Simboluri din ghicitori, cimilituri, frământări de limbă, particule elementare

Simboluri din ghicitori, cimilituri, frământări de limbă, particule elementare

Ne-am ocupat în primul rând de basmele lui Creangă pentru că sunt mituri^glosar de tip complet, adică desfășoară consecvent și organic, în condițiile de timp, spațiu, mișcare, nume și formă din lumea noastră, posibilități imuabile ale Ființei. Idei dincolo de Nume și Formă (Namarupa^glosartrad.), oglindite în pasivitatea lunară a Psychei populare – autenticitatea folclorică a basmelor lui Creangă nemaifiind astăzi pusă la îndoială, valoarea lor simbolică este indiscutabilă.

Am dat o mică atenție nuvelelor și snoavelor lui Creangă pe nedrept, pentru că nimic nu oprește ca o întâmplare de toate zilele și din lumea noastră să fie simbolică. Nuvela-basm Soacra cu trei nurori,^sursa lipsită de orice element miraculos și totuși profund inițiatică, este un avertisment în această privință. Reamintim, ca exemplu de literatură esoterică lipsită de orice element fantastic, Decameronul^sursa lui Boccaccio, care făcea parte, ca și Dante, din organizația inițiatică Fede Santa^glosar.^trad.

Etnologii studiază ghicitorile și cimiliturile într-un spirit uniform, fără nuanțări, ceea ce este inacceptabil din perspectivă esoterică. Deosebirile calitative sunt considerabile.

Cea mai mare parte a ghicitorilor sunt simple rebusuri, care criptează realități din ambianța și din viața de toate zilele; simple exerciții de agerime rustică. De pildă:

«Mânăstire într-un picior^vers.

Ghici, ciupercă, ce-i?»

este un joc de-a v-ați ascunselea, cu atât mai ingenios, cu cât autorul lui a avut istețimea să bage răspunsul în întrebare, derutând atenția. În imensa majoritate a cazurilor, în acest spirit sunt puse și răspund ghicitorile. Că li se poate adăuga și o dimensiune esoterică, este adevărat și o arată ghicitoarea pe care am studiat-o în Stan Pățitul,^sursa din lucrarea noastră Creangă și Creanga de aur^*:

«Lată-peste lată, peste lată-îmbujorată, peste îmbujorată-crăcănată, peste crăcănată-măciulie, peste măciulie-limpezeală, peste limpezeală-gălbineală și peste gălbineală-hudulețe».

Este o analogie inversă între ierarhia genurilor literare populare și gradarea criptării lor. Basm, snoavă, cimilitură sunt genuri descendente, dar dificultatea de a le decripta este ascendentă, în proporție inversă. Atunci când cititorul nu are prejudecăți, este mai ușor să vezi simbolismul calului cu douăzeci și patru de aripi și al balaurului cu șapte capete, decât tâlcul unei frământări de limbă copilărească.

În fapt, putem spune că până acum am vorbit de două categorii de ghicitori. În a treia categorie avem cimilitura^glosar, care se deosebește de ghicitoare, pentru că nu pune direct ca însăși, structural, o întrebare care-și conține răspunsul în ea. Cimilitura este o nedumerire latentă, care așteaptă o tâlcuire, de cele mai multe ori esoterică, cum o arată cimilitura ce-o găsim chiar în Creangă, și pe care-o vom studia pentru acest motiv.

Creangă vorbește în^sursa Amintiri din copilărie de «cinstita holeră» din 1848, de se auzea numai chiu și vai în toate părțile. «Și, eu, neastâmpărat cum eram, zice el, ieșeam la pârleaz^glosar când trecea cu mortul pe la poarta noastră și-l boscorodeam cu cimilitura:

Chițigaie^glosar, gae, ce ai în tigaie?^vers.

Papa puilor duc în valea socilor

Ferice de gangur că șede într-un vârf de soc

Și se roagă rugului și se-nchină cucului:

Nici pentru mine, nici pentru tine,

Nici pentru budihacea^glosar de la groapă,

Să-i dai vacă de vacă și doi boi să tacă.»^*

După indicația lui Creangă, aceste versuri sunt o cimilitură, adică ceva care ascunde un sens sub aparențe de non sens.

Divagată în expresie, este o adevărată incantație având drept finalitate asigurarea soartei postume a mortului. Multă vreme n-am știut ce înseamnă cuvântul chițigaie; mă izbiseră însă două lucruri: secvența «Chițigaie-gae», care sugerează vag pe Gaia, mama pământeană; apoi faptul că două vârfuri de munte simetrice deasupra Pipirigului, satul mamei lui Creangă, se numește Chițigaia bună și Chițigaia rea (dualitatea în stare de opoziție), cu numele comun Chițigăile. Mai târziu am aflat că, de asemenea, chițigaie este și numele popular al Cucuvelei.

