Traduceri

trad. cuptorul alchimic cu foc neîntrerupt (din arab. at-tannūr, „cuptorul”), în care „opera” se coace la foc lin.

Glosar — Athanor: Athanor e cuptorul alchimiștilor, vasul închis în care Opera se coace la un foc egal și neîntrerupt. Numele vine din arabul at-tannūr (al-tannūr), „cuptorul” (cuvânt semitic vechi, ebr. tannūr), și a fost apropiat în Evul Mediu, prin etimologie populară, de gr. ἀθάνατος, „nemuritor”, pentru focul care nu trebuie să se stingă niciodată. Tratatele îl descriu ca pe un turn de lut sau de cărămidă, construit după măsuri precise, în care stă „oul filozofal”, vasul de sticlă pecetluit „hermetic”, la o căldură mijlocie, „de bălegar de cal”, care să nu calcineze germenii. Nume substituite ale lui sunt Vasul hermetic, Oul, Matricea, Mormântul, Casa puiului, pelicanul. Prin analogia dintre Macrocosmos și Microcosmos, Athanorul este și trupul operatorului: focul lui nu e căldura fizică, ci o ardere lăuntrică necurmată, iar „crăparea athanorului” înseamnă pierderea întregii lucrări prin nerăbdare sau indiscreție. Guénon arată că Opera alchimică nu privește metalul, ci ființa însăși a celui care lucrează, Sulful, Mercurul și Sarea fiind aplicarea la planul subtil a trei principii universale.

În cartea de față Athanorul e locul în care se întâlnesc perechile complementare ale fiecărui eseu. În «Ivan Turbincă», cele două carboave pe care Ivan le dă la capetele podului și le primește înapoi „divinizate” sunt perechea alchimică: „Cele două carboave, ca și bănuții, sunt Sol și Luna din Athanorul alchimic, respectiv Turbinca și Punguța” (p. 23). În «Lostrița», prisaca lui Lipan e un laborator de transmutații, în care Albina e „Mare Preot” al unui rit euharistic: „În întunecimea Athanorului, nectarul devine astfel miere, Aur lichid” (p. 58). Stupul, fântâna și „Țara Mierei” sunt fețe ale aceluiași vas în care chintesența circumferinței se distilează în centru și se redă apoi lumii „printr-o dublă mișcare complementară, coagula-solve” (p. 58).

Doctrina e dezvoltată pe larg în «De la cerbul lunar la bourul solar», unde heraldica e socotită „o ramură a hermetismului” (p. 172). „Blazonul este o secțiune verticală a Athanorului, a Vasului Hermetic, recipient viu în care maturează o placentă alchimică formată din elemente primite, însuflețite de Focul Filosofal, foc lent de ființă vie” (p. 174). „Vasul este obligator, perfect închis («hermetic închis»)” și poate avea proporțiile Oului Lumii sau pe acelea ale unei inimi; „Dacă blazonul este o secțiune verticală a Oului Lumii, sigiliul este o reprezentare a lui pe plan orizontal; altfel spus, blazonul și sigiliul sunt complementare” (p. 174). De aici „forma de puț a vechilor peceți”, în care heraldistul coboară „ca Harap-Alb în fântâna Spânului”, „scafandru calitativ” (p. 174). Ideea reia o pagină din «Eseuri și amintiri», unde scutul era de asemenea „o secțiune verticală a vasului sacru, Athanorul”, în care se maturează Magnum Opus.

Sigiliul orașului Baia e citit ca un Athanor desenat: „Spuneam că un sigiliu este o secțiune orizontală a Athanorului, a Vasului Filosofal. Menirea lui este să cuibărească maturarea unor elemente complementare, unul activ, altul pasiv până la unirea lor finală în Magnum Opus, care este Perfecțiunea androginică” (p. 177). „În Athanorul de la Baia, aceste elemente complementare sunt Focul și Apa, simbolizate de cele două triunghiuri inverse din pecetea lui Solomon” (p. 177), iar trifoiul gotic închipuie pe „cei trei agenți fundamentali ai alchimiei, Sulf, Sare, Mercur, lucrând direct asupra materiei închisă în Athanor” (p. 178). Leagănul de mătase purtat între coarne de cerbul și de bourul din colinde e și el un nume al vasului: „Leagănul de mătase dintre coarnele Cerbului și ale Bourului este identic simbolic cu gogoașa în care viermele de mătase țese firul lumilor și pe care bătrânii alchimiști o întrebuințau ca termen substituit Athanorului” (p. 187).

Încheierea studiului face din Baia însăși cuptorul în care s-a copt Moldova: cerbul lunar, venit dinspre sud, și bourul solar, gonit dinspre nord, se întâlnesc acolo; „Punctul de joncțiune este Baia, capitală primă, nod vital al noului principat, Athanor predestinat” (p. 201). „Athanorul era numit și matrice, ceea ce arată organicitatea; în acel de la Baia, s-a maturat Sol-Luna sub aspectele de Cerb-Bour”, iar prin moartea lor „a fost zămislit la întuneric și-n măruntaiele Athanorului plodul Moldovei” (p. 201). Țara întreagă e privită ca o Operă alchimică, în virtutea analogiei dintre Microcosm și Macrocosm (p. 176): „O țară autentică este androginică în rădăcina ei” (p. 177). → glosar: Athanor

trad. „cel izbăvit încă din viață” (sanscr.); rectificando — „îndreptând”, resorbendo — „resorbind” (lat.). Precizare: în IAST, jīvanmukti înseamnă „izbăvirea (eliberarea) încă din viață”, starea; cel care a atins-o se numește jīvanmukta. Autorul folosește aici forma de abstract cu sensul de persoană („semnătura” corporală a unui jivan-mukti). Rectificando reia formula V.I.T.R.I.O.L. de la pagina 88; resorbendo e format de autor după același tipar.

Glosar — jivan-mukti: Jīvanmukti (sanscr., „eliberare în viață”) — starea celui care a atins Eliberarea (mokṣa) fără să-și fi părăsit trupul; cel care o deține se numește jīvanmukta. Autorul folosește termenul pentru persoană: învierea lui Harap-Alb, cu Luz-ul „universalizat”, e „«semnătura» corporală a unui jivan-mukti” (p. 98). → glosar: jivan-mukti

trad. Sanscrită: cakravartin — „cel care învârte roata”, Monarhul universal.

Glosar — Ciakravarti: Cakravartin, în sanscrită, înseamnă „cel care învârte roata”. Monarhul universal nu împinge roata lumii de pe margine, ci stă în butucul ei: tocmai pentru că nu se mișcă, o poate mișca pe toată. În acel punct nu mai există nici o pereche de contrarii, nici aceea dintre autoritatea sacerdotală și puterea regală; de aceea Monarhul universal este în chip necesar Rege și Pontif — rex idem hominum Phoebique sacerdos, cum spune Vergiliu despre regele Anius.

Funcția lui este să facă să domnească pacea peste tot pământul, sārvabhauma; dar pacea, în înțeles tradițional, nu e lipsa războiului, ci echilibrul, adică dreptatea Balanței. Așa se leagă, în cartea de față, Ciakravarti de Melchisedec, regele Salemului, de Traian „drept judecător” și de alto Arrigo al lui Dante, căruia poetul îi păstrează tronul cu coroană în mijlocul Rozei cerești. → glosar: Ciakravarti

trad. Sanscrită: kuṇḍalinī — puterea încolăcită la rădăcina ființei, care urcă de-a lungul coloanei.

Glosar — Kundalini: Kuṇḍalinī (sanscr., „cea încolăcită”, de la kuṇḍala, „inel, colac”) e, în doctrina tantrică, puterea (śakti) subtilă a ființei, înfățișată ca un șarpe încolăcit de trei ori și jumătate, adormit în centrul de la baza coloanei, mūlādhāra, cu capul astupând intrarea canalului median. Trezită prin disciplina yoghină, ea urcă de-a lungul acestui canal, suṣumnā, în jurul căruia se încolăcesc cele două curente laterale, iḍā (lunar) și piṅgalā (solar), străbate cele șase centre (cakra) și ajunge la sahasrāra, lotusul cu o mie de petale din creștet, unde Śakti se unește cu Śiva. Textul de bază e Ṣaṭ-cakra-nirūpaṇa, tradus și comentat de Arthur Avalon (Sir John Woodroffe) în The Serpent Power (1919); Mircea Eliade i-a închinat pagini ample în Le Yoga. Immortalité et liberté (1954). René Guénon, recenzând cartea lui Avalon («Kuṇḍalinī-Yoga», Le Voile d’Isis, 1933, reluat în Études sur l’Hindouisme), arată că centrele sunt corespondențe ale stărilor ființei, nu organe, că urcarea lui Kuṇḍalinī reproduce în microcosm reintegrarea ciclică a manifestării și atrage atenția asupra primejdiei de a o trezi în afara unei filiații: energia e neutră și poate urca sau coborî. Caduceul lui Hermes, cu cei doi șerpi încolăciți în jurul toiagului, e chipul occidental al aceleiași scheme.

În cartea de față Kundalini e cheia a două mituri. În «Mistricean», blestemul mamei, „Pui de șarpe sugă-mi-te, / De sub talpa casei noastre!”, cheamă la viață un șarpe „mare cât o undrea” care se naște odată cu eroul sub talpa casei, adică la baza sanctuarului (p. 150). Despărțirea și reunirea lor, Separatio și Conjunctio, sunt o operație care „este yoghină și strâns legată de tehnicile deșteptării lui Kundalini” (p. 151). „După doctrinele yoghine, în special după Kundalini-Yoga, omul are în organismul său subtil, la baza coloanei vertebrale, șarpele încolăcit, kundala”, care, deșteptat, năvălește pe canalul median până la ājñā-cakra sau la Sahasrara, „conferind nemurirea temerarului care a condus bine întreaga operație” (p. 158).

De aceea balada nu arată lupta obișnuită a eroului cu balaurul, ci o goană: Mistricean își lovește calul „La capul sulaciului”, ca Harap-Alb calul slăbănog, iar „șarpe, cal, Mistricean sunt uniți prin continuitate organică” (p. 158). Șarpele îl gonește „Șapte hotare” — „Șapte sunt centrele pe care le străbate Kundalini” (p. 159) — și îl înghite „De la tălpi”, „Adică de jos în sus, în sensul în care parcurge Kundalini deșteptată organismul uman” (p. 160). „Mistricean fuge de Balaur, dar am văzut că această aparentă anomalie se explică prin practicile de Kundalini-Yoga” (p. 162); rezultatul e „șarpele cu bust de om, sus om, jos șarpe”, Omul-Șarpe al formulei arabe (p. 162).

Schema revine în studiul despre sigiliul Băii: crucifixul dintre coarnele cerbului e o variantă a caduceului, axa „în jurul căruia se încolăcesc simetric și complementar cele două mari curente subtile numite în Yoga Ida și Pingala în jurul lui Sușumna”, structurate în microcosm „în coloana vertebrală și cele două nadisuri principale” (p. 179). În tantrism accentul cade pe aspectul de „putere” (Șakti) al Principiului; șarpele încolăcit în Muladara, „Zădărit, împuns”, străbate centrele și e „fixat” în cele superioare, iar „Operația izbândită (este cea mai grea «performanță» din lume) aduce decondiționarea, perfecțiunea, starea de zeu, în creștinism de înger” (p. 189).

Aplicată la macrocosmul unei țări, schema dă citirea cea mai îndrăzneață a legendei descălecatului: „Dragoș este dragonul, adică șarpele kundalini. Litera finală, Ș, literă de foc, îi arată caracterul” (p. 189). Râul Moldovei e „coloana vertebrală mitică a unei țări”, cățeaua Molda și bourul solar sunt cele două curente (în tipar: „Cățeaua Molda reprezintă un element feminin. Ida, elementul masculin. Pingala este însumat de bourul solar” — punctuația pare stricată, sensul fiind probabil Molda = Ida, bourul = Pingala), iar cele trei ființe sunt „o polarizare a lui Dragoș” (p. 189). Localizările succesive ale morții bourului de-a lungul râului corespund celor „șapte centre localizate pe curentul, pe râul din interiorul coloanei vertebrale, pe care le străbate kundalini, vânată din urmă de yogi” (p. 190). → glosar: Kundalini

sursa Mircea Eliade, Aspects du mythe (Gallimard, 1963), cap. I «La structure des mythes»; trad. rom. Aspecte ale mitului (Univers, 1978; ed. a II-a, 1989), cum arată nota autorului. Textul francez: „le mythe raconte une histoire sacrée; il relate un événement qui a eu lieu dans le temps primordial, le temps fabuleux des «commencements»” („mitul povestește o istorie sacră; el relatează un eveniment petrecut în timpul primordial, timpul fabulos al «începuturilor»”). Formula in illo tempore, pe care autorul o pomenește îndată, e preferată de Eliade încă din Le Mythe de l'éternel retour (1949) și Traité d'histoire des religions (1949). Lovinescu reproșează, aici ca în «Mitul sfâșiat», că Eliade privește mitul numai „de jos în sus”, fără a spune dacă illud tempus e o proiecție psihologică sau un plan principial, cauzal.

trad. „acel timp” (lat.) — timpul mitic al începuturilor (forma de nominativ a lui in illo tempore). Autorul întreabă dacă acest „timp” e o suprastructură proiectată oniric de oameni sau un plan cauzal, superior lumii noastre.

Glosar — illud tempus: „Acel timp” (lat.), forma de nominativ a lui in illo tempore, „în vremea aceea”, formula cu care încep pericopele evanghelice în liturghia latină; Mircea Eliade (Le Mythe de l’éternel retour, 1949; Aspects du mythe, 1963) a făcut din ea numele timpului mitic al începuturilor, pe care ritul îl reactualizează. Autorul îi reproșează lui Eliade că nu spune dacă acest timp e o suprastructură proiectată oniric sau „un plan cauzal (Karana)” (p. 8); „A fost odată ca niciodată” e tocmai in illo tempore spațializat (p. 10). Illud tempus e „matca miturilor”, oglindită în lumea noastră ca perpetuitate (p. 57), „pururi prezent” (p. 180), iar misterele Bourului au fost instituite de Dragoș „într-un illud tempus, specific Moldovei” (p. 195, 199). → glosar: illud tempus

trad. kāraṇa (sanscr.) — „cauză”. În Vedānta, kāraṇa-śarīra, „corpul cauzal”, e învelișul cel mai subtil al ființei, corespunzător somnului fără vise; prin extensie, planul cauzal, principial, față de care lumea noastră e efect. Autorul socotește că illud tempus trebuie înțeles astfel: nu ca trecut, ci ca plan principial.

