Monede, inscripții, legende. Întemeierea Țării Românești

Unul din cele mai interesante aspecte ale tradiției dacice este numismatica. Este o problemă deosebită care, studiată dintr-un anumit unghi, ar deschide multe porți. Monedele dacice se împart în trei categorii:

A. Monede cu legenda ARMIS sau SARMIS BASIL^trad.(ens)

Cele mai numeroase sunt de tipul reprodus în figura 3. Pe avers, dublul cap de Ianus,^glosar pe revers, inscripția Sarmis Basil (regele Sarmis) și caduceul pus pe carapacea broaștei țestoase a lui Mercur ^glosar.

figură

Fig. 3

Există de asemenea alte monede care, în locul capului de Ianus, au un mistreț, cu o săgeată în gură, simbol strict primordial.

Un alt tip are pe avers un cap simplu cu inscripția ARMIS BASIL. Pe revers, o citadelă cu un cap de taur pe zidul din dreapta și swastika ^glosar în fața porții.

Să încercăm să explicăm aceste embleme.

39 (46)

Armis și Sarmis par să fie identice cu Hermes ^glosar. S este o simplă aspirație dialectală, așa cum în greacă a devenit un H. aspirat.

Valerius Flaccus, unul din preoții însărcinați cu păstrarea cărților sibiline, vorbește în Argonauticele sale de un rege Scit Armes, adorat ca Zeu, care devenise celebru prin iscusința sa de a fura cirezile de boi și turmele de oi ale vecinilor săi… anecdotă similară cu mitul lui Hermes furând boii lui Phoebus. Capitala Daciei era Sarmisegetuza ^glosar. După emblemele care o însoțesc (caduceul), acest nume Sarmis ni se pare a indica deci pe Hermes, sau mai degrabă pe reprezentantul acestui Zeu, sau o funcțiune sacerdotală și regală reprezentând pe Hermes.

Cât despre fortăreață, ea este „Cetatea Soarelui ^glosar”, „Mânăstirea Albă ^glosar”, Tula,^glosar Centrul Suprem ^glosar. Dovada indiscutabilă este swastika pusă în fața porții, care indică de asemenea pe cât de precis posibil, situarea „polară” a acestui Centru. Să notăm în trecere că țăranii sărbătoresc încă în mod solemn pe Hermes la Întâi Mai (luna zeiței Maia); această sărbătoare se cheamă Arminden ^glosar.

B. Monede cu legende A(rmi) S IO(n)

Aceste monede au o formă foarte concavă, ceea ce poate reprezenta carapacea broaștei țestoase și de asemenea Cerul, ceea ce este, de altfel, același lucru.

Pe partea concavă, ele au un cal cu labe de pasăre. Călărețul e indicat de caduceu. Punctele par să indice constelații; pe mai multe monede se observă hierogliful zodiacal al Balanței.

Capul de om are gura deschisă; pe o latură litera A cu globule, pe cealaltă litera S.

IO ^glosar(n) sau Ianus apar sub diferite forme: IO sau pe altele literele IOI. Este forma contractată a lui Ion = vox, verbu^trad.. După cum se vede este asimilat Armis cu Ianus.

C. Monedele tip Maia

Una are pe avers capul Maia-ei și pe revers calul, călărețul său și inscripția IANUM ARM; cealaltă are același cap și legenda echivalentă Maia-ei. Reversul e asemănător celeilalte. (fig. 4)

40 (47)

figură

Fig. 4

O carte n-ar fi deajuns pentru a adânci admirabilul simbolism al acestor monede. Să lăsăm de-o parte ceea ce s-ar putea referi la „geometria constelațiilor” și să notăm un fapt capital: asimilarea lui Hermes cu Zeul suprem. Monedele poartă toate inscripțiile și atributele lui Hermes, dar însoțite de simboluri supreme, polare: capul și numele lui Ianus, Cetatea „polară”, Calul solar, inscripția IO(n). Capetele au gura deschisă, semn al Verbului sau Logos ^glosar, pentru a arăta că Hermes este asimilat cu Verbul suprem. Pe mai multe monede este semnul Balanței care este hierogliful Tula-ei, Centrul suprem. Caduceul hermetic crește ca o tulpină și își împinge rădăcinile în Calul solar. Din punctul de vedere al alchimiei umane, explicația e destul de limpede. Calul este prima Shakti,^glosar nediferențiată; Caduceul este Shakti polarizată. Dar aici e vorba de lucruri și mai importante. De ce așadar această asimilație?

Să spunem mai întâi că acest fapt se observă și în celelalte tradiții⁴⁹. În tradiția ebraică, Îngerul solar, Mikael ^glosar, domnește uneori în Cerul lui Rafael, Îngerul lui Mercur. Christos se naște în tribul regal al lui Iuda, în loc de tribul sacerdotal al lui Levi. În tradiția islamică, Seyidna Aissa ^glosar ^trad., rămânând Stăpânul prin excelență al științelor spirituale, pe care le va restabili la sfârșitul ciclului, domnește în Cerul lui Mercur asupra științelor intermediare, hermetice.