Despre cucuvea, toată lumea știe că este pasărea Atenei, zeița înțelepciunii, ieșită de-a dreptul din Capul lui Zeus; este pasărea veghii și a meditației nocturne. «Gaia» se găsește în cuvântul găină. «Chițigaie-gae» înmănunchează într-un singur cuvânt un simbol atlant – cucuvaie, și pe unul Polar (hyperboreean) – Cloșca și Puii de Aur^glosar (constelația Pleiadelor). Sub ocrotirea lor se face trecerea mortului dintr-o lume în alta, pentru că entitatea sintetică este deasupra vieții și morții, distribuindu-le pe una și pe alta, de aceea ocrotește trecerea mortului, care este modelul însuși al transformării cantitativului în calitativ.

Valea socilor este un fel de vale a plângerii, adică o stare postumă dezmoștenită, intermediară între cele două lumi. Socul este un fel de copac-buruiană, fără utilitate, crescând pe locurile de paragină și dezolație, simbolul stârpiciunii însăși; valea socilor este o încercare, un impas, în care intră mortul nepregătit, de unde trebuie ajutat să

iasă; este la selva oscura^trad. în care se află inițial Dante^sursa, la începutul călătoriei lui pe celălalt tărâm; este o desemnare a limbului în care se zice că rămân copiii nebotezați și aceia care nu au nici un obol de dat lui Charon^glosar pentru traversarea Styxului. Chițigaie-gae poate servi drept călăuză în încâlceala mărăcinilor, ca entitate funerară menită de descântător să asigure «papă», mâncare, adică subsistență și consistență, element de rezistență, praznicele, ansamblul mijloacelor de grație pe care le deține sacerdoțiul în toate tradițiile din lume. Aici poate să aibă dreptate G. Pascu,^sursa când vede în Chițigaie pe popă. Cui duce papă? Puilor, sufletelor morților, noi născuți plăpânzi în lumea în care au intrat prin poarta morții. În antichitate, se aducea drept jertfă pentru mort făină amestecată cu apă, care este un aliment sacru prin excelență. Și în românește acestui amestec i se zice «pap». «Tigaia» ar fi un fel de ofertoriu, de cățue, de cădelniță, în care se aduce jertfă pentru mort.

«Ferice de g(r)angur că șade într-un vârf de soc», adică eliberat de hățișul pădurii dezolate; de aceea șade în vârful copacului dominând și având posibilitatea unei perspective care-l face să vadă dincolo de hățiș. În toate tradițiile, păsările cântătoare simbolizează pe îngeri, entități ocrotitoare și călăuzitoare. Strigătul lor este un reper în noapte, dar câți morți, pribegi sau chiar vii știu să-l înțeleagă, să-l tâlcuiască sau măcar să-l audă? În basmul D'astea știu,^sursa Rădulescu-Codin numește pe grangur^glosar «Împăratul Păsărilor»; de aici, probabil, obiceiul de a desemna o persoană importantă «grangur», «mare grangur». Ori vedem pe grangur, «Împăratul păsărilor», că:

«Se roagă rugului și se-nchină cucului».^vers.

Și în fața cui se închină îngerii personificați de păsări? În fața Tronului Divin și în fața Aceluia ce stă pe dânsul. Grangurul din vârful ierarhiei inițiatice, pentru că este în vârful socului, este un fel de oglindire în lumea noastră a unui profet etern. Mesajul cucului din partea rugului îl vom vedea îndată.

Se zice «rug» unui buchet de spini, cu trandafiri, zmeură sau mure, unire de frumusețe și de asprime, de Mizericordie și de Rigoare. Este un fel de sinteză sefirotică. De aceea este «Rugul arzător^glosar» (adică buchetul

de spini), înflăcărat, în care Dumnezeu s-a manifestat lui Moise pe Muntele Horeb^sursa, când l-a trimis în Egipt ca să elibereze pe Evrei din robia faraonică. Întrebat de Moise cine este, vocea din rug a răspuns:

Eheieh așer eheieh^*

(«eu sunt cel ce sunt»)

– formulă ilustră a Identității Supreme, tautologia Infinitului.

În felul lui Moise, grangurul, entitate angelică, se roagă pentru mort Rugului Arzător dar Nemistuit, închinându-se prezenței din rug, care nu este alta decât Cucul, pasăre ecou, care se îngână și își răspunde ei însăși: «cu-cu», adică își are rațiunea suficientă în ea însăși, scurt-circuit al Verbului.