Glosar — Karana: Kāraṇa (sanscr., „cauză”). În Vedānta, kāraṇa-śarīra, „corpul cauzal”, e învelișul cel mai subtil al ființei, corespunzător somnului fără vise; prin extensie, planul cauzal, principial, față de care lumea noastră e efect. Autorul cere ca illud tempus să fie înțeles astfel, nu ca trecut, ci ca plan cauzal, „prin urmare principal” (p. 8); lumea mitului e „cauzală față de a noastră” (p. 187), iar podul pe care îl trece Ivan desparte „lumea fenomenală de cea cauzală” (p. 22). → glosar: Karana

sursa René Guénon, «Le Saint Graal», în Le Voile d'Isis, febr.–mart. 1934, recenzie la cartea lui Arthur Edward Waite The Holy Grail (1933); reluat în Symboles fondamentaux de la Science sacrée (Gallimard, 1962), cap. 3, cum arată nota autorului, și în Aperçus sur l'ésotérisme chrétien (1954). Începutul textului francez: „La conception même du «folklore», tel qu'on l'entend habituellement, repose sur une idée radicalement fausse, l'idée qu'il y a des «créations populaires», produits spontanés de la masse du peuple”. Traducerea dată aici e a autorului, cu tăieturi marcate prin [...]. Pasajul e locul clasic al teoriei guénoniene despre folclor ca „memorie colectivă” în care organizațiile inițiatice pe cale de stingere și-au încredințat voit tezaurul simbolic. [René Guénon — «Le Saint Graal» (1934; în Symboles de la Science sacrée), fr]

trad. „în cele dumnezeiești” (lat.) — în planul principial, divin, nu în cel istoric sau individual: sacrificiul Omului Universal se săvârșește întâi în Principiu, iar miturile și ritualurile îl reflectă.

Glosar — in divinis: „În cele dumnezeiești” (lat.) — formulă scolastică: pe planul principial, în Dumnezeu însuși, înainte și dincolo de orice manifestare. Zeii misterelor „repetau inepuizabil sacrificiul «in divinis» al Omului Universal” (p. 9), iar versul lui Dante „Vergine Madre, figlia del tuo Figlio” arată „sacrificiul lui in divinis” (p. 47); „Actul in divinis își are terminusul necesar în fapta țăranului” care sădește pomul (p. 88). „In divinis, Graalul este și el Ulciorul Bucuriei” (p. 124), iar curentul descendent și cel ascendent se succed numai în timp: „In divinis, cele două curente sunt concomitente” (p. 125). → glosar: in divinis

sursa Petre Ispirescu, Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului (București, 1872–1876; ed. 1882). Formula pe care autorul o comentează rând cu rând deschide basmul «Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte» (ed. 1882, p. 1). Textul lui Ispirescu: „A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești; / De când se scria musca pe părete, / Mai mincinos cine nu crede.” Autorul citează din memorie, cu mici deosebiri („nu s-ar povesti”, „plopul făcea pere”, „urșii în coadă”, „lupii și miorii”, „purecele cu 99 oca”). [Petre Ispirescu — Legende sau basmele românilor, ro.]

sursa Ion Creangă, «Ivan Turbincă», datat 1878 (an pe care îl dă și autorul în redacția din 1996; ediția de pe Wikisource notează 1878 și 1880). În redacția din «Creangă și Creanga de Aur» (1996, p. 176), eseul poartă ca motto o frază a lui René Guénon: „Quant à l'intellectualité des Slaves, mieux vaut n'en pas parler” („Cât despre intelectualitatea slavilor, mai bine să nu vorbim”). Locul exact din opera lui Guénon n-a putut fi identificat (probabil Orient et Occident, 1924, sau Introduction générale à l'étude des doctrines hindoues, 1921, în capitolele despre limitele «Orientului»). Motto-ul anunță citirea „etnică” și politică a basmului, mult mai dezvoltată în redacția din 1996 decât aici. [Ion Creangă — opera (texte integrale), ro.]

sursa În redacția din «Creangă și Creanga de Aur» (1996, p. 178–181) urmează aici un lung pasaj, lipsă în ediția din 1993, despre „fățuiala politică, surprinzător de actuală” a basmului: «Harap-Alb» (1877) și «Ivan Turbincă» (1878) ar fi fost scrise în frământările Războiului de Independență, prin care românii s-ar fi aruncat „în Maelstromul civilizației moderne”; autorul vorbește de stăpânirea pur „geografică” a „Cheilor Orientului” de către ruși și anglo-saxoni, „urâciunea pustiirii în Sfânta Sfintelor” (Matei 24, 15; Daniel 9, 27), și citează cuvântul lui Hristos către Iuda, „Ce faci, fă mai curând” (Ioan 13, 27). Omisiunea din 1993 pare a fi fost a editorilor. [Ion Creangă — opera (texte integrale), ro.] [Matei (Biblia sinodală), ro.]

trad. Agarttha — numele centrului spiritual suprem, ascuns, al lumii, pus în circulație de Saint-Yves d'Alveydre (Mission de l'Inde en Europe, 1886) și reluat de René Guénon în Le Roi du Monde (1927). Guénon îl explică prin sanscr. a-gharta, „de neapucat, inviolabil”: centrul nu poate fi forțat, dar rămâne accesibil celor calificați — distincția pe care autorul o face îndată între „inviolabil” și „inaccesibil”.

Glosar — Agarttha: Numele dat, în literatura tradițională modernă, Centrului spiritual suprem, ascuns, al lumii, sălașul „Regelui Lumii”. A intrat în Occident prin Alexandre Saint-Yves d’Alveydre (Mission de l’Inde en Europe, scrisă în 1886, publicată postum în 1910), care descrie un oraș subteran cu galerii sub toate continentele, condus de un Brahmâtmâ, „suportul sufletelor în Duhul lui Dumnezeu”, cu doi asesori, Mahâtmâ (sacerdoțiul) și Mahânga (puterea regală); Ferdinand Ossendowski (Bêtes, hommes et dieux, 1924) a adus mărturii mongole despre același „Rege al Lumii”. René Guénon a reluat și a îndreptat datele în Le Roi du Monde (1927), mai ales în cap. I «Notions sur l’Agarttha en Occident» și cap. VIII «Le centre suprême caché pendant le Kali-Yuga»: Agarttha nu e un loc geografic, ci centrul care a încetat să mai fie localizabil în condițiile lumii noastre, aceeași realitate pe care alte tradiții o numesc Paradesha, Tula, Luz, Salem, Muntele Qāf, Insula Albă. Derivarea numelui din sanscrită (a- privativ și o rădăcină „a prinde”) nu e sigură; Guénon îl tâlcuiește „de neprins”, „inaccesibil” și „inviolabil”.

După Guénon, centrul a fost la început vizibil și polar; odată cu decăderea ciclică s-a ascuns, întâi în munți, apoi „sub pământ”, iar în Kali-Yuga a devenit subteran și nevăzut, fără să înceteze a guverna lumea prin centre secundare care îi poartă numele și îi sunt subordonate. În jurul fiecărui centru stau incinte concentrice: învelișuri, instituții și popoare care formează, cum spune Guénon, o „acoperire exterioară” (enveloppe, „couverture extérieure”), prin care trec căile de acces dinspre circumferință spre centru. Paza acestor incinte revine inițierii regale, a războinicilor, pe când centrul e ocupat de inițierea sacerdotală (Guénon, Autorité spirituelle et pouvoir temporel, 1929; Aperçus sur l’initiation, 1946). Tema celor doi „păzitori ai Țării Sfinte” revine la Guénon în studiul «Le Saint Graal» și în «Les Gardiens de la Terre Sainte» (Symboles fondamentaux), unde Templierii sunt păzitorii incintei exterioare.

Lovinescu folosește termenul în eseul «Ivan Turbincă», unde Raiul basmului e chiar Centrul Suprem, iar Ivan, soldat bătrân, reprezintă „un tip uman destul de frecvent întâlnit (circumscriind astfel o bună parte a «acoperirii exterioare» a Centrului Suprem numit Rai în basm) care blochează însă căile de acces spre Centrul suprem” (p. 16). Precizarea de doctrină e făcută îndată: „Dacă Centrul Suprem este inviolabil în el însuși, cum i-o arată calificativul lui sanscrit (Agarttha), nu se poate spune același lucru despre acoperirea sau acoperirile lui exterioare”, pe care trec căile de acces; dacă și ele ar fi inviolabile, „orice contact dintre centru și circonferință ar deveni imposibil”. De aceea „Agarttha înseamnă «inviolabilă», dar nu inaccesibilă pentru cei calificați, care cu «bună intenție» tind spre ea”, pe când acoperirea „este eminamente vulnerabilă din cauza funcției sale de intermediară” (p. 16). Imaginea care încheie demonstrația e a autorului: „Nimeni nu poate stinge soarele de pe cer, dar primul Caliban venit poate vopsi în negru ferestrele casei” (p. 16). Punctele de tangență ale lumii cu Centrul au o triplă constituție, spirituală, psihică și fizică, „Și nimic nu se poate pângări mai ușor decât geografia” (p. 16).

Din această schemă decurge toată lectura basmului. Ivan, kṣatriya prin vocație, ar fi trebuit să stea „la periferia unui centru spiritual, apărându-l de năpădirile din afară a celor nechemați și a profanatorilor”, dar asigurând totodată legătura cu cei chemați; postul lui simbolic e „la ultima incintă a Raiului, acolo unde se găsește Poarta Strâmtă” (p. 18). În loc să treacă de la poartă la „paraclisul din mijloc”, el rămâne păzitor uzurpator: se află, la sfârșitul ciclului, „la toate capetele de poduri nordice, la toate vadurile și vămile care leagă lumea noastră cu Paradisul Pământesc” (p. 23), iar misiunea lui devine „o misiune de înnisipare a canalelor care, plecând din Paradisul pământesc, de unde își iau izvorul, fertilizează spiritual și chiar fizic umanitatea” (p. 36). Agarttha însăși rămâne neatinsă; numai accesul spre ea se închide. Celelalte eseuri vorbesc de același Centru sub alte nume: Centrul Suprem al ciclului, care a preluat numele Mistrețului Alb, Vārāhī (p. 148), Tula, „numele Centrului Suprem” (p. 109, 111), Buricul Pământului din care „roiesc” centrele secundare (p. 152). → glosar: Agarttha

trad. kṣatriya (sanscr., de la kṣatra, „putere, dominație”) — a doua dintre cele patru caste ale societății hinduse, a războinicilor și a regilor, chemată să apere ordinea (dharma) și pe brahmani, casta sacerdotală. Guénon (Autorité spirituelle et pouvoir temporel, 1929) face din raportul dintre cele două caste cheia istoriei tradiționale.

Glosar — kșatrya: Kṣatriya (sanscr., de la kṣatra, „putere, stăpânire”) — a doua dintre cele patru caste ale societății hinduse, a războinicilor și a regilor, chemată să apere ordinea (dharma) și, în rânduiala normală, subordonată castei sacerdotale a brahmanilor; revolta ei împotriva autorității spirituale e, după Guénon (Autorité spirituelle et pouvoir temporel, 1929), una dintre cauzele decăderii ciclice. Ivan e „un kșatrya”, a cărui misiune e să stea la periferia centrului spiritual, apărându-l de profani și ținând deschisă calea celor chemați; după ce și-a slujit soroacele, trebuie să treacă la centru, ca sacerdot (p. 18). Ursul e simbolul „kșatrylor”, perfect pozitiv până la revolta lui contra Sacerdoțiului (p. 60). → glosar: kșatrya

trad. μετάνοια (gr.) — „schimbarea minții”, întoarcerea lăuntrică totală; în Noul Testament, „pocăința” (Matei 3, 2: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor”). La autor, convertirea interioară care face trecerea de la viața activă la cea contemplativă. [Matei (Biblia sinodală), ro.]

Glosar — metanoia: Metánoia (gr. μετάνοια, „schimbarea minții”) — tradusă îndeobște prin „pocăință” (Matei 3, 2: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor”), dar înțelesul propriu e răsturnarea completă a modului de a gândi, întoarcerea minții de la cele de jos către cele de sus; Părinții o leagă de epistrophḗ, convertirea ca întoarcere a privirii. Trecerea războinicului de la etapa activă la faza contemplativă sacerdotală implică „o schimbare totală în ființa omului, o metanoia” (p. 18). → glosar: metanoia

sursa Pasaj absent din redacția din «Creangă și Creanga de Aur» (1996, p. 189). Întreaga explicație de aici până la sfârșitul paragrafului de pe p. 24 („…decăderea în starea de spirit rătăcitor”) — cele „14 trepte de purificare subangelice”, „calea rigorii” și „calea milei”, cuplul yin–yang, parantezele drepte — nu are corespondent în redacția din 1996 și nici în terminologia obișnuită a lui Lovinescu sau a lui Guénon. În locul ei, redacția din 1996 are o frază despre „participarea la suflul profetic” a lui Creangă, care a judecat Rusia „când își mai zicea «pravoslavnică», «a treia Romă», «urmașă a Byzanțului»”. Pasajul pare o interpolare a îngrijitorilor ediției din 1993; aceeași mână pare să fi adăugat finalul eseului (p. 45, despre „spirit rătăcitor”). [Ion Creangă — opera (texte integrale), ro.]

trad. „puterea de a lega și de a dezlega” (lat.). Forma consacrată în teologia latină e potestas ligandi et solvendi (după Matei 16, 19: quodcumque ligaveris… quodcumque solveris); «potesatas» e greșeală de tipar (redacția din 1996, p. 188: Potestas), iar «deligandi» e o formă a autorului, păstrată în ambele redacții. [Matei (Biblia sinodală), ro.]

Glosar — potestas ligandi et deligandi: „Puterea de a lega și de a dezlega” (lat.). Formula canonică e potestas ligandi et solvendi, după Matei 16, 19 și 18, 18 (quodcumque ligaveris… quodcumque solveris); „deligandi” e o formă a autorului, păstrată în ambele redacții ale eseului. Turbinca și punguța reprezintă „puterea de a lega și a dezlega (potestas ligandi et deligandi)” (p. 23); femeia din «Lostrița» deține „puterea cheilor”, caracteristica sacerdoțiului, „potestas ligandi et deligandi” (p. 63). V. puterea cheilor. → glosar: potestas ligandi et deligandi

trad. „mila, îndurarea” (lat.) — în pereche cu Rigor, „asprimea”: cele două coloane ale Arborelui sefirotic (Hesed și Din/Gevurah) și cele două „chipuri” ale Porții Cerului, despre care autorul vorbește la p. 30.

Glosar — Misericordia: „Mila, îndurarea” (lat.), în pereche cu Rigor, „asprimea”: cele două coloane laterale ale Arborelui sefirotic (Ḥesed și Dīn/Gəḇūrāh) și cele două chipuri ale porții Cerului. Eliminarea influențelor negative se face „pe calea rigorii” pentru cei ce nu știu să ceară ajutorul lui Dumnezeu „pe calea milei [Misericordia]” (p. 23); poarta Raiului are „un dublu chip, unul de mizericordie, altul de rigoare” (p. 30), iar din punctul central se distribuie „mizericordia și rigoarea” (p. 38). → glosar: Misericordia

trad. nāma-rūpa (sanscr.) — „nume și formă”: cele două determinări prin care se constituie individualitatea în lumea manifestată; în Upanișade și în budism, ceea ce trebuie depășit pentru ca ființa să se întoarcă la Principiu, așa cum râurile își pierd numele și forma în ocean (Muṇḍaka Upaniṣad III, 2, 8).

