izbește este că formulele de «deschidere»

ale basmului sunt imuabil aceleași. În România, capul e unic. Aceste formule se regăsesc și la alți autori, dar împrăștiate la întâmplare; la Ispirescu, sunt aceleași și în aceeași ordine, fixate ca într-o liturghie, căci imuabilitatea este caracteristica esențială a unui ritual. Formulele pe care le-am citat până acum sunt conceptibile încă; acum avem de-a face cu «frământări de limbă», identificate în datină cu «limba păsărească», reușind paradoxul de a fi în același timp absurde și hieratice, aparent nebunești, de fapt liturgice. Este de remarcat demersul lor înaripat, asonanțat, dănțuitor. O traducere le îngreunează.

Deci, basmele lui Ispirescu încep imuabil cu «a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti...

(...) de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se lua de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești;

«De când se scria musca pe părete^vers.,

Mai mincinos cine nu crede».

Dacă nu altul, cel puțin efectul de deconcertare este obținut; și e sigur că a fost căutat... Evident, ni se pune la încercare curiozitatea, puterea noastră de concentrare și de atenție. Parsifal a fost dat afară în zori^sursa, cu ocări, din castelul Graalului, pentru că nu a pus întrebarea asupra lucrurilor stranii pe care le văzuse noaptea: lene mentală, incuriozitate față de mister. Desăvârșiții care au instituit basmele ca un act de caritate față de o lume crepusculară, expulzează din Paradisul poveștilor pe aceia care nu se întreabă asupra sensului zugrăvelilor delirante din pridvor.

Să avem răbdarea de a cerceta această «deschidere», «formulă cu formulă». Pentru motivele spuse mai sus, le vom «spațializa», căci nu căutăm altceva, decât o aproximație a «cvadraturii cercului»:

«de când plopul făcea pere și răchita micșunele»

«acolo unde plopul face pere și răchita micșunele»

Să se observe că simbolismul temporal impune verbul la trecut, simbolismul spațial cere prezentul.

Formula este absurdă, pentru că este în contradicție cu principiul identității: a este a, deci a nu este b. Plopul nu este păr și răchita nu e micșunea... decât în Arborele Lumii^glosar, în care toate esențele vegetale sunt ele înseși și simultan altele, în principiul lor comun, în indistincție dar nu în confuzie. Se poate arăta mai limpede că basmele sunt fructele Arborelui Vieții?

«de când urșii se băteau în coade»,

«acolo unde urșii se bat în coade».

«Urșii n-au coadă», reacționează sumar omul de pe stradă și se înșală, chiar în sensul cel mai exterior; urșii au coadă, dar atrofiată, și ceea ce este atrofiat astăzi a fost, în mod necesar, întreg altădată. Dar chiar astăzi există urși cu coadă, vizibili pentru toată lumea: sunt Ursa Mare și Ursa Mică pe cerul boreal; joacă un dans sacru, una în jurul celeilalte, ceea ce este bine redat prin expresia «se bat în coadă».

Strângând mai aproape formula, se observă o oarecare inadecvare. Ursa Mică joacă în adevăr în jurul vârfului Cozii ei, adică în jurul Polului, dar Ursa Mare joacă în întregime, nu numai cu coada, în jurul celeilalte. Este o mică aproximație, perfect tolerabilă. Ca formula să fi fost perfect exactă, ar fi trebuit ca aceste două Urse să danseze de o parte și de alta a unui ax median, care le desparte și le unește precum limba imuabilă a unei Balanțe cele două talgere... În sanscrită Balanța se numește Tula^glosartrad.... Astronomic vorbind, pentru ca formula să fie exactă, linia mediană – limba Balanței – ar trebui să se găsească în constelația Dragonului, și atunci formula ar avea o rigoare totală. Și, în adevăr, acesta este cazul: polul nu a fost totdeauna în Alfa Carului Mic, din cauza precesiunii echinocțiilor și a deplasării punctului vernal. Cu precizie matematică, se știe că a fost în Alfa Dragonis, în jurul anului 3000^sursa î.e.n., adică într-un punct echidistant între cele două Urse, și asta arată antichitatea basmelor. Avem acum Arborele lumii complet, cu coroana sa de constelații boreale. Se poate indica mai bine că basmele provin din planul de rotație al swasticii^glosar cerești? Părerea lui Guénon asupra originii hyperboreene a folclorului românesc găsește o întărire considerabilă. Este un mesaj al Polului, al acelor saptarikșa^glosartrad. din Carul Mare.

