Glosar de termeni

Glosar unificat pentru «O istorie mitică a României»: termenii tradiționali, străini, mitologici, heraldici și regionali din cele patru părți ale culegerii — «Dacia hiperboreană», «O icoană creștină pe Columna Traiană», «Ciubăr Vodă» și «Interpretarea ezoterică a unor basme și balade populare românești» —, contopiți din glosarele volumelor ediției, cu articole dezvoltate pentru noțiunile pe care se sprijină istoria mitică a țării.

Autori și izvoare de referință: René Guénon · Ion Creangă · Mihai Eminescu · Petre Ispirescu · Vasile Alecsandri · Dante Alighieri · Vergiliu · Biblia sinodală · Ananda K. Coomaraswamy · Études Traditionnelles · Mircea Eliade · Julius Evola · Frithjof Schuon · Henry Corbin · Biblia sinodală (bibliaortodoxa.ro) · Platon.

Abaris — Abaris (gr. Ἄβαρις) — preotul hiperborean al lui Apollo care, după Herodot (IV, 36), a străbătut pământul purtând săgeata zeului fără să mănânce; mai târziu, legenda îl face să zboare pe ea și să-l cunoască pe Pitagora. Autorul îl numește „și un Mistreț”, după rădăcina bar/var, și îi leagă numele de avari (p. 75).

acoperirii exterioare — „Acoperirea exterioară” — termen guénonian (fr. couverture extérieure; Guénon, Aperçus sur l’initiation, cap. XII, și Le Roi du Monde): zonele, instituțiile și popoarele care înconjoară un centru spiritual și prin care trec în mod necesar căile de acces la el. Spre deosebire de Centru, inviolabil, acoperirea e „eminamente vulnerabilă din cauza funcției sale de intermediară”: „Nimeni nu poate stinge soarele de pe cer, dar primul Caliban venit poate vopsi în negru ferestrele casei” (p. 16). Ivan e tipul uman care alcătuiește „o bună parte a «acoperirii exterioare» a Centrului Suprem numit Rai în basm” și care blochează căile de acces (p. 16).

Adam Kadmon — Ādām Qadmōn (ebr., „Omul primordial”) — în Cabală, mai ales lurianică, prima emanație a Infinitului (Ēn Sōf), prototipul cosmic și androgin al omului, în care sunt cuprinse toate Sefirot; echivalentul Omului Universal. „la sfârșitul unui ciclu pământesc Masca lui Dumnezeu este Adam Kadmon, Adam Androgin” (p. 76); arterele „Adamului Cosmic” sunt gâtuite de păzitorii mincinoși de la sfârșitul ciclului (p. 15). V. Omului Universal.

Adambabadam — „Adam-Babadam” — în descântece, colinde și legende românești, numele strămoșului primordial al neamului omenesc, „moșul moșilor”; dublarea în rimă e procedeul formulelor magice. Moașa e „aspectul feminin al acelui Adambabadam, care supraveghează și traduce în fapt [...] întreaga descendență, până la epuizarea timpurilor” (p. 79).

advaita — „Fără doime” (sanscr.) — nondualitatea: Principiul nu e numai unul, ci dincolo de unime și de doime deopotrivă.

advaitian — vezi advaita.

advaitic — vezi advaita.

Agartha — vezi Agarttha.

Agathyrși — Agatirșii (gr. Ἀγάθυρσοι) — neam pomenit de Herodot (Istorii IV, 49, 100, 104) în ținutul prin care curge Maris (Mureșul), deci în Transilvania; bogați în aur, cu obiceiuri apropiate de ale tracilor. Autorul îi înșiră între popoarele „marii rase geto-trace” (p. 17).

Agni — Agni (sanscr., „foc”, înrudit cu lat. ignis) — zeul focului din Vede, focul sacrificial care duce ofrandele la zei, mijlocitor între oameni și cer. În India, „focul sacru al lui Agni este aprins numai prin pronunțarea Mantrei «Ram»”, silaba-sămânță (bīja) a focului în tantrism (p. 128).

Aion — Aiṓn (gr. αἰών, „veac, vârstă, eternitate”) — timpul nemărginit personificat; în mitraism, zeul cu cap de leu înfășurat de un șarpe (identificat de Franz Cumont cu Zurvan iranian); la gnostici, eonii sunt emanațiile Pleromului. „Mithra este numit și Aion, Eonul, zeul Veșniciei” (p. 146); în colindă, cerbul simbolizează „Eonul, Ciclul” (p. 182); „Vechiul timpului” e „părintele Eonilor” (p. 120).

ajna-ciakra — Ājñā-cakra (sanscr., „roata comenzii”) — centrul subtil dintre sprâncene, al șaselea din cele șapte, sub sahasrāra; „ochiul frontal” al lui Guénon. Kuṇḍalinī deșteptată, străbătând centrele secundare, „ajunge la centrul frontal (ajna-ciakra) sau chiar la Sahasrara” (p. 158).

Albido — Albedo (lat. alchimică, „albire”; tiparul dă „Albido”) — faza lunară a Marii Opere, purificarea, după nigredo și înainte de rubedo; în franceză l’oeuvre au blanc. Ruja roșie din cosița Ianei Sânziana și floarea albă sunt o referință alchimică la cele două opere, „l'oeuvre au blanc și l'oeuvre au rouge, Albido și Rubedo” (p. 132). V. Magnum Opus.

amrita — Amṛta (sanscr., „ne-moarte”) — licoarea nemuririi, scoasă de zei și de asura la baterea Oceanului de Lapte, ambrozia hindușilor, înrudită ca nume cu gr. ἀμβροσία; în Vede, una cu soma. În scrisoarea din postfață, autorul scrie că „orice cupă, chiar când nu are nimic în ea de ordin sensibil, conține licoarea de imortalitate: amrita”, care în vasul Odiseei e Penelopa (p. 103).

Anabaza — Anabaza (gr. ἀνάβασις, „urcare”) — întoarcerea din Infern, învierea și înălțarea zeului spre Cer, „exaltarea în Ether” (p. 9); a doua fază a dramei sacre, complementara katabazei. Ion Adusu, adus pe apă la vale, trebuie să urce râul „tot în sus” ca să-și afle părinții: „Catabaza [...] era urmată în mod necesar de Anabază, de urcarea din nou în patria cerească” (p. 75). V. Katabaza.

anamnesis — „Re-amintirea” platoniciană: cunoașterea nu se dobândește, ci se redeșteaptă.

Anamnesis — „Reamintirea” (gr. ἀνάμνησις) — la Platon (Menon 81c–86b; Phaidon 72e–77a), cunoașterea ca rememorare a Ideilor contemplate de suflet înainte de naștere, opusă uitării (gr. ἀμνησία; fântâna Memoriei și fântâna Uitării, Lethe, din lamelele orfice). Macul și apa râului îi aduc femeii uitarea: „Nu avem decât o alternativă: Amnesis (Uitarea) și Anamnesis (Amintirea). Amintirea obârșiei noastre transcendente” (p. 56).

Ananke — Anánkē (gr. Ἀνάγκη, „Necesitatea”) — Destinul personificat; la Platon, în mitul lui Er (Republica X, 616c–617d), fusul lumii se învârte pe genunchii ei, iar fiicele ei, Moirele, torc sorțile; „nici zeii nu se luptă cu Necesitatea” (Simonide, citat în Protagoras 345d). În «Lostrița», vârtejul se va ridica la suprafață „când ora hotărâtă de Ananke va sosi” (p. 51); dialogul dintre Dumnezeu și Sf. Petru arată că „deasupra lui Dumnezeu însuși este Ananke, Destinul pe care nici Dumnezeu nu-l poate mlădia”, semn al originii necreștine a mitului (p. 52); despre ursitoare: „Sunt trimise de Ananke, de Fatum” (p. 53).

Androgin — Androginul (gr. ἀνδρόγυνος, „bărbat-femeie”) — ființa primordială dinaintea despărțirii sexelor, înfățișată de Aristofan în Banchetul lui Platon (189d–193d) ca sferică și despicată apoi în două; tradițiile o regăsesc în Adam dinaintea Evei, iar hermetismul în Rebis, finalitatea Operei. Harap-Alb primește în fântână „un nume inițiatic, pe acel al Androginului” (p. 68); incestul ascendent arde elementul proliferator, „reintegrându-se în prototip, în Androginul Primordial” (p. 76); „la sfârșitul unui ciclu pământesc Masca lui Dumnezeu este [...] Adam Androgin” (p. 76), iar Magnum Opus e „Perfecțiunea androginică” (p. 177).

Anima Mundi — „Sufletul Lumii” (lat.) — principiul vital care însuflețește și ordonează cosmosul: la Platon (Timaios 34b–36d), sufletul pe care Demiurgul îl așază în mijlocul lumii și îl întinde până la marginile ei; preluat de stoici, de Plotin și de hermetiști. Guénon îl pune în corespondență cu Hiraṇyagarbha, „germenele de aur”. În basmul românesc, Iana Sânziana e Anima Mundi, „răpită de Titani, recuperată și readusă la lumină de un erou solar” (p. 9).

Apa Sâmbetei — Apa Sâmbetei — în cosmologia populară, apa care înconjură pământul, „matca tuturor apelor”, la capătul căreia trăiesc Rohmanii (p. 40, 50); autorul o numește „Okeanos-ul român: încă o denumire saturniană” (nota 2010), Sâmbăta fiind ziua lui Saturn. Cartea scrie și Apa Sâmbetii.

apa Sâmbetei — Râul mitic al folclorului românesc care înconjoară lumea și desparte lumea celor vii de cea a morților; izvorăște din Iad sau de la capătul lumii, și în el se aruncă ce trebuie scos din lume. Ivan aruncă sicriul cu Moartea „în apa Sâmbetei, care este Apa lui Saturn, înconjurând cel mai depărtat cer planetar” (Sâmbăta e ziua lui Saturn): a exila moartea acolo înseamnă a o exila din lumea noastră, care nu trăiește decât prin alternanța de viu și mort (p. 43).

apaurușeia — Apauruṣeya (sanscr., „neomenesc”, „fără autor omenesc”, din a- și pauruṣeya, „omenesc”) — calitatea Vedelor, socotite revelate, „auzite” (śruti), nu compuse. Pitṛ sunt considerați „depozitarii unei înțelepciuni non-umane, «apaurușeia»” (p. 195).

Apele Superioare — Apele de deasupra tăriei și cele de dedesubt, despărțite în ziua a doua a Facerii (Facerea 1, 6–7); simbolic, posibilitățile informale, cerești, și cele formale, ale lumii manifestate, „curentul formelor” (Guénon). Apele Superioare și Inferioare „sunt de obicei schematizate în două semicercuri formând un cerc”, iar peștele urcă și coboară între ele (p. 70); Ion Adusu „prinde peștele în Apele Inferioare și-l aruncă în Apele Superioare” (p. 74); lostrița de argint și de aur „înoată în Apele Superioare” (p. 82); pasiunile țin de „domeniul «Apelor Inferioare»” (p. 112).

Apollo — Apollo (gr. Ἀπόλλων) — zeul luminii și al profeției, socotit de greci venit de la hiperboreeni, unde se retrăgea iarna; lebăda îi e pasăre sfântă. Autorul îl recunoaște în Bunul Dumnezeu din colinde (Ilion, Alion), în Bonus Deus Puer din inscripțiile de la Apulum, în Sfânta Duminică și în Apollo „Leukos” al Insulei Albe (p. 18, 22—28, 61, 79).

apurva — Apūrva (sanscr., „ceea ce n-a mai fost”) — în Pūrva-Mīmāṃsā, puterea nevăzută lăsată de faptul ritual, care leagă acțiunea de rodul ei viitor; Guénon o descrie ca legea „acțiunilor și reacțiunilor concordante”. Prefața o pune alături de formula extrem-orientală a „acțiunii și reacțiunii concordante”: Providența răspunde totdeauna unui gest al omului (p. 7).

Apurva — Apūrva (sanscr., „ceea ce n-a mai fost, nemaiîntâlnit”) — în Pūrva-Mīmāṃsā (Jaimini, Śabara), puterea nevăzută lăsată de faptul ritual, care leagă acțiunea de rodul ei viitor; Guénon o descrie ca potențialitate subtilă între acțiune și reacțiune, legea „acțiunilor și reacțiunilor concordante”. Bătrânul scos din mlaștină trebuie să-l răsplătească pe Gheorghe: „Altfel nu se poate” e „o ilustrare a Apurvei” (p. 92, 96).

Arborele Vieții — vezi Arborele Lumii.

Arimoi — Arimoi (gr. εἰν Ἀρίμοις, „la Arimi”) — ținutul unde Homer (Iliada II, 783) așază culcușul lui Typhon; Odiseea (IV, 84) pomenește și pe Erembi. Autorul socotește pe Arimi cel mai războinic neam pelasg de la nordul Dunării și leagă de ei numele de Român, Aromân și locurile în Ram- (p. 41—42).

Arminden — Arminden (și Armindeni) — numele popular al zilei de 1 mai și sărbătoarea de început al verii, când se pune la poartă o ramură verde sau un copac (armindenul). Etimologic vine din sl. Ieremiinŭ dĭnĭ, „ziua (prorocului) Ieremia”, sărbătorit la 1 mai (DEX, DER). Autorul îl citește, simbolic, ca „Sărbătoarea lui Hermes”, în luna zeiței Maia (p. 46, 65).

Asura — Puterile de jos, titanice, ale manifestării, în luptă și în complementaritate cu Deva.