Glosar — Nama-Rupa: Nāma-rūpa (sanscr., „nume și formă”) — cele două determinări prin care se constituie individualitatea în lumea manifestată; în Upanișade și în budism, ceea ce trebuie depășit pentru ca ființa să se întoarcă la Principiu, așa cum râurile își pierd numele și forma în ocean (Muṇḍaka Upaniṣad III, 2, 8). În Rai rămâne numai „Personalitatea transcendentă, adică aceea ce depășește Numele și Forma (Nama-Rupa), specifice numai Eului” (p. 30). → glosar: Nama-Rupa

trad. „Poarta Cerului” (lat.) — în cosmologia tradițională, „poarta zeilor”, solstițiul de iarnă (Capricornul), pe unde sufletul iese din cosmos; în Litania Loretană, titlu al Fecioarei (Ianua coeli, ora pro nobis). Aici, poarta Raiului cu dublul ei chip, de milă și de rigoare.

Glosar — Janua Coeli: „Poarta Cerului” (lat.) — în cosmologia tradițională, „poarta zeilor”, solstițiul de iarnă, pe unde ființa iese din cosmos; în Litania Loretană, titlu al Fecioarei (Ianua coeli, ora pro nobis); la Coomaraswamy (Svayamātṛṇṇā: Janua Coeli, 1939), Ușa solară. Poarta Raiului, Janua Coeli, având „dubla putere de a primi și de a respinge, asumă un dublu chip, unul de mizericordie, altul de rigoare”; pentru cel necalificat e „un cap de meduză sau de monstru compozit” (p. 30). V. Kala-Mukha. → glosar: Janua Coeli

trad. kāla-mukha (sanscr.) — „fața Timpului”, adică a Morții: masca de monstru pusă deasupra porților templelor indiene, care „înghite” pe cel ce trece. Coomaraswamy (Svayamātṛṇṇā: Janua Coeli, 1939) și Guénon (Symboles fondamentaux, cap. «Kâla-mukha») arată că Devoratorul e chiar Soarele, Ușa Cerului.

Glosar — Kala-Mukha: Sanscr. kāla-mukha, „Fața Timpului” (kāla, „timp”, dar și „moarte”, „negru”; mukha, „față, gură”): masca de monstru, cu ochi bulbucați, colți și fără maxilar inferior, pusă deasupra porților și a nișelor templelor indiene, javaneze și khmere. Celălalt nume al ei e kīrti-mukha, „fața gloriei”. După o legendă din Skanda Purāṇa, Śiva a făcut să se nască din fruntea sa un monstru flămând, căruia, neavând ce altceva să-i dea, i-a poruncit să se mănânce pe sine; monstrul și-a devorat trupul până n-a rămas decât fața, iar zeul, mulțumit de ascultarea lui, l-a numit „Fața Gloriei” și i-a hotărât locul la pragul templelor sale. Echivalentul chinez e taotie (饕餮, transcrierea franceză veche t’ao-t’ie), „lacomul”, masca zoomorfă de pe bronzurile rituale ale dinastiei Shang (c. 1600–1046 î.Hr.), pe care autorul o numește, după transcrierea franceză, „Ciang”; mai departe, aceeași figură se regăsește în capul de Gorgonă (Meduza) al grecilor și în gurile de Leviatan ale porților iadului din arta medievală.

René Guénon a închinat măștii un studiu, «Kâla-mukha» (Études Traditionnelles, 1946; reluat în Symboles fondamentaux de la Science sacrée, 1962), din care autorul citează lung (p. 30–31, după ediția din 1962, p. 357). Guénon pornește de la descrierea lui Carl Hentze și arată că figura nu e un animal anume, ci un monstru compozit „devorator”. Kāla „este de fapt Timpul «mistuitor», dar desemnează prin transpoziție Principiul”, ca „transformator” care readuce manifestarea la starea nemanifestată, „ceea ce e sensul cel mai înalt în care Moartea poate fi înțeleasă”. „După starea la care ajunge ființa în fața ei, gura sa este pentru ea «poarta Liberațiunii» sau «fălcile Morții»”: omul obișnuit trece prin moarte spre o altă stare de manifestare, pe când ființa care s-a identificat cu Soarele e „calificată să treacă prin mijlocul Soarelui”, prin „raza a șaptea”, și poate răspunde la întrebarea „cine ești?” cu formula inițiatică „Eu sunt Tu”. Coomaraswamy («Svayamātṛṇṇā: Janua Coeli», Zalmoxis II, 1939) a arătat că masca de la pragul templului e chipul Morții care stă la ușa Soarelui, iar textele vedice și upanișadice (Jaiminīya Upaniṣad Brāhmaṇa I, 5–6; Chāndogya Upaniṣad VIII, 6) vorbesc de poarta solară care se deschide numai celui care „știe”.

Lovinescu aplică doctrina, în «Ivan Turbincă», la poarta Raiului. „Poarta Raiului, Janua Coeli, prin faptul că îi este inerentă dubla putere de a primi și de a respinge, asumă un dublu chip, unul de mizericordie, altul de rigoare”: sub chipul de rigoare apare celui care încearcă să treacă, până când își dovedește calificarea, iar atunci devine poartă de mizericordie (p. 30). „La început poarta este un cap de meduză sau de monstru compozit, precum se găsește, mai mult sau mai puțin stilizat, în toate părțile lumii, numit în India Kala-Mukha și Kârti-Mukha, în China, T'ao-t'ie” (p. 30). Pentru Ivan, neofit, poarta „este deocamdată Kala-Mukha” (p. 31). La întrebarea Sfântului Petru, „Cine-i acolo?”, el dă „un răspuns catastrofal: «Eu, Ivan»”; ar fi trebuit să spună „Eu sunt Tu”, „formulă de osmoză cu Raiul”, sau mai bine „Sunt Nimeni”, răspunsul lui Ulise către Polifem, „formulă de extincțiune”, „Dar cel mai bine ar fi fost să rămână mut, ceea ce însemna: «Eu sunt Tăcerea»” (p. 31). Autorul adaugă citatele din Shams-i Tabrīzī și din Mathnawī-ul lui Rūmī despre ștergerea Eului (p. 32).

Poarta-monstru e solidară, la Lovinescu, cu celelalte imagini ale trecerii: „Caracteristicile Porții Raiului, de primire-respingere, sunt aceleași ca ale turbincii”, astfel încât posesorul turbincii ar fi trebuit să fie, ipso facto, Păzitorul Paradisului (p. 31). Pentru că Ivan s-a prezentat cu „eul” lui întreg, poarta rămâne pentru el „fălcile Morții”: respins de Rai și de Iad, el e condamnat să rămână în planurile intermediare, unde se manifestă „iluzia cosmică a Mayei” (p. 36), și sfârșește „spirit rătăcitor” (p. 45). Aceeași gură devoratoare reapare în «Mistricean», unde șarpele îl înghite pe erou „de jos în sus”, într-o trecere care e o nouă geneză (p. 160–162): pentru autor, monstrul de la prag și Poarta Cerului sunt una, iar diferența stă numai în calificarea celui care trece. → glosar: Kâla Mukha

trad. taotie (chin. 饕餮, transcrierea franceză veche t'ao-t'ie) — „lacomul, mâncăciosul”: masca zoomorfă simetrică de pe vasele rituale de bronz ale dinastiilor Shang și Zhou; numele îi e dat abia în textele epocii Zhou de Est (Lüshi chunqiu, sec. III î.Hr.).

Glosar — T'ao-t'ie: Taotie (chin. 饕餮, transcrierea franceză veche t’ao-t’ie, „lacomul, mâncăciosul”) — masca zoomorfă simetrică de pe vasele rituale de bronz ale dinastiilor Shang și Zhou; numele îi e dat abia târziu, în textele epocii Zhou de Est (Lüshi chunqiu, sec. III î.Hr.). Echivalentul chinez al lui Kāla-mukha: după Guénon, citat de autor, „nu este în realitate nici tigru, nici urs”, ci un monstru compozit, „de un monstru «devorator» este vorba” (p. 30). → glosar: T'ao-t'ie

sursa Basmul «Lostrița», cules de Nicolae Labiș (1935—1956), elev al Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni (1946—1951), în satul Baia (jud. Suceava), de la țăranul Constantin Hlihor, și transmis profesorului său Vasile Gh. Popa — folcloristul din Fălticeni (autor, între altele, al culegerii Folclorul Țării de Sus) care i-a comunicat textul lui Lovinescu (v. p. 48). Basmul nu trebuie confundat cu nuvela fantastică omonimă a lui Vasile Voiculescu, «Lostrița» (scrisă în anii ’40—’50, publicată postum în volumul Capul de zimbru, 1966), în care peștele-femeie fermecat al Bistriței îl atrage în adâncuri pe flăcăul Aliman; tema comună — lostrița ca ființă de taină a apelor de munte — face totuși ca cele două texte să se lumineze reciproc. O ediție tipărită a basmului cules de Labiș n-am găsit; textul pare cunoscut doar prin citatele lui Lovinescu.

trad. „întoarcere în pântece” (lat.; forma corectă: regressus ad uterum, la Mircea Eliade, Naissances mystiques, 1959, și Aspects du mythe, 1963, cap. V) — simbolismul inițiatic al reîntoarcerii la starea embrionară, la indistincțiunea dinaintea nașterii, ca să se poată renaște; formula prin care tradițiile inițiatice numesc revenirea la germen, condiție a celei de a doua nașteri.

Glosar — regressum in utero: „Întoarcerea în pântece” (lat.; forma corectă: regressus ad uterum, la Mircea Eliade, Naissances mystiques, 1959) — riturile inițiatice care simbolizează întoarcerea la starea embrionară, ca premisă a celei de-a doua nașteri. „Dacă intrarea în rai este un regressum in utero, ar putea răni pereții” baioneta lui Ivan (p. 33); suprimarea tatălui e „prima etapă spre regressum in utero” (p. 46); Mistricean trebuie să-l împlinească pentru a deveni dvija (p. 158). → glosar: regressum in utero

trad. prakṛti (sanscr., „natură”, lit. „ceea ce e făcut dinainte”) — în doctrina Sāṃkhya, Substanța universală, polul pasiv, feminin și nediferențiat al manifestării, față de Puruṣa, Esența; Materia Primă a alchimiștilor (v. Guénon, L’Homme et son devenir selon le Vêdânta, 1925, cap. IV).

Glosar — Prakriti: Prakṛti (sanscr., „natură”, „ceea ce produce dintru început”) — în Sāṃkhya, Substanța universală, polul pasiv, plastic și feminin al manifestării, complementar lui Puruṣa, Esența; materia prima a scolasticilor și a alchimiștilor, pură potență, nu materia fizicii moderne (Guénon, L’Homme et son devenir selon le Vêdânta, 1925, cap. IV). Suprimarea tatălui e „un regres spre indistincțiunea lui Prakriti” (p. 46); apa stătătoare din basme e Prakriti, Materia Primă (p. 68); „Întunecimea criptei este indistincția lui Prakriti, matca tuturor posibilităților” (p. 145), iar moașa taie buricul copilului, despărțindu-l „de glodul lui Prakriti” (p. 149). → glosar: Prakriti

trad. Ὠκεανός (gr.) — fluviul primordial care înconjoară pământul și din care, după Homer (Iliada XIV, 201, 246), se trag zeii și toate apele; simbol al curgerii universale a Devenirii. A-i „contra-urca curentul” înseamnă a merge spre izvor, spre Principiu — imaginea pe care autorul o va regăsi în lostrița care urcă torentele.

Glosar — Okeanos: Okeanos (gr. Ὠκεανός) — fluviul primordial care înconjoară pământul, curgând în cerc, din care, după Homer (Iliada XIV, 201, 246), se trag zeii și toate apele; la români, Apa Sâmbetei. Simbol al curgerii universale a Devenirii: mitul oedipian e „o decondiționare, prin contra-urcarea curentului lui Okeanos” (p. 47), ca lostrița care urcă torentele spre izvor (p. 70); Moise e aruncat într-o copaie „pe fluviul Okeanos, reprezentat simbolic de Nil” (p. 56). → glosar: Okeanos

trad. „în cele divine” (lat.) — formulă scolastică: pe planul principial, în Dumnezeu însuși, înainte de orice manifestare; sacrificiul „in divinis” e jertfa Verbului din veșnicie, al cărei reflex în timp e Întruparea și Crucea.

Glosar — in divinis: „În cele dumnezeiești” (lat.) — formulă scolastică: pe planul principial, în Dumnezeu însuși, înainte și dincolo de orice manifestare. Zeii misterelor „repetau inepuizabil sacrificiul «in divinis» al Omului Universal” (p. 9), iar versul lui Dante „Vergine Madre, figlia del tuo Figlio” arată „sacrificiul lui in divinis” (p. 47); „Actul in divinis își are terminusul necesar în fapta țăranului” care sădește pomul (p. 88). „In divinis, Graalul este și el Ulciorul Bucuriei” (p. 124), iar curentul descendent și cel ascendent se succed numai în timp: „In divinis, cele două curente sunt concomitente” (p. 125). → glosar: in divinis

trad. avidyā (sanscr., „ne-cunoaștere”, din a- privativ + vidyā „cunoaștere”) — în Vedānta, ignoranța metafizică (identificată adesea cu māyā) care suprapune lumea multiplă peste Brahman și leagă ființa de ciclul nașterilor; Śaṅkara o pune la rădăcina oricărei condiționări (Upadeśasāhasrī; comentariul la Brahma-sūtra, introducerea despre adhyāsa).

Glosar — Avidya: Avidyā (sanscr., „ne-cunoaștere”, din a- privativ și vidyā, „cunoaștere”) — ignoranța metafizică, nu lipsa de informație, ci necunoașterea Sinelui, care suprapune lumea multiplă peste Brahman și leagă ființa de ciclul nașterilor; Śaṅkara o pune la rădăcina oricărei condiționări. Ca întunericul, nu are realitate pozitivă: cunoașterea n-o combate, ci o desființează. Autorul: „la rădăcina Creațiunii stă Avidya, Ignoranța” (p. 48); „după hinduși exact rădăcina tuturor păcatelor este Avidya, Ne-Cunoașterea” — stupiditatea părinților lui Oedip e providențială (p. 54). → glosar: Avidya

trad. Ἀνάγκη (gr.) — „Necesitatea”, Destinul personificat; la Platon (Republica X, 617b—c) fusul lumii se învârte pe genunchii ei, iar fiicele ei, Moirele, torc, măsoară și taie firele vieților; la orfici e mai veche decât zeii, iar „nici zeii nu se luptă cu Necesitatea” (Simonide, fr. 37, citat de Platon, Protagoras 345d).

Glosar — Ananke: Anánkē (gr. Ἀνάγκη, „Necesitatea”) — Destinul personificat; la Platon, în mitul lui Er (Republica X, 616c–617d), fusul lumii se învârte pe genunchii ei, iar fiicele ei, Moirele, torc sorțile; „nici zeii nu se luptă cu Necesitatea” (Simonide, citat în Protagoras 345d). În «Lostrița», vârtejul se va ridica la suprafață „când ora hotărâtă de Ananke va sosi” (p. 51); dialogul dintre Dumnezeu și Sf. Petru arată că „deasupra lui Dumnezeu însuși este Ananke, Destinul pe care nici Dumnezeu nu-l poate mlădia”, semn al originii necreștine a mitului (p. 52); despre ursitoare: „Sunt trimise de Ananke, de Fatum” (p. 53). → glosar: Ananke

trad. Μοῖραι (gr., „părțile, sorțile”) — cele trei Ursitoare ale grecilor, fiicele Necesității (sau ale Nopții): Clotho („torcătoarea”), Lachesis („cea care împarte sorții”) și Atropos („cea neînduplecată”, care taie firul) — Hesiod, Teogonia 217—219, 904—906; Platon, Republica X, 617c. La romani, Parcele (Nona, Decima, Morta).