«de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se»;

«acolo unde se iau de gât lupii cu mieii, înfrățindu-se».

Simbolul trebuie «blazonat», adică transformat în scut heraldic, ca să se fățuiască. De o parte și de alta a Arborelui Lumii, reconstituit de primele două formule, lupul negru și mielul alb sunt «suporții» lui, în stilul Porții Leilor de la Mycene^sursa. Formula reamintește și ilustra formulă mesianică a lui Isaia: «lupul și mielul vor paște împreună^sursa» (Is., 65.25). În Isaia, sunt puși numai alături; mielul și lupul în formula românească sunt pe punctul de a fuziona în Arborele androgin al Lumii. Îmbrățișarea lor evocă Yin-Yang^glosar-ul extrem-oriental, unde negrul și albul sunt despărțiți și uniți de o linie mediană serpentiformă, care se găsește și în șarpele încolăcit în jurul Arborelui Lumii.

«de când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești»

«acolo unde se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești.»

Să notăm mai întâi că formula este o variantă a principalei formule hermetice, aforismul din Tabula smaragdina: Ascendit a Terra in Coelum, iterum que descendit in terram et recipit vim superiorum et inferiorum^trad..

Printre cele nouăzeci și nouă de oca de fier, puricele este punctul calitativ, care le dă imponderabilitatea. Indică saltul calitativ, trecerea de la cantitate la calitate, la neprevăzut. Greutatea se rezolvă în grație, aducând basmele, și se coboară ca roua Arborelui Lumii care învie morții. Cum se vede, toate formulele sunt strict strânse în jurul Axei Lumii. Puricele este de asemenea cel de al o sutălea Nume Divin^sursa, necunoscut printre celelalte nouăzeci și nouă accesibile, și exprimă, dacă se poate spune, absolutul.

«De când se scria musca pe părete

Mai mincinos cine nu crede.»

«Acolo unde se scrie musca pe părete

Mai mincinos cine nu crede.»

Cu vigilența distrasă de această secvență, de bagatele surâzătoare, cititorul nu dă decât o vagă atenție ultimei formule (ca de altminteri la toate celelalte, cu toate că s-a acumulat în ele cel mai prețios esoterism). În fapt, este capitală. O muscă mergând pe un perete (căci asta înseamnă «se scrie musca pe părete»); faptul se întâmplă totdeauna, se întâmplă pretutindeni și în fiecare clipă în lume. Nu-i nevoie să te urci la illud tempus^trad.. El semnifică prezența reală a lui illud tempus în fiecare moment al Devenirii. Formula exprimă magistral și în stil mitologic, inevitabila, necesara prezență a Eternității în fiece atom al timpului. Nu are dreptate formula să spună: «mai mincinos cine nu crede»? Cititorul fără prejudecăți va aprecia dacă simpli țărani au putut fi capabili de asemenea cunoștințe esoterice, de un asemenea rafinament intelectual și psihologic. De unde subtilitatea atât de perfectă cu care strecoară argumentul cel mai important în momentul de minimă atenție a ascultătorului? Nu mai rămâne, ca alternativă, decât ipoteza elaborării formulelor de către un colegiu inițiatic, conștient de ce vorbește, abilitat ca să cripteze.

«Când se scrie musca pe părete» este o frază ambiguă; înseamnă «musca se scria singură pe părete», prin mersul ei, dar și printr-o acțiune exterioară ei, de către o ființă nedefinită. Mă întreb dacă nu avem de-a face cu o formulă de argou meșteșugăresc. Ar putea simboliza, de pildă, compunerea de către un tipograf a unei foi albe imprimate (păretele), pe care musca, prin mersul ei, scrie șiruri de litere. Această idee mi-a fost sugerată de faptul că Ispirescu a fost tipograf și că își semna operele adăugând «culegător tipograf». Prima ediție a poveștilor a fost iscălită^sursa numai cu acest epitet, fără nume de autor. Este cel puțin bizar, deoarece rangul social al unui autor nu are nimic de-a face cu opera lui. Au fost de exemplu mari autori, militari de profesie; nici unul, Alfred de Vigny, Tolstoi^sursa – la începutul carierei, Lermontov, Loti, nu au găsit că este cazul să menționeze faptul pe cărțile lor. Ispirescu a fost culegător tipograf în tinerețea lui, dar mai târziu patron și, la un moment dat, director al Imprimeriilor Statului. De ce acest smerit titlu al debuturilor sale? Pentru că acest titlu smerit, «culegător tipograf», are o semnificație esoterică la fel ca aceea a lui