Atlantida — Insula scufundată în Oceanul Occidental, după Platon (Timaios 24e–25d; Critias); la Guénon (Le Roi du Monde, cap. X; Formes traditionnelles et cycles cosmiques), sediul tradiției ciclului secundar atlant, derivată din cea hiperboreeană și orientată pe axa Vest–Est, cu simbolismul ei solar și echinocțial și cu roșul drept culoare. Curentul orizontal care face cruce cu cel nordic „provine din insula pierdută din Occident, Atlantida” (p. 108); Pleiadele, mărul Hesperidelor, vița și poama roșie sunt pentru autor simboluri „atlante” (p. 110–111, 135); centrele revoltate contra Centrului Suprem, cum a fost cazul „Tradiției atlante”, au continuat să-și spună Buricul Pământului (p. 152).

Atma — Ātmā (sanscr., „Sinele”) — principiul nepieritor și transcendent al ființei, identic în esență cu Brahman (Guénon, L’Homme et son devenir selon le Vêdânta, 1925); nu sufletul individual, ci Sinele dincolo de orice înveliș. Copilul divin înfășat în „pocroave” amintește de „Atma, din tradiția hindusă, înfășurat în «cojile» (koșa) manifestării” (p. 148).

Atma-Bodha — Ātma-bodha (sanscr., „Trezirea la Sine”, „Cunoașterea Sinelui”) — scurt tratat vedantin în 68 de strofe, atribuit lui Śaṅkarācārya. În nota lui Guénon citată de autor: „Yogi-ul după ce a traversat marea pasiunilor se unește cu Liniștea și posedă «Sinea» în plenitudinea sa, spune Shankâracharya (Atma-Bodha)” (p. 112).

Avatarâ — Avatāra (sanscr., „coborâre”) — întruparea sau manifestarea Principiului într-o lume, la nevoile unui ciclu; cei zece avatāra ai lui Vishnu sunt cei mai cunoscuți. Forma tipărită Avatarâ (p. 42) e o greșeală de accent a ediției; în rest cartea scrie Avatâra, avatâra (p. 84, 85, 99). Autorul leagă de „al șaselea Avatarâ”, Parashu-Râma, numele de locuri românești în Ram- (p. 42) și vede în Harap-Alb mitul lui (p. 85); gestul de „răscumpărare” al eroului e „eminamente «avataric»” (p. 97).

Avatara — „Coborâre” (sanscr. avatāra, de la ava-tṛ, „a trece în jos”) — manifestarea directă a Principiului divin într-o lume, sub chip de om sau de animal, ca să restabilească Legea la un punct critic al ciclului (Bhagavad-Gītā IV, 7–8); nu reîncarnare, ci descindere cu misiune. Viṣṇu are zece avatare, de la Pește (Matsya) și Mistreț (Varāha) la Kalki. Pruncul din «Lostrița» se naște la miezul nopții, ca toate „Avatarele” Principiului (p. 51); bătrânul din mlaștină e „misionat”, „Avatara” (p. 91); via coboară în Țara Românească „ca un Avatara” (p. 116); Hristos e „al nouălea Avatara” (p. 135), iar Mistricean, Mistrețul, e „al treilea Avatara al lui Vișnu” (p. 147–148).

Avidya — Avidyā (sanscr., „ne-cunoaștere”, din a- privativ și vidyā, „cunoaștere”) — ignoranța metafizică, nu lipsa de informație, ci necunoașterea Sinelui, care suprapune lumea multiplă peste Brahman și leagă ființa de ciclul nașterilor; Śaṅkara o pune la rădăcina oricărei condiționări. Ca întunericul, nu are realitate pozitivă: cunoașterea n-o combate, ci o desființează. Autorul: „la rădăcina Creațiunii stă Avidya, Ignoranța” (p. 48); „după hinduși exact rădăcina tuturor păcatelor este Avidya, Ne-Cunoașterea” — stupiditatea părinților lui Oedip e providențială (p. 54).

Axis Mundi, — vezi Axis Mundi.

Babele — Babele — grupul de stânci de pe platoul Bucegilor, lângă Caraiman, pe care legenda le socotește pe Baba Dochia și oile ei împietrite; autorul vede în ele altare ale unui imens templu stelar, ca zodiacul de la Glastonbury (p. 34—35). Cartea le dă 2145 m; altitudinea obișnuit dată e de circa 2200 m.

Balaurul — Șarpele-dragon al basmelor, păzitor al apelor și al comorilor; pentru Coomaraswamy (Hindouisme et bouddhisme, cap. «Le mythe», citat la p. 160–161), Principiul închis în sine (Vṛtra), din care Omorâtorul de Balaur eliberează posibilitățile lumii: „Omorâtorul și Balaurul, Sacrificatorul și Victima sunt Unul în spirit în spatele scenei”, iar „Balaurul trebuie pacificat și făcut prietenul nostru”. La autor: balaurul rece cu solzi de argint care țâșnește din fântâna lui Ion Adusu (p. 66); Sfântul Gheorghe și Balaurul, „complementari pe verticală” (p. 87); Balaurul Apocalipsei care urmărește Femeia (p. 139, 161, 168); în «Mistricean», competiția Eroului cu Balaurul „se reduce la Unitate” (p. 158–162).

baraqa — Binecuvântarea, influența spirituală care curge printr-o spiță, un loc sau un lucru sfințit (arabă).

baraqah — vezi baraqa.

barzakh — „Istmul” (arab.) — hotarul care desparte și unește două lumi sau două mări; locul trecerii.

Basaraba — Basarab (Basaraba) — numele dinastiei întemeietoare a Țării Românești (Basarab I, c. 1310—1352). Autorul, după Hașdeu, îl socotește numele unei caste, nu al unei familii, și îl desparte în Ban-Saraba: ban, cea mai înaltă dregătorie, și Saraba, supra-casta sacerdotal-regală a dacilor, a cărei tradiție s-ar fi ivit din nou la întemeierea principatelor (p. 59, 74, 75); un cronicar grec l-ar fi numit pe Vlad Țepeș „Vlad Saraba” (nota 4004). Istoricii socotesc numele mai degrabă de origine cumană.

Bătrânul Crăciun — Bătrânul Crăciun — personajul colindelor, care se scaldă cu Bunul Dumnezeu în râul de vin și șade în jețul de aur al Mânăstirii Albe; „regele Românilor”, „regele Păstorilor” care a domnit peste Uriași (p. 27, 28, 33, 38). Autorul îl identifică cu Saturnus Senex și, prin numele Crăciun pe care îl derivă din creatione (etimologie dată și de dicționare, alături de altele), cu Ciclul; e primul din cele zece nume ale Regelui Lumii (p. 41; nota 1015).

Bătrânul zilelor — „Cel vechi de zile” (aram. ʿAttîq yômîn, Daniel 7, 9), Dumnezeu în viziunea profetului, cu veșmântul alb ca zăpada și părul ca lâna curată; în Zohar, ʿAttîqā Qaddîšā, „Cel Vechi Sfânt”, fața supremă a Divinității. „Schimnicul cel vechi de zile” din basm e „identică aproape cu «Bătrânul zilelor» din Kabala iudaică, desemnând principiul ciclilor de existență” (p. 88–89); „Bătrânul Timpurilor”, la care Dumitru nu trebuia să ajungă (p. 124), „Vechiul timpului, părintele Eonilor” (p. 120).

betil — Betil (gr. βαίτυλος, din ebr. Bēt-ʾĒl, „casa lui Dumnezeu”) — piatră sacră, sălaș al prezenței divine: piatra pe care Iacob a pus-o căpătâi și a uns-o la Betel (Facerea 28, 18–19), Omfalosul de la Delfi (Guénon, Le Roi du Monde, cap. IX). „Tot un betil a consacrat Iacob [...] în locul unde a avut viziunea scării cerești”, iar „Tot betil este Omfalosul de la Delfi, ridicat de Apolon în locul unde omorâse pe șarpele Python” (p. 166–167).

Bezsonov — Piotr Alekseevici Bessonov (Bezsonov, 1828—1898) — filolog și folclorist rus, editor de cântece populare bulgare și sârbe; autorul îi atribuie observația că în poezia populară a vecinilor românii sunt numiți „Arabi”, iar țara lor „Țara Arabilor” (p. 61, 74).

Bhakti-yoga — Bhakti-yoga (sanscr., de la bhakti, „participare, iubire, devoțiune”) — calea unirii cu Divinul prin iubire și dăruire față de o formă a lui (Bhagavad-Gītā XII). Ivan are „reale calificări pentru yoga devoțională, chiar devoțiunea consecrațională (Bhakti-yoga)”, dar și aceasta e numai pregătitoare (p. 22).

bhûtas — Bhūta (sanscr., „ceea ce a devenit”) — cele cinci elemente corporale: eterul (ākāśa), aerul, focul, apa și pământul, purcese din cele cinci tanmātra. Autorul arată că însoțitorii lui Harap-Alb (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă și Ochilă, a cincea esență) desemnează elementele „prin calități”, deci sunt deodată bhûtas și tanmâtras, adică „toată starea umană și nu numai modalitatea corporală” (p. 92—93, 96).

bhûtas, — vezi bhûtas.

Binah — A treia sefirah a Arborelui cabalistic, „Înțelegerea”, capul coloanei din stânga, al Rigorii.

Blajinii — vezi Rohmanii.

blazon — Scutul cu însemnele unui neam, ale unui oraș sau ale unei funcții (fr. blason); pentru Lovinescu, o „ființă” geometrică și cromatică, nu o podoabă: smalturile, partițiile și mobilele lui se citesc ca o doctrină. „Blazonul era o reprezentare în simultaneitate a succesiunii temporale, reliefând simbolic potențialitățile-cheie ale unui ciclu” (p. 172); „Blazonul este o secțiune verticală a Athanorului”, sigiliul o secțiune orizontală, deci „blazonul și sigiliul sunt complementare” (p. 174); blazonul e „un pantacol, un «mic tot»”, cu cele trei regnuri (p. 176). V. Athanor.

Boanerges — Boanerges (aram., redat în greacă Βοανηργές) — „fiii tunetului”, numele dat de Hristos apostolilor Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu (Marcu 3, 17). „Numele Apostolului Ioan era Boanerges, «Fiul Tunetului»”; Ioan reprezintă doctrina ezoterică, de aceea autorul socotește vânătoarea lui Dragoș parte a „tezaurului de mituri ale bisericii iohanite” (p. 196).

borboros — Bórboros (gr. βόρβορος, „mâl, noroi, mlaștină”) — la Platon (Phaidon 69c) cel neinițiat „va zăcea în mocirlă” (ἐν βορβόρῳ κείσεται) în Hades, iar la Aristofan (Broaștele 145–146) nelegiuiții zac într-un mâl veșnic; noroiul Apelor inferioare, starea sufletului cufundat în materie și uitare. Lostrița din descântec e căzută „în «borboros», în mâlul morții și al uitării” (p. 79); moașa taie cordonul care-l mai ținea pe prunc legat de „borboros” (p. 83); mlaștina din care Gheorghe îl scoate pe Dumnezeu e „identică cu «borboros»-ul”, pe care inițiabilii trebuiau să-l străbată pe drumul spre Eleusis (p. 91).

Bourul — vezi Bour.

Bourul Alb — Bourul Alb — în legendele moldovenești, Tatăl și Strămoșul Moldovenilor, care rătăcește pe Ceahlău și se arată numai aleșilor; păzit pe Căliman de neamul Huțanilor. Autorul bănuiește că „în Moldova a existat o organizație inițiatică cu acest nume” și leagă bourul (urus, inversat suru) de Taurul primordial (p. 58; p. 76).

Brahma Nirguna — Brahma nirguṇa (sanscr., „Brahma fără calități”) — Absolutul dincolo de orice determinare, de care nu se poate spune nimic, față de Brahma saguṇa, Principiul „cu calități” (Īśvara), primul care se poate numi. Autorul îl recunoaște în zeul suprem al dacilor, „fără nume, fără calificare” (p. 35), căruia nu i se dă decât numele reprezentantului său, Zalmoxis (p. 36).

Brahmânda — Brahmāṇḍa (sanscr., „oul lui Brahmā”) — Oul lumii, macrocosmul, ale cărui două emisfere sunt cerul și pământul; corespondentul lui în microcosm e piṇḍa. Autorul spune că Harap-Alb și Spânul, perechea „negru—alb”, simbolizează „cele două emisfere ale lui Brahmânda, sau ale lui pinda” (p. 82).

Brahmarandra — „Crăpătura lui Brahma” — deschiderea din creștetul capului pe unde suflul subtil iese spre lumile de sus.

Brocelianda — Brocéliande — pădurea fermecată a romanelor arturiene, în Bretania, unde trăiește Merlin; autorul o numește, ca și Sybaris, „Pădurea Mistrețului” (p. 75), interpretare simbolică.

Buraq — Animalul înaripat pe care Profetul a străbătut cerurile în noaptea călătoriei (arabă).

Burebista — Burebista (domnește c. 82—44 î.Hr.) — regele care a unificat triburile geto-dace, sfătuit de marele preot Deceneu. Cartea îl face „contemporan cu August” (p. 37); de fapt a fost contemporan cu Caesar, ucis ca și el în 44 î.Hr. Autorul îi apropie numele de rădăcina bar/var a Mistrețului (p. 75).

Buricul Pământului — „Buricul Pământului”, „Osia Lumii” — numele populare ale centrului lumii, pe care autorul le găsește date vârfului Omului (p. 21, 35) și, în legende și ghicitori, Mărului roșu și Muntelui Sfânt cu mânăstirea de maici; la întrebarea „Unde este Buricul Pământului?” ghicitoarea răspunde „În mine-însumi” (p. 50). Novac vrea „să tragă o brazdă peste Buricul Pământului” (p. 43). Echivalentul grecesc e omphalos.

