Aspecte de simbolism inițiatic

Aspecte de simbolism inițiatic

Calitatea excepțională a basmelor lui Creangă, puritatea lor simbolică, rigoarea și înlănțuirea lor doctrinală, anumite insistențe și insinuări ale autorului, o trezire și o luciditate fără greș și fără lipsuri, luminând mitul^glosar cu alt soare decât acela al rațiunii, duc inevitabil la punerea întrebării: Creangă era conștient de valoarea esoterică a lucrurilor ce le scria?

Sau, mai general, în vremea lui Creangă, mai erau individualități conștiente, dacă nu total, cel puțin în parte, de valoarea excepțională, esoterică, a tradițiilor populare românești și, prin implicație, de importanța mistică a istoriei poporului nostru?

Teoretic, problema este secundară, pentru că oricare ar fi răspunsul, valoarea unei doctrine inițiatice, non-umană și perenă prin definiție, nu este scăzută, nici mărită, de gradul de cunoaștere a celor ce-o expun, bineînțeles, cu condiția să fie corect formulată.

Totuși, din punctul de vedere ciclic, nu este fără interes dacă am ști că unii depozitari și transmițători ai datinelor populare românești își dădeau seama de valoarea simbolică a lor; cu alte cuvinte, întrebuințând un simbol ilustru, dacă știau nu numai că au în mână o casetă cu un conținut necunoscut dar infinit de prețios, ci aveau și informații asupra naturii reale a acestui conținut.

Răspunsul este interesant, pentru că ar fi pusă în chestiune prelungirea anumitor inițieri românești până tardiv, în secolul al XIX-lea.

Este foarte greu de dat acest răspuns, pentru simplul motiv că, în asemenea împrejurări, cei mai importanți reprezentanți ai tradiției, șefii ei reali, rămân total ascunși în umbră, geniul literar și artistic al celor ce expun doctrina nu ne dă aici un drept să tragem concluzii asupra gradului lor de realizare inițiatică. Dar, cel puțin, o repetăm, puternice prezumții de prelungiri tradiționale capătă o consistență mărită.

În ceea ce-l privește pe Creangă, reamintim că Guénon, în studiul său asupra Graalului^glosarsursa, nu excludea posibilitatea, nu numai a existenței unor scriitori aleși să expună anumite mituri fără să fie conștienți de valoarea lor adâncă, dar și a unor individualități privilegiate, în perfectă cunoștință de cauză a lucrurilor spuse, și cităm, ca de exemplu, pe Dante. Totuși, probe riguroase nu pot exista nici chiar la Dante, nici la Homer, Shakespeare sau Goethe și, firește, nici la Creangă: suntem într-un domeniu strict inefabil și misterele cele mai mari sunt rostite cu o aparentă nebăgare de seamă, dosite în verva anecdotică, plină de căpcăuni, sau în vălul de nepătruns al frumuseții artistice, străbătut de drumuri întretăiate și de labirinturi^glosar.

Problema lucidității lui Creangă este strict dependentă de aceea a existenței, în Moldova secolului al XIX-lea, unui grup de deținători ai unui depozit inițiatic, căci în domeniul tradițional nu poți transmite decât ce-ai primit. Este o lege de o rigoare absolută.

Suntem reduși să cercetăm firimituri, membra disjecta^glosar,^trad. simptome care au răbufnit în exterior; ceea ce este mai important, interiorul, principiul de sinteză și coeziune, a rămas totdeauna neexprimat. Prin natura lucrului inițiatic, adevărații deținători ai acestui principiu au rămas total necunoscuți; suntem siliți să ne mulțumim cu aceia care le-au fost purtătorii de cuvânt și ne-au dat firimiturile Symposionului^trad. lor față de moarte.

De aceea vom expune, doar exemplar și ilustrativ, câteva lucruri care ne-au ajuns întâmplător la cunoștință, totuși îndeajuns de semnificative pentru ca să merite transmisiunea. Materialul este inepuizabil și rămân de despuiat toate calendarele, almanahurile și publicațiile epocii. Cităm aproape din întâmplare anumite fapte:

Mai întâi, iată ce se gândea în organizații inițiatice străine despre Moldova. Trupele de ocupație rusești au fondat, în 1778, la Iași, o lojă masonică de rit scoțian rectificat. S-au bătut două medalii cu această ocazie. Profesorul P.P. Panaitescu ni le descrie astfel^sursa:^*

Prima medalie: fața reprezintă pe Minerva și pe Marte în primul plan, cu o piramidă cu simboluri masonice. Marte ține în mâna dreaptă un echer și un cerc, iar în stânga o cunună. Minerva scrie pe piramidă: Iassi, 29 April, 1772.

Pe revers, în italiană: Si Scolpi presenta medaglia in memorie della nuova loggia militare di Marte stabilita dai Francmasoni nella citta di Jassi, il XXIX Aprilie, il anno M.D.CC.LXXII.^trad.

A doua medalie: Minerva, înconjurată de nori, ține în mână un șarpe încolăcit. Jos, o grămadă de pietre cu semne masonice. Pe revers, o inscripție latină: Moldaviae calculum album^trad. adjecerunt Majores^glosar («Strămoșii au hărăzit Moldovei piatra albă^glosar»). Formula se referă la Apocalips:

„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: «Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, și-i voi da o piatră albă; și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește»” (Ap. II, 17)^sursa.

E incontestabil un semn de afecțiune, și pe planul microcosmic și pe acela macrocosmic.

Țara căreia i se hărăzește «piatra albă» de către «strămoși» este indiscutabil sediul unui străvechi și important Centru spiritual. Nu poate exista altă interpretare. Bineînțeles, nu e vorba de loja nou înființată, ci de recunoașterea de către străini veniți din afară^* a unei adevărate consacrări străvechi, deoarece se vorbește de Majores,^trad. care sunt «strămoșii», termen riguros echivalent cu «pitri^glosar»^trad. din sanscrită, strămoșii din tradiția hindusă, strămoșii actualei umanități. «Majores» sunt o referire la un alt verset apocaliptic: «Împrejurul scaunului de

domnie stăteau douăzeci și patru de scaune de domnie; și pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci și patru de bătrâni, îmbrăcați în haine albe și pe capete aveau cununi de aur»^sursa*. Este vorba de un colegiu sacerdotal, de un dublu zodiac în jurul Polului Ceresc, originea și principiul tuturor investiturilor și elecțiunilor din lumea noastră, și în special al Centrului spiritual suprem, iar prin el, al celor Secundare. Repetăm: n-o spuneau moldovenii, ci niște străini aducând cu ei o inițiere, străină și ea. Piatra albă din Moldova și acea neagră din Mecca formează Yin-Yang^glosartrad., un Harap-Alb^glosar. Reamintim o tradiție reprodusă de S.T. Kirileanu^sursa în cartea lui despre legendele privitoare la Ștefan cel Mare: «Tătarii năvăleau în Moldova, nu ca să prade ci ca să găsească piatra albă și trunchiul uscat»^*.

Este demn, de asemenea, de interes, grupul din jurul lui Mihai Sturdza^sursa, în frunte cu Asachi. Erau oameni cu râvnă pentru binele obștesc, foarte cultivați, însă net conservatori, fără excesele progresiste ale confraților lor din Muntenia.