Glosar — Moire: Moirele (gr. Μοῖραι, „părțile, sorțile”) — cele trei Ursitoare ale grecilor, fiicele Necesității sau ale Nopții: Clotho („torcătoarea”), Lachesis („cea care împarte sorții”) și Atropos („cea neînduplecată”, care taie firul) (Hesiod, Teogonia 217–219, 904–906; Platon, Republica X, 617c); la romani, Parcele. Prevestirea viitorului la naștere e rostită în basmele noastre de ursitoare, „identice cu «Moire»-le, cu Parcele din mitologia antică, și ele în număr de trei” (p. 53). → glosar: Moire

trad. „acel timp” (lat.) — formula lui Mircea Eliade (Le Mythe de l’éternel retour, 1949; Aspects du mythe, 1963) pentru timpul mitic al începuturilor, in illo tempore, pe care ritul și mitul îl reactualizează.

Glosar — illud tempus: „Acel timp” (lat.), forma de nominativ a lui in illo tempore, „în vremea aceea”, formula cu care încep pericopele evanghelice în liturghia latină; Mircea Eliade (Le Mythe de l’éternel retour, 1949; Aspects du mythe, 1963) a făcut din ea numele timpului mitic al începuturilor, pe care ritul îl reactualizează. Autorul îi reproșează lui Eliade că nu spune dacă acest timp e o suprastructură proiectată oniric sau „un plan cauzal (Karana)” (p. 8); „A fost odată ca niciodată” e tocmai in illo tempore spațializat (p. 10). Illud tempus e „matca miturilor”, oglindită în lumea noastră ca perpetuitate (p. 57), „pururi prezent” (p. 180), iar misterele Bourului au fost instituite de Dragoș „într-un illud tempus, specific Moldovei” (p. 195, 199). → glosar: illud tempus

trad. athanor (din arabul at-tannūr, „cuptorul”, apropiat prin etimologie populară de gr. ἀθάνατος „nemuritor”) — cuptorul alchimiștilor, cu foc lent și constant, în care se coace Opera; simbolic, trupul sau inima adeptului.

Glosar — Athanor: Athanor e cuptorul alchimiștilor, vasul închis în care Opera se coace la un foc egal și neîntrerupt. Numele vine din arabul at-tannūr (al-tannūr), „cuptorul” (cuvânt semitic vechi, ebr. tannūr), și a fost apropiat în Evul Mediu, prin etimologie populară, de gr. ἀθάνατος, „nemuritor”, pentru focul care nu trebuie să se stingă niciodată. Tratatele îl descriu ca pe un turn de lut sau de cărămidă, construit după măsuri precise, în care stă „oul filozofal”, vasul de sticlă pecetluit „hermetic”, la o căldură mijlocie, „de bălegar de cal”, care să nu calcineze germenii. Nume substituite ale lui sunt Vasul hermetic, Oul, Matricea, Mormântul, Casa puiului, pelicanul. Prin analogia dintre Macrocosmos și Microcosmos, Athanorul este și trupul operatorului: focul lui nu e căldura fizică, ci o ardere lăuntrică necurmată, iar „crăparea athanorului” înseamnă pierderea întregii lucrări prin nerăbdare sau indiscreție. Guénon arată că Opera alchimică nu privește metalul, ci ființa însăși a celui care lucrează, Sulful, Mercurul și Sarea fiind aplicarea la planul subtil a trei principii universale.

În cartea de față Athanorul e locul în care se întâlnesc perechile complementare ale fiecărui eseu. În «Ivan Turbincă», cele două carboave pe care Ivan le dă la capetele podului și le primește înapoi „divinizate” sunt perechea alchimică: „Cele două carboave, ca și bănuții, sunt Sol și Luna din Athanorul alchimic, respectiv Turbinca și Punguța” (p. 23). În «Lostrița», prisaca lui Lipan e un laborator de transmutații, în care Albina e „Mare Preot” al unui rit euharistic: „În întunecimea Athanorului, nectarul devine astfel miere, Aur lichid” (p. 58). Stupul, fântâna și „Țara Mierei” sunt fețe ale aceluiași vas în care chintesența circumferinței se distilează în centru și se redă apoi lumii „printr-o dublă mișcare complementară, coagula-solve” (p. 58).

Doctrina e dezvoltată pe larg în «De la cerbul lunar la bourul solar», unde heraldica e socotită „o ramură a hermetismului” (p. 172). „Blazonul este o secțiune verticală a Athanorului, a Vasului Hermetic, recipient viu în care maturează o placentă alchimică formată din elemente primite, însuflețite de Focul Filosofal, foc lent de ființă vie” (p. 174). „Vasul este obligator, perfect închis («hermetic închis»)” și poate avea proporțiile Oului Lumii sau pe acelea ale unei inimi; „Dacă blazonul este o secțiune verticală a Oului Lumii, sigiliul este o reprezentare a lui pe plan orizontal; altfel spus, blazonul și sigiliul sunt complementare” (p. 174). De aici „forma de puț a vechilor peceți”, în care heraldistul coboară „ca Harap-Alb în fântâna Spânului”, „scafandru calitativ” (p. 174). Ideea reia o pagină din «Eseuri și amintiri», unde scutul era de asemenea „o secțiune verticală a vasului sacru, Athanorul”, în care se maturează Magnum Opus.

Sigiliul orașului Baia e citit ca un Athanor desenat: „Spuneam că un sigiliu este o secțiune orizontală a Athanorului, a Vasului Filosofal. Menirea lui este să cuibărească maturarea unor elemente complementare, unul activ, altul pasiv până la unirea lor finală în Magnum Opus, care este Perfecțiunea androginică” (p. 177). „În Athanorul de la Baia, aceste elemente complementare sunt Focul și Apa, simbolizate de cele două triunghiuri inverse din pecetea lui Solomon” (p. 177), iar trifoiul gotic închipuie pe „cei trei agenți fundamentali ai alchimiei, Sulf, Sare, Mercur, lucrând direct asupra materiei închisă în Athanor” (p. 178). Leagănul de mătase purtat între coarne de cerbul și de bourul din colinde e și el un nume al vasului: „Leagănul de mătase dintre coarnele Cerbului și ale Bourului este identic simbolic cu gogoașa în care viermele de mătase țese firul lumilor și pe care bătrânii alchimiști o întrebuințau ca termen substituit Athanorului” (p. 187).

Încheierea studiului face din Baia însăși cuptorul în care s-a copt Moldova: cerbul lunar, venit dinspre sud, și bourul solar, gonit dinspre nord, se întâlnesc acolo; „Punctul de joncțiune este Baia, capitală primă, nod vital al noului principat, Athanor predestinat” (p. 201). „Athanorul era numit și matrice, ceea ce arată organicitatea; în acel de la Baia, s-a maturat Sol-Luna sub aspectele de Cerb-Bour”, iar prin moartea lor „a fost zămislit la întuneric și-n măruntaiele Athanorului plodul Moldovei” (p. 201). Țara întreagă e privită ca o Operă alchimică, în virtutea analogiei dintre Microcosm și Macrocosm (p. 176): „O țară autentică este androginică în rădăcina ei” (p. 177). → glosar: Athanor

trad. „coagulează — dizolvă” (lat.) — deviza alchimică (adesea în ordinea solve et coagula) a celor două operații complementare ale Operei: dizolvarea fixului și fixarea volatilului; la autor, dubla mișcare a centrului spiritual, care absoarbe și redă.

Glosar — coagula-solve: „Coagulează — dizolvă” (lat.) — deviza alchimică (de obicei în ordinea solve et coagula) a celor două operații complementare ale Operei: „fixarea volatilului” și „volatilizarea fixului”; pe plan cosmic, expansiunea și contracția, viața și moartea, sistola și diastola. Dualitatea Devenirii, „acest Coagula și Solve”, pornește din Paradisul pământesc, la intersecția Axei cu planul nostru (p. 38); centrul spiritual extrage chintesența circumferinței și o redă lumii „printr-o dublă mișcare complementară, coagula-solve” (p. 58); fixarea Cerbului și înecarea Bourului sunt „cele două faze ale lui coagula-solve” (p. 179). → glosar: coagula-solve

trad. „fântâna cumplită” (lat.) — în literatura alchimică (de ex. Rosarium philosophorum, 1550, prima gravură: fons mercurialis), izvorul mercurial în care se dizolvă Regele și Regina; autorul îl leagă de aspectul coroziv al Vitriolului.

Glosar — Fons terribilis: „Fântâna cumplită” (lat.) — în literatura alchimică, fântâna mercurială în care se scaldă Regele și Regina (Rosarium philosophorum, 1550, prima gravură, „fons mercurialis”); expresia ca atare n-a fost găsită într-un text hermetic anume. „Fântâna e acea «fons terribilis» de care vorbesc alchimiștii în care se ascunde «Vitriolul»” (p. 59); groapa săpată de Harap-Alb lângă izvor „reactualizează Fântâna Teribilă (Fons terribilis)” sau creează un „sigiliu” (p. 181). → glosar: Fons terribilis

trad. vitriolum — sulfatul metalic al alchimiștilor, dizolvant puternic; acrostihul hermetic V.I.T.R.I.O.L.: Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem — „Cercetează măruntaiele pământului și, purificându-te, vei găsi piatra ascunsă” (Basilius Valentinus, Azoth, 1613).

Glosar — Vitriolul: Vitriolum — sulfatul metalic al alchimiștilor, dizolvant puternic; totodată acrostihul formulei hermetice Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem („Cercetează măruntaiele pământului și, purificându-te, vei afla piatra ascunsă”), atribuită lui Basilius Valentinus (Azoth, 1613). Aceeași substanță e venin și leac, Apă Moartă și Apă Vie. Fântâna e „fons terribilis” a alchimiștilor, în care se ascunde „Vitriolul”, „acel aspect teribil și dizolvant al Chintesenței, complementar cu aspectul benefic al Mierii” (p. 59). → glosar: Vitriolul

trad. „puterea de a lega și de a dezlega” (lat.) — formula canonică e potestas ligandi et solvendi, după Matei 16, 19 („Și îți voi da cheile împărăției cerurilor, și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri”) și Matei 18, 18; „puterea cheilor” (potestas clavium) e temeiul autorității sacerdotale. „Deligandi” e o variantă neobișnuită a autorului. [Matei (Biblia sinodală), ro.]

Glosar — potestas ligandi et deligandi: „Puterea de a lega și de a dezlega” (lat.). Formula canonică e potestas ligandi et solvendi, după Matei 16, 19 și 18, 18 (quodcumque ligaveris… quodcumque solveris); „deligandi” e o formă a autorului, păstrată în ambele redacții ale eseului. Turbinca și punguța reprezintă „puterea de a lega și a dezlega (potestas ligandi et deligandi)” (p. 23); femeia din «Lostrița» deține „puterea cheilor”, caracteristica sacerdoțiului, „potestas ligandi et deligandi” (p. 63). V. puterea cheilor. → glosar: potestas ligandi et deligandi

vers. Ion Barbu, Oul dogmatic (scris în 1925; în ciclul Uvedenrode al volumului Joc secund, 1930) — autorul citează fragmentar: prima strofă (catrenul despre oul sterp, „ca de mâncare”, și oul viu, „la vârf cu plod”, făcut „să-l privim la soare”), a doua strofă („Cum lumea veche în cleștar, / Înoată în subțire var / Nevinovatul, noul ou, / Palat de nuntă și cavou”), apoi distihul din mijloc („Om uitător, ireversibil, / Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?”) și versurile finale („Încă o dată: / E oul celui sterp la fel, / Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-n el”). Poemul e o meditație asupra oului ca simbol cosmogonic și euharistic: a-l mânca înseamnă a „curma nunta” germenului, a ucide un univers în devenire — cum Ion Adusu cruță lostrița în loc s-o mănânce. Textul trebuie confruntat cu ediția critică (Ion Barbu, Opere I, ed. Mircea Coloșenco, 2000).

trad. as-Sattār (ar., „Cel ce acoperă, Învăluitorul”) — unul dintre cele 99 de nume ale lui Dumnezeu în Islam: Cel ce acoperă păcatele robilor Săi și ascunde ce trebuie ascuns; autorul îl traduce „Cel ce ascunde, Cel Ascuns” și îl reia la p. 77 („Învăluitorul”).

Glosar — Satar: As-Sattār (ar. الستّار, „Cel ce acoperă, Învăluitorul”) — unul dintre numele lui Dumnezeu în Islam: Cel ce acoperă păcatele robilor Săi și ascunde ce trebuie ascuns. Autorul îl găsește în grupul S.T.R. al „lostriței”: „Satar, nume divin ce înseamnă Cel ce ascunde, Cel Ascuns, Cel de Taină” (p. 70); satul pierit al Mariei Lipan e înconjurat de „codrul nepătruns iscat de numele divin Satar (Învăluitorul)” (p. 77); și în Mistricean, „acel ce ascunde” (p. 147). → glosar: Satar

trad. σωτήρ (gr.) — „Mântuitorul, Salvatorul”, epitet al lui Zeus, Apollo, Asclepios și al regilor elenistici, apoi titlu al lui Hristos; acrostihul ἸΧΘΥΣ („pește”) = Ἰησοῦς Χριστὸς Θεοῦ Υἱὸς Σωτήρ, „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”, temeiul simbolului creștin al peștelui.

Glosar — Soter: Sōtḗr (gr. σωτήρ, „Mântuitorul, Salvatorul”) — epitet al lui Zeus, Apollo, Asclepios și al regilor elenistici, apoi titlu al lui Hristos; acrostihul ἸΧΘΥΣ („pește”) = Ἰησοῦς Χριστὸς Θεοῦ Υἱὸς Σωτήρ, „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”, e temeiul simbolului creștin al peștelui. Peștele din basm apare „ca Mântuitor, Soter” (p. 68); în „lostriță” grupul S.T.R. trimite „mai presus de toate” la Soter (p. 70); Maria Lipan prefăcută în lostriță e „aceeași divină mamă sub chipul Peștelui Soter” (p. 76); sufletul înmâlit „necesită sprijinul și intervenția unui Soter (mântuitor, intermediar) coborât din ceruri” (p. 80). STR e și „schela numelui Soter” din Mistricean (p. 147). → glosar: Soter

trad. „Axa Lumii” (lat.) — verticala care unește cerul, pământul și lumea de dedesubt, figurată de arbore, munte, stâlp, scară sau fântână; termenul consacrat de Eliade (Traité d’histoire des religions, 1949; Le Mythe de l’éternel retour, 1949) pentru simbolismul „Centrului”.