Problema e foarte obscură și complexă. În substanță, se pot spune acestea: un ciclu de manifestare realizează în primul rând posibilitățile cele mai

41 (48)

înalte și cele mai pur spirituale; numai către sfârșitul său vine rândul celorlalte posibilități; din acest motiv Christos, Punct central și Cheie de boltă a ciclului, „binevoiește” să troneze în Cerul lui Mercur, rămânând Stăpânul metafizic prin excelență, pentru a permite posibilităților intermediare și chiar grosiere să se manifeste la rândul lor pentru ca să formeze ciclul.

Reproducem în continuare câteva semne de pe o inscripție dacică: după cum se vede e vorba de ideograme. (fig. 5).

figură

Fig. 5

Toate semnele sunt foarte semnificative. Atragem atenția asupra următoarelor: al 5-lea din ultima linie, identic cu tripla incintă ^glosar druidică; al 4-lea, cu hierogliful lui Ianus al celor două puteri, al celor două chei, al celor două Căi; și în sfârșit al 3-lea care este o curioasă formă de swastika.

Swastika în România ar cere ea singură un studiu special. Nu credem să existe o țară în care să fi fost folosită atâta, în mod tradițional, bineînțeles⁵⁰. Se găsește peste tot: în cimitire, în biserici, pe broderii naționale, pe pergamente voevodale. Ea îmbracă o indefinitate de forme care, trebuie s-o spunem, nu datoresc nimic fanteziei. Iată câteva exemplare: (fig. 6).

42 (49)

figură

Fig. 6

Nu se poate găsi în mitologia unui popor o doctrină metafizică; n-ar putea să fie așa pentru că ar fi o contradicție în termeni, mulțimea fiind lunară, iar adevărurile metafizice depășind sfera Lunii. Totuși, în legendarul românesc se pot găsi fragmente dintr-o înțelepciune cosmologică pură. Dăm la întâmplare câteva exemple dintr-un material care e imens:

Asupra creației primului Adam, a Omului Universal ^glosar: „La începutul începuturilor, nu era nimic decât întunericul și apele. Duhul Domnului mergea ca un porumbel pe deasupra Apelor. Un vârtej de spumă se ridică din care se născu Dumnezeu — Cine ești tu? îl întrebă Domnul? — Eu sunt Dumnezeu — Din mijlocul Mării se ridică un vârtej de spumă. Din el ieși un vierme care se prefăcu în fluture. Fluturele deveni Dumnezeu iar ce rămase din vierme deveni Diavolul…

„Soarele e Tatăl. Pământul e Sfânta Maică. Pământul este o insulă de argint cu osie de aur. Focul este Împărat, Apa este Împărăteasa. Pământul e înconjurat de ape. Deasupra sunt Ape, dedesubt^sursa sunt Ape. Sfântul Soare este Fața lui Christos, Ochiul lui Dumnezeu.

„Steaua polară este Împăratul nostru. Este veghetoarea Cerului. Ea e Stejarul Câmpului. Focul vine de la Dumnezeu. Dumnezeu stă în el; el e Dumnezeu. Pământul se sprijină pe patru piloni și o osie. Osia se reazimă pe un Balaur care se încolăcește în jurul ei. Pământul se sprijină pe un urs; pe doi pești. Pământul e vegheat la cele patru

43 (50)

colțuri de patru Serafimi. Dacă noi nu ținem cele patru posturi, el se va prăbuși. În centru, e un Munte pe care stă Dumnezeu. În centru este o fântână. Cerul este susținut de șapte piloni, păziți de 7 îngeri. Cei 7 îngeri veghează asupra lungimii, lățimii, adâncimii, înălțimii și centrului Cerului. Pământul este înconjurat de Apa Sâmbetei ^glosar. Apa Sâmbetei este matca tuturor apelor. Ea fierbe (apa Rohmanilor ^glosar). Acolo, e Cetatea lui Dumnezeu și Mărul roșu. Toate Apele lumii ies din Mărul roșu, se răspândesc în lume și se întorc la Mărul roșu. (solve-coagula, respir și aspir al manifestării). Marea în care e Mărul roșu se cheamă Marea Neagră. Mărul roșu este Osia Pământului. El se găsește acolo unde e Buricul pământului…”

În sfârșit, am găsit lucruri și mai bune într-o colecție de ghicitori:

— Unde este Buricul Pământului ^glosar?

— În mine-însumi; sau:

— Acolo unde sunt eu.

Pe Buricul Pământului e un Munte Sfânt. Pe Munte e o Mânăstire de Maici. Dumnezeu trimite prin ele mesaje în Lume. Acolo se găsesc Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică ^glosar.

— Fiul meu cel dulce, când se va sfârși lumea?

— Peste 2000 de ani, Maică.

Mai e un fapt foarte sugestiv. De fiecare dată când legendele vor să exprime forța, măreția, frumusețea, luminozitatea, ele folosesc cuvântul sur: Calul sur; Vulturul sur; munții suri… Or, în limba română modernă sur înseamnă „cenușiu”, ceea ce nu corespunde deloc sensului citat de noi; chiar și filologii profani au fost izbiți de acest fapt. Noi socotim că în realitate acest sur este „Soarele” din limba primordială⁵¹. Afirmăm chiar că „întunecarea” cuvântului ne convinge, căci ea corespunde „întunecării” inerente legii de desfășurare a ciclului.