Cu: Eu sunt – cu: Cel ce sunt

Prin urmare, onomatopeea «cu-cu» este în «limba păsărilor^glosar» (care în toate tradițiile trece ca limbă primordială solară, loghah suryaniah^trad.), prototipul autoafirmării divine, Eheieh așer eheieh în limba ebraică, La ilaha ill Allah,^trad. în afirmarea fundamentală musulmană. Într-o anumită perspectivă teologică, Rugul Arzător este Tatăl; atunci Cucul la care îngerii se închină este Fiul, cu cele două Firi: cu-cu! Din altă perspectivă teologică, tot așa de legitimă, Rugul este tronul divin pe care stă Nenumitul, căruia Cucul îi dă totuși un Nume, Cu-cu, adică ceea ce se cheamă în esoterism^glosar un substitut. Cucul atunci este Îngerul Feței, Metatron^glosar, care se ține în fața lui Dumnezeu. Tipul Profeției veșnice, reprezentat pe pământ de Împăratul Păsărilor este Grangurul. Legătura celor două entități se face de-a lungul unei verticale care unește și desparte Cerurile de Pământ. Și aici întâlnim o aplicare a analogiei în sens invers^glosar, a simbolismului cucului; parazitismul repulsiv al acestei păsări, faptul că-și depune ouăle într-un cuib străin, îl arată ca reprezentând sau simbolizând transcendența, care nu este din lumea noastră, căci se coboară din planurile cauzale, ca o manifestare avatarică; furtul

de cuib în starea noastră de fire este de fapt semnul că transcendentul trebuie să împrumute, în pogorământul său pe pământ, în a sa Kenosis^glosar,^trad. căldura cuibului visceral al unei mame de carne, fapt care este prototipul tuturor partenogenezelor.

În Creștinism, Maica Domnului, ca suport al lui Hristos, poate fi identificată cu Rugul Arzător ce s-a manifestat lui Moise.

Tot Rug Arzător, tot suport, este Hera, soția lui Zeus, asupra căreia fratele ei se coboară sub formă de cuc, devenindu-i soț.

Argiaenii aveau o imagine a Herei^sursa, așezată pe un tron, cu sceptrul în mână, ținut în poziție verticală, în vârful căruia se afla un cuc. Sceptrul este un simbol axial, ceea ce arată că Zeus s-a coborât spre sora și soția sa de-a lungul Avataranei^glosartrad. (așa o sculptase Policlet pe Hera într-o statuie). Muntele pe care se produsese hierogamia se numea Thronax, adică «Tronul Ax», epitet ce convine tot așa de bine și Horebului. Mai târziu, muntele s-a numit Coccyx, adică Muntele Cucului, și interesant că s-a dat numele de Coccis seriei de oscioare în formă de cioc, din capătul inferior al sacrum^trad.-ului, al scheletului uman. În primul os al coccisului, hindușii situează pe Kundalini^glosar, Puterea imanentă în om. Pe de altă parte, cucul se află, cum am văzut, și în vârful sceptrului Herei, care în semnificația lui microcosmică simbolizează tot coloana vertebrală. Găsim deci sunetele «cu» situate simbolic la cele două extremități ale sale (cu-cu). Și pentru ca analogia cu Macrocosmosul să fie completă, osul coccis, care se află localizat în părțile infernale ale ființei noastre, își are echivalentul în fluviul care înconjoară Iadul, Coccytul^glosar,^trad. nume aproape identic cu coccis. Toate acestea arată cât de puțin ne-am îndepărtat de cimilitura lui Creangă, incantație psihopompă a mortului în călătoria lui infernală, în timpul căreia trebuie să sleiască posibilitățile lui inferioare.

Ca și în mitul lui Zeus-cuc cu soția sa Hera, în tradițiile noastre populare, Cucul apare ca mire al unei fecioare sau al unei zâne. Iată fragmente dintr-un cântec, Fata și Cucul,^sursa cules de Rădulescu-Codin în județul Muscel:

«Foaie izmă creață^vers.

Joi de dimineață

Pe rouă, pe ceață,

Măre mi-a plecat

Și s-a depărtat

Departe de sat

Trei surori

La flori,

Să se-nflorească,

Să se-mpodobească

Ca să-nveselească.

Foaie de năut,

Dumnezeu n-a vrut

Și-a dat ploaie-n vânt

Și le-a rătăcit,

Mi le-a despărțit

Și le-a risipit:

Fata a mai mare

Luă pe drum la vale;

Nici habar nu are,

A mai mijlocie

Apucă în vie,

Nici nu se mai știe;

A mai mititea

Luă pe o potecea

Și fu vai de ea!

Ea se depărta.

Mult se-nstreina

Pe unde mergea,

Și se jeluia

Că nu mi-aș vedea

Că nu mi-auzea.

Nici topor

Tăind,

Nici cocoș

Cântând,

Nici vite mugind

Nici tobă bătând

Nici popă

Tocând

Nici cucu cântând (...)

Ea se jeluia,

Mult mi s-amăra,

Și cum mai mergea,

Ea că mi-aș vedea,

Ea că mi-auzea

Un cuc de cânta

Și jalea-și spunea

Și cum mergea

Cuc

Pe sus

Cântând,

Ea pe jos plângând,

Ea că-mi începea,

De cuc se ruga

Și se jeluia

Din gură-i zicea:

Cuculețule,

Mititelule,

Mititel

De trup,

Spornic

La cuvânt

Scoate-mă la țară

La frați,

La surori,

La grădini

Cu flori

Scoate-mă la țară

Să-ți fiu verișoară...»