În primii ani ai domniei, Mihai Sturdza, cu ajutorul lui Gh. Asachi, a înființat Academia Mihăileană^sursa, echivalentul strict al unui liceu de mai târziu. Instituție cât se poate de profană. Atunci de ce s-a dat așezământului ca pecete unul din cele mai importante simboluri hermetice: fenixul^glosar renăscând, ridicându-se din focul care-l incinerase, înscris în centrul unui pentagram^glosar cu vârful în sus? E un pantacol^glosar complet al lui Magnum Opus^glosartrad.. Ne gândim la ceea ce scria Guénon despre învățământul tradițional din Evul Mediu, împărțit în trivium^glosartrad. și quadrivium^glosar,^trad. dublat însă de un învățământ ocult, la care face aluzie Dante. Ne punem întrebarea, dacă această academie nu era acoperirea exterioară a unei cu totul altfel de academii, în genul Academiei platoniciene din Florența, a lui Marsilio Ficino^sursa, și el patronat de un principe, Lorenzo dei Medici? Nu înseamnă numaidecât că Asachi și Mihai Sturdza erau principalele personaje ale grupului. Adevărații șefi

puteau fi ascunși. Adăugăm că Mihai Sturdza a fost ultimul Domn român care mai semna «IO Mihai Voevod»^sursa, utilizând deci misteriosul monosilab utilizat de toți voievozii români. Cercetătorii au atins uneori sensurile intermediare ale monosilabului, dar niciodată semnificația lui adâncă – pe bun motiv, pentru că este un «mister polar» (sir qutbaniya^glosar),^trad. în sensul strict al cuvântului. În Muntenia, «IO» căzuse de mult în desuetudine. Mai avem scrisori ale lui Vodă Mihai Sturdza, din anul 1848, cu iscălitura precedată de «IO», semnul investiturii directe a Voievozilor noștri de către Monarhul^glosar perpetuu, care regentează întregul nostru ciclu; aceeași investitură pe care «săcăturile entuziaste» de la 1848 și de după au înlocuit-o «prin grația lui Dumnezeu și voința națională»^sursa.

Cu titlu de simplă curiozitate, menționăm că Mihai Sturdza își transformase numele de familie în ceea ce se numește heraldic armes parlantes^glosartrad.; anume, și-a suprapus primele două litere ale numelui (v. fig.1), transformându-l astfel în semnul Șarpelui de Aramă^glosar, pe care Moise îl ridicase în pustie^sursa în fruntea poporului, ca intersemn și mijloc de tămăduire. În jurul unei cârje barată de un ax orizontal, deci în jurul concei, se înfășura un șarpe de aramă, care – printre altele – simbolizează și anticipează pe Hristos. Este identic cu șarpele ascendent al lui Esculap^glosartrad., benefic și vindecător, încolăcit în jurul unui baston. Este unul din principalele simboluri hermetice.

O figură originală din grupul lui Asachi a fost Neculai Istrati^sursa. Și-a datorat notorietatea antiunionismului său, susținut cu tărie și caracter, într-o vreme când era o modă și un snobism să fii unionist; nici unul din adversari nu i-a contestat bunăcredința, cinstea și dezinteresarea. Membru al unei vechi familii boierești de țară (din care a făcut parte

mai târziu Doctorul Istraty, frate cu Meletie, Episcopul Hușilor, prieten și fiu spiritual al lui Veniamin Costachi, bunicul patern al baritonului Edgar Istraty), își făcuse un castel la moșia din Rotopănești, «lângă Folticeni». Om de bine, a ridicat școli în satele lui, a întemeiat un institut de teatru în sat, dând și reprezentații. A lăsat o amintire neuitată chiar colectiviștilor care-i stăpânesc astăzi domeniul.

Se pune întrebarea: antiunionismul lui – sub aparență politică – nu masca dorința de a apăra un depozit tradițional, primejduit de demagogia pașoptistă (temă ce s-a dovedit întemeiată)?

Suntem în situația să aducem câteva lumini în această chestiune, care fac foarte posibilă ipoteza noastră. Neculai Istrati a colaborat la multiplele publicații ale lui Asachi, printre altele la «Albina»^sursa, la Almanachul de învățătură și petrecere,^trad. formând partea a doua din Calendarul pentru Români. În anul 1853, deci în plină fierbere modernistă, a tipărit o schiță sau o anecdotă, în care revine la ceva povestit în calendarul din anul 1852 – dacă ne luăm după o indicație de la începutul acestuia. Iată textul:

«Munteanul cel cu anecdota de la podul Bistriței, din anul 1852, cu toate că făcuse hotărârea nestrămutată, ca și stâncile vetrei lui, de a nu trece peste pod în țară (din cetatea de munți nu se poate trece decât peste un pod, o «poartă strâmtă»^sursa, n.n.) – însă fiindcă omul propune și Domnul dispune^sursa, au trebuit de mare nevoie^trad. să rămână și el inconsecvent și prin urmare astă toamnă, așezând desagii pe măgarul stânii, și-a luat un trist adio de la urși și de la brazi, de la stânci și de la șoimi și au plecat iarăși pe plai la vale, jignit în simplitatea sa că nu-și putea tălmăci, cum păcatele au ajuns măgarii mai în preț decât oamenii».

Autorul se referă probabil la un amănunt din anecdota din 1852.

«Mergând singur-singurel, l-au cuprins urâtul... începu să cânte doina» – și aici urmează o poezie de o excepțională valoare esoterică, pe care o vom reproduce la sfârșitul anecdotei, căci necesită comentarii mai lungi. S-ar putea, din cauza acestei doine, ca fraza incipientă, în care ni se spune despre ciobanul care jurase să nu-și părăsească raiul din munți, să nu fie o simplă formă de stil. «... Către sară munteanul cu cântece, cu măgarii cu tot, se adăposti la o căsuță de plăieș^glosar, așezată

chiar între crucile plaiurilor, pe piciorul muntelui Doamnei^sursa (să fie vorba de Rarău, munte sacru, în al cărui vârf se află Pietrele Doamnei? n.n.), sigur azil al trecătorilor de acolo. Era acolo și un domnișor de oarecare condiție, rătăcit de o ceată de vânători și temându-se de mărgineni^glosar». Nume scris cu m mic, deci nume comun. Se dă această poreclă locuitorilor de la hotare, dar cuvântul are și un admirabil sens inițiatic: desemnează, cu un termen neaoș românesc, pe catehumeni, pe profani, pe cei ce stau la marginea sanctuarului, fie ca acoperire exterioară, fie chiar în întunericul din afară. Numai într-o organizație inițiatică putem găsi o asemenea «restructurare» (rectificatio)^trad. a unui cuvânt fără importanță aparentă.