Böhme — Jakob Böhme (1575—1624) — mistic și teosof german, cizmar din Görlitz, autorul Aurorei (1612) și al Mysterium Magnum; autorul îi atribuie expresia „Principiu de Sezisabilitate”, dublul aspect al Pietrei și al Sării (p. 81).

caduceului — Caduceul (lat. caduceus, gr. κηρύκειον) — toiagul lui Hermes, cu doi șerpi încolăciți în sens opus în jurul unei axe și cu două aripi; după mit, Hermes a despărțit cu nuiaua doi șerpi care se luptau, iar ei s-au înfășurat armonios pe ea. Imaginea celor două curente cosmice armonizate în jurul Axei: crucifixul dintre coarnele cerbului „este o variantă a caduceului lui Hermes, Ax Median în jurul căruia se încolăcesc simetric și complementar cele două mari curente subtile numite în Yoga Ida și Pingala în jurul lui Sușumna” (p. 179).

Călătorie sprâncenată — Urare populară de drum bun („călătorie cu sprâncene”, adică frumoasă, aleasă). La Creangă, boierul îl petrece pe Ivan cu „Călătorie sprâncenată [...] De rămâneai îmi erai ca un frate; iară de nu, îmi ești ca doi” (p. 27).

Căliman — Căliman (Munții Călimani, în Carpații Orientali) — pentru autor, munte sacru și totodată nume al unei Ființe: Căli-man ar fi latinul Caelus Manus, „Cerul Bun”, deci „Regele Cerului”, una din cele zece denumiri ale Regelui Lumii (p. 32—33, 41, 63, 74); acolo, în „Țara de dincolo de negură”, s-ar fi retras Huțanii cu Bourul Alb (p. 58). Etimologia e simbolică; cartea scrie și Cali-man, Caliman.

Calul năzdrăvan — Calul năzdrăvan — calul fermecat al basmelor, care vorbește, zboară și sfătuiește; are șase sau douăsprezece aripi și e, spune autorul, „adevăratul erou, cheia de boltă a poveștilor populare”, „forța vie a stăpânului său”, simbol solar și „avataric” (p. 67, 71). În citirea lui, e Shakti eroului: gloaba răpciugoasă care mănâncă jăratec e Puterea captivă într-o materie vulgară (p. 80); la Perseu îi corespunde Pegas (p. 86).

Calul Năzdrăvan — vezi Calul năzdrăvan.

Camille Jullian — Camille Jullian (1859—1933) — istoric francez, autorul Histoire de la Gaule (1908—1926); autorul îi atribuie ideea unui stat al viitorilor celți pe țărmul Balticii, pe verticala migrației hiperboreene (p. 16).

Caraiman — Caraiman (vârf al Bucegilor, 2384 m) — pentru autor, ca și Călimanul, munte sacru și nume divin: Carai-man, Cerus Manus, „Domnul tunetului și al fulgerului” (p. 32—33, 41); pe platoul lui stau altarele numite Babele (p. 34). Etimologia e simbolică.

carboave — Plural de la carboavă (din rus. карбованец, ucr. карбованець, „rublă de argint bătută”, de la карбовать, „a crestă, a bate monedă”), monedă rusească de argint care a circulat în Moldova în timpul ocupațiilor rusești. Ivan primește la liberare „două carboave de cheltuială” (p. 17) și le dă cerșetorilor de la cele două capete ale podului (p. 21–22). Pentru autor, carboavele sunt „Sol și Luna din Athanorul alchimic”, izvorul „dublei puteri de a lega și a dezlega” a turbincii (p. 23, 27).

Carul Mare — Ursa Mare, constelația celor șapte stele care se rotește în jurul Polului; în India sapta-ṛkṣa, locuința celor șapte ṛṣi; după o tradiție chineză citată de Guénon, la început „Balanța cerească”. Puii de aur, când sunt șapte, pot reprezenta „stelele Carului Mare” (p. 98); în tradiția atlantă, Ursa Mare e înlocuită de Pleiade (p. 110); Carul Mare și Carul Mic formau talgerele unei Balanțe al cărei ax era Dragonul (p. 111); cerbul din colindă îl trage pe Manu într-un car „ce nu poate fi decât Carul Mare, rotindu-se în jurul Polului” (p. 183).

Caucas — Caucazul — muntele pe care a fost înlănțuit Prometeu; autorul deosebește trei Caucazuri, polar, dacic și asiatic, și adună mărturii (Florus, Iulius Honorius, o inscripție de la Olt, cronica lui Nestor) despre un Caucaz în Tracia și în Dacia (p. 31—32, 43).

Causa Prima — „Cauza Primă” (lat.) — în scolastică (Toma de Aquino, Summa theologiae I, q. 2, a. 3, „a doua cale”), cauza necauzată de care atârnă tot lanțul cauzelor secunde. Mitul oedipian e „reflexul invers al creațiunii și consistă în suprimarea violentă a cauzelor secunde care stau între noi și Causa Prima” (p. 46).

ceacrele — Cakra (sanscr. cakra, „roată, cerc”; „ceacră” în transcrierea autorului) — centrele subtile așezate de-a lungul coloanei, de la mūlādhāra la sahasrāra, închipuite ca lotusuri cu un număr de petale; șase propriu-zise, plus al șaptelea, din creștet. Șarpele kundalini „Străbate centrele subtile (ceacrele) ce le întâlnește în cale, le deschide (activează)” (p. 189); „Șapte sunt centrele pe care le străbate Kundalini” (p. 159).

Centrul Suprem — La Guénon (Le Roi du Monde, 1927), reședința nevăzută a autorității spirituale supreme, care păstrează Tradiția Primordială și din care purced, prin filiație, centrele secundare ale tradițiilor particulare; numele lui succesive sunt Tula, Agarttha, Luz, Salem, Insula Albă. În basm e Raiul, iar Ivan Turbincă face parte din „acoperirea” lui exterioară (p. 16); „Dacă Centrul Suprem este inviolabil în el însuși, cum i-o arată calificativul lui sanscrit (Agarttha)”, acoperirile lui nu sunt (p. 16). Tula e numele Centrului Suprem care regentează ciclul (p. 109, 111); centrele secundare „roiesc din Centrul Suprem” sau se revoltă împotriva lui (p. 152). V. Agarttha.

Cerber — Câinele cu mai multe capete (trei, la autorii clasici; cincizeci, la Hesiod) care păzește intrarea Hadesului, primindu-i pe morți și neîngăduindu-le să iasă (Hesiod, Teogonia 310–312, 769–774). Darabana Talpei iadului e făcută dintr-o piele de câine: „Cum suntem în Infern, fiara nu poate fi decât cânele Abisului, Cerber”, iar bătăile darabanii „sunt același lucru cu lătrăturile lui Cerber”, care îl expulzează pe Ivan din Hades (p. 36).

Cervus fugitivus — „Cerbul fugar” (lat.) — nume al Mercurului alchimic, prin jocul de cuvinte cu Servus fugitivus, „robul fugar”, Mercurul volatil și ubicuu care trebuie „fixat”. Din cauza „tendinței lui de fugă și evadare, cerbul este unul din simbolurile cele mai obișnuite ale mercurului filosofal în alchimie. De unde, jocul de cuvinte clasic Cervus fugitivus, Servus fugitivus” (p. 179). V. Cerbul.

Cetatea Soarelui — „Civitas Solis” — cetatea ideală a lui Campanella, apropiată de autor de „citadela solară” a rosacrucienilor.

Chakravarti — „Cel care învârte roata” (sanscr.) — Monarhul universal, nemișcat în centrul roții lumii.

chelfăneală — Chelfăneală (fam.) — bătaie zdravănă, scărmăneală; derivat de la a chelfăni, „a bate”. Sf. Petru se teme de Ivan, căci „am mai mâncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală” (p. 21); a doua zi, Ivan le trage dracilor, în fața curții, „o chelfăneală” de se jură că nu mai vin (p. 27).

chrisma — Monograma lui Hristos, din literele grecești X și P suprapuse; semnul de pe Labarum-ul lui Constantin.

Chrismul — vezi chrisma.

Ciakravarti, — vezi Ciakravarti.

Ciang — Transcrierea franceză veche (Chang) a numelui dinastiei Shang (c. 1600–1046 î.Hr.), prima dinastie chineză atestată arheologic, vestită pentru vasele rituale de bronz. Masca t’ao-t’ie „este foarte veche în China, deoarece se găsește în bronzurile dinastiei Ciang” (p. 30).

Cimerieni — Popor nomad din stepele nord-pontice, pomenit de Homer, care îi așază la marginea lumii, în ceață și noapte (Odiseea XI, 14–19), și de Herodot (IV, 11–12), alungat de sciți spre Asia Mică în sec. VIII–VII î.Hr. Autorul atrage atenția „asupra asonanței lui Sumedru cu Sumerieni, mai ales cu Cimerieni, care au populat locurile acestea în adânca preistorie” (p. 129).

Claudio Mutti — Claudio Mutti (n. 1946) — orientalist și editor italian, care a descoperit, tradus și prefațat studiul lui Geticus în Dacia iperborea (Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 1984) (p. 7; nota 702).

Clavelle — Marcel Clavelle (1905—1988) — colaborator apropiat al lui Guénon, care a semnat în «Le Voile d'Isis» și «Études Traditionnelles» cu pseudonimul Jean Reyor și a condus multă vreme revista; Guénon scrie că și „M. Clavelle” găsește lucrarea lui Lovinescu „foarte interesantă” (p. 8). Articolele lui Jean Reyor sunt citate în notele 2002 și 6007.

Cloșca cu pui — Numele popular românesc al Pleiadelor, roiul de stele din constelația Taurului, închipuite ca o cloșcă de aur cu puii ei; în «Povestea găinușii de aur», pasărea de aur din vârful pomului cu puii ei, probabil șase, „reprezintă constelația zodiacală Cloșca cu pui (Pleiadele 1+6)” (p. 98), iar Dumnezeu i-o arată lui Gheorghe pe cer (p. 103, 106). V. Pleiadele.

coagula — Închegarea, strângerea la un loc; împreună cu solve, cele două lucrări care fac și desfac lumile.

coagula, — vezi coagula.

coagula-solve — „Coagulează — dizolvă” (lat.) — deviza alchimică (de obicei în ordinea solve et coagula) a celor două operații complementare ale Operei: „fixarea volatilului” și „volatilizarea fixului”; pe plan cosmic, expansiunea și contracția, viața și moartea, sistola și diastola. Dualitatea Devenirii, „acest Coagula și Solve”, pornește din Paradisul pământesc, la intersecția Axei cu planul nostru (p. 38); centrul spiritual extrage chintesența circumferinței și o redă lumii „printr-o dublă mișcare complementară, coagula-solve” (p. 58); fixarea Cerbului și înecarea Bourului sunt „cele două faze ale lui coagula-solve” (p. 179).

Colinde — Colindele — cântecele rituale cântate de copii și flăcăi din casă în casă la Crăciun, Anul Nou și Sfântul Ion; numele vine, prin sl. koleda, din lat. calendae (p. 25). Autorul le socotește „tot ce e mai misterios în poezia populară română”, de origine „proto-pelasgică”, și le citește personajele ca zei: Apollo, Saturn, Latona, Gaia, Diana, Ianus (p. 25—29, 38—41).

collegia fabrorum — Collegia fabrorum (lat., „colegiile meșterilor”) — breslele constructorilor din Roma antică, puse, după Guénon, sub patronajul lui Ianus și socotite înaintașe ale masoneriei operative. Autorul le invocă pentru a arăta că simbolismul „masonic” al legendei Meșterului Manole nu trebuie pus pe seama unei influențe apusene (p. 55).

Collegia Fabrorum — Colegiile meșterilor din Roma, bresle cu caracter inițiatic, prin care au trecut în creștinism simboluri mai vechi.

Comosicus — Comosicus — urmașul lui Deceneu, care a fost deodată rege și mare preot al geților, după Iordanes (Getica XI, 73); cartea îl pune pe seama lui Dion Chrysostomul, a cărui Getica pierdută l-a folosit pe Iordanes. Pentru autor, dovadă că sarabii cumulau funcțiunea sacerdotală și pe cea regală (p. 37).

Conjunctio — „Unirea” (lat.) — nunta alchimică a Sulfului și a Mercurului, a Soarelui și a Lunii, a Regelui și a Reginei, după despărțirea și purificarea lor (Separatio); în Rosarium philosophorum (1550), cuplul regal în baie. După despărțirea veninului în șarpe, „Urmează apoi Conjunctio, reunificarea părților purificate în prealabil”, operație „yoghină și strâns legată de tehnicile deșteptării lui Kundalini” (p. 151).

crancalâcuri — Crancalâcuri (reg., pl.; termen al lui Creangă, de origine turcească, nesigură) — umblete fără rost, pozne, chefuri. Sf. Petru îl întreabă pe Ivan: „Ei, Ivane, doar te-i sătura acum de umblat prin lume, după crancalâcuri?” (p. 37).

cvadratura cercului — Problema construirii, cu rigla și compasul, a unui pătrat de arie egală cu a unui cerc (imposibilă, cum a arătat Lindemann în 1882); în hermetism, figura trecerii de la Cer (cercul, mișcarea, timpul) la Pământ (pătratul, stabilitatea, spațiul), deci a „spațializării” Timpului. Autorul deschide cartea cu ea: finalitatea unei inițieri cavalerești e „suprimarea condiției temporale prin spațializarea ei, tehnic vorbind prin cvadratura cercului” (p. 7); inelele șarpelui pot deveni, printr-un „procedeu de cvadratură”, o grilă și apoi Materia discontinuă (p. 164).