Glosar — Axis Mundi: Axa verticală care unește toate stările existenței și trece prin centrul fiecăreia; dreapta care leagă Polul ceresc de cel pământesc. Lat. axis mundi, gr. ἄξων, „osie”. Imnul Atharva-Veda X, 7 o numește skambha, „stâlpul” care ține despărțite cerul și pământul; Ṛg-Veda X, 89, 4 vorbește de Indra care desparte cerul de pământ „ca două roți pe o osie”. Figurile ei sunt nenumărate: muntele polar (Meru, Qāf, Olimpul), arborele cu rădăcinile în cer (aśvattha din Bhagavad-Gītā XV, 1), stâlpul casei și al cortului, scara lui Iacob (Facerea 28, 12), lancea, sceptrul, coloana vertebrală a omului. Nu e o linie din spațiul nostru: spațiul se orânduiește în jurul ei, cum se orânduiesc spițele în jurul butucului de roată.

René Guénon (Le Symbolisme de la Croix, 1931) face din ea brațul vertical al „crucii cu trei dimensiuni”: dezvoltarea ființei în starea ei, pe orizontală, e „amploarea”, urcarea prin stările superioare, pe verticală, e „exaltarea” — termeni luați din esoterismul islamic, pe care autorul îi folosește la p. 174. În Le Roi du Monde (1927) axa e legată de Pol, de muntele polar și de centrul suprem; în studiile din Symboles fondamentaux de la Science sacrée (1962) Guénon îi urmărește chipurile, de la „arborele lumii” la „scara” și „puntea” prin care se trece dintr-o lume în alta. Mircea Eliade (Le Mythe de l’éternel retour, 1949, cap. I; Traité d’histoire des religions, 1949) a descris „simbolismul Centrului”: orice templu, cetate sau casă se întemeiază pe un punct unde axa străpunge planul lumii și unde comunicarea dintre Cer, Pământ și Infern e cu putință. De-a lungul axei urcă și coboară influențele cerești, cum urcau și coborau îngerii pe scara din visul lui Iacob — formula Tabulei de smarald, ascendit a terra in coelum, iterumque descendit in terram, pe care autorul o citează la p. 157. Întreruperea acestei circulații e, pentru Lovinescu, însăși definiția dezordinii de sfârșit de ciclu din care pornesc basmele.

În cartea de față axa apare din prima pagină a eseului «A fost odată...». Formula de început, spațializată, înseamnă „acolo unde nu este”, adică „în punctul unde Axis Mundi, Arborele Lumii, Muntele Polar, intersectează planul nostru de existență, punct în care din cauza centralității lui, dualitatea, complementarele, condițiile limitative dispar din lipsă de «loc»” (p. 10). În «Ivan Turbincă», dintre cele patru porecle inițiatice ale eroilor lui Creangă, „«Prepeleac», nume țărănesc al lui Axis Mundi, al Crucii cu trei dimensiuni, prin urmare al Omului Universal” (p. 26); Paradisul pământesc „se află la punctul de intersecție a lui Axis Mundi cu planul nostru de existență”, de unde se distribuie mizericordia și rigoarea, viața și moartea (p. 38). În «Lostrița», tatăl care își înfige pruncul într-un țăruș din gard îl așază, fără să știe, pe axă: „țărușul are un simbolism axial, polar și în «stațiunea polară», ca să întrebuințăm un termen tehnic inițiatic, antinomiile, opozițiunile, nu mai pot exista pentru că în ax se rezorb dualitățile” (p. 55). Fântâna e „prelungirea sub-pământeană a axului vertical care intersectează un plan de fire prin centrul lui” (p. 59), iar nucul la rădăcina căruia se sapă ține locul Axului: „Influențele cerești se coboară de-a lungul Polului, al Axului vertical, reprezentat de nuc” (p. 67). Când Maria Lipan e găsită prefăcută în lostriță în fundul fântânii, „Reflexul se produce de-a lungul lui Axis Mundi prelungit în nuc și fântână, de la Esență la Substanță” (p. 76); chiar fagul din descântec e, „în ultima analiză”, un substitut al lui Axis Mundi (p. 84).

În «Povestea găinușii de aur», pomul de aur care răsare într-o noapte în fața casei lui Gheorghe e „Arborele vieții, Axis Mundi, în care toate condițiile limitative ale stării noastre de fire sunt desființate” (p. 93); autorul invocă „o unanimitate tradițională în a socoti Arborele ca simbolizând Axis Mundi, iar crengile lui ca stările multiple de fire, orizontale față de verticala trunchiului” (p. 97), iar pasărea de aur așezată „exact în vârful arborelui, al verticalei polare” e un șef al ierarhiei cerești (p. 97–98). În «Povestea viei», Mânăstirea Albă se află „la punctul de incidență a axului lumii cu planul nostru de existență”, unde se produce „altoiul osiei cerului cu pământul” (p. 117), iar Axul Lumii „trebuie căutat în mărăcinișul nostru”, în părțile cele mai părăsite ale ființei (p. 121). Iana Sânziana, legată de stâlpul bordeiului și străpunsă de săgețile ostașilor lui Irod, arată aceeași schemă: „Stâlpul bordeiului este Axa Polară, Axis Mundi” (p. 139). În «Mistricean», „buricul pământului” e punctul conceptual „în care Axis Mundi interferează planul nostru de existență” (p. 143), iar „mormântul Domnului” e locul unde verticala atinge orizontala: pe ea Dumnezeu se coboară în lume „sub aspect de Verb încarnat” și tot pe ea se înalță (p. 145). Scara lui Iacob, în sfârșit, e imaginea „Axei Lumii”, adică, spune autorul, „a Axei Lumii, intersectând lumea în punctul ei central, unde «domnește» Melchisedec” (p. 166–167). → glosar: Axis Mundi

trad. βόρβορος (gr.) — „mâl, noroi, mlaștină”; la Platon (Phaidon 69c) cel neinițiat „va zăcea în mocirlă” (ἐν βορβόρῳ κείσεται) în Hades, iar la Aristofan (Broaștele 145—146) cei nelegiuiți zac într-un „mâl mult și o baltă veșnic curgătoare”; de aici sensul de mocirlă a neinițierii.

Glosar — borboros: Bórboros (gr. βόρβορος, „mâl, noroi, mlaștină”) — la Platon (Phaidon 69c) cel neinițiat „va zăcea în mocirlă” (ἐν βορβόρῳ κείσεται) în Hades, iar la Aristofan (Broaștele 145–146) nelegiuiții zac într-un mâl veșnic; noroiul Apelor inferioare, starea sufletului cufundat în materie și uitare. Lostrița din descântec e căzută „în «borboros», în mâlul morții și al uitării” (p. 79); moașa taie cordonul care-l mai ținea pe prunc legat de „borboros” (p. 83); mlaștina din care Gheorghe îl scoate pe Dumnezeu e „identică cu «borboros»-ul”, pe care inițiabilii trebuiau să-l străbată pe drumul spre Eleusis (p. 91). → glosar: borboros

trad. „Marea Întunericului” (lat.) — numele medieval al Atlanticului necunoscut (arab. Baḥr al-Ẓulumāt); simbolic, apele inferioare ale haosului, „Marea Patimilor”, pe care trebuie să le traverseze inițiatul.

Glosar — Mare Tenebrarum: „Marea Întunericului” (lat.) — numele dat de geografii medievali, după arab. Baḥr al-Ẓulumāt, Oceanului Atlantic de dincolo de Coloanele lui Hercule, socotit de nestrăbătut; simbolic, apele inferioare ale haosului și ale morții, „Marea Patimilor” pe care trebuie s-o traverseze inițiatul. „Malul” e în limbaj inițiatic „terminusul unei traversări a Mării Patimilor, a lui Mare Tenebrarum” (p. 82); Vasile Popa, prietenul autorului, se apropiase, la moarte, „de Mare Tenebrarum” (p. 114). → glosar: Mare Tenebrarum

trad. „în cele divine” (lat.) — pe planul principial, în Dumnezeu, al cărui reflex e gestul țăranului care sădește pomul.

Glosar — in divinis: „În cele dumnezeiești” (lat.) — formulă scolastică: pe planul principial, în Dumnezeu însuși, înainte și dincolo de orice manifestare. Zeii misterelor „repetau inepuizabil sacrificiul «in divinis» al Omului Universal” (p. 9), iar versul lui Dante „Vergine Madre, figlia del tuo Figlio” arată „sacrificiul lui in divinis” (p. 47); „Actul in divinis își are terminusul necesar în fapta țăranului” care sădește pomul (p. 88). „In divinis, Graalul este și el Ulciorul Bucuriei” (p. 124), iar curentul descendent și cel ascendent se succed numai în timp: „In divinis, cele două curente sunt concomitente” (p. 125). → glosar: in divinis

trad. apūrva (sanscr., „ceea ce n-a mai fost, nemaiîntâlnit”) — în Pūrva-Mīmāṃsā (Jaimini, Śabara), puterea nevăzută lăsată de faptul ritual, care leagă acțiunea de rodul ei viitor; Guénon o descrie ca potențialitate subtilă între acțiune și reacțiune („legea acțiunilor și reacțiunilor concordante”, cum o numește autorul).

Glosar — apurva: Apūrva (sanscr., „ceea ce n-a mai fost”) — în Pūrva-Mīmāṃsā, puterea nevăzută lăsată de faptul ritual, care leagă acțiunea de rodul ei viitor; Guénon o descrie ca legea „acțiunilor și reacțiunilor concordante”. Prefața o pune alături de formula extrem-orientală a „acțiunii și reacțiunii concordante”: Providența răspunde totdeauna unui gest al omului (p. 7). → glosar: apurva

trad. makkifim (ebr., „înconjurătoare”, pl. de la makkif) — în Cabala lurianică, or makkif, „lumina înconjurătoare” (transcendentă), față de or pnimi, „lumina lăuntrică” (imanentă); traducerea autorului, „deplasare a luminilor”, redă mai degrabă procesul de schimb dintre cele două lumini (superiorul care coboară, inferiorul care urcă) decât sensul literal al cuvântului.

Glosar — Makifim: Makkifim (ebr., „înconjurătoare”, pl. de la makkif) — în Cabala lurianică, or makkif, „lumina înconjurătoare” (transcendentă), față de or pnimi, „lumina lăuntrică” (imanentă). Autorul o traduce prin „deplasare a luminilor”: „ceea ce era inferior se transmută în superior, iar superiorul se corporifică” (p. 96), redând mai degrabă schimbul dintre cele două lumini decât sensul literal al cuvântului; Arborele Lumii devine vizibil când „luminile s-au deplasat” în tine (p. 121). → glosar: Makifim

trad. Šəḵīnāh (ebr., „sălășluire”, de la šāḵan „a locui”) — prezența reală a lui Dumnezeu în lume, în Templu și în comunitatea lui Israel; în Cabală, ultima Sefira (Malkhut), aspectul feminin al Divinității, care „merge în exil” odată cu Israel (Talmud, Megillah 29a; Zohar).

Glosar — Șehinei: Šəḵīnāh (ebr., „sălășluire”, de la šāḵan, „a locui”) — prezența reală a lui Dumnezeu în lume, în Templu și în comunitatea lui Israel; în Cabală, ultima Sefira (Malkhut), aspectul feminin al Divinității, care „merge în exil” odată cu Israel (Talmud, Megillah 29a; Zohar). „Kabala solidarizează statutul (exilul) Șehinei (prezența reală a divinității în om și în univers) cu Statutul poporului evreu” (p. 96). → glosar: Șehinei

trad. „Dumnezeul pătimitor” (lat.; forma obișnuită: passibilis) — formula paradoxului hristologic: Sf. Ignatie al Antiohiei, Către Efeseni 7, 2 („întâi pătimitor, apoi nepătimitor”, πρῶτον παθητὸς καὶ τότε ἀπαθής) și Către Policarp 3, 2 („cel nepătimitor, care pentru noi a devenit pătimitor”); Tomosul papei Leon către Flavian (449): „Deus impassibilis non dedignatus est homo esse passibilis”. [Efeseni (Biblia sinodală), ro.]

Glosar — Deus patibilis: „Dumnezeul pătimitor” (lat.; forma obișnuită: passibilis) — formula paradoxului hristologic: Sf. Ignatie al Antiohiei (Către Efeseni 7, 2) îl numește pe Hristos „întâi pătimitor și apoi nepătimitor”. Dumnezeul scos din mlaștină, liniștit și curat, amintește „doctrina creștină a celor două naturi din Hristos: Dumnezeul suferitor (Deus patibilis) nu afectează pe Dumnezeul transcendent, impasibil” (p. 96). → glosar: Deus patibilis

sursa Edda poetică, Völuspá („Profeția Văzătoarei”), str. 2 și 19 (ms. Codex Regius, sec. XIII) — traducere liberă după o versiune franceză sau germană. Textul canonic: str. 2: „Ek man jǫtna / ár of borna, / þá er forðum mik / fœdda hǫfðu; / níu man ek heima, / níu íviðjur, / mjǫtvið mæran / fyr mold neðan” — „Îmi amintesc de uriașii născuți demult, care m-au crescut odinioară; îmi amintesc de nouă lumi, de nouă uriașe-ale-pădurii (sau: nouă rădăcini), de măreațul arbore-măsurător de sub pământ”; str. 19: „Ask veit ek ausinn, / heitir Yggdrasill, / hár baðmr, ausinn / hvíta auri; / þaðan koma dǫggvar, / þærs í dala falla; / stendr æ yfir grœnn / Urðar brunni” — „Știu un frasin stropit, se numește Yggdrasill, arbore înalt, udat cu lut alb; de acolo vin rourile care cad în văi; stă veșnic verde deasupra fântânii lui Urd”. Versul „acest arbore cu înțelepciune întemeiat” (mjǫtviðr „arborele măsurii”) e interpretarea traducătorului. [Völuspá (Edda poetică, trad. H. A. Bellows), en]

trad. tulā (sanscr., „balanța”) — după Guénon (Le Roi du Monde, cap. X), numele primordial al centrului suprem hiperboreean, păstrat de greci ca Thule (Θούλη) și de tolteci în Tula mexicană; „Balanța” desemna întâi constelația polară (Ursa Mare, apoi Dragonul între cele două Urse), abia mai târziu semnul zodiacal.

Glosar — Tula: Tulā (sanscr., „cumpănă, balanță”) e numele pe care tradiția îl dă Centrului suprem al unui ciclu și pe care acesta îl poartă cu sine din etapă în etapă. După Guénon (Le Roi du Monde, cap. X), a existat o Tulă hiperboreană, cea primordială, apoi o Tulă atlantă, iar numele s-a păstrat în Thule cea din miazănoapte și în Tula (Tollan) a toltecilor. „Balanța” a desemnat întâi o constelație polară — Ursa Mare, apoi Dragonul, cu cele două Care drept talgere — și abia mai târziu semnul zodiacal al Cumpenei.

Pentru Lovinescu, etapele migrației hiperboreene reproduc „virtuțile” Ținutului primordial, de aceea „existau noi Tula, noi Insule Albe” (p. 16). El citește numele în chiar numele orașului Tulcea, așezat „pe mânerul Tridentului” Dunării, după ce înlătură e-ul intercalat și sufixul adjectival c al limbii populare: „rămâne pe deplin TULA” (p. 25); în jurul Deltei sunt și numeroase localități numite Tuzla (nota 1008). Ceea ce caută nu e o etimologie de dicționar, ci ceea ce hindușii numesc Nirukta: înrudirea de sens care arată că locul a purtat, într-o vreme, funcțiunea.