Reluăm: «... Tânărul se va plânge la zabet^glosartrad.». Nu am reușit să aflăm ce funcție desemnează acest nume. «Dar zabetul e surd. Șoaptele se aud mai ușor decât tunetul.» Explicația ar fi că tunetele se aud în căsuță ca șoaptele. Dar ce poate fi adăpostul acesta de plăieș de la poalele Rarăului, unde ordinea firească a lucrurilor este inversată? Un punct de refracție, istmul unde se operează analogia în sens invers, limita dintre lumile superioare și inferioare? Lucrul e așa de adevărat, că peste noapte domnișorul schimbă hainele cu munteanul, potrivit caracterului invers al locului în care se află. Tot peste noapte îi calcă mărginenii; munteanul este luat drept domnișorul, e bătut și prădat, iar domnișorul scapă în hainele de țăran. Căci mărginenii, ca profani, nu pot judeca decât după aparențe. Este ușor de tâlcuit ce vrea să spună Istrati în acest episod: luând numai aparențele, numai hainele civilizației occidentale, poporul nostru decade de la ocrotirea firească pe care i-o dau autenticitatea, originalitatea lui și trăirea conformă cu datini ce-i fuseseră date de la începutul lumii. Pățania lui este o ilustrare a doinei pe care a cântat-o când a ieșit din raiul lui din munți; se va vedea, când vom analiza-o. Cine l-a pus pe cioban să-și schimbe haina lui sacră, pe care o avea de la începutul lumii, cu aceea de domnișor? Din civilizația occidentală ia numai exteriorul și, pentru un blid de linte^sursa, pierde intrarea în Paradisul părăsit, deși jurase să n-o mai facă, după o trecută pățanie. La podul de pe Bistrița vrea să dea brudina^glosartrad. pe patru parale; jidovul îi cere șase din cauza măgarului.

«– A ajuns măgarul mai de preț în lume, reflectează Istrati, vor ajunge și celelalte vite a se măgări.» Dacă povestirea are un fond inițiatic, ne putem da seama ce semnificativă este prezența măgarului în anecdotă.

Revenim acum la doina pe care o cânta ciobanul, când se cobora din cetatea de munți spre mărgineni. Valoarea ei simbolică este așa de excepțională încât conferă un element de certitudine – atât cât este posibil în acest domeniu – presupunerilor noastre asupra gradului de cunoaștere esoterică a lui Istrate. Căci doina originală a fost modificată de Istrate în mod deliberat, spre paguba valorii literare, dar spre înmulțirea valorii esoterice. Această modificare a fost motivul pentru care revista folclorică a lui Artur Gorovei, «Șezătoarea»^sursa, a republicat anecdota lui Istrate, cu doina nouă și versiunea ei veche^*, care singură are o valoare folclorică și are o largă circulație. Repetăm: adăugirile sunt ale lui Istrate și aceste adăugiri au o valoare tradițională excepțională; Istrate nu le-a putut găsi, pe drept cuvânt, în nici o carte; ca atare, nu putea să le aibă decât prin transmisiune orală. O a treia soluție nu e posibilă.

Dăm, mai întâi, originalul popular, cu o largă circulație – repetăm:

«U-iu-iu! Picior de rac^vers.

Șapte fete pe-un colac

Și colacu-i de mohor^glosar

Șapte fete pe-un topor

Și toporu-i de oțel

Șapte fete pe-un purcel

Și purcelu-i mititel

Șapte fete pe-un vițel

Și vițelu-i fără mamă

Șapte fete pe-o cârlană^glosar

Și cârlana-i fără mițe

Șapte fete pe-o căpiță

Și căpița e cam lată

Șapte fete pe-o poiată^glosar

Și poiata-i fără vârf

Șapte fete pe-un sovârv^glosar

Și sovârvu-i fără floare

Șapte fete pe-o cicoare

Și cicoarea-i s-o plecat

Șapte fete s-o-necat

Păcat că nu s-a-ntâmplat

Și tu să te fi înecat».

Nici nu se poate visa o flecăreală mai impenitentă și mai surâzătoare. Nu o poți închipui spusă decât unui copil, cu ochii măriți, cu gura deschisă, așteptând să vadă când și unde s-or hotărî cele șapte fete să se oprească din dansul lor girovag și să se potolească o dată. Și fiindcă, până la urmă, cele șapte fete s-au înecat, tâlcul – chipurile – este că și tu, ascultător, meriți să te îneci, pentru că ai avut naivitatea, simplitatea, să asculți divagația aceasta până la capăt. Minunea incantatorie – o divagație. Iată tot ce pot găsi personajele «serioase»!

Cele șapte fete sunt cele șapte lumini ale Polului, cele șapte stele ale Septentrionului^glosar, «dunaneis»^trad. ale swasticii^glosar boreale, în pribegie pe pământul acesta, care nu mai este nici un «vestigium pedi»^trad. de-a lor. Și totuși, hierogamia Cerului cu Pământul nu se poate săvârși decât acolo unde cele șapte fecioare înțelepte își găsesc sălaș. Dar tot pământul le este vitreg, nu este nici o palmă pe el, unde Milostivele pot să-și oprească zborul lor dezolat. Un popas numai, pentru ele: mirarea copilului și atenția concentrată a Contemplativului; este ultimul lor adăpost, ca inima lui Proclos pentru Atena, alungată de creștini din templul ei^sursa. Oamenii nu știu ce-au respins, căci acolo unde poposesc cele șapte zâne, o Insulă Albă se ridică din Ocean, o Ethiopie se coboară din Cer^trad..

Într-un sens mai restrâns, cele șapte fete reprezintă mercurul filosofal, labil, rătăcitor, nefixat și nefixabil decât doar prin suflul concentrării, prin atenția ascultătorului.

Incantația se isprăvește cu o făgăduință. Cele șapte fete, negăsind nici un adăpost pe pământ, se reîntorc în Cer, în Apele Superioare. Dar cel care le-a ascultat cu răbdare și luare aminte jalea, și le-a compătimit tribulațiunea până la capăt, este menit de ele să se înece și el în Apele

Superioare. Așa că sfârșitul doinei este un legământ de intrare în Țara Făgăduinței, Cetatea de munți pentru Alesul care, reintegrându-se în copilărie, se întoarce într-un plan superior celui din care plecase la început.

Iată acum varianta lui Istrati. Vom vedea felul cum prelucrează originalul, cu implicații, precizări și glose care adaugă un surplus de valoare inițiatică excepțională doinei, pe lângă cele pe care le avea. Ne vom întrerupe, de câte ori va fi nevoie de explicații. Reamintim că doina, așa cum a prefăcut-o Istrati, o spune Munteanul în momentul când părăsește raiul lui de munți, pentru a intra în lumea mărginenilor.

«Și așa precum sunt ele^vers.

șepte zâne, șepte stele»

Deci cele șapte fete sunt zâne, stelele Septentrionului

«Și stelele fără nori»,

neafectate de planul subtil intermediar.

«Șepte zâne, șepte flori,

și florile înfloreau

șepte zâne se roteau

și rotind pe-un brâu de vânt

se lăsară pe pământ»,

în spirele concentrice descendente ale Duhului.

«Pe pământ era mohor

șepte zâne la izvor»,

căci totul trebuie să renască din Duh și din Apă^sursa.

«Și izvorul era lin

șepte zâne șed pe-un spin,

și spinul nu are floare»,

așa cum se cuvine Rugului Arzător^sursa, pe care înseși zânele sunt flori.

«Șepte zâne pe-o cicoare

și cicoarea n-are vârf

șepte zâne pe-un sovârv,

și sovârvul vârf nu are

șepte zâne saltă-n vale»,

într-un impuls descendent.