Cybela — Cybela (gr. Κυβέλη, lat. Cybele) — Marea Mamă frigiană, „Mama zeilor” (Magna Mater), zeița pământului și a munților, cu cultul ei de la Pessinus adus la Roma în 204 î.Hr. Dragoș se „însoară” cu țara întemeiată „printr-o hierogamie ce-l unește cu glia-mumă, Cybela” (p. 57); Kybele, Mama Zeilor, „era înconjurată de roiuri de albine”, deci „era o regină a albinelor” (p. 71).

Dacia felix — Dacia felix (lat., „Dacia fericită”) — epitetul provinciei romane pe monede și inscripții. Autorul vorbește de o „divinitate colectivă dacică” cu acest nume, asimilată cu Gaia și numită în legende Dochia, Deciana, Baba Gaia (p. 34).

darabană — Darabană (din tc.) — tobă. La Creangă, Talpa iadului o face dintr-o putină, o piele de câine și două bețe și o bate „ca de război” (p. 34). Autorul o apropie de toba Rheei la peștera Nopții (p. 35), iar bătăile ei „sunt același lucru cu lătrăturile lui Cerber” (p. 36).

Dea Syra — Dea Syria (lat., „Zeița siriană”), Atargatis — zeița din Hierapolis, venerată și în Imperiul roman. Autorul o pune între numele Sfintei Duminici, „Zeița Solară” (p. 79), și numește Ostrovul Verde „«Siria», Locuința Zeului Solar” (p. 84), după articolul lui Guénon «La Terre du Soleil» (nota 2005), unde Syria e „Țara Soarelui”.

Deceneus — Deceneu (gr. Δεκαίνεος) — marele preot al geților în vremea lui Burebista, care, după Strabon (VII, 3, 11), i-a convins pe daci să-și taie viile; Iordanes (Getica XI) îl face învățătorul lor în filozofie și astronomie. Autorul vede în interdicția viei apărarea doctrinei „uranice și apolinice” de influențele dionisiace (p. 37).

demischie — Demischie (pop.) — damaschină, de Damasc: despre sabia din oțel damaschinat, cu desene în valuri, foarte prețuită în Orient. În balada «Mistricean», voinicul din Ceobâlcie vine „Cu sabia demischie, / Pistoale de Veneție” (p. 163); mai departe, „Săbioara și-o scotea, / La mischie o dregea” (p. 167).

Demiurg — „Meșterul lumii” (gr. δημιουργός, literal „lucrător pentru popor”) — la Platon (Timaios 28a–30c), artizanul divin care plăsmuiește cosmosul privind spre modelele veșnice; la gnostici, un creator inferior. Constelația Vărsătorului e privitoare „la Dumnezeu ca Demiurg care varsă Apele Superioare, cerești, în cele Inferioare, pământești” (p. 70).

Densușianu — Nicolae Densușianu (1846—1911) — istoric, autorul Daciei preistorice (postumă, 1913), care susține vechimea și centralitatea civilizației pelasgo-dace; din ea e luată „o mare parte a materialului brut” al studiului, cum spune nota editorilor (p. 9—10; nota 1021).

deritmia — Neologism al autorului (din gr. de- privativ, după fr. arythmie, și ῥυθμός): ruperea ritmului, ieșirea din ritmul cosmic. Printre cauzele destituirii lui Ivan din funcția de „vătaf al lumii”: „nemăsura (hybris), deritmia, incapacitatea de a prinde natura exactă a lumii între cei doi poli ai ei” (p. 41).

Deus patibilis — „Dumnezeul pătimitor” (lat.; forma obișnuită: passibilis) — formula paradoxului hristologic: Sf. Ignatie al Antiohiei (Către Efeseni 7, 2) îl numește pe Hristos „întâi pătimitor și apoi nepătimitor”. Dumnezeul scos din mlaștină, liniștit și curat, amintește „doctrina creștină a celor două naturi din Hristos: Dumnezeul suferitor (Deus patibilis) nu afectează pe Dumnezeul transcendent, impasibil” (p. 96).

Deva — Puterile de sus, luminoase, ale manifestării, în luptă și în complementaritate cu Asura.

dextră — Dextra (lat. dextra, „dreapta”) — în heraldică, partea dreaptă a scutului din punctul de vedere al purtătorului, adică stânga privitorului; partea de onoare. Orice scut se structura pe dualitatea Sol-Lună, „pe bunul motiv că avea o «dextră» și o «senestră»” (p. 194).

dharma — Dharma (sanscr., „ceea ce susține”, de la dhṛ, „a ține”) — legea, rânduiala proprie a unei ființe, a unei caste și a unei lumi, conformitatea ei cu ordinea universală; sanātana dharma, „Legea perenă”, e numele pe care tradiția hindusă și-l dă sieși. Prefața spune că pentru popoarele arhaice sacrul și mitul „constituiau dharma lor, legea universală, unitatea macro și microcosmosului” (p. 10).

Dharma — Dharma (sanscr., din rădăcina dhṛ-, „a ține, a susține”) — legea, ordinea care susține lumea, și totodată natura proprie a fiecărei ființe, conformitatea ei cu rostul ei; corespondentul vedic e ṛta. Sanātana dharma, „Legea perenă”, e numele pe care tradiția hindusă și-l dă sieși; Coomaraswamy o traduce prin „Justiție”, în sensul platonician al lui dikaiosýnē. Supremul nu „face ce vrea”, „pentru că El e cel ce dă Dharma (Lege cosmică) ce nu poate fi modificată” (p. 53).

dhikr — „Pomenirea” (arab.) — repetarea numelui divin în tarikaturile musulmane; corespondentul musulman al lui japa.

dhulqarnain — „Cel cu două coarne” — numele coranic al lui Alexandru, stăpân peste Răsărit și Apus.

Dioscuri — Dioscurii (gr. Διόσκουροι, „fiii lui Zeus”) — Castor și Polux (Polydeukes), frații gemeni, unul muritor și celălalt nemuritor, care și-au împărțit nemurirea trăind pe rând în cer și în Hades; chip al celor două naturi ale omului și al celor două emisfere. Prefața îi numește pe Creangă și Eminescu „cei doi Dioscuri” ai spiritualității românești (p. 12); autorul numește la fel perechea Harap-Alb—Spânul, „Negru” și „Alb” (p. 83).

Dochia — Dochia (Baba Dochia) — figura mitică a babei care, urcând cu oile pe munte la început de martie, se pietrifică împreună cu ele; stânci „ale Babei” se arată pe Ceahlău și în Bucegi (Babele). Pentru autor, Dochia, Deciana, Baba Gaia sunt numele populare ale Daciei înseși, divinitatea colectivă Dacia felix asimilată cu Gaia, iar Babele de pe platoul Caraimanului sunt altarele ei, variantă a mitului Niobei (p. 34).

Dochia, — vezi Dochia.

dorje — Dorje (tib. rdo rje, „stăpânul pietrelor”, adică diamantul) — echivalentul tibetan al sanscritului vajra, fulgerul-diamant: unealta rituală a budismului tantric, simbol al puterii spirituale indestructibile și al axei. Despre Harap-Alb căzut în robia Spânului autorul spune că și-a păstrat Calul: „N-a lăsat să-i cadă dorje din mâini” (p. 82).

Dragoș — Dragoș — voievodul maramureșean care, după cronici, a descălecat în Moldova vânând un bour, cu cățeaua Molda, și a întemeiat cetatea Baia (domnie istorică c. 1347—1354). Autorul citește legenda alchimic: Dragoș e „Drago, Uroboros-ul”, bourul e Sulful, Molda Mercurul, înecul lor e „realizarea Materiei prime polarizate” (p. 57—58; nota 4003).

dreipass — Dreipass (germ., termen de arhitectură gotică) — „trilob”, ornament din trei arce de cerc înscrise într-un cerc. Sigiliul Băii are „În câmp un cadru gotic trilobat în trifoi (dreipass)” (descrierea lui Emil Vârtosu, citată la p. 176); trifoiul e un ternar, iar vârfurile și racordurile loburilor dau Pecetea lui Solomon (p. 177–178).

Duonus Cerus — Duonus Cerus (lat. arhaic, „Bunul Creator”) — invocație din Carmen Saliare, imnul preoților salii, păstrată de Varro: duonus Cerus es, duonus Ianus. Autorul o pune alături de Caelus Manus și de Iancus și găsește corespondentul ei în „Domnul Cer” al poeziei populare, Căliman și Caraiman (p. 32, 34).

Dwapara yuga — A treia vârstă a unui ciclu, înaintea celei de fier; vârsta de aramă.

Dwapara Yuga — Dvāpara-yuga (sanscr., „vârsta a doua [aruncare de zar]”) — a treia dintre cele patru vârste ale ciclului, după kṛta- (sau satya-) și tretā-yuga, înaintea vârstei întunecate, kali-yuga; corespunde vârstei de aramă a lui Hesiod (Munci și zile 143–155) și a lui Ovidiu (Metamorfoze I, 125–127). „în Vârsta de Aramă, în Dwapara Yuga, s-au întâmplat primele și principalele răzvrătiri ale războinicilor, ale Fiilor Ursului, contra autorităților spirituale” (p. 64).

Dwapara yuga, — vezi Dwapara yuga.

dwija — Dvija (sanscr., „de două ori născut”) — membrul celor trei caste superioare, după inițierea prin învestirea cu șnurul sacru (upanayana), socotită a doua naștere; prin extensie, inițiatul. Mistricean trebuie să intre prin „gaură de Șarpe” în pântecele de maică, „regressum in utero, fără de care nu poate exista un dwija, om de două ori născut” (p. 157–158).

El Elion — „Dumnezeul cel Preaânalt” (ebr.), numele sub care Melchisedec îl binecuvântează pe Avraam.

El-Elion — ʾĒl ʿElyōn (ebr. אֵל עֶלְיוֹן) — „Dumnezeul Cel Preaînalt”, numele sub care îl slujește Melchisedec, „preot al Dumnezeului celui Preaînalt” (Facerea 14, 18–20). A înfige copilul în ax „este a-l oferi jertfă celui Prea Înalt (El-Elion)” (p. 55); numele revine în textul biblic citat după Guénon (p. 165).

Eleusis — Eleusis (gr. Ἐλευσίς) — orașul de lângă Atena, sediul Misterelor Demetrei și ale Persefonei, la care se mergea în procesiune pe Calea Sacră. „Inițiabilii ce mergeau din Athena spre Eleusis trebuiau, în timpul procesiunii, să străbată un astfel de «borboros»” (p. 91).

Elixirul de Viață Lungă — Licoarea alchimică a vieții prelungite sau a nemuririi, roada Pietrei filozofale în aplicarea ei medicinală (elixir vitae, din arab. al-iksīr). „Bătrânii alchimiști numeau Elixirul de Viață Lungă un «ulei superesențial»”, iar vinul nobil maturat curge „ca un ulei în pahar” (p. 127).

entelehia — Entelehia (gr. ἐντελέχεια, de la ἐν, τέλος, ἔχειν, „a-și avea scopul în sine”) — la Aristotel (Despre suflet II, 1, 412a), actul desăvârșit al unei ființe, împlinirea formei ei; sufletul e „entelehia primă a unui corp natural”. Dumitru pornește spre Mânăstirea Albă să-l găsească pe pustnicul „care-i va descoperi entelehia proprie, Vărsătorul umanizat” (p. 117).

Eros Protogonos — „Erosul Întâiul-născut” (gr. Ἔρως Πρωτόγονος) — în teogoniile orfice, Eros-Phanes, zeul luminos ieșit din oul cosmic, care trăiește cu Noaptea primordială în peștera ei, la intrarea căreia Rhea (Adrasteia) bate din timpan ca să atragă atenția asupra oracolelor zeiței (fragmentele orfice, ed. Kern). Autorul vede în Talpa iadului care bate darabana la poarta iadului o contaminare a acestui mit: Noaptea „a dat naștere lui Eros Protogonos cu care a trăit apoi în peștera Abisului; la intrarea peșterii, mama universală Rhea stătea de pază bătând într-o tobă” (p. 35).

Erychtonios — Erichthonios (gr. Ἐριχθόνιος) — rege mitic al Atenei, născut din Gaia din sămânța lui Hefaistos, crescut de Atena, cu trup jumătate om, jumătate șarpe; confundat adesea cu Erechtheus (cf. p. 72). Blestemul mamei îl face pe Mistricean să recupereze primordialitatea, „ca pe toți fiii Gaiei, Titanii, Erychtonios, unul din primii regi ai Athenei” (p. 150).

Eternul Prezent — Nunc stans, „acum-ul stătător” al scolasticilor: prezentul fără durată, care nu e o clipă a timpului, ci veșnicia văzută din timp; la Guénon, „a treia față”, nevăzută, a lui Ianus. În Axa polară, „multiplicitatea și antinomiile ei dispar pentru că le lipsește «domiciliul» și subsistă numai Eternul Prezent” (p. 73).

Etiopia — Etiopia — la autor, nu numai țara africană, ci un nume simbolic al ținuturilor „negre”, adică saturniene și primordiale: „România a fost una din «Etiopii»” (p. 73; nota 6002), iar Etiopia în care zboară Perseu și o eliberează pe Andromeda „neagră” ar fi una din ele (p. 87); verticala Pol—Baltica—Dacia ajunge în Etiopia, „țara lui Kush” (nota 2017).