Cucul refuză. Cele trei surori sunt zâne, cele trei inele (sau cele trei gune) în tribulație, împrăștiate centrifug de la axul în vârful căruia se află cucul. Dar sora cea mai mică, (sattwaguna), regăsește axul, reia prin el legătura cu cucul, «el pe sus cântând, ea pe jos plângând», respectiv, în cer și pe pământ. Imaginea reamintește pe împăratul din basme, care cu un ochi râde și cu un ochi plânge, simbol strict asociat cu Polul. Ea-i oferă să-i fie verișoară. Dar pentru Duh nu-i suficient. El

cere totul. A doua oară oferă să-i fie surioară. Iar refuz. În sfârșit, a treia oară, îi spune:

«Scoate-mă la țară^vers.

Să-ți fiu soțioară.

Foaie și-o lalea

Cum ea mi-i vorbea

Cucul mi s-oprea

Pe loc s-așeza».

Adică se cobora asupra ei de-a lungul verticalei, ca Zeus asupra Herei:

“Glasu-și îmblânzea

Și fetii zicea:

«Fată, fetișoară

Pune-te pe pană

Să te scot la țară

La frați,

La surori,

La grădini

Cu flori.

Pune-te pe pană

Să te scot la țară,

Să-mi fii soțioară»”.

De aceea, trebuie să ne rugăm rugului, să ne închinăm cucului, adică propriului nostru centru. Găsim figurată în baladă tripla incintă druidică^glosar, pe care fata, recte^trad. sufletul, trebuie s-o străbată de la circumferință la centru, de-a lungul unei raze. Este o triplă catharsis^trad. progresivă. În prima incintă, fata, Psyhé,^trad. este verișoară cu Cucul, adică în stare de proximitate; în a doua surioară, adică în stare de consanguinitate; în a treia, în centru, în stare de identitate, prin hierogamie^glosar.

Tot așa, fecioara sacră din Babylon se urca pe cele șapte terase ale Ziguratului^sursa, lepădând un văl la fiecare terasă, până când, în vârf, rămânea goală în fața Zeului, ceea ce echivalează cu o hierogamie între o muritoare și un zeu.

În imagistica alchimică găsim uneori tripla incintă^sursa, având la Centru pe Fenix^glosar, similar prin urmare cu Cucul, cu deosebirea că Fenixul este un simbol atlant, pe când cucul are un caracter net nordic, polar.

Într-o variantă numită Iovan Iorgovan,^sursa începutul este același ca în balada precedentă: fata se oferă cucului ca soție, aceasta refuză sub pretext că este pasăre, dar și Zeus este cuc; în baladă Zeus devine Iovan Iorgovan; se petrece un fenomen de antropomorfizare, ceea ce înseamnă că balada este mai tardivă decât mitul primitiv și decât prima versiune a legendei căsătoriei lui Zeus cu Hera. Că și în balada lui Iovan Iorgovan tot de Zeus este vorba, ne-o arată faptul că numele lui Jupiter face Iov (is-i-em-e) la toate cazurile, cu excepția nominativului, în latinește.

Un șarpe uriaș încolăcește pe fată, care strigă în ajutor: Iovan o aude pe Cerna, aleargă, omoară balaurul, al cărui cap totuși scapă aruncându-se în Dunăre, unde devine matca muștei columbace; însă fata și Iovan nu se pot căsători, descoperind că sunt frați; dar și Zeus și Hera erau frați – ceea ce nu împiedică nunta lor. Oricum, versiunea ce ne-a ajuns, a lui Iovan Iorgovan, datează de la o epocă în care incestul sacru nu mai era conceptibil. Balaurul se identifică deci cu Tyfon, dușmanul cel mai primejdios ce l-a avut Zeus la începutul domniei lui. Ne întrebăm dacă nu a existat o versiune necunoscută a baladei românești, sfârșind, ca și în mitul Zeus-Hera, cu o căsătorie între frați, versiune rămasă ascunsă pentru rațiuni de conveniență, în care Iovan se metamorfoza din cuc?

Caracterul sacru al cucului ne este arătat și în alte tradiții populare. În altă baladă, citată de Elena Niculița-Voronca^*, Dumnezeu spune cucului:

«Cucule cu gura sfântă^vers.

Rămâi la noi și ne cântă»

– ceea ce indică însușirea de «vârf» suprem al creațiunii, al cucului, de Înger al Feței, de Metatron, Profetul Veșnic, Marele-Preot al Altarului Ceresc.

Reamintim expresia «singur cuc», indicația de sfințenie, de pustnicie; altfel, de ce este mai singur decât altă pasăre? Răspunsul îl găsim

într-un mit transmis de Tudor Pamfile, în Sărbătorile de vară la Români^sursa (București, Librăria Socec și Comp. C. Sfetea, 1910).

Pasărea pe care noi o numim cuc nu este adevăratul cuc. Este soțul Savei (Saba, Sfânta). Soțul ei era o pasăre de aur, care a plecat în cer, pentru că Sava s-a dat în dragoste cu privighetoarea. De atunci, ea îl strigă zadarnic, de la Buna Vestire până la Sânziene^glosar.