«Și valea fiind un tău^*

Șepte zâne saltă pe un zmău^glosar.»

Adică puterile Cerului se unesc cu acelea ale Pământului pentru desăvârșirea «miracolelor lucrului unic» (miracula rei unius^trad.), care se înfăptuiesc din unirea focului superesențial cu Umidul Radical^glosartrad. sau, vorbind în limbaj taoist, când pasărea Hac se coboară și se unește cu peștele din baltă^sursa, înfigându-și ghearele în spinarea lui. Zmeul reprezintă Sarea alchimică^glosar, care fixează influențele spirituale, dându-le posibilitatea de imanență în lume. Se unesc Puterile uranice cu cele titanice. Ce iese din această unire? Versurile imediat următoare ne-o spun:

«Șepte zâne saltă pe un zmău

și zmăul nu are mamă

șapte zâne pe o năframă»,

printr-o mișcare concentrică în punctul chintesențial al zmeului.

Probă este că:

«năframa era de aur» –

germenul de aur al palingeneziilor,

«șepte fete pe-un balaur».

Prin simpla așezare a celor șapte fete pe zmeu, acestea ajung pe un balaur înaripat, altfel spus, după cum cele șapte fete sunt aspectul pământesc al celor șapte zâne din Carul Mare, Balaurul este proiecțiunea terestră a Dragonului Ceresc (mitul chinezesc la care ne-am referit spune că din unirea peștelui cu Vulturul Hac se naște Balaurul de Aur).

Dragonul din doină este polul ceresc, coborât din lumea noastră cu cele șapte zâne boreale, și care-și caută un loc de fixare pe pământ, iar

prin acest fapt devine Centrul Suprem^glosar al Lumii, Depozitarul Tradiției Primordiale^glosar, Pol și munte axial. Și în adevăr:

«șepte fete pe-un balaur

un balaur cu dungi multe» –

care sunt trigramele scrise pe spinarea Dragonului chinezesc, obârșia cărții sacre supreme a acestei Tradiții, Yi king^glosar.^trad.

«Un balaur cu dungi multe

șapte zâne saltă pe un munte» –

Axa Lumii^glosar în jurul căreia se încolăcește Balaurul, precum Șarpele din Paradis în jurul Arborelui Lumii^sursa. Spirele Balaurului încolăcit reprezintă stările multiple de Fire și direcțiile – ascendentă și descendentă – ale influențelor spirituale.

«Și muntele varsă pară» –

pentru ca focul subpământean să se unească acum cu focul ceresc, asigurând o flacără eternă. Și, în adevăr, mulți munți sacri au fost vulcani, printre alții și Călimanul nostru.

Până acum Istrati ne arată cum s-au coborât în mod hieratic cele șapte zâne pe pământ, cu misiunea să constituie un centru spiritual, imagine reflectată a Centrului Ceresc; mai precis, este vorba de instituirea, pe pământ, a Centrului Spiritual Suprem al lumii noastre, cum ne-o dovedește simbolismul Ursei Mari și al Dragonului boreal. Mai rămâne acum să ne indice care punct al lumii a fost ales pentru această instituire. Reluăm doina cu câteva versuri mai sus:

„Șepte zâne pe-un balaur^vers.

un balaur cu dungi multe

șepte zâne saltă pe un munte.

Și muntele varsă pară

șepte zâne văd o țară,

țară cu chip de fecioară,

șepte zâne la ea zboară

și zburând tus-șepte zâni

șapte zâne-s la români

și românii se adună

șepte zâne să le spună:

«Noi vom rămânea cu voi

Voi veți asculta de noi»”.

Iată expresia riguroasă și lapidară a pactului inițiatic:

«Și românii ascultau

șepte zâne rămâneau

și erau românii mari

șepte zâne-i făceau tari,

și tăria le-a ținut

șepte zâne cât au avut

și le-au avut cât au stat

șepte zâni de-au ascultat.

Și-au părăsit pe zâni

și-au ascultat pe străini».

adică pe «mărgineni»,

«și străinii i-o-nșelat

șepte zâne au sburat

și-au sburat tu-s șepte zâni

și s-au dus de la români».

Mai este nevoie de un comentariu? Nici nu se poate formula mai riguros și mai limpede părăsirea unei ambianțe care nu le mai este propice, de către influențele spirituale care o însuflețeau, îi dădeau organicitatea și rațiunea profundă de a exista.

Iată doina pe care o cântă ciobanul când părăsește muntele lui sacru, pentru a se duce printre «mărgineni».

Istrati a fost mason ca Asachi ori mitropolitul Veniamin Costachi^sursa, contemporani și prieteni ai lui. După informații primite de la Guénon, se aflau în Rusia, la începutul secolului al XIX-lea, loji operative care, spre deosebire de cele speculative, puteau da o inițiere efectivă. Misteriosul Țar Alexandru I era mason operativ^sursa (Chevalier Bienfaisant de la Cité Sainte).^trad. Este probabil ca ofițerii ruși să fi contribuit la dezvoltarea masoneriei în Principate; am arătat-o și în altă parte. Același lucru l-a putut face Veniamin Costachi, care a bejenit în Rusia între

1806-1812, pe când domnea acest țar. Niciodată un sfânt ca Veniamin Costachi, șef al Bisericii, nu ar fi consimțit să intre într-o lojă Speculativă, așa cum sunt acelea de astăzi, care nu pot oferi decât o schemă de inițiere. Este o caracteristică a masoneriei, cum observa René Guénon, că putea primi ca aluviuni curente inițiatice din alt izvor. Tot sistemul de înalte grade în masoneria scoțiană nu are altă explicație decât aceasta. Așa încât, în masoneria importantă s-au putut grefa elemente autohtone sau nu. Activitatea masonică a lui Asachi, a mitropolitului Veniamin Costachi, a lui Neculai Istrati, mai târziu a lui Hogaș, Sadoveanu, a putut masca ceva mult mai adânc. Deci, știam că Neculai Istrati, prieten al sfântului mitropolit, a fost mason, fără alte informații suplimentare. Iată că vizita unui prieten la Fălticeni, care a jucat un rol de guru,^trad. a dus la descoperirea unor semne masonice pe casa ce a aparținut lui Neculai Istrati, semne pe care eu, localnic, nu le observasem niciodată. Ca toți moșierii din împrejurimi^sursa, Neculai Istrati avea un pied-à-terre^trad. în orașul reședință.

Casa este mai veche de 140 ani. A fost clădită de căminarul Ioniță Grigoriu-Văsescu; a devenit prin vânzare casa de zestre a Sevastiței Ciudin, soția de mai târziu a lui Neculai Istrati. Ca toate casele de atunci, clădirea era joasă. Istrati a înălțat-o; cu ocazia aceasta a împodobit-o cu ornamentele masonice de care vorbeam. Aceasta s-a întâmplat, natural, înainte de 1861, anul morții stranii și timpurii, la vârsta de 43 de ani, a căminarului Neculai Istrati^*.