«abstracteur de quintessence^trad.», titlu ce-și luase Rabelais, și de «rassembleur de ce qui était épars^trad.», al Masoneriei secolului al XVIII-lea. Toate acestea nu ar putea indica faptul că toate formulele atingeau de aproape un ritual de inițiere tipografică, existând în țară până spre sfârșitul secolului al XIX-lea?

Guénon atrăgea atenția că începutul lui «Faust»^sursa se referă la un astfel de ritual tipografic, în care Biblia, deschisă la Evanghelia lui Ioan, avea un rol esențial. Se va observa cât de organic se articulează începutul basmului românesc la începutul Evangheliei a IV-a:

„La început a fost cuvântul”^sursa,

„A fost odată ca niciodată”,

situând exact «illud tempus» în Principiul lui intemporal.

Formula de debut a basmului indică miracolul prezenței trecutului în clipa de față, în care tot ce a fost se află în simultaneitate. Tot ce s-a pierdut, s-a șters, s-a uitat, este prezent în Actus purus^glosartrad..

«Tot ce pare că s-a șters^vers.

E pururea de față.»

(Eminescu)

În apexul cerului, în cheia lui de boltă, se află Cineva care înșiră basmele ca pe niște mătănii. Basmele, lumile... Fiecare boabă este un ciclu; la sfârșit, șirul ajunge începutul lui. Firul care susține mărgăritarele este firul continuității, legând toate lumile între ele, Sutratma^glosartrad.. Basmul este numit în popor circumlocutoriu, «Înșir-te Mărgărite»^sursa, și formula punctează momentele lui esențiale, ca acțiuni ale demiurgului. Această prezență a Eternității face din povestitor un Bătrân al Timpurilor^sursa, un Stăpân al Ciclilor, dând înșirării basmului un caracter apotropaic; ca reacțiune, povestea ajută la «recuperarea rituală a Timpului originar»^*.

Am văzut că basmul începe cu o invocare, operează o transsubstanțiere; trebuie necesarmente să aibă o încheiere, adică o remisiune,

o trimitere a forțelor evocate. Ite, missa est^trad.. Ciclul misterului se încheie. Prin hierogamie, Ianus-Iana se reîntorc printre stele și devin constelații: «dacă n-au murit încă mai trăiesc», ceea ce este un fel de a arăta că sunt deasupra vieții și a morții.

Basmul în general se termină printr-un ospăț, un «Festin d'Immortalité^trad.»^sursa*, cu tot ce această cină implică. Și povestitorul termină adresându-se auditorului, care este de multe ori un copil: «și-am încălecat pe o șea și v-am spus minciuna așa».

Poate ascultătorul ar fi fost ispitit să ia basmul în serios; dar ce să spui când vezi o persoană venerabilă, bunicul sau bunica, tratându-se pe ei înșiși de mincinoși, și punându-se în postura caraghioasă de călăreț pe o șea fără cal?

În fapt, șeaua este un trepied profetic pe care operatorul a vaticinat, a operat prezența reală, de la un capăt la celălalt al povestirii. Este șeaua lui Pegas, care aduce inspirația în sensul profetic al cuvântului, a iepei Buraq^glosarsursa aparținând profetului Mohamed, a calului nostru năzdrăvan, principala entitate a basmului românesc, fără de care eroul nu ar fi putut izbândi nici în cea mai mică din isprăvile sale, cal «restaurat» prin «știința Focului». Este Merkaba^glosartrad. lui Ilie și a cabaliștilor.

Am vorbit de «încheierea» colecției basmelor lui Ispirescu, care este în același timp și «centrul» lor, povestea Sarea în bucate. Această încheiere are la rândul ei o încheiere, negăsindu-se în celelalte basme, unică în colecție, centrum in trigono centri^glosartrad., ar spune Alchimiștii.