Ajungem acum la un moment capital al tradiției dacice: acela în care suferă o readaptare impusă de desfășurarea ciclului. Dar ceea ce ne interesează cu adevărat este modul acestei readaptări. A existat o altă tradiție, occidentală, ieșită de asemenea din

44 (51)

Tradiția primordială ^glosar, deși mai puțin direct decât cea dacică: e vorba de tradiția celtică. Aceasta a suferit o adaptare creștină; vom vedea dacă se poate spune același lucru despre tradiția dacică.

Ceea ce izbește mai întâi este vitalitatea celtismului în ciuda condițiilor extrem de defavorabile în care s-a găsit. Într-adevăr, Galia a fost timp de 500 ani romană. Cultul druidic a fost interzis sub Claudiu: Creștinismul s-a dezvoltat rapid; regii franci au fost campionii înfocați ai ortodoxiei catolice, cucerind pentru țara lor titlul de „fiică mai mare a Bisericii”, ceea ce nu este un titlu zadarnic cum o cred modernii, ci o consacrare. Franța a fost baza de operațiuni a conversiunii Occidentului; în cele mai rele vremuri, ea a fost o țară organizată, iar viața citadină a fost viguroasă, această viață citadină atât de puțin tradițională… Ei bine, cu toate acestea, e foarte probabil că centre druidice au mai persistat până în secolele XI și XII. Numai în epoca aceasta elementele druidice au fost absorbite de Creștinism, mai ales în legenda Sf. Graal ^glosar ⁵².

Ce contrast cu Dacia! Aceasta a fost centrul suprem al unei tradiții mult mai puternice și mai pure decât Tradiția celtică. Ocupația romană a durat numai de la 110 la 275 după Christos, în total 185 ani^sursa. Și mai puțin de o treime din Dacia a fost ocupată: Transilvania și Oltenia actuală. În tot restul țării, dacismul a subzistat fără să fie tulburat. Când Aurelian a ordonat evacuarea părții romane în 273, toți cetățenii orașelor au plecat, iar cetățile au fost distruse; n-au mai rămas decât colonii și țăranii, deci clasa cea mai refractară la Creștinism (de unde numele de păgâni. De altfel, Creștinismul nici n-a avut timpul să se implanteze. Numai către sec. VIII și IX câțiva misionari au îndrăznit să pătrundă dincolo de frontiere și în câmpii. Apoi, Ortodoxia n-a avut niciodată gustul proselitismului. Centrele spirituale ale Dacilor se găseau în masivele centrale ale munților, cei mai sălbatici și cei mai de nepătruns din Europa. După părăsirea de către Romani, avalanșa invaziilor barbare, care a durat

45 (52)

mai mult de o mie de ani, s-a precipitat peste Dacia, făcând astfel imposibilă nu numai viața citadină, ci chiar viața agricolă. O imensă pădure a acoperit Dacia și viața pastorală s-a generalizat din nou, mai ales în munții centrali inaccesibili… În jur, barbarii Goți, Ostrogoți, Vandali, Gepizi, Slavi, Cumani, Pecenegi, Unguri, Mongoli au făcut vid⁵³. Să lăsăm pe istorici să se lamenteze și să constatăm că acest fapt a ocrotit tot ce trebuia să rămână neviolat… Tradiția dacică a continuat să subziste netulburată, în afara timpului, în afara istoriei care se făcea în jurul ei. Astfel, când în sec. XIII și XIV au fost întemeiate principatele Moldovei, Valahiei și Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze România modernă, Dacia era neatinsă de istorie; ea se găsea, în sensul cel mai riguros și literal al cuvântului, în aceeași stare ca pe timpul în care domnea peste ea Ler-Împărat ^glosar. Și să nu se creadă că întemeierea principatelor române a însemnat punctul de plecare al unei vieți politice pentru Dacia. Aceasta a fost aici totdeauna în stare embrionară. Invaziile continue ale Tătarilor, Turcilor și Rușilor, au făcut viața citadină imposibilă. S-a rămas în stare pastorală grație desigur și inteligenței dominații turcești. Când, în 1829, tratatul de la Adrianopole a permis comerțul exterior în Țările române, nouă zecimi din teritoriu era acoperit de păduri. Și vom vedea că voievozii români au avut un cu totul alt rol decât acela politic.

Așadar, întemeierea celor trei principate românești semnifică o readaptare a tradiției dacice. La Creștinism? That is the question…^trad. Se va vedea de ce credem că se poate răspunde: nu.

Am văzut că Creștinismul n-a pătruns decât foarte târziu în Dacia. Toată spiritualitatea creștină românească provine din afară, din Bizanț, de la

46 (53)

Muntele Athos, din Bulgaria. Liturghia s-a oficiat totdeauna într-o limbă străină, în slavonă mai întâi, apoi în greacă. Numai către secolul XIX limba română a înlocuit limba greacă și n-a fost ceva tradițional⁵⁴.

Principii întemeietori ai Statelor românești sunt legendari afară de unul. Sunt cunoscute miturile lor, nu se cunoaște istoria lor. Aceste mituri merită osteneala să fie povestite.