Deci Sava este o singuratică, o exilată a Cerului, a Vârstei de Aur^glosar. Cum se vede în datină, cucul de aur nu-și mai găsește loc pe pământ; exact același lucru se spune despre Fenix. Foarte interesantă insinuarea în textul la care ne referim, cum că versul privighetorii este inferior onomatopeii cucului și aparține lumii intermediare. Și am fi ispitiți să adăugăm: nu s-ar putea spune că Sava strigă de jos primul cu și că soțul ei de aur răspunde de sus, din vârful Axei, al doilea cu, din slava cerului? Menționăm, de asemenea, expresia germană Weiss der Kukuck,^trad. «Cucul o știe», când este vorba de ceva inexplicabil, pe care nici o minte omenească nu-l poate explica.

A fost nevoie de acest lung excursus,^trad. pentru a da semnificația și dimensiunile cele mai adânci versului: «și se roagă rugului și se-nchină cucului», care comandă întreaga cimilitură.

Reluăm:

«Și se roagă rugului și se închină cucului^vers.

Nici pentru mine, nici pentru tine»,

adică nu pentru mine, pentru tine, pentru noi oamenii încă vii, care nu avem încă nevoie, ci pentru cel decedat, către Budihacea.

«Ci pentru budihacea de la groapă»,

Credem că trebuie corectat, pentru a-i da tot înțelesul:

«Ci budihacii de la groapă».

Acest dativ este necesitat de ultimul vers:

«Să-i dai vacă de vacă și doi boi să tacă!»

În lexiconul de la finele cărții (ca, de altfel, și în DEX), «Budihacea» este arătată ca «o arătare, o sperietoare, matahală fioroasă, mâncăcios, nesățios».

Deocamdată, vorbim despre aspectul negativ al acestei entități. «Budihacea de la groapă» este în realitate acea entitate de temut, indicată în toate esoterismele ca fiind «Păzitorul Pragului^glosar», «Dragonul», «Kalamucja», «Tic-kic», «Gorgona», «Charon», căruia trebuie să-i dai obol pentru ca să te treacă Styxul cu barca lui: obol identic cu bănuțul care se pune astăzi în mâna mortului, la români. Este într-o anumită măsură și Cerber^glosar,^sursa fiara neîmblânzită care nu lasă să treacă sufletul dacă nu i se dă o plăcintă frământată cu miere, «papa puilor» de care se vorbește la începutul cimiliturii. Pe lângă «papa puilor», trebuie să-i mai dai «o vacă de vacă», adică două vaci și «doi boi să tacă», două cupluri complementare. Deci vama constă, de fapt, în aducerea în stare de complementaritate a celor două forțe care în lumea noastră sunt, în spirit, în stare de ostilitate. Această realizare se concretizează în antichitate prin jertfele animale, pentru aceia care aveau să treacă Aheronul la pragul Hadesului. Budihacea este o entitate care șade la hotarele dintre cele două lumi, inexorabil obligată să păzească poarta și să ia vamă pentru toată lumea.

O asemenea ființă are, în mod necesar, două fețe: una de rigoare, pentru cei răi, și una de mizericordie, pentru cei buni. «Budihacea», «Păzitorul Pragului», sub aparența terifiantă pe care trebuie s-o aibă Paznicul incoruptibil al lumilor superioare, este o entitate spirituală transcendentă (după cum, în mitologie, capul Gorgonei^sursa era aspectul terifiant al Soarelui).

«Budihacea» nu este altceva în realitate decât un «Bodhisattwa^glosar» care, după Guénon^*, reprezintă ultima treaptă spirituală înainte de aceea de Buddha; mai precis, un Bodhisattwa este un spirit elevat, care nu vrea să părăsească lumea înainte ca toate ființele să fie salvate. Este un realizat care a acceptat să se reîncarneze, pentru a ajuta la purificarea celorlalte spirite.

Nu este singurul caz când cuvântul de Bodhisattwa intră în tradițiile noastre. Cel mai răspândit roman popular la români după Alexandria

este Varlam și Joasaf,^trad. care descria tinerețea lui Buddha, destul de sumar creștinizată. Or, este unanimitate, atât la noi cât și în restul lumii, de a recunoaște că numele Joasaf derivă din Bodhisattwa.