Casa era constituită de o parte centrală, unde era intrarea principală, ieșind afară, mai largă și mai înaltă decât cele două aripi laterale, în retragere. Fațada este împodobită cu patru coloane corintiene, cu ușa de intrare la mijloc, adică având câte două coloane de fiecare parte. Cum este firesc, patru coloane nu pot avea decât trei locuri libere între ele. În cel din mijloc este ușa, în celelalte două câte o fereastră (conf. fig. 2).

Deasupra ușii și a ferestrelor, în dreptul capitelurilor coloanelor, se găsesc trei capete de lei; unul deasupra ușii, în centrul exact al întregii fațade, și câte unul deasupra celor două ferestre laterale de lângă ușă.

Leul, se știe, este un simbol solar, iar capul lui nimbat cu coamă este una din emblemele obținute ale discului soarelui nimbat de raze. Dar leul este și o fiară teribilă, în același timp. Macrocosmic, soarele este cheia de boltă a cerului, poarta, ușa strâmtă prin care trebuie să treacă inițiatul în drumul lui anevoios de ieșire din caverna cosmică. Dacă nu e vrednic, dacă nu știe să răspundă la întrebarea pe care i-o pune Păzitorul pragului, capul de leu îl sfâșie. Leul apare ca păzitor al pragului și în casa noastră, deasupra ușii de intrare, cu caracter apotropaic. Este exact ceea ce chinezii numesc un Tie-te^glosartrad. și hindușii Kola-Mukha^glosar.^trad.

Leii sunt așezați între coloane, la nivelul capitelurilor. Este un fel de a reprezenta arhitectural pe 3+4 (3 lei și 4 coloane), numărul pietrei cubice surmontate de o piramidă^sursa, emblemă a Pietrei Filosofale (numărul metafizic 3, adunându-se cu numărul cosmologic 4, ca un fel de desăvârșire a lui).

Numărul 4 este reductibil la 2, submultiplul său; atunci cele patru coloane sugerează pe cele două coloane ale templului, Iakin și Boaz^glosarsursa, strict indispensabile la intrarea oricărei loji masonice, fără de care loja este incompletă, deci inutilizabilă. Toate acestea fac probabilă supoziția că Neculai Istrati instalase o lojă masonică în casa lui.

Deasupra coloanelor și a capetelor de lei este o friză de 11 flori (suma Macrocosmului cu Microcosmul, 6+5), despărțite de ornamente vegetale. Florile au câte 5 petale, figurând deci Pentagramul sau Qvintesența^glosar. Mai sus, o altă friză de 21 de colonete, despărțite în grupuri de câte șapte. În sfârșit, pe acoperiș, două Vaze de teracotă, ornamentale desigur, dar în tot acest ansamblu masonic purtând perfect figura, ca două cupe destinate să primească de sus mana sau roua cerească. Numărul lor confirmă supoziția noastră, că toate cele patru coloane corintiene sunt reductibile la coloanele templului, Iakin și Boaz.

Să trecem acum la ornamentația celor două aripi laterale (fig.3). Câte un fronton rupt (fronton brisé, termenul tehnic) se găsește deasupra

fiecărui grup de două ferestre. Ornamentația – interesantă prin detaliile ei, care nu atrag atenția, din cauza caracterului oarecum banal al cadrului în care sunt inserate, excelent mijloc de criptare. Nu mai este nevoie să atragem atenția că ornamentația este simetrică la cele două aripi. Avem deci deasupra fiecărui grup de două ferestre un fel de fronton grec, cu unghiul superior lipsă, înlocuit cu un cartuș încadrat de ornamente vegetale stilizate, la dreapta și la stânga lui. Cartușul, de formă ovală, se află – jumătate în interiorul triunghiului oval, jumătate deasupra unghiului ideal al lui –, ca oul lumii în Apele Primordiale. Puțin sub baza frontonului, așezat pe verticala coborând din vârful lui prin cartuș și despărțindu-l în două jumătăți exacte, se află o roată cu opt raze, deci cu patru diametre împărțind-o egal. Centrul cercului este indicat de o protuberanță, circulară și ea. Alt cerc mai mare, concentric, înconjoară primul cerc, amândouă circumferințele formând un culoar. Avem deci trei cercuri concentrice, dar cu distanță inegală între ele, putând reprezenta cele trei lumi sau, mai degrabă, fluviul Okeanos^glosar, înconjurând lumea noastră, protuberanța de la mijloc simbolizând pe Meru, Muntele Polar. Cele opt raze sunt dubla cruce a calităților sensibile și a elementelor, cele patru direcții ale orizontului cu punctele intermediare, de asemenea – și fără dubiu –, schema în care se înscrie pecetea lui Solomon^glosar, diametrul orizontal fiind «Suprafața apelor». Găsim acest simbol în^sursa Le Roi du Monde^trad., de René Guénon. Același număr

de raze, aceeași schemă se află și în alte două cercuri laterale, numai că circumferința exterioară paralelă din cercul de la mijloc se găsește în

interior, în protuberanța centrală. Ceea ce este o virtualitate în cercurile exterioare, se exteriorizează, se deschide, se transformă, ca bobocul din floare, în cercul de la mijloc. Altfel spus, roata mediană face să treacă de la potență la act posibilitățile roților exterioare. Trecerea de la centru la periferie reprezintă totdeauna efectivitatea, când este vorba de un proces care nu e o cădere. Cu alte cuvinte, Okeanos, Apa Sâmbetei^glosar, cu tot simbolismul ce-l implică, se găsește în noi și în lume, în același timp, în interior ca izvor de apă vie și în exterior ca aura subtilă care îmbăiază Lumea Mare și lumea mică.

Cele trei roți orizontale formează baza unui triunghi imaginar, al cărui vârf este un al patrulea cerc asemănător cu cel din bază, principial față de cele trei, aflător în cartușul ovoidal de sus, manifestându-i o triplicitate de aspecte și dezvăluind unele din misterele Oului Lumii. Avem deci două triunghiuri subordonate, nu cu unghiuri inegale, baze paralele cu aceeași verticală pornită din vârf. Într-un grup de trei roți așezate simetric pe o linie orizontală, cele două roți laterale manifestă în mod necesar «puterile» roții centrale.

În cartușul din vârful unghiului sunt emblemele masonice de care am vorbit. «Vârful unghiului» este expresia adecvată, în sensul pur masonic-operativ, căci, așezat cum este, intercalat în locul unghiului superior al frontonului – care lipsește ca să-și facă loc –, cartușul nu este altceva decât Piatra Unghiulară^glosar. Așa cum e pusă, nu ar fi putut fi adusă decât de «îngeri». În imaginea care ilustrează studiul lui René Guénon,^sursa La Pierre d'Angle,^trad. piatra de unghi, e romboidală, adică aparține încă lui «Square-Masonry^trad.», deci cosmică încă; la noi este ovală, formă care reprezintă cazul limită al unui romb; avem o trecere la limită, prin care «Square Masonry» devine «Arch-Masonry^glosartrad.» metafizică, și piatra din vârful unghiului se identifică aici cu «Oul Lumii^glosar», cu punctul de unde purcede și se întoarce generația și resorbția ei. Așezat cum e, cartușul se află cu partea inferioară în cosmos, cu cea superioară în metacosmos, fiind astfel un istm, un punct prin care lumile superioare și cele inferioare își schimbă influențele. Că generează și absoarbe lumile printr-o dublă mișcare simultană, explicitată de cele trei discuri situate pe un plan orizontal inferior, o dovedește un al patrulea disc,

principiul lor, aflat în interiorul Oului Lumii, exact asemănător cu celelalte trei, legat printr-o verticală cu discul median. Cu alte cuvinte, cele trei roți inferioare exteriorizează trei «momente» ale roții superioare din interiorul Oului Lumii, mișcarea expansivă și constructivă – atribut esențial al acestuia. Discul de sus simbolizează deci și timpul «trikola^trad.», prezent, trecut și viitor. Se identifică și cu Kether^glosar,^trad. Sefira^glosar supremă. Dar despre aceasta vom mai vorbi.