Mai întâi, ei au „descălecat” toți din Transilvania, din toate timpurile centru al Daciei. Ei sosesc dintr-un ținut „negru” sau sunt ei înșiși „negri”. Nici nu mai trebuie să insistăm asupra simbolismului evident al acestei culori.

Valahia a fost întemeiată de Negru-Vodă ^glosar Basarab⁵⁵ care a „descălecat” din țara transilvană a Făgărașu-

47 (54)

lui, prin „cheile”⁵⁶ Munților Carpați. El și-a stabilit capitala pe Argeș și a ridicat mânăstirea Curtea de Argeș, unul din cele mai frumoase monumente ale României. De această Mânăstire se leagă o legendă remarcabilă: „Legenda Meșterului Manole ^glosar”^sursa.

„Negru-Vodă” s-a adresat unui arhitect, „Meșterul Manole” și celor șase „companioni” ai săi (una din variantele legendei). Ei s-au apucat de lucru, dar, iată că în timpul nopții tot lucrul de peste zi se prăbușea. Tulburarea zidarilor și mânia Prințului. Într-o noapte, Meșterul Manole văzu în vis un înger care îi spuse că, dacă voia să-și desăvârșească Opera, trebuia în dimineața următoare să zidească în zidurile bisericii pe prima ființă omenească pe care o va întâlni… A doua zi dimineața, Meșterul Manole povestește visul companionilor săi și pleacă la lucru. Dar prima ființă omenească pe care o va întâlni este… tânăra sa soție prea-iubită, Florica… În zadar încearcă Manole s-o scape; tovarășii săi îl silesc să-și țină jurământul. El începe atunci s-o zidească pe Florica în zidurile bisericii; femeia nu-și dă prea bine seama ce vrea să facă bărbatul său cu ea, dar, când începe să simtă strânsoarea cărămizilor, ea se plânge: „Manole! Manole! Meștere Manole! Zidul rău mă strânge, Trupușoru-mi frânge, Copilașu-mi plânge”. Dar, neînduplecat, Manole o zidește toată și, chiar așa, ea își continuă ruga și plânsul. Biserica a putut fi astfel terminată. Dar „Negru-Vodă” nu vroia cu nici un preț ca un alt prinț să aibă o biserică asemenea; el a ridicat schelele, lăsând pe Manole și cei șase meșteri pe acoperișul bisericii. Ei și-au făcut atunci aripi de lemn, ca Dedal, dar acestea nu i-au putut susține; s-au zdrobit rând pe rând de pământ, ultimul fiind Manole… În locul în care au căzut a țâșnit câte un izvor, șapte cu totul…

Să remarcăm mai întâi că Mitologia română este plină de biserici care se prăbușesc și care nu pot fi terminate decât dacă este zidită „Fata Împăratului” sau dacă este adusă în clopotniță „Pasărea Măiastră ^glosar”; de aici, o questă…

48 (55)

Artistul trebuie să pună în Opera sa tot ce e mai bun în ființa lui; dar aceasta e o interpretare literară și destul de profană. Să căutăm altele. Florica, soția prea iubită a lui Manole, este Shakti-a sa, pe care el trebuie s-o zidească în Fundația Edificiului. Ea este de asemenea „nodul vital” al bisericii, fără care nici o realizare arhitecturală tradițională nu poate să existe, acest nod vital pe care e suficient să-l lovești pentru ca totul să se prăbușească… Ce perspectivă asupra vechii „arte regale” a Masonilor operativi! Shaktia trebuie să facă să urce și să resoarbă cele șase centre: acestea sunt reprezentate de cei șase meșteri; Meșterul lor este „lotusul” capului, Sahasrâra.^glosar Scările simbolizează coloana verticală. Ei își fac aripi… știința suflului; mor succesiv, Manole ultimul; ei sunt resorbiți deci de către Shakti, explicație cu atât mai evidentă din cauza transformării lor în „izvoare”, în element fluid. Acesta este aspectul microcosmic al legendei. „Negru-Vodă”, ca inițiat superior și ca misionat ^glosar a realizat aici un suport spiritual, o manifestare pantaculară a misterelor din nou instituite de el, care au fost în definitiv o readaptare a tradiției dacice. Simbolismul masonic al legendei nu trebuie să ne facă să credem într-o influență occidentală. Știința sacră a construcției este comună tuturor tradițiilor: de altfel, Ianus nu prezida oare collegia fabrorum ^glosar?^trad.