Tula din Deltă stă, în „indistincțiune”, între laguna Letea, Sulina-Selina lunară și Cetatea Albă solară, toate pe paralela de 45°, la jumătatea distanței dintre Pol și Ecuator (p. 30). Cetatea de pe monedele dacice cu legenda ARMIS BASIL, cu svastica în fața porții, e „Tula, Centrul Suprem” (p. 46), iar pe alte monede dacice, cu legenda A(rmi)S IO(n), apare hierogliful zodiacal al Balanței, „hierogliful Tula-ei” (p. 46—47) — sunt tipuri deosebite, pe care autorul le citește împreună. → glosar: Tula

trad. sapta-ṛkṣa (sanscr., „cei șapte urși”) — numele Ursei Mari; joc pe cuvinte tradițional între ṛkṣa „urs” (și „stea”) și ṛṣi „înțelept, văzător”, de unde și numele saptarṣi, „cei șapte Rishi” (Atri, Bharadvāja, Gautama, Jamadagni, Kaśyapa, Vasiṣṭha, Viśvāmitra), locuitori ai celor șapte stele; autorul transcrie „Rikși” pentru ṛṣi.

Glosar — sapta-rikșa: Sapta-ṛkṣa (sanscr., „cei șapte urși”) — numele Ursei Mari; joc de cuvinte tradițional între ṛkṣa, „urs” (și „stea”), și ṛṣi, „înțelept, văzător”, de unde și saptarṣi, „cei șapte Rishi”, locuitori ai celor șapte stele. În citatul din Guénon: „Ursa mare este în India, sapta-rikșa (șapte Rikși, șapte înțelepți, n.n.) adică locuința simbolică a celor 7 Rikși” (p. 110). → glosar: sapta-rikșa

trad. jihād (ar., „efort, străduință”) — în doctrina islamică, „războiul sfânt”; după un hadis, la întoarcerea dintr-o expediție Profetul ar fi spus: „Ne-am întors de la micul război sfânt la marele război sfânt” (al-jihād al-akbar), lupta cu sufletul pasional — sensul pe care Guénon îl scoate în evidență (Symboles de la Science sacrée, cap. «Sayful-Islam»).

Glosar — jihad: Jihād (ar. جهاد, „efort, străduință”) — în doctrina islamică, „războiul sfânt”; după un hadis, la întoarcerea dintr-o expediție Profetul ar fi spus: „Ne-am întors de la micul război sfânt la marele război sfânt” (al-jihād al-akbar), lupta cu sufletul pasional, sensul pe care îl scoate în evidență Guénon (Symboles fondamentaux, cap. «Sayful-Islam»). Cucerirea Marii Păci e simbolizată uneori printr-un război, cum s-ar putea dezvolta „teoria «războiului sfânt» (jihad) după doctrina islamică” (p. 112). → glosar: jihad

trad. „Marea Întunericului” (lat.) — numele dat de geografii medievali (după arabul Baḥr al-Ẓulumāt) Oceanului Atlantic de dincolo de Coloanele lui Hercule, socotit de nestrăbătut; aici, simbolic, apele morții și ale nemanifestatului, pe care sufletul le presimte înainte de a le trece.

Glosar — Mare Tenebrarum: „Marea Întunericului” (lat.) — numele dat de geografii medievali, după arab. Baḥr al-Ẓulumāt, Oceanului Atlantic de dincolo de Coloanele lui Hercule, socotit de nestrăbătut; simbolic, apele inferioare ale haosului și ale morții, „Marea Patimilor” pe care trebuie s-o traverseze inițiatul. „Malul” e în limbaj inițiatic „terminusul unei traversări a Mării Patimilor, a lui Mare Tenebrarum” (p. 82); Vasile Popa, prietenul autorului, se apropiase, la moarte, „de Mare Tenebrarum” (p. 114). → glosar: Mare Tenebrarum

trad. „în cele dumnezeiești” (lat.) — adică privit în Principiu, dincolo de condiționarea temporală și spațială a lumii manifestate.

Glosar — in divinis: „În cele dumnezeiești” (lat.) — formulă scolastică: pe planul principial, în Dumnezeu însuși, înainte și dincolo de orice manifestare. Zeii misterelor „repetau inepuizabil sacrificiul «in divinis» al Omului Universal” (p. 9), iar versul lui Dante „Vergine Madre, figlia del tuo Figlio” arată „sacrificiul lui in divinis” (p. 47); „Actul in divinis își are terminusul necesar în fapta țăranului” care sădește pomul (p. 88). „In divinis, Graalul este și el Ulciorul Bucuriei” (p. 124), iar curentul descendent și cel ascendent se succed numai în timp: „In divinis, cele două curente sunt concomitente” (p. 125). → glosar: in divinis

trad. „în cele dumnezeiești” (lat.) — în Principiu, unde curentul descendent și cel ascendent nu se mai succed, ci sunt deodată.

Glosar — in divinis: „În cele dumnezeiești” (lat.) — formulă scolastică: pe planul principial, în Dumnezeu însuși, înainte și dincolo de orice manifestare. Zeii misterelor „repetau inepuizabil sacrificiul «in divinis» al Omului Universal” (p. 9), iar versul lui Dante „Vergine Madre, figlia del tuo Figlio” arată „sacrificiul lui in divinis” (p. 47); „Actul in divinis își are terminusul necesar în fapta țăranului” care sădește pomul (p. 88). „In divinis, Graalul este și el Ulciorul Bucuriei” (p. 124), iar curentul descendent și cel ascendent se succed numai în timp: „In divinis, cele două curente sunt concomitente” (p. 125). → glosar: in divinis

trad. haoma (avest.) — corespondentul iranian al lui soma, plantă și zeu, venerat în Avesta (Yasna 9–11). Tradiția mazdeică deosebește haoma galbenă, pământească, de haoma albă (gaokerena), arborele nemuririi care crește în marea Vourukașa, la poalele muntelui cosmic Hara Berezaiti (pers. Alborz); din ea se va prepara, la sfârșitul vremurilor, băutura învierii.

Glosar — Haoma: Haoma (avest.) — corespondentul iranian al lui soma, plantă și zeu, venerat în Avesta (Yasna 9–11). Tradiția mazdeică deosebește haoma galbenă, pământească, de haoma albă (gaokerena), arborele nemuririi care crește în marea Vourukașa, la poalele muntelui cosmic Hara Berezaiti (pers. Alborz). Trecerea de la poama albă la poama roșie e echivalentul românesc al „trecerii (în tradiția iraniană) de la Haoma albă, care nu se culege decât pe muntele polar Alborj, la Haoma galbenă, și aceasta pierdută” (p. 131). → glosar: Haoma

trad. soma (sanscr.) — băutura sacră a ritului vedic, stoarsă dintr-o plantă azi neidentificată, divinizată ca zeul Soma (Rig-Veda, cartea a IX-a întreagă); dă nemurirea și cunoașterea. Guénon (Le Roi du Monde, cap. V) arată că după un timp soma „adevărată” s-a pierdut și a fost înlocuită cu o băutură substitut — cele două soma succesive de care vorbește autorul.

Glosar — Soma: Soma (sanscr.; avest. haoma) — băutura sacrificială a ritului vedic, stoarsă dintr-o plantă azi neidentificată, divinizată ca zeul Soma (Rig-Veda, cartea a IX-a întreagă); dă nemurirea și cunoașterea și corespunde ambroziei grecești și licorii Graalului. Guénon (Le Roi du Monde, cap. V) arată că soma „adevărată” s-a pierdut și a fost înlocuită cu o băutură substitut: trecerea poamei albe în poamă roșie e „echivalentul exact românesc al celor două Soma succesive din tradiția hindusă” (p. 131). → glosar: Soma

trad. yin-yang (chin. 陰陽) — perechea principiilor complementare ale tradiției extrem-orientale: yin, întunecat, pasiv, feminin; yang, luminos, activ, masculin. Simbolul taiji: cerc împărțit de o linie șerpuită în două jumătăți, albă și neagră, fiecare purtând în ea un punct de culoarea celeilalte.

Glosar — Yin-Yang: Yīn-yáng (chin. 陰陽) — perechea principiilor complementare ale tradiției extrem-orientale: yin, „umbra versantului nordic”, principiul pasiv, receptiv, întunecat; yang, „versantul însorit”, principiul activ, luminos. Simbolul taiji (太極圖) e un cerc împărțit de o linie șerpuită în două jumătăți, fiecare purtând un punct de culoarea celeilalte; Guénon le pune în corespondență cu Prakṛti și Puruṣa și cu solve–coagula al alchimiștilor. Harap-Alb e „numele românesc al Yin-Yang-ului, echilibrarea perfectă de antinomii” (p. 26); cele două carboave ale lui Ivan sunt yang și yin, pe care el le desparte (p. 24); formula „albă nu de nalbă” e „o oglindire ortografică a Yin-Yangului” (p. 132), iar calul pintenog al lui Mistricean e și el yin-yang (p. 153). → glosar: Yin-Yang

trad. sandhyā (sanscr.) — „îmbinare”, „amurg”: intervalul crepuscular dintre două vârste ale lumii (yuga), ca și amurgul dintre zi și noapte; tiparul dă greșit sanhya. Forma corectă apare la p. 154.

Glosar — sandhya: Saṃdhyā (sanscr., „îmbinare, amurg”) — intervalul crepuscular dintre două vârste ale lumii (yuga), ca amurgul dintre zi și noapte, considerat sacru, în care se săvârșesc riturile zilnice; un punct fără durată, ca barzaḫ-ul arab. „În intervalul dintre cele două tradiții, în sandhya, Iana [...] devine parca torcătoare” (p. 135; tiparul dă „sanhya”); ceața în care se rătăcește Mistricean e „starea de întunerec și indistincție care desparte doi cicli consecutivi, sandhya, cum îi spune tradiția hindusă” (p. 154). → glosar: sandhya

trad. „Axa lumii” (lat.) — verticala care unește cerul, pământul și lumea de dedesubt prin centrul lor; închipuită de munte, arbore, stâlp, scară sau lance.

Glosar — Axis Mundi: Axa verticală care unește toate stările existenței și trece prin centrul fiecăreia; dreapta care leagă Polul ceresc de cel pământesc. Lat. axis mundi, gr. ἄξων, „osie”. Imnul Atharva-Veda X, 7 o numește skambha, „stâlpul” care ține despărțite cerul și pământul; Ṛg-Veda X, 89, 4 vorbește de Indra care desparte cerul de pământ „ca două roți pe o osie”. Figurile ei sunt nenumărate: muntele polar (Meru, Qāf, Olimpul), arborele cu rădăcinile în cer (aśvattha din Bhagavad-Gītā XV, 1), stâlpul casei și al cortului, scara lui Iacob (Facerea 28, 12), lancea, sceptrul, coloana vertebrală a omului. Nu e o linie din spațiul nostru: spațiul se orânduiește în jurul ei, cum se orânduiesc spițele în jurul butucului de roată.

René Guénon (Le Symbolisme de la Croix, 1931) face din ea brațul vertical al „crucii cu trei dimensiuni”: dezvoltarea ființei în starea ei, pe orizontală, e „amploarea”, urcarea prin stările superioare, pe verticală, e „exaltarea” — termeni luați din esoterismul islamic, pe care autorul îi folosește la p. 174. În Le Roi du Monde (1927) axa e legată de Pol, de muntele polar și de centrul suprem; în studiile din Symboles fondamentaux de la Science sacrée (1962) Guénon îi urmărește chipurile, de la „arborele lumii” la „scara” și „puntea” prin care se trece dintr-o lume în alta. Mircea Eliade (Le Mythe de l’éternel retour, 1949, cap. I; Traité d’histoire des religions, 1949) a descris „simbolismul Centrului”: orice templu, cetate sau casă se întemeiază pe un punct unde axa străpunge planul lumii și unde comunicarea dintre Cer, Pământ și Infern e cu putință. De-a lungul axei urcă și coboară influențele cerești, cum urcau și coborau îngerii pe scara din visul lui Iacob — formula Tabulei de smarald, ascendit a terra in coelum, iterumque descendit in terram, pe care autorul o citează la p. 157. Întreruperea acestei circulații e, pentru Lovinescu, însăși definiția dezordinii de sfârșit de ciclu din care pornesc basmele.

În cartea de față axa apare din prima pagină a eseului «A fost odată...». Formula de început, spațializată, înseamnă „acolo unde nu este”, adică „în punctul unde Axis Mundi, Arborele Lumii, Muntele Polar, intersectează planul nostru de existență, punct în care din cauza centralității lui, dualitatea, complementarele, condițiile limitative dispar din lipsă de «loc»” (p. 10). În «Ivan Turbincă», dintre cele patru porecle inițiatice ale eroilor lui Creangă, „«Prepeleac», nume țărănesc al lui Axis Mundi, al Crucii cu trei dimensiuni, prin urmare al Omului Universal” (p. 26); Paradisul pământesc „se află la punctul de intersecție a lui Axis Mundi cu planul nostru de existență”, de unde se distribuie mizericordia și rigoarea, viața și moartea (p. 38). În «Lostrița», tatăl care își înfige pruncul într-un țăruș din gard îl așază, fără să știe, pe axă: „țărușul are un simbolism axial, polar și în «stațiunea polară», ca să întrebuințăm un termen tehnic inițiatic, antinomiile, opozițiunile, nu mai pot exista pentru că în ax se rezorb dualitățile” (p. 55). Fântâna e „prelungirea sub-pământeană a axului vertical care intersectează un plan de fire prin centrul lui” (p. 59), iar nucul la rădăcina căruia se sapă ține locul Axului: „Influențele cerești se coboară de-a lungul Polului, al Axului vertical, reprezentat de nuc” (p. 67). Când Maria Lipan e găsită prefăcută în lostriță în fundul fântânii, „Reflexul se produce de-a lungul lui Axis Mundi prelungit în nuc și fântână, de la Esență la Substanță” (p. 76); chiar fagul din descântec e, „în ultima analiză”, un substitut al lui Axis Mundi (p. 84).