Roata din cartuș are o dublă circumferință, ca și cea mediană. Ca și celelalte, are opt raze – din care se văd numai cinci în semicercul inferior. Exact cu vârful în centrul cercului se află un echer, ale cărui două brațe formează alte două raze, deoarece laturile lui exterioare se situează pe locul unde ar trebui ele să fie. Încrucișându-se cu echerul și formând cu el Pecetea lui Solomon, găsim un compas cu vârful în sus; linia verticală care coboară din acest vârf în centrul cercului constituie a opta rază, aluzie la a opta sferă; prelungită, atinge centrul cercului median. Avem deci Axa Lumii. Vârful compasului pare a fi ținut de mâna Dumnezeului Geometru și este un vârf în vârful pietrei din vârful unghiului.

Cele două brațe ale compasului strâng cercul la cele două capete ale ecuatorului său, deci exterioare ei ca și compasul față de cerc. Echerul măsoară un cvadrant din cerc, compasul întreg cercul, deoarece vârfurile lui sunt la extremitățile diametrului care unește semicercurile. Cvadrantul reamintește pe Tetraktys^glosar,^trad. ceea ce este firesc într-o organizație în bună parte pythagoriciană. Ne gândim la taurul lui Dharma^sursa care, în Kali-Yuga^glosar,^trad. atinge numai cu un picior lumea; de asemenea, la Tetragram^glosar, prezent numai cu o literă în ea. Dacă imprimăm o mișcare de rotație echerului, așa cum este așezat, generează cercul, ca și compasul. În patru poziții consecutive încheie cercul. Nu este natural să ne gândim la cele patru momente principale ale ciclului? Un cerc care poate fi generat și de un compas și de un echer ne arată tainele cvadraturii cercului și, în adevăr, cvadratura cercului plus circulatura cvadrantului fac parte din misterele Oului Lumii și sunt inerente dublei lui posibilități de expansiune și de contracție, Solve^glosartrad. și Coagula.^trad.

În rombul pe care-l formează încrucișarea compasului cu echerul, deci în interiorul Peceții lui Solomon, se află așezate, în crucea Sfântului Andrei, un ciocan și o daltă, instrumente complementare pentru cioplire. Una din îndatoririle esențiale ale masonului operativ era cioplirea «pietrei brute» în piatră lustruită, piatra cu o sută patruzeci și patru de fațete, al cărui sens interior și microcosmic nu mai este nevoie să-l subliniem. Bineînțeles «piatra poleită» este identică Pietrei filosofale^glosar. Cartușele au bogate ancadramente vegetale. Avem deci reprezentate: regnul animal prin lei, regnul vegetal prin ancadramente și friza cu flori, și cel mineral prin simbolurile din interiorul cartușelor. Adăugăm că, după Unire, Istrati a ridicat la curtea lui din Rotopănești o statuie a Moldovei îndoliate^sursa. Nu poate fi în același timp statuia Văduvei^glosar simbolice a Masonilor? Interpretările nu se exclud.

Făceam aluzie mai sus, vorbind de cartușul din vârful Triunghiului, la sefira Kether (Coroană). Reamintim că în Kabala^glosar iudaică, doctrina Arborelui sefirotic este fundamentală. El este o explicitare intelectuală a Arborelui Lumii. Sefiroturile sunt în număr de zece, reprezentând emanațiuni divine. Sunt așezate de-a lungul a trei coloane: una centrală, celelalte două, deoparte și de alta a ei, considerate complementare, cea din dreapta reprezentând Mizericordia, cea din stânga Rigoarea, conform graficului alăturat (fig.5).

Sefirele sunt reprezentate prin sfere; cuvântul nu pare ebraic, ci derivat din grecescul sfairos.^trad. Arborele sefirotic^glosar reprezintă muzica sferelor. Sefira supremă este Kether (Coroana), identică de asemenea cu Ființa, emanată direct din Ein Soph^glosar,^trad. Infinitul. Împreună cu Hokmah^glosartrad. și Binah^glosartrad. (Înțelepciune și Cunoaștere cu caracter complementar – în ebraică), alcătuiește triunghiul Sefiroturilor superioare, al celor trei Midothuri^trad. (Lumini), cum li se mai spune.

Ca schemă, este evidentă asemănarea fațadei templului grec cu Arborele sefirotic, frontonul lui formând cele trei sefire superioare. Nu

că ar fi o influență direct ebraică asupra arhitecturii grecești, influență care nu are cum să se exercite: explicația este perceperea unui Prototip macrocosmic spiritual, prin participarea comună la Tradiția Primordială. De la Renaștere, frontonul templului grec a intrat în arhitectura profană și se numără în lume milioane de case care, fără vina Arhitectului și Proprietarului, poartă în fațadă cele trei sefire supreme, influența directă și conștientă fiind aceea a umanismului – care și el a transmis ceea ce nu știa.

Masoneria fiind în bună măsură solomoniană, s-ar putea să existe o intenție deliberată, în traducerea sub formă de fronton a celor trei sefire superioare, din partea lui Neculai Istrati. În adevăr, aici intervin niște fapte stranii.

Mai întâi să observăm că pe fațada casei Istrati nu se află numai triunghiul frontonului, ci și acela, quasi-suprapus, format din cercuri, proiecții plane ale unor sfere, și atunci referirea la Arborele sefirotic este mult mai evidentă, mai insistentă, decât în frontoanele obișnuite.

Dar se va zice că, între cele două roți laterale din frontonul casei, mai există o roată centrală, absentă în reprezentările obișnuite ale Arborelui sefirotic. Și aici intervin elemente semnificative, care este exclus să fie accidentale. Mai întâi trebuie să observăm că în casa masonului Istrati triunghiul frontonului nu coincide cu triunghiul roților, fiind totuși în raport simetric prin axa comună, și este un fel remarcabil de a arăta dubla origine grecească și ebraică a Masoneriei.