49 (56)

Capitolul IV

54. Mai târziu, Vasile Lovinescu și-a amendat această primă părere și a argumentat existența creștinismului străvechi pur, pe aceste meleaguri, prin numeroase studii — vezi mai ales eseurile asupra colindelor și basmelor lui Ispirescu, publicate în revista Manuscriptum: 1991 (2—4), 1992 (1—4), 1993 (1—4) — în îndelungi convorbiri, corespondență și chiar în însemnări de Jurnal, din care redăm un text referitor la legenda Sf. Andrei: „16 August 1965 — Legenda Sf. Andrei. Găsit într-o albiuță. Ca toți copiii legendari, are același simbolism ca și piatra unghiului, zvârlită din drum, al cărui rost ziditorii nu-l pricepeau. Îl dau de-a-dreptul apele mari primordiale; deci fiu adoptiv al Fecioarei, implicit frate adoptiv al lui Hristos. Albiuța e o arcă; Andrei transmite o înțelepciune a unui alt ciclu. Arca e și un barzach, loc de moarte și de înviere, de recuperare a primordialității, deoarece se identifică cu luz-ul. Albia la rândul ei e cert făcută din lemnul Arborelui Vieții, complementar cu simbolismul Apelor, plasându-se în centrul lor ca un Ax vertical. Ucide mai mulți oameni, dar, probabil, mai mult ca un jihad inconștient. Pus ca penitență, de un popă, într-o fântână părăsită, a cărei cheie popa o aruncă într-un râmnic. Fântâna părăsită e aceea a Vieții, a adevărului, ignorată de umanitatea decadentă; Andrei e pus acolo cu o misiune de paznic, de gardian al unui lucru ascuns, care care trebuie să se perpetueze. Niște pescari (inițiați de mare rang) găsesc cheia într-un pește (Christos), al cărui discipol Andrei a și devenit. Fântâna subterană se identifică de asemenea cu lumea subpământeană, Țărmul Celălalt, Agartha. I se dă să păzească cinci oi albe și cinci oi negre; se desăvârșește când transformă oile negre în albe și cele albe în negre, adică operează deplasarea luminilor… Zece e și numărul Sefiroturilor. Inițiatul face un transfer: transformă sefiroturile inferioare în Sefiroturi superioare și Sefiroturile superioare în Sefiroturi inferioare, același lucru deci. Este aci dealtminteri un fapt indicat foarte bine de Crucea Sfântului Andrei în care brațele inferioare din dreapta și stânga devin în planul superior, respectiv, brațele din stânga și din dreapta; e crucea lui Moise și crucea lui Iacov.”

glosar Ianus — Ianus (lat., de la ianua, „poartă”) e zeul roman al porților, al începuturilor și al trecerilor, cu două fețe privind înapoi și înainte: cele două jumătăți ale ciclului, cele două puteri, cele două chei — de aur și de argint — ale Marilor și Micilor Mistere, „cheile Mării Negre” (p. 30). Era zeul lunii ianuarie și al colegiilor de meșteri, collegia fabrorum (p. 55); Röscher observă că templul lui stătea în partea de nord-est a Forului (p. 39). Numele lui arhaic, din Cântările saliene, e Iancus (p. 33—34), iar la greci se numea Ion, Iàon (p. 39).

În tradiția română, spune autorul, numele s-a păstrat neatins: Ion-Sânt-Ion, unde cele două „Ion” sunt cele două fețe, iar „Sânt” dintre ele e a treia față, cea ascunsă și sintetică, a prezentului fără durată (p. 28). A-l desemna pe Ianus prin Sfântul Ioan de Iarnă și Sfântul Ioan de Vară, ca în Apus, ar fi fost o adaptare creștină; „a-l desemna prin Ion-Sânt-Ion nu este atât o precauție, cât o insinuare” (nota 4011). Femininul lui e Iana, Iana Sânziana, adică Diana (notele 1019, 5001, 6006). Colindele încep cu invocația Io!, care e numele lui (p. 39), iar Sfântul Ion din ianuarie „a rămas încă cea mai mare sărbătoare din România” (p. 39).

Pe monedele dacice apare „dublul cap de Ianus” și inscripția IO(n) sau IANUM ARM, prin care Ianus e asimilat cu Armis-Hermes (p. 45—47); unul din semnele unei inscripții dacice e „hierogliful lui Ianus al celor două puteri, al celor două chei, al celor două Căi” (p. 48). Perechea Împăratul Verde—Craiul din Harap-Alb „îl constituie pe Janus cu două capete” (p. 77), iar tradiția română îl mai închipuie ca „Împăratul care cu un Ochi plânge și cu un Ochi râde” (nota 6009). În sfârșit, silaba IO pe care toți voievozii o puneau înaintea numelui lor ar fi tot numele lui: „Tatăl nostru Ion-Sânt-Ion”, adică Regele Lumii, din care se trag Negru-Vodă și Dragoș (p. 63—64).

→ glosar: Ianus

glosar swastika — Crucea cu brațele frânte (sanscr. svastika, de la su-asti, „bine este”), după Guénon (Le Symbolisme de la Croix, cap. X) „semnul Polului”: rotirea lumii în jurul axei nemișcate; nu un semn al mișcării ca atare, ci al acțiunii Motorului imobil din mijlocul ei asupra lumii. Pe monedele dacice cu legenda ARMIS BASIL, svastica stă în fața porții cetății, „dovada indiscutabilă” că cetatea e Tula, Centrul suprem, și indicația „pe cât de precis posibil” a situării lui polare (p. 45—46); al treilea semn dintr-o inscripție dacică e „o curioasă formă de swastika” (p. 48).