Făt-Frumos — Făt-Frumos — eroul basmului românesc, „Fecior-Frumos”, predestinatul și eliberatorul, „ales din pântecele maicii sale”, care pleacă după Ileana Cosânzeana, luptă cu Zmeii și trece pe Tărâmul Celălalt (p. 66—71). Pentru autor, el e „prețioasa «materie»” ascunsă sub haine mizere, aurul filozofal în negrul saturnian (p. 70), iar saltul lui până la coroana fetei Împăratului roșu ilustrează „Calea directă” (p. 71).

Fede Santa — vezi Fedeli d’Amore.

Fedeli d’Amore — „Credincioșii Iubirii” — frăția poetică și inițiatică din care au făcut parte Dante și Cavalcanti.

Fedelilor d’Amore — vezi Fedeli d’Amore.

Fiat — „Facă-se!” (lat.) — cuvântul creator din Facerea 1, 3, după Vulgata: Dixitque Deus: Fiat lux. Et facta est lux, „Să fie lumină”. „Orice iluminare interioară este un Fiat Lux în noapte, o fulgurație” (p. 155); mugetul bourului e „analog unui Fiat cosmogonic”, „acest Fiat pentru Moldova” (p. 196). Moldovenescul „hie!”, imperativul lui „a fi”, e imperativul „cu care Dumnezeu a creat lumea” (p. 130).

Fiat-Lux — Fiat lux (lat., „Să fie lumină!”) — cuvântul creator din Facerea 1, 3. Autorul vede în coborârea Calului năzdrăvan, ca un fulger, din vârful muntelui asupra oștii dușmane „un simbol al Fiat-Lux-ului”: Raza cerească care organizează haosul (p. 70; nota 5004).

Filip Arabul — Filip Arabul (Marcus Iulius Philippus, împărat 244—249) — născut, după izvoarele antice, în provincia Arabia (la Shahba, în Siria de azi). Sub domnia lui a început era provincială a Daciei (anul 1 = 246/247), pe care autorul o pomenește. Autorul, după Hașdeu, îl socotește dac și citește „Arabul” ca „Sarabul” (p. 60—61, 74).

Focul viu — Focul obținut prin frecarea a două lemne, aprins la anumite sărbători (lăsatul secului, Sânziene, mai ales Sfântul Dumitru) și socotit sfânt, fiindcă își are obârșia în sine însuși (D. A. Vasiliu, Focul viu, 1943, citat de autor). Pentru autor, „o imitație, un substitut, o «amintire» a Rugului Arzător pe care l-a văzut Moise”; „Dumnezeul nostru este un Foc Viu” (Evrei 12, 29) (p. 128). Focurile vii există pe toată aria indo-europeană, de la focurile Sfântului Ion la focul lui Agni, aprins prin mantra raṃ (p. 128).

Fons Juventutis — „Fântâna Tinereții” (lat.) — izvorul mitic care redă tinerețea, din Romanul lui Alexandru și din legendele medievale ale Preotului Ioan; echivalentul apei vii și al „Tinereții fără bătrânețe” din basmul românesc. Ce sapă Ion Adusu la rădăcina nucului e „«Fons Juventutis» în care se găsește apa «Tinereții fără bătrânețe și a Vieții fără de moarte»” (p. 67).

Fons terribilis — „Fântâna cumplită” (lat.) — în literatura alchimică, fântâna mercurială în care se scaldă Regele și Regina (Rosarium philosophorum, 1550, prima gravură, „fons mercurialis”); expresia ca atare n-a fost găsită într-un text hermetic anume. „Fântâna e acea «fons terribilis» de care vorbesc alchimiștii în care se ascunde «Vitriolul»” (p. 59); groapa săpată de Harap-Alb lângă izvor „reactualizează Fântâna Teribilă (Fons terribilis)” sau creează un „sigiliu” (p. 181).

Gaia — Gaia (gr. Γαῖα, „Pământul”) — Pământul primordial, născut după Haos, mama lui Uranos și, cu el, a Titanilor (Hesiod, Teogonia 116—138); principiul feminin universal, matricea formelor. Autorul o recunoaște în Sfânta Maria Mare din colinde (p. 28) și în divinitatea colectivă Dacia felix, numită în legende Baba Gaia (p. 34); Pelasgos s-a născut din gaîa mélaina, „pământul negru” (nota 1004).

Gaiei — Gaia (gr. Γαῖα, Γῆ, „Pământul”) — Pământul primordial, născut din Haos, mama lui Uranos și, cu el, a Titanilor (Hesiod, Teogonia 116–138). Gheorghe, „lucrătorul pământului”, determină prin sădirea pomului „un ax vertical pe întinderea Gaiei” (p. 87); blestemul îl face pe Mistricean să recupereze primordialitatea „ca pe toți fiii Gaiei, Titanii, Erychtonios” (p. 150).

Găinușa de Aur — Titlul basmului cules de Vasile Popa de la Moș Sandu Rău din Nicorești, comentat în «Povestea găinușii de aur» (p. 85–113), și numele pe care Dumnezeu îl dă constelației în care s-a mutat pasărea de aur: „unde-i vedea un cuibar cu stele, acolo-i «Găinușa de Aur»” (p. 103); „Găinușa” e „numele popular al Pleiadelor” (p. 108). V. Pleiadele și Cloșca cu pui.

Ganesha — Gaṇeśa (sanscr., „domnul cetelor”) — zeul cu cap de elefant, fiul lui Śiva, cel care îndepărtează piedicile și e invocat la orice început; Domnul Cunoașterii, apropiat de Ianus prin funcția de deschizător (Guénon). Autorul îi atribuie culoarea verde și îl recunoaște în Împăratul Verde, apărat de Skanda așa cum Craiul îl apără pe fratele său (p. 77); Sfânta Duminică îi vestește eroului că va fi „Împăratul Verde, Ganesha-Janus” (p. 79).

Gerilă — Gerilă, Flămânzilă, Setilă — trei din cei cinci însoțitori ai lui Harap-Alb, făpturi uriașe care sting focul cu gerul lor, mănâncă și beau tot ospățul Împăratului Roș. Pentru autor, distrug pe rând Focul, Pământul și Apa: încercările elementare ale Micilor Mistere (p. 90, 92—94).

Geticus — Geticus („Getul”, lat.) — pseudonimul sub care Vasile Lovinescu a publicat studiul în «Études Traditionnelles» (1936—1937) și sub care a apărut traducerea italiană (1984) și ediția franceză (1987) (p. 7; notele 701—703). Prefața vede în el o formă a „anonimatului tradițional”: autorul „a «devenit» Geticus” (p. 7—8; nota 1021).

Geticus Polus — „Polul getic” (lat.) — expresia lui Marțial (Epigrame IX, 45: Getici… sidera pigra poli, „astrele leneșe ale Polului getic”), din epigrama către soldatul Marcellinus plecat în Dacia. Autorul o ia literal: „la un moment dat «Polul» a fost la Geți” (p. 20), și îl localizează în omphalos-ul de pe vârful Omului, pe care poporul îl numește „Osia Lumii” (p. 21, 35); Claudian spune geticus plaustrus (p. 20).

ghigosi — A ghigosi (reg., Mold.) — a bate zdravăn, a ciomăgi, a frământa în bătaie. La Creangă, Ivan, după ce bagă dracii în turbincă, „începe a-i ghigosi muscălește” (p. 27).

Gimbutas — Marija Gimbutas (1921—1994) — arheolog american de origine lituaniană, teoreticiana „Vechii Europe” neolitice (c. 6500—3500 î.Hr.); prefața, care o numește „etnograf și istoric”, citează prefața ediției românești Civilizație și cultură (Meridiane, 1989) (p. 11; nota 707).

Glastonbury — Glastonbury — oraș din Somerset, legat de legenda Graalului și a lui Arthur; în 1929—1935, Katharine Maltwood a descris în peisajul din jur un uriaș zodiac (Glastonbury Zodiac), pe care Guénon l-a discutat în «La Terre du Soleil» (1936, nota 2005). Autorul compară cu el platoul cu stânci al Caraimanului, „un imens templu stelar” (p. 34—35).

Grădina Hesperidelor — Grădina din extremul Apus, păzită de Hesperide („Fiicele Serii”, gr. Ἑσπερίδες, fiicele Nopții sau ale lui Atlas) și de balaurul Ladon, unde crește mărul cu mere de aur al nemuririi (Hesiod, Teogonia 215–216). Merele sunt „fructe ale imortalității (din «Grădina Hesperidelor»)” (p. 107); grădina așezată la vest, „hesper în grecește, vesper în latină”, indică după Guénon o tradiție atlantă, iar mărul Hesperidelor e „un arbore și un fruct prin excelență atlant” (p. 111).

Grădina Ursului — Grădina Ursului — în Harap-Alb, grădina de unde eroul trebuie să aducă salățile, păzită de un urs și aflată la încrucișarea drumurilor. Autorul vede în ea Centrul suprem (Grădina Polară, Paradisul pământesc), cu numele pe care îl ia „în timpul dominației Kshatryi-lor”: „Grădina Mistrețului devine Grădina Ursului” (p. 83—85), după simbolismul din «Le Sanglier et l'Ourse» al lui Guénon (nota 6012).

gunas — Guṇa (sanscr., „fir, calitate”; pl. românizat după franceză gunas) — cele trei calități sau tendințe ale substanței universale (Prakṛti): sattva (luminoasă, ascendentă, conformă cu Principiul), rajas (expansivă, de mișcare orizontală) și tamas (grea, întunecată, descendentă). Cât timp sunt în echilibru, nimic nu se manifestă; „ruptura de echilibru a celor trei gunas, impusă de necesitățile manifestării” (p. 15) e, pentru autor, chiar cheia migrației hiperboreene: coborâre „tamasică” pe verticală, cu proiecții „rajasice” în lături.

gunas, — vezi gunas.

Gundestrup — Ceaunul de argint de la Gundestrup (Danemarca), găsit în 1891 într-o turbărie, lucrat probabil în sec. II–I î.Hr., cu reliefuri de stil celtic și trac; pe una din plăci, zeul cornut (Cernunnos) stă între un cerb și un taur, ținând un șarpe cu cap de berbec. Citând pe Eliade: „pe ceaunul din Gundestrup zeul e prezentat între un cerb și un taur” — probă că Bourul și Cerbul, fuzionând, produc un al treilea termen (p. 201).

gune — vezi guna.

guru — Guru (sanscr., lit. „greu, cu greutate, venerabil”) — maestrul spiritual care transmite învățătura și inițierea (dīkṣā); etimologia tradițională (Advaya-tāraka Upaniṣad 16) îl desface în gu, „întunericul”, și ru, „cel ce îl risipește”. Porunca de a da sămânța mărului oricui o cere e „o adevărată învestire a lui Gheorghe cu calitatea de «guru», adică de ajutor pentru purificarea altor spirite” (p. 107).

Hâl — Starea trecătoare care vine peste om fără voia lui, în sufism; omul trebuie s-o stăpânească, nu ea pe el.

Hamsa — vezi hamsa.

hamsa, — vezi hamsa.

hamsa. — vezi hamsa.

Haoma — Haoma (avest.) — corespondentul iranian al lui soma, plantă și zeu, venerat în Avesta (Yasna 9–11). Tradiția mazdeică deosebește haoma galbenă, pământească, de haoma albă (gaokerena), arborele nemuririi care crește în marea Vourukașa, la poalele muntelui cosmic Hara Berezaiti (pers. Alborz). Trecerea de la poama albă la poama roșie e echivalentul românesc al „trecerii (în tradiția iraniană) de la Haoma albă, care nu se culege decât pe muntele polar Alborj, la Haoma galbenă, și aceasta pierdută” (p. 131).

Harpè — Hárpē (gr. ἅρπη, „seceră”) — sabia încovoiată, în formă de seceră, pe care Hermes i-a dat-o lui Perseu ca să taie capul Meduzei (Apollodor, Biblioteca II, 4, 2); cu aceeași armă îl mutilase Cronos pe Uranos. Autorul o apropie de securea de piatră a lui Parashu-Râma și, prin consoanele ei, de numele Harap; în cazul acesta, „sabia ar fi colțul Mistrețului” (p. 87).

Hașdeu — Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838—1907) — filolog, istoric și scriitor, autorul Etymologicum Magnum Romaniae; prefața îl numește, cu Densușianu, înaintaș al viziunii lui Lovinescu (p. 9). Autorul îi datorează ideea că Basaraba a fost numele unei caste, nu al unei familii, și afirmația că Filip Arabul ar fi fost dac (p. 59—60).

Hecateu din Abdera — Hecateu din Abdera (sec. IV—III î.Hr.) — scriitor grec, autorul unei lucrări pierdute despre hiperboreeni, rezumată de Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică II, 47): insula hiperboreenilor „în fața ținutului Celților”, cu templul lui Apollo, cântăreții din liră și Luna văzută de aproape. Pe el își sprijină autorul identificarea Insulei Albe cu Leuké (p. 22—25; nota 1011).

Heraldica — Heraldica (din lat. med. heraldus, „crainic, herald”) — știința blazoanelor, a regulilor după care se alcătuiesc și se citesc stemele. Pentru autor, nu o știință auxiliară a istoriei, ci o limbă: „Heraldica era o ramură a hermetismului, iar sigilografia o specificație a heraldicii. Știința blazonului rezuma o știință a Inimii lumii și condensa o cunoaștere cordială” (p. 172); un adevărat blazon presupune „o adevărată știință heraldică, nu drojdia de azi” (p. 194). V. blazon.