În «Povestea găinușii de aur», pomul de aur care răsare într-o noapte în fața casei lui Gheorghe e „Arborele vieții, Axis Mundi, în care toate condițiile limitative ale stării noastre de fire sunt desființate” (p. 93); autorul invocă „o unanimitate tradițională în a socoti Arborele ca simbolizând Axis Mundi, iar crengile lui ca stările multiple de fire, orizontale față de verticala trunchiului” (p. 97), iar pasărea de aur așezată „exact în vârful arborelui, al verticalei polare” e un șef al ierarhiei cerești (p. 97–98). În «Povestea viei», Mânăstirea Albă se află „la punctul de incidență a axului lumii cu planul nostru de existență”, unde se produce „altoiul osiei cerului cu pământul” (p. 117), iar Axul Lumii „trebuie căutat în mărăcinișul nostru”, în părțile cele mai părăsite ale ființei (p. 121). Iana Sânziana, legată de stâlpul bordeiului și străpunsă de săgețile ostașilor lui Irod, arată aceeași schemă: „Stâlpul bordeiului este Axa Polară, Axis Mundi” (p. 139). În «Mistricean», „buricul pământului” e punctul conceptual „în care Axis Mundi interferează planul nostru de existență” (p. 143), iar „mormântul Domnului” e locul unde verticala atinge orizontala: pe ea Dumnezeu se coboară în lume „sub aspect de Verb încarnat” și tot pe ea se înalță (p. 145). Scara lui Iacob, în sfârșit, e imaginea „Axei Lumii”, adică, spune autorul, „a Axei Lumii, intersectând lumea în punctul ei central, unde «domnește» Melchisedec” (p. 166–167). → glosar: Axis Mundi

sursa Iulian Apostatul, Împotriva cinicului Heraclios (Discursul VII, 362 d.Hr.), 222c–d (nota originalului trimite la traducerea franceză din 1863, pp. 178–180). Textul grec: „τὸ γὰρ ἐν τοῖς μύθοις ἀπεμφαῖνον αὐτῷ τούτῳ προοδοποιεῖ πρὸς τὴν ἀλήθειαν· ὅσῳ γὰρ μᾶλλον παράδοξόν ἐστι καὶ τερατῶδες τὸ αἴνιγμα, τοσούτῳ μᾶλλον ἔοικε διαμαρτύρεσθαι μὴ τοῖς αὐτόθεν λεγομένοις πιστεύειν, ἀλλὰ τὰ λεληθότα περιεργάζεσθαι” — „căci ceea ce e nepotrivit în mituri tocmai prin aceasta deschide drumul spre adevăr; cu cât enigma este mai paradoxală și mai uimitoare, cu atât pare să ne îndemne mai mult să nu credem cuvintelor luate ca atare, ci să cercetăm cu osteneală ceea ce stă ascuns”. Iulian apără aici, în spirit neoplatonician, mitologia elenă împotriva unui cinic care o batjocorea. Autorul redă locul liber, dar fidel. [Iulian Apostatul — To the Cynic Heracleios (trad. W. C. Wright), en]

trad. ὀμφαλός (gr.) — „buricul”: piatra sacră de la Delfi socotită centrul lumii, unde, după mit, s-au întâlnit cei doi vulturi trimiși de Zeus de la capetele pământului; pentru Guénon (Le Roi du Monde, cap. IX), simbolul oricărui centru spiritual, adesea o piatră (betil) înfășurată de un șarpe.

Glosar — Omfalos: Gr. ὀμφαλός, „buric”: piatra sacră care marchează centrul unei lumi. Cea mai vestită e cea de la Delfi, păstrată în adyton-ul templului lui Apollon: „piatra numită de delfieni omfalos e din marmură albă; ei spun că e mijlocul pământului întreg” (Pausanias, Descrierea Greciei X, 16, 3). După mit, Zeus a lăsat să zboare doi vulturi de la cele două capete ale lumii, iar ei s-au întâlnit la Delfi (Pindar, fr. 54; Strabon IX, 3, 6); acolo Apollon a ucis șarpele Python, fiul Gaiei, care păzea vechiul oracol. Reprezentările antice arată omfalosul acoperit de o rețea de panglici (agrēnon), uneori încolăcit de un șarpe. Alte tradiții au omfalosuri proprii: piatra de temelie (even shetiyyah) a Templului din Ierusalim, „buricul lumii” (Iezechiel 38, 12; Tanhuma), Ka‘ba de la Mecca, Ail na Míreann de pe dealul Uisnech din Irlanda, „Piatra împărțirilor”, socotită buricul insulei.

René Guénon a închinat simbolului cap. IX din Le Roi du Monde (1927), «L’Omphalos et les bétyles»: omfalosul e „centrul” unei lumi, imaginea vizibilă a Polului într-un loc dat, și e de cele mai multe ori o piatră, un betil (Bēt-ʾĒl, „casa lui Dumnezeu”), ca piatra pe care Iacob a uns-o după visul scării (Facerea 28, 11–22) la Luz, devenit Betel. Același simbol poate fi o movilă, un stâlp, un menhir; forma lui de con sau de ou îl leagă de „Oul Lumii”, iar șarpele care îl înfășoară e curentul cosmic care se încolăcește în jurul axei. Guénon dă și exemplul irlandez: regatul central Mide (Meath), alcătuit din porțiuni ale celorlalte patru, apanajul regelui suprem, cu piatra numită „Buricul Pământului” în mijloc și cu adunarea de la 1 Mai — pagină pe care autorul o citează (p. 153). Centrele secundare, adaugă Guénon, poartă legitim numele centrului suprem, ca oglindiri ale lui; dar numele poate fi și uzurpat de centrele revoltate.

Lovinescu folosește simbolul mai întâi în «Lostrița», printre mărturiile despre Marea Mamă a albinelor: „Omfalosul de la Delfi era buricul pământului și al Marii Mame, locul de naștere al lui Python” (p. 72). Dar locul lui adevărat e balada «Mistricean». Eroul se naște „În buricul pământului, / În mormântul Domnului, / La casele Leului, / La curțile zmeului” (p. 143). „«Buricul pământului», altfel spus Omfalosul, este în mod definitoriu centrul spiritual, nedetectabil însă prin coordonatele lui geografice, nici prin simțuri. Este un punct conceptual în care Axis Mundi interferează planul nostru de existență”, un vid aparent plin de toate misterele, „o încolăcire și descolăcire de șerpi” (p. 143). Pagina lui Ernst Jünger despre șarpele „stâlp-frontieră” îi prilejuiește observația: „de aceea omfalosul și oul lumii sunt înfășurate de un șarpe” (p. 144). Acel „nici departe, nici aproape” al baladei se află „la Buricul Pământului, deci în centrul lumii, la Omfalos”, unde ajungi, spun sufiții, „nici pe uscat, nici pe apă” (p. 144–145); mormântul Domnului, cavernă de metamorfoze, e cripta de sub templul din afară (p. 145).

Șarpele crescut odată cu eroul pleacă de sub talpa casei tot „În buricul pământului, / În inima câmpului” (p. 151–152). Autorul citește faptul în două feluri: în perspectivă pozitivă, centrele secundare „roiesc din Centrul Suprem, participând la el prin filiațiune și subordonare recunoscută” și „Sunt și ele «buricul pământului»”; în perspectivă negativă, centrele revoltate, ca tradiția atlantă, „au continuat să poarte titlul de Buricul Pământului de data asta uzurpat” și și-au ligaturat vena care-i alimenta cu Apa vieții (p. 152). „Inima câmpului” are echivalente: Mediolanum, Milano, „în mijlocul câmpiei”, Mediașul, Imperiul de Mijloc, regatul irlandez Mide; șarpele se încolăcește, „Probabil a unui menhir, cum se văd în Bretania și care reprezintă omfalosul” (p. 152–153). Voinicul fără părinți care îl scapă pe Mistricean e „fiu al buricului pământului, al Omfalosului, de cele mai multe ori semnificat de o piatră”, iar autorul apropie piatra lui Iacob de Omfalosul delfic: „Tot betil este Omfalosul de la Delfi, ridicat de Apolon în locul unde omorâse pe șarpele Python” (p. 166–167). Lupta voinicului cu șarpele repetă astfel, pe pământ românesc, întemeierea centrului de la Delfi, iar judecătorul fără genealogie e Melchisedec, care „domnește” în punctul central al lumii (p. 167). → glosar: Omfalos

trad. prakṛti (sanscr.) — „Natura” primordială, substanța universală nediferențiată, polul pasiv al manifestării, opus lui Puruṣa, Esența; matca tuturor posibilităților de manifestare.

Glosar — Prakriti: Prakṛti (sanscr., „natură”, „ceea ce produce dintru început”) — în Sāṃkhya, Substanța universală, polul pasiv, plastic și feminin al manifestării, complementar lui Puruṣa, Esența; materia prima a scolasticilor și a alchimiștilor, pură potență, nu materia fizicii moderne (Guénon, L’Homme et son devenir selon le Vêdânta, 1925, cap. IV). Suprimarea tatălui e „un regres spre indistincțiunea lui Prakriti” (p. 46); apa stătătoare din basme e Prakriti, Materia Primă (p. 68); „Întunecimea criptei este indistincția lui Prakriti, matca tuturor posibilităților” (p. 145), iar moașa taie buricul copilului, despărțindu-l „de glodul lui Prakriti” (p. 149). → glosar: Prakriti

trad. Σωτήρ (gr.) — „Mântuitorul”, epitet al zeilor și al regilor elenistici, apoi al lui Hristos.

Glosar — Soter: Sōtḗr (gr. σωτήρ, „Mântuitorul, Salvatorul”) — epitet al lui Zeus, Apollo, Asclepios și al regilor elenistici, apoi titlu al lui Hristos; acrostihul ἸΧΘΥΣ („pește”) = Ἰησοῦς Χριστὸς Θεοῦ Υἱὸς Σωτήρ, „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”, e temeiul simbolului creștin al peștelui. Peștele din basm apare „ca Mântuitor, Soter” (p. 68); în „lostriță” grupul S.T.R. trimite „mai presus de toate” la Soter (p. 70); Maria Lipan prefăcută în lostriță e „aceeași divină mamă sub chipul Peștelui Soter” (p. 76); sufletul înmâlit „necesită sprijinul și intervenția unui Soter (mântuitor, intermediar) coborât din ceruri” (p. 80). STR e și „schela numelui Soter” din Mistricean (p. 147). → glosar: Soter

trad. „Despărțirea” (lat.) — operația alchimică prin care se despart subtilul de gros, purul de impur („vei despărți pământul de foc”, Tabula Smaragdina); urmată de Conjunctio, reunirea părților purificate.

Glosar — Separatio: „Despărțirea” (lat.) — operația alchimică prin care se despart subtilul de gros, purul de impur („Vei despărți pământul de foc, subtilul de gros, cu blândețe, cu mare iscusință”, Tabula Smaragdina, v. 8, citată la p. 146); urmată de Conjunctio, reunirea părților purificate. Blestemul mamei desparte în Mistricean partea htonică de cea uranică: „Este ceea ce se numește în alchimie Separatio, cea mai grea operație din Magnum Opus, «pe lângă care celelalte sunt jucării de copii»” (p. 150). → glosar: Separatio

trad. kuṇḍalinī (sanscr.) — „cea încolăcită”: puterea (śakti) subtilă adormită la baza coloanei, închipuită ca un șarpe; trezită, urcă prin canalul median (suṣumnā) străbătând centrele subtile până la creștet.

Glosar — Kundalini: Kuṇḍalinī (sanscr., „cea încolăcită”, de la kuṇḍala, „inel, colac”) e, în doctrina tantrică, puterea (śakti) subtilă a ființei, înfățișată ca un șarpe încolăcit de trei ori și jumătate, adormit în centrul de la baza coloanei, mūlādhāra, cu capul astupând intrarea canalului median. Trezită prin disciplina yoghină, ea urcă de-a lungul acestui canal, suṣumnā, în jurul căruia se încolăcesc cele două curente laterale, iḍā (lunar) și piṅgalā (solar), străbate cele șase centre (cakra) și ajunge la sahasrāra, lotusul cu o mie de petale din creștet, unde Śakti se unește cu Śiva. Textul de bază e Ṣaṭ-cakra-nirūpaṇa, tradus și comentat de Arthur Avalon (Sir John Woodroffe) în The Serpent Power (1919); Mircea Eliade i-a închinat pagini ample în Le Yoga. Immortalité et liberté (1954). René Guénon, recenzând cartea lui Avalon («Kuṇḍalinī-Yoga», Le Voile d’Isis, 1933, reluat în Études sur l’Hindouisme), arată că centrele sunt corespondențe ale stărilor ființei, nu organe, că urcarea lui Kuṇḍalinī reproduce în microcosm reintegrarea ciclică a manifestării și atrage atenția asupra primejdiei de a o trezi în afara unei filiații: energia e neutră și poate urca sau coborî. Caduceul lui Hermes, cu cei doi șerpi încolăciți în jurul toiagului, e chipul occidental al aceleiași scheme.

În cartea de față Kundalini e cheia a două mituri. În «Mistricean», blestemul mamei, „Pui de șarpe sugă-mi-te, / De sub talpa casei noastre!”, cheamă la viață un șarpe „mare cât o undrea” care se naște odată cu eroul sub talpa casei, adică la baza sanctuarului (p. 150). Despărțirea și reunirea lor, Separatio și Conjunctio, sunt o operație care „este yoghină și strâns legată de tehnicile deșteptării lui Kundalini” (p. 151). „După doctrinele yoghine, în special după Kundalini-Yoga, omul are în organismul său subtil, la baza coloanei vertebrale, șarpele încolăcit, kundala”, care, deșteptat, năvălește pe canalul median până la ājñā-cakra sau la Sahasrara, „conferind nemurirea temerarului care a condus bine întreaga operație” (p. 158).

De aceea balada nu arată lupta obișnuită a eroului cu balaurul, ci o goană: Mistricean își lovește calul „La capul sulaciului”, ca Harap-Alb calul slăbănog, iar „șarpe, cal, Mistricean sunt uniți prin continuitate organică” (p. 158). Șarpele îl gonește „Șapte hotare” — „Șapte sunt centrele pe care le străbate Kundalini” (p. 159) — și îl înghite „De la tălpi”, „Adică de jos în sus, în sensul în care parcurge Kundalini deșteptată organismul uman” (p. 160). „Mistricean fuge de Balaur, dar am văzut că această aparentă anomalie se explică prin practicile de Kundalini-Yoga” (p. 162); rezultatul e „șarpele cu bust de om, sus om, jos șarpe”, Omul-Șarpe al formulei arabe (p. 162).

Schema revine în studiul despre sigiliul Băii: crucifixul dintre coarnele cerbului e o variantă a caduceului, axa „în jurul căruia se încolăcesc simetric și complementar cele două mari curente subtile numite în Yoga Ida și Pingala în jurul lui Sușumna”, structurate în microcosm „în coloana vertebrală și cele două nadisuri principale” (p. 179). În tantrism accentul cade pe aspectul de „putere” (Șakti) al Principiului; șarpele încolăcit în Muladara, „Zădărit, împuns”, străbate centrele și e „fixat” în cele superioare, iar „Operația izbândită (este cea mai grea «performanță» din lume) aduce decondiționarea, perfecțiunea, starea de zeu, în creștinism de înger” (p. 189).

Aplicată la macrocosmul unei țări, schema dă citirea cea mai îndrăzneață a legendei descălecatului: „Dragoș este dragonul, adică șarpele kundalini. Litera finală, Ș, literă de foc, îi arată caracterul” (p. 189). Râul Moldovei e „coloana vertebrală mitică a unei țări”, cățeaua Molda și bourul solar sunt cele două curente (în tipar: „Cățeaua Molda reprezintă un element feminin. Ida, elementul masculin. Pingala este însumat de bourul solar” — punctuația pare stricată, sensul fiind probabil Molda = Ida, bourul = Pingala), iar cele trei ființe sunt „o polarizare a lui Dragoș” (p. 189). Localizările succesive ale morții bourului de-a lungul râului corespund celor „șapte centre localizate pe curentul, pe râul din interiorul coloanei vertebrale, pe care le străbate kundalini, vânată din urmă de yogi” (p. 190). → glosar: Kundalini

trad. „întoarcerea în pântece” (lat.) — formula corectă e regressus ad uterum (Eliade, Naissances mystiques, 1959): moartea inițiatică închipuită ca reîntoarcere în pântecele matern, spre o a doua naștere. Cf. Ioan 3, 4: „Cum poate omul să se nască fiind bătrân? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale și să se nască?” [Ioan (Biblia sinodală), ro.]