Autorul arată că în România se găsește peste tot — în cimitire, în biserici, pe broderii, pe pergamente voevodale, pe giulgiul lui Radu Negru de la Curtea de Argeș (p. 61) — și într-o mulțime de forme care nu datorează nimic fanteziei (fig. 6, p. 48—49); folosirea ei e una din marile supraviețuiri „păgâne” (p. 65). Nota lui despre țăranul bătrân care, unui adversar al național-socialiștilor ce voia să-l convingă că semnul e străin, îi răspunde că „e de pe aici, îl avem de pe vremea uriașilor” arată, într-o vorbă, ce înseamnă o supraviețuire tradițională (nota 3002).

→ glosar: swastika

glosar Tula — Tulā (sanscr., „cumpănă, balanță”) e numele pe care tradiția îl dă Centrului suprem al unui ciclu și pe care acesta îl poartă cu sine din etapă în etapă. După Guénon (Le Roi du Monde, cap. X), a existat o Tulă hiperboreană, cea primordială, apoi o Tulă atlantă, iar numele s-a păstrat în Thule cea din miazănoapte și în Tula (Tollan) a toltecilor. „Balanța” a desemnat întâi o constelație polară — Ursa Mare, apoi Dragonul, cu cele două Care drept talgere — și abia mai târziu semnul zodiacal al Cumpenei.

Pentru Lovinescu, etapele migrației hiperboreene reproduc „virtuțile” Ținutului primordial, de aceea „existau noi Tula, noi Insule Albe” (p. 16). El citește numele în chiar numele orașului Tulcea, așezat „pe mânerul Tridentului” Dunării, după ce înlătură e-ul intercalat și sufixul adjectival c al limbii populare: „rămâne pe deplin TULA” (p. 25); în jurul Deltei sunt și numeroase localități numite Tuzla (nota 1008). Ceea ce caută nu e o etimologie de dicționar, ci ceea ce hindușii numesc Nirukta: înrudirea de sens care arată că locul a purtat, într-o vreme, funcțiunea.

Tula din Deltă stă, în „indistincțiune”, între laguna Letea, Sulina-Selina lunară și Cetatea Albă solară, toate pe paralela de 45°, la jumătatea distanței dintre Pol și Ecuator (p. 30). Cetatea de pe monedele dacice cu legenda ARMIS BASIL, cu svastica în fața porții, e „Tula, Centrul Suprem” (p. 46), iar pe alte monede dacice, cu legenda A(rmi)S IO(n), apare hierogliful zodiacal al Balanței, „hierogliful Tula-ei” (p. 46—47) — sunt tipuri deosebite, pe care autorul le citește împreună.

→ glosar: Tula

glosar Rohmanii — Numiți și Blajini, Rahmani sau Rucmani, ei locuiesc la capătul lumii, aproape de Apa Sâmbetei, unde soarele nu apune niciodată („Arctica!”, notează autorul); toți sunt preoți și sihaștri, iar țara lor se cheamă Măcărele, adică Macàron Nesoi, Insulele Preafericiților (p. 40). Porțile Raiului sunt aproape; la Rohmani se găsesc Apa Vie și Apa Moartă, iar cei mai buni sihaștri merg acolo și nu se mai întorc. Poporul le ține „Paștele Blajinilor” în prima luni după Duminica Tomii, la o săptămână după Paștele creștin, și le trimite vestea învierii pe apă, pe coji de ou, „căci Rohmanii nu au nevoie de oul întreg… lor le ajunge punga de aer” (p. 40, 65).

O legendă povestește de un moldovean dus de un munte magnetic într-o insulă a Mării Negre, unde slujește șapte ani unui Rohman ca să învețe să facă „Apa de Foc”, care arde singură (p. 40); autorul o va regăsi în „Apa Arzătoare” din care iese Piatra, „apa naturală a «Regatului» Rohmanilor” (p. 58). „Rohmanii locuiesc sub pământ… Odinioară locuiau pe pământ… La sfârșitul Lumii, Dumnezeu îi va readuce pe pământ” (p. 41): autorul pune în nota 2011 cuvântul lui Guénon că „Agartha n-a fost totdeauna subterană și nu va rămâne totdeauna”, și vede în ei chipul popular al unui centru spiritual retras.

„Regele Rohmanilor e Ion-Sânt-Ion”, iar „Șeful Rohmanilor e Ler-Împărat” (p. 41); legenda Huțanilor de pe Căliman e asemănătoare (p. 59). Numele însuși pare să vină de la brahmanii pe care apocriful bizantin «Călătoria lui Zosima la rahmani» îi înfățișează ca pe niște creștini desăvârșiți, trăitori la capătul lumii; „blajin” vine din slavă. Autorul leagă numele, mai departe, de Arimoi homerici și de Ram (p. 41—42).