În ultima parte a secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, a trăit un mare kabalist, unul din coriferii fraternității hasidice, întemeiată de ilustrul Baal-Sem.^trad. Este vorba de Rabinul Șneur Salman^trad. din Laadi, orășel din Lituania. Într-o comunitate cu tonalitate predominant sentimentală, Șneur Salman a fost un intelectual. Învățătura lui este metafizică și sunt aforisme de-ale lui demne de Sankara. El a întemeiat școala Habad^glosar,^trad. a cărei trăsătură caracteristică a fost intercalarea între sefiroturile Hokmah și Binah, la nivelul lor și în prelungirea verticală a lui Kether, a unei noi sefire, Daath^glosar,^trad. oglindire directă a lui Kether la nivelul sapiențial, principală față de Hokmah și Binah, care purced din Daath prin polarizare. La rândul ei, Daath este o specificare a lui Kether în sensul Cunoașterii (fig.6). Școala Habad și-a format numele din inițialele celor trei sefire: Hokmah, Binah și Daath. Lucru curios, numele Habad a intrat în limba română sub forma de «habotnic^glosar»^sursa, numai cu sensul de rigoare ascetică. Această sferă suplimentară o găsim în frontonul casei Istrati.

Dar ceea ce ne-a făcut să arătăm că acest fronton conține și o ilustrare a învățăturii școlii Habad, este o extraordinară coincidență.

Unul din principalii discipoli ai lui Șneur Salman, membru al școlii Habad, a emigrat în România după moartea maestrului și s-a stabilit la «Folticeni», prin anii 30 ai secolului trecut. Faptul îl deținem de la descendenți. A lăsat amintirea unei eminente sfințenii. A trăit deci în aceeași epocă și în același oraș ca și Istrati. Pe plan social nu puteau fi legături între boierul mare și evreul din ghetou. Pe planul ocult, unde noțiunea de castă este depășită, lucrurile se schimbă. Se pune întrebarea: Istrati nu a încorporat în casa lui învățătura esențială a lui Șneur Salman, transmisă prin ucenicul lui venit în «Folticeni» tocmai din regimea Mării Baltice?

Mai este ceva: când moare un evreu eminent prin sfințenia lui (și numai în acest caz), i se clădește deasupra mormântului un fel de pavilion-adăpost mic. Dar pentru ucenicul lui Șneur Salman nu s-a ridicat un pavilion ad-hoc; a fost îngropat într-o capelă preexistentă, unde odihnea de mai-nainte un evreu necunoscut, găsit asasinat pe dealul Spătăreștilor. Faptul de a fi asasinat nu implică numaidecât sfințenie, și au fost mii de evrei omorâți cărora nu li s-a făcut cinstea să fie îngropați sub pavilion – și pe drept cuvânt. Deci nu pentru acest motiv a găsit comunitatea cu cale să acorde evreului anonim o cinstire postumă excepțională, ci din cauza unui zvon irezistibil, unanim, subzistând și astăzi ca tradiție orală, că evreul anonim asasinat era Mesia ben Iosif^glosar,^trad. mort sacrificial. Și acest fapt este poate cheia și încheierea transcendentă a carierei oculte a lui Neculai Istrati – și el asasinat –, după o tradiție încredințată de nepotul lui. Menționăm încă o curiozitate: se știe rigoarea cu care la semiți sunt interzise chipurile cioplite. În nici un cimitir evreiesc nu se găsesc fotografii pe morminte. Nu a rămas nici o imagine a lui Istrati, tablou sau fotografie; a refuzat totdeauna să-și facă. Mai mult: Istrati a clădit biserica din Rotopănești; în calitate de ctitor, era aproape obligat să lase să i se picteze chipul la intrarea bisericii, după un obicei obștesc și străvechi. Și asta a refuzat-o. De altminteri, mai știm și cazul altor spirituali care n-au permis să fie fotografiați – Guénon, de pildă.^sursa Este un fel de a marca anonimatul, dar se poate ca fotografia să alieneze și să rețină ceva din forța subtilă, prana^glosartrad. personajului.

Și atunci, conservatismul grupului lui Asachi, antiunionismul lui Istrati, capătă o cu totul altă rezonanță și semnificație. Este apărarea deznădăjduită a unei comori vechi de mii de ani, spulberată în cele patru vânturi de domnișori și de bonjuriști^glosar, pentru o pereche de haine nemțești. Este vădită calitatea excepțională a elementelor esoterice din depozitul tradițional, pe care-l mai dețineau câțiva boieri moldoveni, încă pe timpul Unirii, probabil până spre perioada venirii Domnului străin și Războiului de neatârnare, deci până în epoca activității literare a lui Creangă. În realitate s-a prelungit mai mult: sunt elemente inițiatice de primă mână în opera lui Eminescu, Hogaș și Sadoveanu.

Dar ce a spus uitatul Istrati găsim și la ilustrul Alecsandri, și este oarecum de mirare, deoarece bardul nostru național s-a angajat în lupta progresistă, cel puțin după aparențe. Să nu uităm că Alecsandri nu este totuși personalitatea sumară pe care o siluetează unii în biografiile lui. Este autorul Horei Unirii,^sursa dar și culegătorul Mioriței.

Am găsit în antologia fabulei românești o fabulă de Vasile Alecsandri care ne era complet necunoscută, în care destinele ascunse ale Moldovei sunt privite dintr-un punct de vedere identic cu acela al lui Istrati, de o valoare tradițională egală. Fabula se numește Zimbrul^glosar și Vulpea. Mai e nevoie să spunem că Zimbrul în chestiune este Boul, totemul moldovenilor, firul de continuitate, elementul de permanență al țării, de la întemeierea ei până la sfârșitul lumii? Dumnezeul imanent în Țara Moldovei?

«Capul cil de bour a fiară vestită^vers.

Sămnează putere țării nesmintită.»

(Mitropolitul Dosoftei)^sursa

Ar fi foarte imprudent să luăm expresia «putere nesmintită» ca un epitet exterior. În realitate, contextul distihului arată că este vorba de acel element de continuitate de care vorbeam, nod vital, centrul imuabil, invizibil dar riguros necesar în organismul național, este steaua dintre coarnele bourului, sinteza celor șepte zâne-stele:

Zimbrul și Vulpea

„Pe o pajiște întinsă, cu flori îmbelșugată^vers.

Paște zimbrul voios

Când pe furiș, prin iarbă, o vulpe tupilată

I s-arată și-i zice cu glas foarte duios:

– «O, zimbrule puternic! O, mult slăvite Doamne!

Se poate a ta mărire să pască pe câmpii,

Supusă ca noi proștii, la ploile de toamne,

La vânt, la ger, la muște, l-a iernii vijelii?

Azi nu gândește oare că-n vremurile trecute

S-a prefăcut în zimbru un falnic Dumnezeu?

Că soarele s-ar pierde pe căi necunoscute

De n-ar domni un Zimbru în zodiacul său?

Ah! scumpul meu prieten! dă-mi voie a te duce

Într-un palat de cinste, în care neîncetat

Chiar cu ale mele labe de hrană-ți voi aduce,

Și te-oi feri de dușmani cu-al meu protectorat.»

– «Și, te cunosc, șirată!»

Răspunse zimbrul meu.

«Ai râs și tu în viață de-o cioară îngâmfată,

Și de atunci sărmane, tot caș visezi mereu.»”

Ne impunem o sforțare ca să mai adăugim câteva comentarii la un text așa de limpede. Ce nevoie mai este de ele, când ni se spune răspicat că în vremurile trecute, un falnic Dumnezeu s-a prefăcut în Bour, și că locul lui de obârșie este constelația zodiacală a Taurului, Bourul sur, solar, de unde pe pământ se coboară ca Bour Alb? Prezicerea că soarele s-ar pierde pe căi necunoscute, de n-ar domni un bou în zodiacul său, îi arată identitatea cu Taurul ceresc primordial iranian și din celelalte tradiții asiatice. Fabula îl arată ca reprezentând constelația zodiacală a ciclului Taurului din Marele ciclu actual al Sistemului Solar.