«Romanul Varlam și Joasaf este o prelucrare, după concepția creștină, a legendei lui Buddha și a tatălui său Suddhodana, regele din Kapilavastu». (...) Din India, viața lui Buddha a pătruns mai întâi în Persia învecinată, în epoca Sasanizilor (...) Din Persia, după ce a fost tradus în limba arabă, romanul a pătruns în Siria, care pe acele vremuri era o țară de cultură greacă.»^* El a fost tradus apoi în siriană și, după aceea, în greacă. Astfel, Buddha și tatăl său au ajuns să fie comemorați de biserică în ziua de 19 noiembrie.^sursa

Dacă Joasaf este Bodhisattwa, cu atât mai mult trebuie să recunoaștem că Bodhisattwa este și mai apropiat de termenul hindus. Adăugăm că aproape nu există județ în România care să nu posede sate cu numele de Buda sau derivatele lui (Budeni, Budești, Budeasa), de aceeași origine, cu toate sensurile intermediare, ca și nume de familie: Budescu, Budeanu. De asemenea, sunt și nume cu începutul în Budi («spirit» în indiană); Budișteanu, Budinaru, etc.

Suntem convinși că există afinități, chiar legături, între fondul primordial al poporului nostru și budism. Nu degeaba Buddha este Sakia-Muni^sursa, Buddha Sakka, adică Buda Scitul; «Scit» este un nume general cu care cei vechi desemnau neamurile din nordul Dunării și al Mării Negre. În orice caz, nu era vorba de slavi. Colindătorii moldoveni spun că trebuie să plece la «Buda sacă»... și, în definitiv, Buda n-a fost inițial nume propriu, ci însemna «iluminatul» – denumire ce se dădea încă din cele mai vechi tradiții celor ce atingeau un anumit grad de purificare.^*

Este evident că atunci când Creangă își spunea cimilitura la trecerea mortului nu inventa, ci recita ceva preexistent, care în mod obișnuit se

spunea la înmormântări de către popi, și atunci avem o dublă operație în jurul mortului: una esoterică, efectuată de preot, secundat de persoane mature și «serioase», oarecum oficială, și alta, peste mână și peste drum, nesolicitată, rostită de copiii «obraznici», de la pârleaz, adică din prag, cu tot sensul esoteric al acestui cuvânt (de, «adevărul este în gura unora ca ei», spune Hristos)^sursa. «Scandal» pentru persoanele serioase în realitate; esoterism de mare clasă, incantație cu imponderabile efecte postume. Rugul și cucul sunt conjurați să îmblânzească pe «Budihacea», care la groapa din lumea cealaltă pândește pe mortul negrijit, ca să-l devoreze. Că este vorba de pur esoterism, o arată analogia în sens invers: cel mai nebăgat în seamă, «obraznicul» pe care persoanele mari îl țistuiau desigur, făcea în realitate un oficiu cel puțin tot atât de înalt ca și cel al preotului; era și el ca și ceilalți desconsiderați – săracii, nemernicii de la înmormântări – anonimi care pot fi, în fond, reprezentanții ierarhiilor sacerdotale îngerești.

Mai putem da și un alt exemplu de cimilitură, care se află în Amintirile lui I. Creangă. Pentru aceasta însă trebuie să începem cu un citat din aceste «Amintiri»:

«De la o vreme, mama, crezând că-s prin livadă undeva, iese afară și începe a striga de da duhul dintr-însa: Ioane! Ioane! Ioane! și Ion pace! Văzând ea că nu dau răspuns de nicăieri, lasă toate-n pământ și se ie după

mine la baltă, unde știa că mă duc. Și, când colo, mă vede tologit cu pielea goală, pe năsip, cât mi ți-i gliganul, apoi, în picioare, ținând la urechi câte-o lespegioară fierbinte de la soare, cu argint printr-însele și aci săream într-un picior, aci în celălalt, aci plecam capul în dreapta și la stânga, spuind cuvintele: auraș, păcuraș, scoate apa din urechi, că ț-oi da parale vechi și ți-oi spăla cofele și ț-oi bate dobele.

După aceea zvârleam pietrele pe rând în știoalna unde ne scăldam: una pentru Dumnezeu și una pentru dracu, făcând parte dreaptă la amândoi; apoi mai zvârleam câteva de-ncuiam pe dracul în fundul știoalnei cu bulbuci la gură; ș-apoi huștiuluc! și eu în știoalnă de-a cufundul, să prind dracul de-un picior, căci așa ni-era obiceiul să facem la scăldat de pe când Adam-babadam. După asta, mă mai cufundam de trei ori pe rând, pentru Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și-odată pentru Amin. Apoi mă trăgeam încetișor pe-o coastă, la marginea bălții, cât mi ți-i moronul și mă uitam pe furiș cum se joacă apa cu picioroușele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânză din susul mieu. Mai frumos lucru nici că se mai poate, cred!»^*

G. Pascu citează o variantă din Tudor Pamfile,^sursa Jocuri de copii: «auriș, păcuriș, scoate apa din ureche, că ți-o da o para veche». «Este evident, spune G. Pascu, că auriș = auraș și Păcuriș = păcuraș. Înțelesul?»

Copiii spun cimilituri din gura cărora Scriptura zice că se rostește înțelepciunea.^sursa Puerilitatea întinde un subțire văl peste Abis.