→ glosar: Rohmanii

glosar Tradiția Primordială — Revelația originară, de natură supraumană, din care coboară toate tradițiile istorice. Lat. traditio, de la tradere, „a preda, a transmite”: tradiția e ceea ce se primește și se dă mai departe, nu ceea ce se inventează. Hindușii o numesc sanātana dharma, „ordinea (legea) veșnică”; caracterul ei e apauruṣeya, „ne-omenesc”, fără autor uman, cum se spune despre Vede (autorul folosește cuvântul la p. 195, despre înțelepciunea „non-umană” a pitṛ-ilor). Coomaraswamy îi spune philosophia perennis, după numele dat de Agostino Steuco (De perenni philosophia, 1540), și arată, în Hinduism and Buddhism (1943), că deosebirile dintre tradiții sunt de limbaj și de adaptare, nu de conținut. Guénon o numește primordială nu pentru că ar fi cea mai veche dintr-o serie, ci pentru că e principiul seriei: nu o religie mai bătrână decât celelalte, ci unitatea din care ele se desfac, cum se desfac razele din centru.

La Guénon (Le Roi du Monde, 1927, cap. X «Noms et représentations des centres spirituels» și XI «Localisation des centres spirituels»; studiile «Atlantide et Hyperborée» și «Le lieu de la tradition primordiale», adunate postum în Formes traditionnelles et cycles cosmiques, 1970), sediul ei simbolic e polar: Hiperboreea, Tula, „Insula Albă” (sanscr. Śvetadvīpa), „Pământul celor vii”. În cursul ciclului, centrul suprem se mută și se ascunde; se ivesc atunci centre și tradiții secundare, legate de el mediat sau nemijlocit. Cea mai însemnată e tradiția atlantă, venită dinspre Apus, care a înlocuit axa Nord–Sud cu axa Vest–Est, solstițiile cu echinocțiile, Ursa Mare cu Pleiadele; Guénon pune în seama ei și unele forme „revoltate” față de centrul polar. Tradiția primordială singură străbate ciclul întreg, pentru că, după formula pe care autorul o folosește în alte cărți, e Lex perennis. În articolele despre Sfântul Graal, citate la începutul cărții de față (p. 8–9), Guénon arată că folclorul nu e „creație populară”: ultimii reprezentanți ai unei tradiții pe cale să se stingă își încredințează de bunăvoie conținutul memoriei colective, iar neînțelegerea mulțimii e garanția păstrării lui. Pe această teză se sprijină toată cartea.

Lovinescu face din Tradiția Primordială ipoteza care face lizibile basmele și baladele culese în Moldova. Despre «Povestea găinușii de aur» spune de la început că „basmul în chestiune este un pământ negru din care crește Arborele Lumii, simbol primordial, comun tuturor tradițiilor umanității noastre; mitul concerne și Tradiția Primordială și Tradiția Atlantă derivată direct din ea” (p. 85). În prima parte a basmului, „se manifestă în pura ei strălucire Tradiția Primordială orbitor pusă în evidență de Arborele de Aur și de Pasărea măiastră de Aur” (p. 102); arborele „Este de aur pentru că se reactualizează în toată plenitudinea, din vârsta de aur” (p. 97), iar întreaga povestire „se identifică în fapt cu marea Tradiție Primordială a actualei noastre umanități”, de unde concluzia că „ambianța românească precreștină era de natură Primordială” (p. 105). Autorul dă apoi, după Guénon, schema istoriei sacre: „Tradiția Primordială a fost nordică, la origine cel puțin, manifestându-se deci de-a lungul axului Nord—Sud”, până ce a întâlnit curentul venit din Apus, din Atlantida, iar „Catastrofa civilizației atlante ilustrează faptul că toate tradițiile secundare au un ciclu limitat; singură tradiția primă precede, străbate ciclul mare și-i poate supraviețui” (p. 108). Zborul păsării măiestre la cer, unde devine constelația Găinușii, a Pleiadelor, marchează tocmai trecerea de la epoca polară la cea atlantă, iar mărul care înlocuiește arborele de aur e „un arbore și un fruct prin excelență atlant” (p. 110–111); problema „substituirilor” e una din cheile doctrinei ciclice (p. 103).

Aceeași grilă servește celorlalte eseuri. În «Povestea viei», pelerinajul eroului spre Mânăstirea Albă e „un pelerinaj hyperborean, spre țara de sus”, iar autorul amintește că a vorbit „atât de des despre natura Polar-hyperboreană a tradițiilor românești, încât nu mai e nevoie să insistăm” (p. 117). Poama albă e culoarea Polului, „deci hyperboreană” (p. 131); prefacerea ei în poamă roșie arată „adaptarea tradiției nordice în tradiție atlantă” (p. 135), iar refuzul căpcăunului de la Miază Noapte de către Iana Sânziana „pare o negație a Tradiției Primordiale”, dar e doar adaptarea cerută de vremuri (p. 133–134). Alăptarea Pruncului de către Iana, „paredru al hyperboreanului Ianus”, e un semn mai stringent al dependenței noii tradiții de Marea Tradiție Primordială decât omagiul Magilor, pentru că aici Sfânta Familie trece Dunărea spre nord (p. 137); o notă a ediției din 1993 trage concluzia că „religia creștină are de fapt la bază tot Tradiția Primordială Polară” (p. 136). În «Mistricean», cuvântul „străbun”, riguros aplicat, „desemnează Tradiția Primă, din care toate celelalte au derivat”, iar eroul baladei e Mistrețul, Śveta Varāha, „simbol prin excelență a Tradiției Primordiale” (p. 147); chiar Ianus „derivă și el din Tradiția Primordială” (p. 148). Pentru Lovinescu, în sfârșit, o tradiție secundară se recunoaște după faptul că are „propriile ei puncte cardinale, zenitul și nadirul ei; altfel nu s-ar deosebi de Tradiția Primordială” (p. 134).