Vulpea este întruchiparea unei șiretenii profane, de găinar, total utilitară și digestivă, evident reprezentând lumea modernă a secolului trecut, demnă de «domnișori», bonjuriști și mărgineni. Este decisiv faptul că Alecsandri nu ne arată deloc pe bour sucombând măgulelilor, ca și corbul din fabulă la care face aluzie^sursa. Putem trage concluzia că bourul a continuat să rămână ca o permanență națională, în raiul lui de flori și de nunți.

Încă o observație, pe care o menționăm ca simplă curiozitate, fără să insistăm. Alecsandri, franțuzist din copilărie până în vârful degetelor, a recitat, desigur, de când a început să lege o frază:

«Maître corbeau, sur un arbre perché^vers.

Tient en son bec un fromage ;

Maître renard par l'odeur alleché

Lui tint à peu près ce langage».

Atunci de ce Alecsandri pune pe bour să vorbească de o cioară, în loc de corb? Nici o confuzie nu este posibilă: corbul e una, cioara e alta, două specii distincte. N-a vrut Alecsandri să menajeze anumite susceptibilități în organizațiile secrete din Muntenia și Ardeal, din Masonerie, de exemplu? În adevăr, nu a vorbit de corb, cum ar fi trebuit, când se referea la La Fontaine, pe bunul motiv că pasărea din stema Munteniei este corbul^sursa și chiar din aceea a Transilvaniei, prin Corvini.

S-ar putea ca Alecsandri să fi vrut să menajeze pe câțiva prieteni prețuiți, de felul lui Ion Ghica,^sursa de pildă, din organizații secrete muntenești, înlocuind corbul cu cioara. Căci masa cititoare nu merita menajamente. Pe atunci boieria și buna creștere mai însemnau ceva. Alecsandri și-a înfășurat critica într-o teacă de catifea, ea păstrându-și ascuțișul pentru cine ar scoate-o ca s-o cerceteze mai îndeaproape. Căci Muntenia și Ardealul au mușcat din plin momeala vulpii, având îndoielnica glorie de a fi băgat fără socoteală România în ciclonul civilizației occidentale. Repetăm, am făcut o simplă ipoteză. În afară de Miorița și de fabula mai sus citată, mai avem o «intervenție» inițiatică a lui Vasile Alecsandri, foarte importantă, de care vom vorbi în altă parte.

Este surprinzător să găsim în D.Bolintineanu^sursa o unică poezie, perfectă ilustrare a devizei masonice «rassembler ce qui était épars^trad.», indicând procesul de reintegrare în Principiu, de trecere la limită. Poate semnifica și restaurarea unui centru spiritual, reactualizarea unei tradiții, deoarece este vorba de Ștefan cel Mare – despre care tradiția spune că nu are moarte.

Cupa lui Ștefan

1. «Într-o monastire din trecut rămasă^vers.

În domnească sală se întinde o masă.

Misail prezidă ăst banchet voios,

Și în timpul mesei zice dureros:

2. – «Ștefan după moarte lasă moștenire

Arcul său și cupa l'astă monastire.

Cu Cantemireștii leșii au venit

Și, prădând locașul, arcul au răpit.

3. Însă nu răpiră cupa minunată

Ea trăiește încă; de mirare... iată»

El arată cupa... toți s-au minunat

Ea era săpată dintr-un matostat.

4. Servii varsă-ntr-însa dulce tămâioară.

Fie cine-nchină pentru o frumoasă.

Când la cel din urmă rândul a venit

Misail ia cupa ș-astfel a vorbit:

5. – «Unde este timpul cel de vitejie?

Timpul de mari fapte, vai! n-o să mai vie?

A căzut Moldova, căci orice Români

Se roșesc la gândul a mai fi stăpâni.

6. Ei îmbracă mantă de înțelepciune;

Doar ca să-și ascunză trista slăbiciune.

Dar, înțelepciunea fără a cuteza,

E ca cutezarea făr-a cugeta.

7. Când vedem sfioasă patria română

Ne-aducem aminte vorba cea bătrână:

Cel ce-i mai aproape de mormântul său

La ideea morții tremură mereu!

8. Ștefan nu mai este... însă o să vie

Alți Ștefani cu viață și cu bărbăție.

Dară timpul d'astăzi ne apasă greu.

Viitorul este al lui Dumnezeu

9. Însă, pân-să vie lanțul să ne rupă,

Nu va mai bea nimeni din această cupă,

Când un suflet mare se va arăta,

Hârburile cupei le va aduna».

10. Zice – aruncă cupa și-o sparge-n trei...

Nimeni n-a strâns încă hârburile ei.»

Insurmontabilul verbiaj pașoptist al poeziei, solemnitatea în locul comun, te fac să crezi că Bolintineanu, vorbind de cupa sfărâmată în trei, n-a mers mai departe cu gândul decât la Moldova, Muntenia și Transilvania, neunite încă până atunci. Dar, fără să-și dea seama, a adăugat o «dimensiune» esoterică importantă poeziei. Avem mai întâi o aluzie netă în strofa a 6-a, la dubla putere sacerdotală și regală pe care, printre altele, Graalul o concentrează în el. Căci despre cupa Graalului este vorba, și a o reconstitui nu înseamnă a o lipi cu clei și a o lega cu sârmă; se va învolta din nou ca o floare din bobocul, Luz^trad.-ul ei indestructibil, și aceasta nu o va putea face decât unul în care este Puterea și Duhul lui Ștefan cel Mare.

Încheiem prin constatarea că, dacă atâtea elemente inițiatice și esoterice au continuat să persiste în Moldova mai târziu decât s-ar putea bănui, ele au ca explicație substanțială instinctul conservator al acestei țări, fără comparație mai viu aici, decât în celelalte provincii. Evident, noțiunile de conservatorism și tradiționalism nu coincid, având în vedere sensul politic actual al primului. Nu este mai puțin adevărat că nu poți fi tradiționalist fără a fi conservator, dar totuși trebuie să ții seamă și de mersul ciclului. Nu putem insista asupra conservatorismului moldovenesc, pentru că am aluneca în politică și psihologie etnică, ceea ce este în afara studiului de față; pe cine-l interesează, îl trimitem la cele două lucrări fundamentale: Istoria civilizației române moderne,^sursa în trei volume, de Eugen Lovinescu și Spiritul critic în literatura română, de Garabet Ibrăileanu^sursa. Printre cei doi autori, spiritul conservator se identifică desigur cu aptitudinea critică; transpus pe plan intelectual, este o aptitudine pentru luciditate, adică e rezultatul unei conformații în care centrul de gravitate al ființei cade pe facultățile contemplative. Dar nu ne putem angaja mai mult în această direcție. Închei cu constatarea neîndoielnică după care, pentru a fi conservator, trebuie să ai ce conserva și să știi ce trebuie să conservi; problemă de discernământ.