«Eram și eu la nuntă cu cheleșul^sursa ăla care se tupilează printre dumneavoastră, cinstiți boieri. Multe ciolane, doamne, mai căzură la această masă și, care cum cădea, tot în capul chelului le da.»

«Și încălecai pe o șea și v-o spusei dumneavoastră așa.

Și încălecai pe o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă.

Și încălecai p-un fus, să trăiască și cel ce-a spus.»

Sunt ultimele cuvinte scrise de Ispirescu și numai o dată spuse: peste trei zile murea fulgerător. Basmul a apărut postum.

Pentru acești eroi solari, a căror coamă de aur cade până în șale, chelia este cea mai îngrozitoare dintre descalificări. Ambrozia, «la substantifique moelle^trad.», «le médulle à sugcer^trad.», sunt pentru invitații la ospăț, oficianții Euharistiei; ciolanele și celelalte reziduuri sunt pentru profani, pentru cei «chei», probabil membrii societăților folclorice, specialiști etnografi, «tupilați printre dumneavoastră cinstiți boieri», fără invitație, fără calitate, intrați prin efracție în sala de ospețe. «Care cum cădea, tot în capul chelului le da; care cum cădea tot în capul chelului cădea», imprecație articulată de două ori, fatidică precum o excomunicare.

Extraordinara frumusețe a mitului este că-l culegi – nu în cerul înstelat, țara sa, ci în livezile pământești, fiindcă steaua nu este accesibilă decât ca floare; trebuie însă ca natura să devină un iaz fără încrețitură, ținându-și răsuflarea, ca să fie vrednică de impregnarea soțului ei, Cerul. Superata tellus sidera donat^sursa, spune Boetius, «Pământul (odată) învins, dă stele». «Trebuie să văd un peisaj așa cum este când nu sunt în el. Când sunt în el pângăresc tăcerea cerului și a pământului prin răsuflarea și bătăile inimii mele» (Simone Weil)^sursa.

Habitatul ideal al mitului era lumea în ziua a șasea a creațiunii, când nu se afla în ea alt om decât Adam, încă paradisiac, încă androgin. Cu Cain și Abel au apărut viermuitul și promiscuitatea – dovadă este că s-au omorât între dânșii. Te sperie în Geneză înverșunarea lui «creșteți și vă înmulțiți»^sursa. Ce este semnificativ, în cel mai înalt grad, este lipsa de importanță a colectivității umane în basme și în mituri. Cât despre eroi, sunt atât de identificați cu funcțiunile cosmice, că fața lor omenească se mistuie.

«Este o rasă de oameni – este o rasă de zei – fiecare își trage suflul de viață din aceeași mamă» (Pindar)^sursa.

Dacă privești «Mama» ca făcând pereche cu «Tatăl», ea se găsește în Caverna cosmică, habitatul complementarelor, și cultul ei trebuie

să fie relativ târziu. Este cu totul altceva dacă e venerată ca Perfecțiune pasivă, dincolo de Prakriti, de Purușa, de Ișwara, ca Atotposibilitatea Infinitului, identică în fapt cu el. Este mama și Soața Tăcerii și a Verbului, este rațiunea suficientă a lui Sanatana Dharma^trad..

Să ascultăm un maestru hindus, rămas anonim din păcate: când «numeroși scriitori occidentali repetă cu încăpățânare că, pentru Orient, orice, om sau lume, se dizolvă dintr-o ceață indistinctă și impersonală, într-un fel de gelatină amorfă, și că în filosofiile Indiei fericirea supremă consistă într-o distrugere și anihilare definitivă, identică Negativului Absolut, nu pot fi fără îndoială mai nedrepți cu India, nici să se înșele mai radical în această privință, prin astfel de baliverne. Tot edificiul acestei filosofii este dat peste cap, exact cum se întâmplă când se spune că Samâdhi^glosartrad. este abstracțiune. (...) Așa-numitul vid este de fapt suprema Plenitudine. Cum ar putea altfel să scoată din el tot ce apare?»^*

În vremurile mitice nu era nevoie de afirmarea unității principiale, fiindcă era vizibilă, evidentă, prezentă în ambianță. Religiile au fost nevoite să facă din ea o dogmă peremptorie și obligatorie, ceea ce-a învăluit în simboluri nouă zecimi din adevărul ei, pentru marea masă de credincioși, păstrându-l numai pentru cei ce știu să dezlege tainele.