Hermes — Hermes (gr. Ἑρμῆς) — fiul lui Zeus și al Maiei, vestitorul zeilor, stăpânul caduceului și al lirei din carapace de broască-țestoasă, care a furat boii lui Apollo. Autorul citește în Armis/Sarmis de pe monedele dacice numele lui și vede în ele „asimilarea lui Hermes cu Zeul suprem” (p. 45—47); Arminden ar fi sărbătoarea lui (p. 46, 65).

Hermes Trismegistos — „Hermes cel de trei ori mare” — patronul hermetismului, numit așa fiindcă stăpânește cele trei lumi.

Hermippus — Hermippos din Smirna (sec. III î.Hr.), numit „Callimaheul” — biograf grec. Fraza citată de autor, că Pitagora era Thrakôn dóxas mimoúmenos, „imitând învățăturile tracilor” (p. 36), vine dintr-un fragment păstrat de Iosif Flaviu (Contra lui Apion I, 165), unde Hermippos spune că Pitagora imita „învățăturile iudeilor și ale tracilor”.

hexagrama — Steaua cu șase colțuri (gr. ἑξάγραμμον), din două triunghiuri echilaterale întrepătrunse; Pecetea lui Solomon, Scutul lui David. „Steaua cu 6 colțuri (hexagrama) este prin excelență imaginea macrocosmosului, produs al unei dualități complementare, aici indicată prin Foc și Apă”; o găsim și pe lespedea mitropolitului Teoctist de la Mânăstirea Neamț (p. 177). V. Pecetea lui Solomon.

Hiperboreeni — vezi Hiperborea.

hoanghină — Hoanghină (reg., Mold.) — babă rea, hoașcă, femeie bătrână și slabă. Ivan, băgând a treia oară Moartea în turbincă: „hoanghină bătrână ce ești! Tu și cu Talpa Iadului sunteți potrivită pereche” (p. 40).

Hokmah — A doua sefirah, „Înțelepciunea”, capul coloanei din dreapta, al Milei.

Huniade — Iancu de Hunedoara (Ioan Corvin de Huniade, c. 1407—1456) — voievod al Transilvaniei (1441—1446) și guvernator al Ungariei, biruitorul turcilor la Belgrad (1456); tatăl regelui Matia Corvin. Cartea îl face „fondator” al Transilvaniei, ceea ce istoric nu e; legenda corbului cu inelul, din care vine blazonul Corvinilor, e citită de autor ca mit alchimic (p. 56—57; nota 4002).

Huțanii — Huțanii — neamul legendar rânduit de Dumnezeu să păzească bourii pe Căliman, al cărui șef se numește Ile (Helios); autorul subliniază asemănarea legendei lor cu aceea a Rohmanilor (p. 58—59). Numele amintește de huțulii din Carpații nordici.

hybris — Hýbris (gr. ὕβρις) — trufia, lipsa de măsură: depășirea limitelor date omului, păcatul pe care zeii îl pedepsesc prin nemesis în tragedia greacă. Prima cauză a nedemnității lui Ivan e „nemăsura (hybris)” (p. 41).

hyperboreană — vezi Hyperboreea.

hyperboreean — vezi Hyperboreea.

hyperboreeană — vezi Hyperboreea.

I A H — Yāh (ebr. יָהּ) — forma scurtă a Numelui divin (în Halelu-Yah, „Lăudați pe Domnul”; Psalmul 67 [68], 4: „Domnul este numele Lui”), pe care autorul o scrie literă cu literă. Gestul sădirii unui pom „este o imitație a fulgurației primordiale a Soarelui spiritual, creator de lumi, I A H”, iar Sfântul Gheorghe care fixează balaurul în glie „este o specificare a lui I A H” (p. 87).

Iana Sânziana — Zâna din basmele și colindele românești (Ileana Cosânzeana, Ileana Simziana), soața ursită a lui Făt-Frumos, pereche feminină a lui Ianus (Ion-Sânt-Ion), legată de Sânziene și de solstițiul de vară. În basm, ea e Anima Mundi răpită de Titani și readusă la lumină de eroul solar (p. 9). În «Povestea viei», „Iana Sânziana, Floare Albă, nu de nalbă”, fata damblagită care alăptează Pruncul și moare străpunsă de săgețile lui Irod, devine vița cu poamă roșie (p. 131–140); formula „floare albă nu de nalbă” e „una din cele mai frumoase formule hieratice din câte există” (p. 131), iar Iana e „paredru al hyperboreanului Ianus” (p. 137) — în „Iana-Sân-Ziana” autorul regăsește pe Ianus (p. 148).

Iancus — vezi Ianus.

Ianus bifrons — vezi Ianus.

Ianus, — vezi Ianus.

Ianus. — vezi Ianus.

Ida — Iḍā (sanscr.) — curentul (nāḍī) subtil care urcă în stânga coloanei, de natură lunară, răcoritoare și feminină; împreună cu piṅgalā, solar, încadrează canalul central suṣumnā, alcătuind caduceul lăuntric. Autorul îl numește la p. 179 și 189; la p. 189, în legenda lui Dragoș, cățeaua Molda e elementul feminin, iar bourul solar e Pingala (punctuația tiparului pare stricată), și „una e Ida, alta Pingala” cum una e vânătoarea cerbului și alta a bourului (nota de la p. 193).

Ida și Pingala — Cele două curente subtile care șerpuiesc de o parte și de alta a coloanei vertebrale, în jurul canalului median Sușumna.

Ielele — Ielele (Dânsele, Rusaliile) — zânele rele ale credințelor românești, care joacă noaptea în hore și pocesc pe cei ce le văd. După autor, numele se traduce „cele trei «Ele»”: Margalina, Rosalina, Savatina, fetele lui Ler-Împărat, numite și Sânziene; „în fond, ele sunt Transformatoare” și sunt Shakti celor trei aspecte ale Regelui Lumii (nota 6006).

Ileana Cosânzeana — Ileana Cosânzeana (Iana Cosânzeana, Iana Sânziana) — „principalul personaj feminin din Mitologia română” (nota 1019), Frumoasa cu cosița de aur pe care o caută Făt-Frumos (p. 66—70). Autorul vede în Iana femininul lui Ianus, adică Diana-Luna, sora și mireasa Soarelui din colinda podului de ceară (p. 29—30; notele 1019, 5001); în Ardeal se spune Sânioana, „Sfânta Ioana” (nota 6006).

illud tempus — „Acel timp” (lat.), forma de nominativ a lui in illo tempore, „în vremea aceea”, formula cu care încep pericopele evanghelice în liturghia latină; Mircea Eliade (Le Mythe de l’éternel retour, 1949; Aspects du mythe, 1963) a făcut din ea numele timpului mitic al începuturilor, pe care ritul îl reactualizează. Autorul îi reproșează lui Eliade că nu spune dacă acest timp e o suprastructură proiectată oniric sau „un plan cauzal (Karana)” (p. 8); „A fost odată ca niciodată” e tocmai in illo tempore spațializat (p. 10). Illud tempus e „matca miturilor”, oglindită în lumea noastră ca perpetuitate (p. 57), „pururi prezent” (p. 180), iar misterele Bourului au fost instituite de Dragoș „într-un illud tempus, specific Moldovei” (p. 195, 199).

Împăratul Roș — Împăratul Roș (Roșu) — în Harap-Alb și în alte basme, împăratul crud al cărui fiică își omoară pețitorii; pentru autor, Sulful Roșu, aluzie la rasa atlantă și la un „sângeros sacerdoțiu feminin”, iar fata lui, Pasărea Măiastră, Centrul stării umane (p. 66, 71, 89—97).

Împăratul Verde — Împăratul Verde (Verde-Împărat) — în Harap-Alb și în alte basme, fratele mai mare, fără fii, care domnește la un capăt al lumii; autorul vede în el autoritatea spirituală, în Craiul cu fii puterea regală, iar în pereche pe Ianus cu două capete; verdele e culoarea lui Gaṇeśa. Devenind Împărat Verde, eroul unește cele două puteri: „una din denumirile Regelui Lumii în tradiția românească” (p. 66, 76—77, 79, 98—99).

Imperator Mundi — „Împăratul lumii” — funcția imperială în întinderea ei universală, nu numai politică.

Imperator Mundi, — vezi Imperator Mundi.

in divinis — „În cele dumnezeiești” (lat.) — formulă scolastică: pe planul principial, în Dumnezeu însuși, înainte și dincolo de orice manifestare. Zeii misterelor „repetau inepuizabil sacrificiul «in divinis» al Omului Universal” (p. 9), iar versul lui Dante „Vergine Madre, figlia del tuo Figlio” arată „sacrificiul lui in divinis” (p. 47); „Actul in divinis își are terminusul necesar în fapta țăranului” care sădește pomul (p. 88). „In divinis, Graalul este și el Ulciorul Bucuriei” (p. 124), iar curentul descendent și cel ascendent se succed numai în timp: „In divinis, cele două curente sunt concomitente” (p. 125).

Insule Albe — „Insula Albă” — denumire tradițională a Centrului spiritual suprem (sanscr. Śveta-dvīpa, la Guénon «l'Île Blanche»), purtată de fiecare din sediile lui succesive; „noi Tula, noi Insule Albe” (p. 16) sunt reproducerile ei în etapele migrației. Pentru autor, Insula Albă a hiperboreenilor din relatarea lui Hecateu din Abdera (la Diodor II, 47) este Leukḗ (gr. Λευκή, „Albă”), insulița din fața gurilor Dunării, azi Insula Șerpilor (p. 22, 24, 25, 30). De notat că anticii (Pindar, Arrian) și memoriul lui Köhler citat la p. 24 leagă templul de pe Leuké de cultul lui Ahile, nu de al lui Apollo, iar insula lui Hecateu, „în fața ținutului Celților”, e de obicei identificată cu Britania.

IO — IO — monosilaba care precede numele domnilor în actele cancelariei Țărilor Române („Io Ștefan voievod”), explicată de istorici prin prescurtarea lui Ioan (din titulatura împăraților bizantini și a țarilor bulgari) sau prin sl. azŭ, „eu”; Lovinescu o leagă de invocația colindelor. Ca „Dragoș”, IO e pentru autor o funcție perpetuă purtată de voievozi: „Aceeași întrebare se pune și în privința lui Negru Vodă și în privința lui IO” (p. 192); adevăratul Domn din spatele domnilor, „oricum i-am spune, Bour, IO, Dragoș” (p. 200).

Ion Creangă — Ion Creangă (1837—1889) — povestitor moldovean, diacon „răspopit”, autorul basmului Harap-Alb (1877) interpretat în capitolul VI. Autorul subliniază că „Creangă” e numele de familie al mamei lui (adevăratul său nume fiind Ștefănescu) și că înseamnă „ramură”, echivalentul lui Ram (p. 12, 72, 99).

Ion-Sânt-Ion — Ion-Sânt-Ion — personajul colindelor care slujește la altar, zidește Mânăstirea Albă, ține cheile raiului și e „regele Rohmanilor”. Pentru autor, numele românesc al lui Ianus: cei doi „Ion” sunt cele două fețe, „Sânt” dintre ei, a treia, ocultă (p. 28—30, 38—39, 41, 63; nota 4011). V. Ianus.

ipochimenii — Ipochimen (iron., din ngr. υποκείμενο, gr. ὑποκείμενον, „subiect”, prin fanariotisme) — individ, ins de nimic, persoană dubioasă. În zona intermediară a timpurilor „dospesc copiii nebotezați, ipochimenii și cei care se leapădă cu dezgust și de rai și de iad” (p. 45).

Ishwara — Ființa, Dumnezeul personal, întâia determinare a Principiului nedeterminat (sanscr.).

Iștar — Iștar (akkad.; sumer. Inanna) — marea zeiță mesopotamiană a iubirii, a războiului și a planetei Venus, coborâtă în Infern după Tamuz; Astarte (gr. Ἀστάρτη, fen. ʿAštart) e corespondenta ei siro-feniciană. Autorul găsește în numele „Marii Mame syriene și mesopotamiene, Astarte sau Iștar” grupul fatidic „S.T.R. din Soter și lostriță” (p. 71).

Izvorâtorul de Mir — Epitetul Sfântului Dimitrie al Tesalonicului (gr. Μυροβλύτης), din al cărui mormânt izvora mir tămăduitor. „E semnificativ faptul că epitetul popular al Sfântului Dumitru e acela de Izvorâtorul de Mir. În basmul nostru apare ca Izvorâtorul de Vin”, vinul și mirul fiind „soare lichid” (p. 127).

Izvorul Tămăduirii — În «Povestea viei», izvorul din muntele sacru, păzit de un urs, a cărui apă vindeca de mâhnire, ridicat la cer, împreună cu Ulciorul Bucuriei, „din cauza păcatelor și fărădelegilor omenești” (p. 118). Pe pământ, rămășița lui e izvorul cu același nume de lângă Mânăstirea Neamț și schitul Vovidenia (p. 118); apa lui vindeca Melancolia (p. 119). V. Ulciorul Bucuriei.

Janua Coeli — „Poarta Cerului” (lat.) — în cosmologia tradițională, „poarta zeilor”, solstițiul de iarnă, pe unde ființa iese din cosmos; în Litania Loretană, titlu al Fecioarei (Ianua coeli, ora pro nobis); la Coomaraswamy (Svayamātṛṇṇā: Janua Coeli, 1939), Ușa solară. Poarta Raiului, Janua Coeli, având „dubla putere de a primi și de a respinge, asumă un dublu chip, unul de mizericordie, altul de rigoare”; pentru cel necalificat e „un cap de meduză sau de monstru compozit” (p. 30). V. Kala-Mukha.