Cimilitura se spune, chipurile, ca să scoată apa din urechile celui care se scaldă. Ce încântă și descântă cuvintele Auraș, Păcuraș? Mai întâi, se poate observa ușor că țelul cimiliturii poate fi transpus, și atunci nu numai urechea corporală se destupă, ci mai ales urechea spirituală, în fundul căreia se rostește singur Logosul, Sunetul Primordial, Parașabda^glosar.^trad. Guénon remarcă, vorbind despre monosilabul sacru^sursa Aum,^trad. închizând în el esența Vedelor, că elementele lui constitutive se pot reduce la schema unei urechi și că acestea «ating cele mai adânci mistere cosmogonice». Cimilitura actualizează și restructurează auzul interior, acolo unde nu mai există separație între subiect și obiect, prin urmare acolo unde Verbul se rostește și se aude singur. Presupunerea

noastră este coroborată de faptul că în unele forme din Ardeal, în special în Țara Hațegului, o cimilitură începe cu faimoasa invocație «Melc, melc, codobelc / scoate coarne bourești», în care tot de o trecere de la potențialitate la act este vorba. Nu este exclus ca în ambele cimilituri țelul să fie auzirea mugetului Bourului^glosar sacru, care simbolizează în lumea noastră sunetul primordial.

Auraș incipient ne reamintește că, în latinește, aura^trad. înseamnă «boare de vânt», identică simbolic cu suflul primordial, cu Prana^glosar vivificatoare a tuturor lumilor, vehicolul necesar al Verbului. Verbul, după cum se știe, se încarnează în lumea noastră prin suflu. Auraș este Sunetul-Suflu primordial, care se plimbă la început peste Apele cosmogonice, identice cu Tenebrele, la care s-a mai adăugat litera focului «Ș». Aurus^trad. este aur, iar legătura directă cu cimiliturile noastre care se rostesc deasupra unor pietre cu fire de aur sau de argint, este vădită. Dar Auris^trad. înseamnă și «ureche»; și cele două lespegioare aurifere sau argentifere se pun pe urechi. Este un complementarism între ghioc și pietricele. Ghiocul aude și șoptește timpanului, subtil, pietrele lovesc acest timpan ca să-l scoale din toropeala în care l-au cufundat păcatele.

Am văzut că, în episodul citat din Amintiri, această incantație care este de natura mantrelor^glosar,^trad. este întovărășită de gesturi, de mudrasuri^glosartrad. structurate pe Treime. Formula și gesturile sunt de origine non-umană, apaurușeya^glosar.^trad. Creangă ne-o afirmă cu tărie: «așa ni-era obiceiul să facem la scăldat de pe când Adam-babadam», «Adam tatăl lui Adam», adică Adam Qadmon^glosar,^sursa Omul Universal^glosar, indicat de asemenea ca Păcuraș, «Păcurarul de Foc», («păcurar», în sens de cioban), primul născut dar nu făcut. Cum este vorba de scăldat, și descântecul scoate la suprafața apelor primordiale pe rostitorul lui, ca pe giuvaerul din floarea de lotus și ea pe fața Oceanului, Samudra^glosar,^trad. Om Mani padme hum,^trad. îi vindecă urechea exterioară și interioară, și îl pune în contact direct și conștient cu Verbul. Imediat, trebuie să fi fost un descântec al Aurarilor, solidar cu breasla, dar, mediat, s-a dăruit tuturor, adică unei umanități care consimțea să audă, nu acelora care au urechi ca să nu audă^sursa. În faza înaintată a Vârstei Sumbre în care ne aflăm, o mai păstrau doar câțiva copii. Ca recunoștință, recipiendarul făgăduia faptul de a

plăti cu o monedă primordială, «că ți-oiu da parale vechi», adică se va integra în firul Unicității, simbolizat de vechimea monedelor, străbătând ciclurile de la un capăt la altul, fir care este și acel al Continuității; «că ți-oi spăla cofele», adică îți voi desfunda fosele auriculare, «și-ți voi bate dobele», adică timpanul, pentru ca pe el să răsune, mediat, vorba omenească, dar «imediat» – «Verbul Ceresc».

În sfârșit, în a patra categorie, ca o subclasă a cimiliturilor, am vrea să pomenim de ceea ce se numește în mod obișnuit «frământările de limbă^glosar». De data asta, suntem ireversibil în «copilărie», numai că noi dăm un sens pozitiv termenului, pentru că acei care le spun sunt complet «decondiționați» de starea umană obișnuită. Un etnolog le poate publica, dar ar șovăi să le rostească într-un congres, fiind atât de compromițătoare pentru «seriozitatea» lui. În cimiliturile obișnuite cuvântul corespunde unei noțiuni, și întregul se desfășoară în sintaxa obișnuită. Cu «frământările de limbă» suntem în plin delir oniric, cum o arată și numele lor. Se mai spune că vorbesc în «limba păsărească», dar cititorul știe că în toate tradițiile, limba îngerească, idiomul solar este numit «păsăresc»; îl rostesc copiii, adică singura parte din genul uman în care mai sunt pâlpâiri de paradis.