În ce a mai rămas din esoterism, în epoca noastră, aspectele viscerale, «mitrale», ale realizării inițiatice, care reflectă în substanță miracolul nașterii Verbului, sunt privite cu spaimă, din pudibonderie, extenuare și vestejire psihică, mai cu seamă pentru că nu sunt formulate în concepte. Psihanaliza a pus mâna pe dânsele și le-a «aranjat» în felul său.

Anemia inițierii în lume se datorește în principal ignorării aspectului său «matern». O prejudecată, un fel de puritanism deghizat au secat izvoarele vii. În Europa, patria protestantismului, a moralismului și a filosofiei, ravagiile au fost și mai mari. Ceea ce s-a numit pe drept

cuvânt «deviația absolutistă sau deviația universalității»^* și care consistă în confuzia abstractului cu Universalul, cu urmarea inevitabilă, a suprimării adjuvantelor autentice, neinventate ad-hoc^trad. de vreo fantezie individuală, și-a dat curs liber. Rezultatele acestei acrobații mentale, a acestei împietriri a inimii? Le vezi în cuștile de păsărele extenuate, spânzurate la fereastră, ici și colo în Europa. Ca și cum scurtcircuitul principial ar putea fi confundat cu faptul de a se învârti în cerc în narcisism! Se înlocuiește experiența vitală a Metamorfozei, liberarea logos-ului spermatikos^trad., prin culegerea de grațioase floricele în livezi inițiatice; «maeștri» și «discipoli» de-a valma «pilotează» tradițiile cum vor.

Una din caracteristicile Occidentului, de patru secole încoace, este ura sa demonică împotriva folclorului. Protestantismul, catolicismul, cartesianismul, filosofia, științele, sunt convergente spontan spre acest punct. Este singurul «ecumenism» care mai subsistă în Europa. Cât s-a putut, Mitul a fost ignorat; când ignoranța a devenit imposibilă, a fost raclat, asasinat, smuls cu rafinament diabolic din matricea lui populară și înțepat ca fluturii în aceste columbarii cu numele de «institute de folclor». Acolo, grație diavolului, este definitiv pus în formol. Se simțea în el roua Arborelui Lumii de care vorbesc basmele; roua aceasta provoacă modernilor aceeași suferință intolerabilă, ca ploaia de petale de roze lui Mefistofel^sursa. Faptul datează de mult: este de ajuns să citești colecția lui Perrault^sursa; simbolurile sunt exacte fără voia autorului, prin forța lucrurilor. Perrault adaugă în final versuri din vinul său propriu, așa greoaie, așa plate, așa inepte, că nu-l mai poți numi altfel decât un torționar al zânelor, după cum contemporanul și compatriotul lui, Le Nôtre^sursa, era torționar al Arborilor; feeria asezonând supa bonomului Chrysale^sursa.

Opera lui René Guénon este strict intelectuală și riguros doctrinală, dar, de asemenea, prin însuși acest fapt, spontan inefabilă; adevăratul intelect este în mod necesar extatic și aceasta explică puterea vitală și fecunditatea operei Maestrului. Nu se poate spune același lucru despre «posteritatea» lui, plată și fără înaripare. «Stațiunea» (maqâm^glosartrad. -ul) lui Guénon, funcția lui au fost unice, ca și «jilțul primejdios»^sursa de la Masa Rotundă. S-a văzut după moartea sa...