Janus — vezi Ianus.

jihad — Jihād (ar. جهاد, „efort, străduință”) — în doctrina islamică, „războiul sfânt”; după un hadis, la întoarcerea dintr-o expediție Profetul ar fi spus: „Ne-am întors de la micul război sfânt la marele război sfânt” (al-jihād al-akbar), lupta cu sufletul pasional, sensul pe care îl scoate în evidență Guénon (Symboles fondamentaux, cap. «Sayful-Islam»). Cucerirea Marii Păci e simbolizată uneori printr-un război, cum s-ar putea dezvolta „teoria «războiului sfânt» (jihad) după doctrina islamică” (p. 112).

jivan-mukti — Jīvanmukti (sanscr., „eliberare în viață”) — starea celui care a atins Eliberarea (mokṣa) fără să-și fi părăsit trupul; cel care o deține se numește jīvanmukta. Autorul folosește termenul pentru persoană: învierea lui Harap-Alb, cu Luz-ul „universalizat”, e „«semnătura» corporală a unui jivan-mukti” (p. 98).

Jivatma — Sufletul individual, eul trecător, față de Atma, Sinele nemuritor.

Jnana-yoga — Jñāna-yoga (sanscr., de la jñāna, „cunoaștere”) — calea cunoașterii metafizice, discernământul dintre Sine și ne-Sine, singura care duce, după Vedānta lui Śaṅkara, la eliberare; calea faptei și cea a iubirii îi sunt pregătitoare. Lui Ivan îi lipsește tocmai ea: Mokṣa e „accesibil numai prin Jnana-yoga (Yoga Cunoașterii)”, iar eroului îi lipsește „intelectul pur, «il ben del'intelletto»” (p. 22).

Jordanes — Iordanes (sec. VI) — istoric got, autorul Geticii (551), care confundă goții cu geții. Autorul îi citează locul despre Sarabos tereos, nobilii „dintre care se rânduiau regii și preoții” (V, 40), pe care îl citește ca mărturie a unei supra-caste sacerdotal-regale; textul critic are Tarabostesei, tarabostes, nobilimea dacă purtătoare de căciulă (pileati) (p. 37, 59). Cartea scrie și Jordanès.

Kabala — Tradiția ezoterică a iudaismului (ebr. qabbālāh, „primire, tradiție”), cu doctrina celor zece Sefirot și a Numelor divine; textele ei de căpătâi sunt Sefer Yeṣīrāh și Zoharul (sec. XIII), iar școala lui Isaac Luria (Safed, sec. XVI) i-a dat forma târzie. Expresia „Schimnicul cel vechi de zile” e aproape identică cu „Bătrânul zilelor” din Kabala (p. 88); operația de „deplasare a luminilor” e numită în Kabală „Makifim”, iar Kabala solidarizează exilul Șehinei cu al poporului evreu (p. 96).

Kâla Mukha — vezi Kala-Mukha.

Kalpa — Kalpa (sanscr.) — ciclul cosmic complet al unei lumi, „o zi a lui Brahmā”, alcătuită din paisprezece manvantara; cel de acum se numește Śrī Śveta-Varāha-Kalpa, „al Preafericitului Mistreț Alb”. Pe acest nume își sprijină autorul citirea lui Harap-Alb: Sar-rab-Alb, „Domnul Mistreț Alb”, ar fi traducerea literală a lui Shri-Shwêta-Varâha (p. 74, 75).

Karana — Kāraṇa (sanscr., „cauză”). În Vedānta, kāraṇa-śarīra, „corpul cauzal”, e învelișul cel mai subtil al ființei, corespunzător somnului fără vise; prin extensie, planul cauzal, principial, față de care lumea noastră e efect. Autorul cere ca illud tempus să fie înțeles astfel, nu ca trecut, ci ca plan cauzal, „prin urmare principal” (p. 8); lumea mitului e „cauzală față de a noastră” (p. 187), iar podul pe care îl trece Ivan desparte „lumea fenomenală de cea cauzală” (p. 22).

karma-yoga — Karma-yoga (sanscr.) — „calea (unirea) prin acțiune”: lucrarea făcută fără atașare de roadele ei, ca jertfă, expusă în Bhagavad-Gītā III; pentru Vedānta, ea purifică, dar nu eliberează. Ivan are „reale aptitudini pentru yoga acțiunii (karma-yoga)”, dar cele două căi, a faptei și a devoțiunii, „sunt strict preparatorii, nu duc la Mokșa” (p. 22).

Kârti-Mukha — Kīrti-mukha (sanscr., „fața gloriei”) — celălalt nume al măștii de deasupra porților templelor indiene; după o legendă din Skanda Purāṇa, monstrul creat de Śiva și-a devorat propriul trup, rămânând numai fața, pe care zeul a pus-o să păzească pragul templelor. Poarta Raiului e la început o mască „numit[ă] în India Kala-Mukha și Kârti-Mukha” (p. 30). V. Kala-Mukha.

Katabaza — Katabaza (gr. κατάβασις, „coborâre”) — coborârea în Infern a zeului sau a eroului (Orfeu, Heracle, Enea, Dante), ori coborârea sufletului în trup: prima jumătate a călătoriei inițiatice, căreia îi răspunde în mod necesar anabaza. Liturghiile antice „reamintea, actualiza și împărtășea periodic Katabaza și Anabaza unui zeu”, cu sfâșierea lui în „elementele exilate” ale Cosmosului (p. 9); în misterele antice „Catabaza, adică coborârea sufletului pe pământ, era urmată în mod necesar de Anabază” — coborârea lui Ion Adusu pe râu, în copăiță, cere urcarea inversă (p. 75).

Kether — Cea dintâi sefirah, „Coroana”, care ține cumpăna între cele două coloane ale Arborelui cabalistic.

Kether, — vezi Kether.

Klifoturile — Ebr. qlipot, „cojile” — resturile lumilor sfărâmate, învelișurile moarte din care scânteile divine trebuie scoase.

koșa — Kośa (sanscr., „teacă, înveliș”) — cele cinci învelișuri care acoperă Sinele (Ātmā) după Taittirīya Upaniṣad II: al hranei, al suflului, al minții, al cunoașterii și al beatitudinii (pañca-kośa). Mitul imanent „se învăluie într-o indefinitate de coji (koșas) ocrotitoare a miezului central” (p. 12); Mistrețul Alb înfășat în „pocroave” amintește de „Atma, din tradiția hindusă, înfășurat în «cojile» (koșa) manifestării” (p. 148).

Kronos — Kronos (gr. Κρόνος, cu kappa) — titanul, fiul lui Uranos și tatăl lui Zeus, care l-a castrat pe tatăl său și a fost la rândul lui detronat de fiu; asimilat prin etimologie populară, încă din Antichitate, cu Χρόνος (Chronos, cu chi), „Timpul”. Autorul se sprijină pe cele două grafii: Chronos e timpul ciclic, Sfera; „Kronus, cu Kappa în inițială”, e litera verticalității, axul care o străbate; detronarea lui Kronos–Chronos e suprimarea condiției temporale (p. 72–73); „Lostrița ar fi Kronos, iar Ion, Chronos” (p. 74).

Kșatria — Casta războinicilor și a cârmuitorilor în tradiția hindusă; răzvrătirea ei împotriva sacerdoțiului e o temă ciclică.

kșatrya — Kṣatriya (sanscr., de la kṣatra, „putere, stăpânire”) — a doua dintre cele patru caste ale societății hinduse, a războinicilor și a regilor, chemată să apere ordinea (dharma) și, în rânduiala normală, subordonată castei sacerdotale a brahmanilor; revolta ei împotriva autorității spirituale e, după Guénon (Autorité spirituelle et pouvoir temporel, 1929), una dintre cauzele decăderii ciclice. Ivan e „un kșatrya”, a cărui misiune e să stea la periferia centrului spiritual, apărându-l de profani și ținând deschisă calea celor chemați; după ce și-a slujit soroacele, trebuie să treacă la centru, ca sacerdot (p. 18). Ursul e simbolul „kșatrylor”, perfect pozitiv până la revolta lui contra Sacerdoțiului (p. 60).

Kshatriy-lor — vezi Kshatriya.

Kshatriya — Kṣatriya (sanscr., de la kṣatra, „putere, stăpânire”) — casta războinicilor și a cârmuitorilor, a doua după cea sacerdotală (brāhmaṇa), deținătoarea puterii temporale. Autorul citește în Craiul travestit în urs și în Spânul uzurpator „revolta Kshatriy-lor contra autorității supreme”, căreia i-a pus capăt Parashu-Râma (p. 77, 83, 85, 97); inițierea „Kshatriya”, populată de simboluri și de încercări grele, e opusă celei Hamsa, directe și sobre (p. 89). Cartea scrie și Kshatriyas, Kshatriy-lor, Kshatryi, Kshastriy-lor.

Kshatriyas — vezi Kshatriya.

Kshatryi — vezi Kshatriya.

kundalini — vezi Kundalini.

kundalini. — vezi kundalini.

Kunrath — Heinrich Khunrath (c. 1560—1605) — alchimist și teosof german, autorul Amphitheatrum sapientiae aeternae (1595; 1609), cu gravura celebră a laboratorului-oratoriu. Autorul îi împrumută terminologia „lucrării și rugăciunii”, alternanța acțiunii și contemplației (p. 70).

Köhler — Heinrich Karl Ernst von Köhler (1765—1838) — arheolog german în slujba Rusiei, autorul Mémoire sur les îles et la course consacrées à Achille dans le Pont-Euxin (Sankt Petersburg, 1826), din care autorul citează descrierea templului de pe Leuké cercetat de expediția rusă din 1823 (p. 24). Titlul arată că memoriul trata insula ca loc de cult al lui Ahile.

Labarum — Steagul lui Constantin, purtând monograma lui Hristos; a fost steagul Împărăției de Răsărit o mie de ani.

Latona — Latona (gr. Λητώ, Leto, dialectal Lete) — mama lui Apollo și a Artemisei-Diana, prigonită de Hera-Iunona, care a făcut toate ținuturile să-i refuze adăpost până la Delos (Imnul homeric către Apollo). După Hecateu, s-a născut chiar în insula hiperboreenilor (p. 22). Autorul o recunoaște în Sfânta Mamă din colinde, care trece nouă mări, nouă țări și nouă munți și naște „pe-un Deal”, adică Delos (p. 28—29; nota 1018), și îi vede numele în laguna Letea din Deltă (p. 25).

leontocefal — „Cu cap de leu” (gr. λεοντοκέφαλος) — zeul din mitree cu trup de om, cap de leu și trupul încolăcit de un șarpe, identificat de cei mai mulți cercetători (Franz Cumont) cu Aion, Timpul nemărginit; autorul îl identifică, după A. Gasquet, cu Mithra însuși. Leul e simbolul focului, șarpele al principiului umed: „Leul este axa, iar șarpele ciclii stărilor multiple de fire” (p. 146).

Ler Împărat — vezi Ler.

Ler-Împărat — vezi Ler.

Lethe — Lethe (gr. Λήθη, „Uitarea”) — râul Infernului din care beau sufletele ca să-și uite viața de dinainte (Vergiliu, Eneida VI, 703–715; la Platon, Republica X, 621a, câmpia Lethei și râul Ameles). Uitarea „o dă și apa fluviului Lethe, cuvânt care, și el, înseamnă Uitare”, regăsită în râul din fundul grădinii lui Lipan, unde mama aruncă pruncul (p. 56).

Levké — Levke (gr. Λευκή, „Albă”) — insula de la gurile Dunării, azi Insula Șerpilor, unde, după Arctinos (Aithiopis) și Pindar (Nemeice IV, 49), Thetis l-a dus pe Ahile după moarte; avea un templu al eroului. Autorul o apropie, într-o paranteză, de „Insula albă” a lui Guénon: „aici reamintim insula Levké (Albă) de la gurile Dunării, acum Insula șerpilor” (p. 109).

Lex Perenis — „Legea perenă” (lat.) — tradiția neschimbată, aceeași sub toate formele ei istorice.

Lex perennis — vezi Lex Perenis.

Liber Pater — Liber Pater (lat., „Tatăl Liber”) — vechi zeu italic al rodniciei și al viei, identificat cu Dionysos-Bacchus. Quintus Curtius pomenește „hotarele lui Liber Pater”, șir de lespezi, iar autorul vede în Ler o contracție din Liber (p. 42; nota 2013).

Linceu — Linceu (gr. Λυγκεύς, Lynkeus) — argonautul cu privire atât de ageră încât vedea prin pământ (Apollonios din Rodos, Argonauticele I, 153—155). Autorul îl apropie de Ochilă (p. 92).

Lingam — Liṅga (sanscr., „semn, însemn”; forma lingam e acuzativul) — stâlpul, principiul masculin în simbolistica hindusă, emblema lui Śiva, așezat de obicei în yoni; totodată imagine a axei lumii. La autor, perechea Yoni—Lingam e evocată de proba apei vii și moarte (p. 96).

Logos — Verbul, Cuvântul creator prin care s-au făcut toate și care se încarnează în lume.

Logosul — vezi Logos.

Logosului — vezi Logos.

lostosă — Lostosă (reg.) — alt nume al lostriței, din rus. losos’ (лосось, „somon”), înrudit cu germ. Lachs și lit. lašiša; DEX dă pentru lostriță tot o origine slavă (bg., sb. lostura). „Lostriței i se mai spune și lostosă, termen care derivă din rusescul lososi”; autorul se întreabă de ce forma „lostriță” nu se găsește în rusește și o explică, simbolic, prin intercalarea grupului S.T.R. (p. 70). V. Lostrița.