→ glosar: Tradiția Primordială

glosar Graal — Cupa Cinei celei de Taină, în care Iosif din Arimateea ar fi adunat sângele Mântuitorului; în romanele medievale, obiectul căutării cavalerești (la queste) și semnul unei regalități sacre, păstrată de o familie și de o „cavalerie spirituală”.

Regele Graalului e totdeauna un rege rănit — Amfortas, Mordrain-Evalac, le roi méhaigné — a cărui rană ține țara în pustiire până la venirea celui curat. De aceea mitul Graalului și mitul monarhului ascuns sunt, pentru Lovinescu, unul și același, privit din două părți.

Legătura cu volumul de față trece prin „conținător”: ciubărul, ca și cupa, ține o băutură care e deopotrivă licoare de nemurire și otravă — cele două însușiri pe care tradiția le dă băuturii din cupa Graalului. Iar cei 49 de inițiați din jurul lui Ciubăr Vodă, cu el cincizeci, sunt numărul cavalerilor Mesei Rotunde dintr-o seamă de versiuni.

→ glosar: Graal

glosar Ler — Cuvântul din refrenul colindelor — Ler, Doamne, Ler; Leroi, Leronda, Voleranda (p. 26—28, 39) —, pe care filologii l-au derivat din Alleluia, din numele împăratului Aurelian sau l-au socotit numele unei divinități străvechi. Lovinescu îl ia drept nume: Ler-Împărat, „cel mai mare Împărat al Lumii”, peste care numai Dumnezeu e mai mare, care locuiește într-un palat dintr-o peșteră, pe un munte pe care nu-l găsește decât cel chemat, și ai cărui curteni sunt călugări (p. 40). „Ler, Aleroi, Leru, Leor este Numele, Mantram-ul Regelui Lumii”, pe care îl invocă copiii când merg cu colindele (p. 41); el e al optulea din cele zece nume ale Regelui Lumii în tradiția getoromână (p. 41).

Legenda spune că „brazda a fost trasă de Ler-Împărat, înainte de a pleca în Orient”, ceea ce dă, în chip de poveste, chiar itinerarul mutării Centrului suprem (p. 43); iar „Șeful Rohmanilor e Ler-Împărat” (p. 41). Când s-au întemeiat principatele, Dacia era încă „în aceeași stare ca pe timpul în care domnea peste ea Ler-Împărat” (p. 52). Autorul propune că Ler ar putea fi o contracție din Liber, nu de origine latină, ci purcezând amândouă din izvorul proto-pelasgic (p. 42; nota 2013), iar Ielele sunt fetele lui (nota 6006).

→ glosar: Ler

glosar Negru-Vodă — Negru-Vodă (Radu Negru) e întemeietorul legendar al Țării Românești: după cronicile muntene, a „descălecat” din țara Făgărașului prin „cheile” Carpaților, și-a pus scaunul pe Argeș și a ridicat mânăstirea de la Curtea de Argeș, de care se leagă legenda Meșterului Manole (p. 53—54). Istoricii au renunțat să vadă în el un personaj real: tradiția i-a atribuit „toate faptele și chiar monumentele”, iar numele apare în epoci foarte diferite — 1128, 1260, 1350; e „personificarea poetică a originilor”, „un nume mistic” (D. Onciul, citat la p. 60). De fapt, biserica episcopală de la Curtea de Argeș e ctitoria lui Neagoe Basarab (1512—1517).

Pentru autor, „Negru-Vodă” e un nume colectiv, o funcțiune inițiatică, sacerdotal-regală (p. 60). Negrul e culoarea lui Saturn și semnul hiperborean al Daciei: Pelasgos s-a născut din „Pământul Negru”, marea dacică e „Neagră”, vecinii au numit Valahia „Kara-Iflak”, Valahia Neagră (p. 60), iar stemele principatelor poartă capete de negri (p. 61). Funcțiunea Negru-Vodă reprezenta Polul, Șeful suprem al Centrului spiritual dacic (Căliman, Rege al Cerului), „aceea a unui Preot Ioan, cum o arată și silaba IO de investitură” (p. 62, 73—74).

Ca dovezi, autorul invocă dala funerară a unui Radu Negru de la Curtea de Argeș, cu o coloană, un heptagon și o stea cu douăsprezece colțuri, „pantaclu” al unui Centru spiritual (p. 61—62, fig. 7); închizătoarea de aur a centurii, cu un castel și o lebădă cu cap de femeie (p. 62); și un sigiliu cu inscripția „Io Radu Negru, 1128” și un androgin gol pe tron, „Omul primordial… pe Tronul Regelui Lumii” (p. 64). Paftaua de pe coperta cărții e tot a „lui Negru-Vodă” (p. 11, 103—104). Legenda Meșterului Manole arată în el un inițiat superior, care a realizat la Argeș un suport spiritual, „o readaptare a tradiției dacice” (p. 55).

→ glosar: Negru-Vodă