A interzis totdeauna să se vorbească despre individualitatea lui, care, după spusele sale, nu conta în fața mesajului doctrinar ce-l avea de dat. Această dispoziție mai era necesară, când ființa lui se reducea la o linie verticală? Ca precauție, da, deoarece Guénon fusese adulmecat din urmă, în Orientul lui, prin foarte moderna instituție a poștei rapide. Omul răspundea la avalanșa de scrisori ce o primea, oricare ar fi fost ele, inteligente sau inepte, discrete sau indiscrete, de multe ori uleioase, lipicioase până la vampirism. Refuza să întrebe asupra utilizării tardive a corespondenței sale. Rezultatul a fost o hemoragie de douăzeci de ani, până când bătăile nobile ale inimii s-au oprit. «Ils m'ont tué^trad.»^sursa au fost ultimele lui vorbe. Omul a murit asasinat de paraziții lui. Din nenorocire, a expirat și funcția sa de «claviger^glosartrad.», de hermeneut^glosar al Tradiției Primordiale. Au trecut mai mult de douăzeci de ani; în ce punct ne aflăm? Setea nepotolită de Cunoaștere este aceeași, difuză și confuză, dar cu ce psihopompi^glosar? Nu lipsesc, este ușor de închipuit. O satisfac, cu metode industriale, de reclamă americană, domnii Pauwels, Bergier, Charroux, Hutin^sursa și alte «Planète», distilatori de barbaros. Nu mai este Ogarul de veghe...

Repetăm fără șovăială, pentru că este o tehnică ce ține de japa^glosartrad., de dhikr^glosartrad., de repetiție rituală, de impregnare până la «precipitare», la

trecerea la limită: ecuația simbol-mit-uimire este o realitate obiectivă macro-microcosmică, pe care se țese tot ce viază în univers. Ca să fie, nu are nevoie de știința și de consimțământul nostru. Dar ca să-și dea puterile-i mântuitoare, eliberatoare în ce ne privește, este nevoie de complicitate, de buna noastră intenție. Cei vechi spuneau: volentem fata ducunt^sursa, nolentem fata trahunt (...). «Pe cei ce voiesc sorții îi duc, pe cei ce nu voiesc sorții îi târie»).

De câte ori un mare creator s-a adecvat demersului tainic al naturii, a exprimat, în modurile cele mai diferite, mai neprevăzute, în țesătură, ecuația simbol-mit-uimire, agent însuflețitor al oricărei capodopere. Toată marea artă a lumii o mărturisește, iar demiurgii ei s-au arătat vrednici colaboratori ai Marelui Dulgher al Universului. Exemplificarea ar face materia unui alt volum. Numai cu titlu de curiozitate, normativ, cu ocazia apariției în românește a unui volum despre el^*, reproducem câteva meditații ale lui Paul Klee, artistul care a încercat să-și gândească meseria și pe care unii îl consideră cel mai mare pictor al veacului. În prefața ediției italiene a cărții lui Klee, Das Bildnerische Denken^sursa, Giulio Carlo Argan afirmă, fără nici o rezervă, că acest mare artist este pentru epoca modernă ceea ce Leonardo da Vinci a fost pentru Renaștere.

Aceste puține citate nu au nevoie de parafrazare. Sunt explicate suficient prin cele spuse până acum^*.

«Arta nu redă vizibilul^sursa, ci face vizibil» (C.G.W.). În acest proces, forțele psihice omniprezente trebuie să se integreze, după părerea sa, în dinamica unei cuprinzătoare mișcări de flux și de reflux.»

«Prin cunoașterea pe care o avem asupra conținutului său intim, obiectul se extinde dincolo de aparență.»

«Vreau să procedez astfel ca tot ce este esențial, chiar și esențialul acoperit de perspectiva optică, să apară vizibil» – ceea ce este o

preconizare a spațiului cu două dimensiuni; a treia dimensiune, adâncimea, perspectiva, reprezentând timpul.» Cu alte cuvinte, Klee încearcă realizarea spațializării timpului.

«Se realizează în lumea plastică a lui Klee acea iradiere spirituală, mitologic-fabuloasă a obiectului.» (C.G.W.)

«De la imaginea reprezentată la imaginea originară, acolo unde legea primordială hrănește Devenirea.»

«Mâna devine doar instrumentul unei sfere îndepărtate. Se activează astfel acel factor imponderabil (das «Es»^sursa)^*, care se degajează dintr-o totală relaxare și detensionare a creatorului.» (C.G.W.)

«Copilul desenează și pictează așa cum gândește. Picturile sale sunt – dacă rămân pure și nealterate – imaginile unei confruntări intime, ale unui progres interior în înțelegerea lumii. Ele evocă stări îndepărtate, intime, de mult pierdute, care nu pot fi readuse decât cu multă greutate.»

Epitaful lui Paul Klee^sursa:

«Sunt insesizabil în imanență. Căci sunt în același timp printre morți și printre ființele care nu s-au născut încă».