Glosar — regressum in utero: „Întoarcerea în pântece” (lat.; forma corectă: regressus ad uterum, la Mircea Eliade, Naissances mystiques, 1959) — riturile inițiatice care simbolizează întoarcerea la starea embrionară, ca premisă a celei de-a doua nașteri. „Dacă intrarea în rai este un regressum in utero, ar putea răni pereții” baioneta lui Ivan (p. 33); suprimarea tatălui e „prima etapă spre regressum in utero” (p. 46); Mistricean trebuie să-l împlinească pentru a deveni dvija (p. 158). → glosar: regressum in utero

trad. tulā (sanscr.) — „balanța”, zodia Balanței; după Guénon (Le Roi du Monde, cap. X), și numele primordial al Centrului suprem hiperborean (Thule), înainte ca simbolul polar al Balanței să fie mutat în zodiac.

Glosar — Tula: Tulā (sanscr., „cumpănă, balanță”) e numele pe care tradiția îl dă Centrului suprem al unui ciclu și pe care acesta îl poartă cu sine din etapă în etapă. După Guénon (Le Roi du Monde, cap. X), a existat o Tulă hiperboreană, cea primordială, apoi o Tulă atlantă, iar numele s-a păstrat în Thule cea din miazănoapte și în Tula (Tollan) a toltecilor. „Balanța” a desemnat întâi o constelație polară — Ursa Mare, apoi Dragonul, cu cele două Care drept talgere — și abia mai târziu semnul zodiacal al Cumpenei.

Pentru Lovinescu, etapele migrației hiperboreene reproduc „virtuțile” Ținutului primordial, de aceea „existau noi Tula, noi Insule Albe” (p. 16). El citește numele în chiar numele orașului Tulcea, așezat „pe mânerul Tridentului” Dunării, după ce înlătură e-ul intercalat și sufixul adjectival c al limbii populare: „rămâne pe deplin TULA” (p. 25); în jurul Deltei sunt și numeroase localități numite Tuzla (nota 1008). Ceea ce caută nu e o etimologie de dicționar, ci ceea ce hindușii numesc Nirukta: înrudirea de sens care arată că locul a purtat, într-o vreme, funcțiunea.

Tula din Deltă stă, în „indistincțiune”, între laguna Letea, Sulina-Selina lunară și Cetatea Albă solară, toate pe paralela de 45°, la jumătatea distanței dintre Pol și Ecuator (p. 30). Cetatea de pe monedele dacice cu legenda ARMIS BASIL, cu svastica în fața porții, e „Tula, Centrul Suprem” (p. 46), iar pe alte monede dacice, cu legenda A(rmi)S IO(n), apare hierogliful zodiacal al Balanței, „hierogliful Tula-ei” (p. 46—47) — sunt tipuri deosebite, pe care autorul le citește împreună. → glosar: Tula

sursa Dimitrie Cantemir, Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul (Iași, 1698) — stihurile tipărite lângă stema Moldovei, pe verso-ul foii de titlu, în cinstea fratelui său, Antioh Cantemir. Ediția critică: Virgil Cândea, Divanul (București, Editura pentru Literatură, 1969). Cuvinte vechi: herb — stemă; buăr — bour; nuăr — nor; preurmă — pe urmă, mai apoi; șie — sieși; svinte — sfinte; scară — aici, poate, „spiță”, „treaptă de neam”; spata — sabia; vadză, agiungă — să vadă, să ajungă. Autorul reproduce stihurile de două ori (aici și la p. 195–200), cu mici deosebiri între ele („svinte”/„sfinte”, „l-au”/„l-ai încoronatu-l”, „pre”/„pe toată”); textul n-a putut fi confruntat cu ediția Cândea. [Dimitrie Cantemir — Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea (1698), ro]

trad. athanor (din ar. al-tannūr, „cuptor”) — cuptorul alchimiștilor, cu foc lent și constant, în care maturează Opera; simbolic, trupul sau inima adeptului.

Glosar — Athanor: Athanor e cuptorul alchimiștilor, vasul închis în care Opera se coace la un foc egal și neîntrerupt. Numele vine din arabul at-tannūr (al-tannūr), „cuptorul” (cuvânt semitic vechi, ebr. tannūr), și a fost apropiat în Evul Mediu, prin etimologie populară, de gr. ἀθάνατος, „nemuritor”, pentru focul care nu trebuie să se stingă niciodată. Tratatele îl descriu ca pe un turn de lut sau de cărămidă, construit după măsuri precise, în care stă „oul filozofal”, vasul de sticlă pecetluit „hermetic”, la o căldură mijlocie, „de bălegar de cal”, care să nu calcineze germenii. Nume substituite ale lui sunt Vasul hermetic, Oul, Matricea, Mormântul, Casa puiului, pelicanul. Prin analogia dintre Macrocosmos și Microcosmos, Athanorul este și trupul operatorului: focul lui nu e căldura fizică, ci o ardere lăuntrică necurmată, iar „crăparea athanorului” înseamnă pierderea întregii lucrări prin nerăbdare sau indiscreție. Guénon arată că Opera alchimică nu privește metalul, ci ființa însăși a celui care lucrează, Sulful, Mercurul și Sarea fiind aplicarea la planul subtil a trei principii universale.

În cartea de față Athanorul e locul în care se întâlnesc perechile complementare ale fiecărui eseu. În «Ivan Turbincă», cele două carboave pe care Ivan le dă la capetele podului și le primește înapoi „divinizate” sunt perechea alchimică: „Cele două carboave, ca și bănuții, sunt Sol și Luna din Athanorul alchimic, respectiv Turbinca și Punguța” (p. 23). În «Lostrița», prisaca lui Lipan e un laborator de transmutații, în care Albina e „Mare Preot” al unui rit euharistic: „În întunecimea Athanorului, nectarul devine astfel miere, Aur lichid” (p. 58). Stupul, fântâna și „Țara Mierei” sunt fețe ale aceluiași vas în care chintesența circumferinței se distilează în centru și se redă apoi lumii „printr-o dublă mișcare complementară, coagula-solve” (p. 58).

Doctrina e dezvoltată pe larg în «De la cerbul lunar la bourul solar», unde heraldica e socotită „o ramură a hermetismului” (p. 172). „Blazonul este o secțiune verticală a Athanorului, a Vasului Hermetic, recipient viu în care maturează o placentă alchimică formată din elemente primite, însuflețite de Focul Filosofal, foc lent de ființă vie” (p. 174). „Vasul este obligator, perfect închis («hermetic închis»)” și poate avea proporțiile Oului Lumii sau pe acelea ale unei inimi; „Dacă blazonul este o secțiune verticală a Oului Lumii, sigiliul este o reprezentare a lui pe plan orizontal; altfel spus, blazonul și sigiliul sunt complementare” (p. 174). De aici „forma de puț a vechilor peceți”, în care heraldistul coboară „ca Harap-Alb în fântâna Spânului”, „scafandru calitativ” (p. 174). Ideea reia o pagină din «Eseuri și amintiri», unde scutul era de asemenea „o secțiune verticală a vasului sacru, Athanorul”, în care se maturează Magnum Opus.

Sigiliul orașului Baia e citit ca un Athanor desenat: „Spuneam că un sigiliu este o secțiune orizontală a Athanorului, a Vasului Filosofal. Menirea lui este să cuibărească maturarea unor elemente complementare, unul activ, altul pasiv până la unirea lor finală în Magnum Opus, care este Perfecțiunea androginică” (p. 177). „În Athanorul de la Baia, aceste elemente complementare sunt Focul și Apa, simbolizate de cele două triunghiuri inverse din pecetea lui Solomon” (p. 177), iar trifoiul gotic închipuie pe „cei trei agenți fundamentali ai alchimiei, Sulf, Sare, Mercur, lucrând direct asupra materiei închisă în Athanor” (p. 178). Leagănul de mătase purtat între coarne de cerbul și de bourul din colinde e și el un nume al vasului: „Leagănul de mătase dintre coarnele Cerbului și ale Bourului este identic simbolic cu gogoașa în care viermele de mătase țese firul lumilor și pe care bătrânii alchimiști o întrebuințau ca termen substituit Athanorului” (p. 187).

Încheierea studiului face din Baia însăși cuptorul în care s-a copt Moldova: cerbul lunar, venit dinspre sud, și bourul solar, gonit dinspre nord, se întâlnesc acolo; „Punctul de joncțiune este Baia, capitală primă, nod vital al noului principat, Athanor predestinat” (p. 201). „Athanorul era numit și matrice, ceea ce arată organicitatea; în acel de la Baia, s-a maturat Sol-Luna sub aspectele de Cerb-Bour”, iar prin moartea lor „a fost zămislit la întuneric și-n măruntaiele Athanorului plodul Moldovei” (p. 201). Țara întreagă e privită ca o Operă alchimică, în virtutea analogiei dintre Microcosm și Macrocosm (p. 176): „O țară autentică este androginică în rădăcina ei” (p. 177). → glosar: Athanor

trad. „puterea cheilor” (lat.) — după Matei 16, 19 („Și îți voi da cheile împărăției cerurilor; și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri”), puterea de a lega și dezlega; la Guénon, dubla putere sacerdotală și regală, închipuită de cele două chei, de aur și de argint. [Matei (Biblia sinodală), ro.]

Glosar — potestas clavium: „Puterea cheilor” (lat.) — după Matei 16, 19 („Și îți voi da cheile împărăției cerurilor; și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri”), puterea de a lega și a dezlega, temeiul autorității sacerdotale; la Guénon, dubla putere sacerdotală și regală, închipuită de cele două chei, de aur și de argint. Cine pune sigiliul închide, cine îl rupe deschide: cel care operează legitim „în acest dublu sens, are «puterea cheilor» (potestas clavium)” (p. 175). V. puterea cheilor. → glosar: potestas clavium

trad. „coagulează – dizolvă” (lat.) — formula celor două operații complementare ale alchimiei: „fixarea volatilului” și „volatilizarea fixului”.

Glosar — coagula-solve: „Coagulează — dizolvă” (lat.) — deviza alchimică (de obicei în ordinea solve et coagula) a celor două operații complementare ale Operei: „fixarea volatilului” și „volatilizarea fixului”; pe plan cosmic, expansiunea și contracția, viața și moartea, sistola și diastola. Dualitatea Devenirii, „acest Coagula și Solve”, pornește din Paradisul pământesc, la intersecția Axei cu planul nostru (p. 38); centrul spiritual extrage chintesența circumferinței și o redă lumii „printr-o dublă mișcare complementară, coagula-solve” (p. 58); fixarea Cerbului și înecarea Bourului sunt „cele două faze ale lui coagula-solve” (p. 179). → glosar: coagula-solve

trad. „Fântâna înfricoșătoare” (lat.). Expresia n-am găsit-o ca atare într-un text hermetic anume; tema fântânii în care regele se scaldă și moare spre a renaște e la Bernard Trevisanul («Parabola fântânii», sec. XV) și în prima gravură din Rosarium philosophorum (1550), «fântâna mercurială».

Glosar — Fons terribilis: „Fântâna cumplită” (lat.) — în literatura alchimică, fântâna mercurială în care se scaldă Regele și Regina (Rosarium philosophorum, 1550, prima gravură, „fons mercurialis”); expresia ca atare n-a fost găsită într-un text hermetic anume. „Fântâna e acea «fons terribilis» de care vorbesc alchimiștii în care se ascunde «Vitriolul»” (p. 59); groapa săpată de Harap-Alb lângă izvor „reactualizează Fântâna Teribilă (Fons terribilis)” sau creează un „sigiliu” (p. 181). → glosar: Fons terribilis

trad. „în cele dumnezeiești” (lat.) — în Principiu, în arhetipul ceresc al actului.

Glosar — in divinis: „În cele dumnezeiești” (lat.) — formulă scolastică: pe planul principial, în Dumnezeu însuși, înainte și dincolo de orice manifestare. Zeii misterelor „repetau inepuizabil sacrificiul «in divinis» al Omului Universal” (p. 9), iar versul lui Dante „Vergine Madre, figlia del tuo Figlio” arată „sacrificiul lui in divinis” (p. 47); „Actul in divinis își are terminusul necesar în fapta țăranului” care sădește pomul (p. 88). „In divinis, Graalul este și el Ulciorul Bucuriei” (p. 124), iar curentul descendent și cel ascendent se succed numai în timp: „In divinis, cele două curente sunt concomitente” (p. 125). → glosar: in divinis

trad. „vremea aceea” (lat.) — la Eliade, timpul mitic, primordial, al întemeierii.

Glosar — illud tempus: „Acel timp” (lat.), forma de nominativ a lui in illo tempore, „în vremea aceea”, formula cu care încep pericopele evanghelice în liturghia latină; Mircea Eliade (Le Mythe de l’éternel retour, 1949; Aspects du mythe, 1963) a făcut din ea numele timpului mitic al începuturilor, pe care ritul îl reactualizează. Autorul îi reproșează lui Eliade că nu spune dacă acest timp e o suprastructură proiectată oniric sau „un plan cauzal (Karana)” (p. 8); „A fost odată ca niciodată” e tocmai in illo tempore spațializat (p. 10). Illud tempus e „matca miturilor”, oglindită în lumea noastră ca perpetuitate (p. 57), „pururi prezent” (p. 180), iar misterele Bourului au fost instituite de Dragoș „într-un illud tempus, specific Moldovei” (p. 195, 199). → glosar: illud tempus

trad. „vremea aceea” (lat.) — timpul mitic, primordial, al obârșiilor (Eliade).

Glosar — illud tempus: „Acel timp” (lat.), forma de nominativ a lui in illo tempore, „în vremea aceea”, formula cu care încep pericopele evanghelice în liturghia latină; Mircea Eliade (Le Mythe de l’éternel retour, 1949; Aspects du mythe, 1963) a făcut din ea numele timpului mitic al începuturilor, pe care ritul îl reactualizează. Autorul îi reproșează lui Eliade că nu spune dacă acest timp e o suprastructură proiectată oniric sau „un plan cauzal (Karana)” (p. 8); „A fost odată ca niciodată” e tocmai in illo tempore spațializat (p. 10). Illud tempus e „matca miturilor”, oglindită în lumea noastră ca perpetuitate (p. 57), „pururi prezent” (p. 180), iar misterele Bourului au fost instituite de Dragoș „într-un illud tempus, specific Moldovei” (p. 195, 199). → glosar: illud tempus

Cuvânt înainte

Migrația hiperboreană în Dacia

Monumente, mituri, tradiții populare

Monede, inscripții, legende. Întemeierea Țării Românești

Întemeierea Transilvaniei și a Moldovei

Basmele și simbolismul lor

Omul Universal

În loc de postfață

O icoană creștină pe Columna Traiană

Ciubăr Vodă

Precizare

A fost odată...

Ivan Turbincă

Lostrița

Povestea găinușii de aur

Povestea viei

Mistricean

De la cerbul lunar la bourul solar