Foarte semnificative sunt împrejurările în care are loc descântatul: copiii se așează în cerc și unul începe incantația; la fiecare onomatopee, degetul lui indică pe unul din cei așezați în roată. Acel pe care-l arată ultimul termen al frământării, iese din cerc, scutit de servituțile jocului ce va urma, sau conducător al lui. Cu alte cuvinte, iese din Devenire, din ciclul morților și al renașterilor, adică este mukti^glosar.^trad.

Aceste frământări de limbă se numără cu sutele: probabil că fiecare dintre cititori a rostit unele din ele și unii chiar și le reamintesc. Numai din scrupulul exemplificării, cităm una rămasă în amintirea noastră din copilărie.

Uni,^vers.

Doni,

Trini,

Pani,

Rusca,

Busca,

Godi,

Mani,

Pisirichi,

Pichi!

Cu precauție, am putea spune că primele patru «cuvinte» sunt primele patru numere, devenite onomatopee; departe de a fi o degradare, este în realitate o regradare, o reintegrare a numărului în demnitatea lui pythagoriciană, în demnitatea de Idee-Forță, de logos-spermatikos^glosar,^trad. prin care creează și armonizează Sferele.

Rusca - Busca - Godi - Mani sunt incomprehensibile, ceea ce nu le ia forța și eficiența; din contra. Se spune că un descântec este cu atât mai virulent, cu cât este mai neînțeles.

Godi-Mani – God? Manu^glosar?

În sfârșit, Pisirichi arată limpede că este vorba de limba păsărilor.

Pichi! este o șfichiuire pur calitativă, care rupe subtil dar irezistibil cercul necesității; este un fulger venit din Empyreu, fără bubuit, dar toată namila din visul lui Nabucodonosor se prăbușește^sursa, percutată de această pietricică intelectuală care izbește picioarele de lut ale dihaniei.

Dar cimilitura în starea ei cea mai pură, adică golită aproape complet de sens, o găsim la autorul nostru I. Creangă, pitită în gramatica lui Măcărescu^sursa, după care învățau candidații la popie de la școala catihetică din «Folticeni»; cimilitură deghizată în șiragul de pronume conjunctive de dativ și de acuzativ: mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-il-le, mi-ți-i, ni-vi-li, pe care învățăceii le recitau pe din afară, ca pe un descântec. Conținutul conceptual pulverizat, rămâne un fel de onomatopee incomprehensibilă, dar nu neeficace.

Un fapt curios: a doua parte a cuvântului cimilitură este un sufix substantival, foarte frecvent: cimilitură, legătură, făcătură, căutătură,

fundătură, curmătură, jimbătură, săpătură, ș.a.m.d. Este cel puțin curios că, lepădând sufixul, rămâne prima parte c-mi-li care se integrează perfect după așa-zisele pronume: mi-ți-li, ni-vi-li, ci-mi-li, la care se mai pot adăuga ci-ri-pi, căci de limba păsărilor este vorba, pe care o evocă imprudent învățăceii-«vrăjitori» de la «Folticeni». Așa ai zice, dacă te-ai lua după pagina pe care le-o consacră Creangă:

«Ș-apoi carte se învață acolo, nu glumă! Unii cântau la psaltichie^glosar colea cu ifos:

Ison, oligon, patasiti,^vers.trad.

Două chendime homili,

până ce răgușeau ca măgarii; alții dintr-o răsuflare spuneau cu ochii închiși cele șapte taine din catihisul cel mare. Gâtlan se certa și prin somn cu uriașul Goliat.^sursa Mustăciosul Davidică de la Fărcașa, până tipărea o mămăligă, mântuia de spus pe de rost, răpede și fără greș, toată Istoria Vechiului Testament,^sursa de Filaret Scriban, împărțită în perioade, plus pronumele conjunctive de dativ și acuzativ din gramatica lui Măcărescu;

Mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le;^vers.

me-te-îl-o, ne-ve-i-le, mi-ți-i, ni-vi-li.

Ce a fi aceia, ducă-se pe pustii! (Creangă dixit, n.n.^trad.). Unii dondăneau ca nebunii până-i apuca amețeala; alții o duceau numa-ntr-un muget, cetind pân-le perea vederea; la unii le umblau buzele parcă erau cuprinși de pedepsie; cei mai mulți umblau bezmetici și stăteau pe gânduri văzând cum își pierd vremea și numai oftau din greu, știind câte nevoi i-așteptă acasă. Și turbare de cap și frântură de limbă ca la acești nefericiți dascăli, nu mi s-a mai dat a vedé; cumplit meșteșug de tâmpenie, Doamne ferește!»^*

Nu li s-a întâmplat oare aceasta bieților oameni pentru că au contactat fără voie, fără vină, dar efectiv și imprudent incantația păsărilor, logah suryaniah,^trad. limba siriacă, graiul solar, ciripitul sferelor, umilit și înrăit într-o gramatică neroadă? Cam asta ar fi concluzia la care pare că vrea să ajungă Creangă.