Luz — Lûz (ebr., „migdal”) — osul indestructibil din care, după tradiția rabinică, trupul va fi reconstituit la înviere, situat după unii la baza coloanei, după alții în creștet; totodată numele cetății unde Iacob a visat scara, numită apoi Bethel (Facerea 28, 19), pe care îngerul morții n-o poate atinge. Guénon (Le Roi du Monde, cap. VII) arată că Luz e în microcosm ceea ce Agarttha e în macrocosm, „sâmburele de nemurire” al ființei. Locul „nici departe, nici aproape” al baladei e aproape, „pentru că aspirația pleacă din sâmburele, Luz-ul ființei noastre, «mai aproape decât vâna jugulară», cum spune Coranul” (p. 142).

Macàron Nesoi — Makárōn nêsoi (gr. μακάρων νῆσοι, „insulele preafericiților”) — în mitologia greacă (Hesiod, Munci și zile 170—173; Pindar, Olimpica II), ținutul de la marginea lumii, lângă Okeanos, unde trăiesc eroii scutiți de moarte, sub domnia lui Cronos. Autorul recunoaște în ele țara Rohmanilor, „Măcărele” (p. 40); Hecateu numea la fel insula hiperboreenilor, nesos makaron (p. 23).

Măestrele — Măiestrele — zâne ale văzduhului din credințele populare românești, înrudite cu Ielele și cu Sânzienele; Brâncuși a dat numele unei serii de păsări sculptate (Măiastra, din 1910). Printre termenii „înrudiți” cu Mistrețul prin grupul STR, autorul numește „Măestrele (Sânzienele)” (p. 148).

Magnum Opus — „Marea Operă” (lat.) — lucrarea alchimică întreagă, de la Materia Primă la Piatra filozofală, prin cele trei faze ale ei, nigredo, albedo, rubedo; în sens spiritual, transmutarea omului, nu a metalelor. Separatio e „cea mai grea operație din Magnum Opus” (p. 150); titlul «De la cerbul lunar la bourul solar» „vădește perfectarea lui Magnum Opus, de data asta concernând nu o singură ființă, ci o țară întreagă” (p. 176); în Athanor, elementele complementare se unesc „în Magnum Opus, care este Perfecțiunea androginică” (p. 177).

Mahânga — „Trupul cel mare” — al treilea termen al ternarului Agartthei, principiul puterii regale și al întocmirii materiale a lumii. În icoana de la Văratec, funcția voievodală a Moldovei.

Mahâtma — „Sufletul cel mare” — al doilea termen al ternarului Agartthei, reprezentând puterea sacerdotală și sufletul universal.

Maithuna — Maithuna (sanscr., „împerechere”) — în tantrism, ritul unirii, înțeles ca împreunare a celor două principii complementare, Śiva și Śakti; ultimul din cele cinci „M” ale ritualului tantric. Autorul socotește proba smicelelor de măr și a apei vii și moarte, pe care calul le smulge turturicii fetei Împăratului Roș, „un rit de Maithuna, cu toate preciziunile dorite” (p. 96).

Makaron nesoi — „Insulele Fericiților” (gr. Μακάρων νῆσοι), unde eroii vârstei a patra trăiesc fără griji lângă Okeanos (Hesiod, Munci și zile 170–173; Pindar, Olimpice II, 70–77). Unul din numele Centrului Suprem era „insulă a fericiților” (Makaron nesoi); Guénon le apropie de „insulele fericite” din Apus și de grădina Hesperidelor, semn al unei tradiții atlante (p. 111).

Makifim — Makkifim (ebr., „înconjurătoare”, pl. de la makkif) — în Cabala lurianică, or makkif, „lumina înconjurătoare” (transcendentă), față de or pnimi, „lumina lăuntrică” (imanentă). Autorul o traduce prin „deplasare a luminilor”: „ceea ce era inferior se transmută în superior, iar superiorul se corporifică” (p. 96), redând mai degrabă schimbul dintre cele două lumini decât sensul literal al cuvântului; Arborele Lumii devine vizibil când „luminile s-au deplasat” în tine (p. 121).

Mânăstirea Albă — În «Povestea viei», mânăstirea din „munții țării de sus”, de la punctul de incidență a Axei Lumii cu planul nostru, păzitoare a Arborelui Lumii, a Izvorului Tămăduirii și a Ulciorului Bucuriei, deci „a Tradiției” (p. 116–119). Autorul o identifică cu Mânăstirea Neamț („Mânăstirea Albă este vechiul nume al Mânăstirei Neamț”), iar drumul spre ea, „tot către Miază Noapte”, e „un pelerinaj hyperborean” (p. 117); după potop, Dumitru n-o mai găsește (p. 126–127).

mantra — Formulă rostită care lucrează prin însuși sunetul ei, nu prin înțelesul ei de dicționar (sanscr.).

Mantra — Formula sonoră cu putere rituală; perechea ei vizuală este Yantra, diagrama.

Mantra yoga — Mantra-yoga (sanscr.) — calea realizării prin repetarea ritmică a unei formule sacre (mantra, „instrument al gândului”; japa, „murmurare”), transmisă de la maestru la ucenic. Repetiția rituală a numelui Bourului „prin transmisie directă” e „așa cum este preconizată de Mantra yoga hindus” (p. 198); „vestirea” din stihurile lui Cantemir pare a fi o repetiție a unui nume sacru, „în felul preconizat de Mantra-Yoga” (p. 198).

Mantram — Mantra (sanscr., „instrument al gândului”; forma mantram e acuzativul) — formula sacră, silabă sau vers, a cărei rostire are putere rituală. Pentru autor, „Ler, Aleroi, Leru, Leor este Numele, Mantram-ul Regelui Lumii” (p. 41).

Mântuitorul — La autor, Principiul sub aspectul său salvator (gr. Σωτήρ), întrupat în Hristos, „Tămăduitorul sufletelor și al trupurilor” (p. 69), dar prezent și în alte ipostaze: Zagreus, „Mântuitorul Lumii” (p. 47), peștele din basm, care apare „ca Mântuitor, Soter” (p. 68), și chiar ipostaze feminine: numele Mariei Lipan arată „că Mântuitorul apare și în ipostaze feminine” (p. 77). Gheorghe e numit de Dumnezeu „Fiul meu prea iubit”, „nume dat în Evanghelie Mântuitorului” (p. 113). V. Soter.

Manu — Manu (sanscr., din aceeași rădăcină cu „om” și cu manas, „minte”) — Omul arhetipal și Legiuitorul primordial al fiecărui ciclu (manvantara); al ciclului actual e Manu Vaivasvata, salvat de Matsya din potop. Nu un om, ci o funcție, Intelectul cosmic reflectat în umanitate; Guénon îi apropie numele de Minos, Menes, Mannus. În colinda cerbului, „Manu Judecator” e dus de cerb pe alt tărâm, „întocmai ca și Matsya Avatara pe Manu Vaivasvata” (p. 182–183); „Manu este o continuitate neîntreruptă în succesiunea celor ce-l «suportă» în afară, la fiecare generație”, ca Dragoșii și Cezarii (p. 192).

Manvantara — Ciclul de existență al unei umanități, cârmuit de un Manu; se împarte în patru vârste, de la cea de aur la cea de fier.

Manvantara. — vezi Manvantara.

Manvantare — Manvantara (sanscr., „intervalul unui Manu”, din manu și antara) — era unui Manu, ciclul unei umanități, împărțit în patru vârste (yuga); paisprezece manvantara fac un kalpa. Întregul Kalpa al Mistrețului Alb e „compus din 14 Manvantare” (p. 147–148). V. Manu.

Mare Tenebrarum — „Marea Întunericului” (lat.) — numele dat de geografii medievali, după arab. Baḥr al-Ẓulumāt, Oceanului Atlantic de dincolo de Coloanele lui Hercule, socotit de nestrăbătut; simbolic, apele inferioare ale haosului și ale morții, „Marea Patimilor” pe care trebuie s-o traverseze inițiatul. „Malul” e în limbaj inițiatic „terminusul unei traversări a Mării Patimilor, a lui Mare Tenebrarum” (p. 82); Vasile Popa, prietenul autorului, se apropiase, la moarte, „de Mare Tenebrarum” (p. 114).

Marea Cronium — Mare Cronium (lat., „Marea lui Cronos”) — numele dat de antici (Pliniu, Naturalis historia IV, 104; Plutarh) mării înghețate din nordul lumii; după autor, marea care înconjura Tula, căreia îi corespunde Marea Neagră, „mare saturniană prin excelență” (p. 24, 73).

Marea Patimilor — „Marea Pasiunilor” — la Guénon (Le Roi du Monde, cap. X, citat la p. 112), după Śaṅkara (Ātma-bodha), domeniul „Apelor Inferioare”, al modificărilor contingente și tranzitorii, pe care trebuie să-l traverseze yoghinul ca să ajungă la „Muntele Mântuirii”. Ipate Pățitul „a străbătut victorios Marea Patimilor” (p. 26); „malul” e terminusul „unei traversări a Mării Patimilor, a lui Mare Tenebrarum” (p. 82).

Marele Arhitect — „Marele Arhitect al Universului” — numele masonic al lui Dumnezeu, ca ordonator al lumii după măsură, număr și greutate (cf. Înțelepciunea lui Solomon 11, 20). Pentru a împlini corect o funcție spirituală, trebuie „conștiința unei colaborări lucide cu rectorul Universului pentru împlinirea planului Marelui Arhitect” (p. 22); casa țăranului, templu la rădăcina arborelui, regentează „tot ce Marele Arhitect clădește în decursul evilor” (p. 89). Iosif e numit „Marele Dulgher al Universului” (p. 135).

masacru — Masacru (fr. massacre, în limbajul vânătoresc și heraldic) — capul de cerb tăiat, văzut din față, cu coarnele, fără gât; trofeul de vânătoare. Pe sigiliul Băii, capul cerbului e ridicat în efigie în lobul superior al trifoiului, „un «Masacru» de cerb” (p. 176), „ca să întrebuințăm un termen de venerie” (p. 179); tăierea capului e „fixarea volatilului”. V. Cerbul.

Mathnawi — Marea carte de versuri a lui Djelaladin Rumi, temelie a sufismului turcesc și persan.

Mathnawî — Maṯnawī-yi maʿnawī („Distihurile spirituale”) — marele poem mistic persan, în șase cărți (c. 25.000 de distihuri), al lui Djalāl al-Dīn Rūmī (1207–1273), întemeietorul ordinului Mevlevi, numit „Coranul în limba persană”. Autorul citează versul „Pentru ca toate «Eu»-rile și toate «Tu»-urile să devină o singură Viață” (Rumî, Mathnawî, I, 1787) (p. 32).

Matsya — Matsya (sanscr., „peștele”) — primul avatar al lui Viṣṇu, peștele care îl avertizează pe Manu Vaivasvata de potop și trage corabia lui, cu Vedele și semințele ființelor, peste ape până pe munte (Śatapatha Brāhmaṇa I, 8, 1; Matsya Purāṇa). Cerbul din colindă îi făgăduiește lui Manu să-l poarte pe alt tărâm, „întocmai ca și Matsya Avatara pe Manu Vaivasvata” (p. 182).

Matsya Avatara — „Întruparea-Pește” — cea dintâi coborâre a lui Vișnu în ciclul de față, care scapă de potop pe Manu Satyavrata.

Maya — Puterea de a plăsmui aparențe; vălul care și ascunde, și arată realitatea.

Mayei — Māyā (sanscr., din rădăcina mā-, „a măsura, a forma”) — puterea de manifestare a Principiului și, prin ea, „iluzia cosmică”, aparența de realitate proprie a lumii; Guénon insistă că māyā nu e neant, ci realitate relativă, luată greșit drept absolută. Ivan e condamnat să rămână „pe planurile intermediare [...] în domeniul prin excelență în care se manifestă iluzia cosmică a Mayei” (p. 36).

Mediolanum — Mediolanum (lat., din galic) — Milano; numele se tâlcuiește de obicei „în mijlocul câmpiei” (medio- + lanon), iar mai multe orașe galice l-au purtat, ca loc consacrat central. „Milano este un vechi nume celtic și înseamnă «în mijlocul câmpului», «în inima lanului»”, Mediolanum, ca Mediașul, Imperiul de Mijloc chinez și regatul irlandez Mide (p. 152–153).

Melancolia — Gr. μελαγχολία, „bilă neagră” — în medicina umorală, umoarea rece și uscată, legată de pământ, de toamnă și de Saturn; Problemata pseudo-aristotelice (XXX, 1) și Marsilio Ficino (De vita, 1489) au făcut din ea temperamentul contemplativului și al geniului, iar Dürer i-a dat chipul cel mai cunoscut (Melencolia I, 1514). Pentru autor, „presimțirea intensă, vitală a lumii de dincolo, realizând și depărtarea ce ne desparte de ea”, condiția prealabilă a oricărei realizări spirituale (p. 116); apa Izvorului Tămăduirii vindeca „de mâhnire, adică de țâțâna tuturor supărărilor, care este Melancolia”, potolită de Ulciorul Bucuriei (p. 119).

Melissai — „Albinele” (gr. μέλισσαι) — nume dat preoteselor de la Delfi, ale Demetrei și ale Artemisei din Efes, iar Pythia e numită „albina delfică” de Pindar (Pitica IV, 60). Autorul citează pe H. M. Böttcher (Die Große Mutter): „preutesele delfice se numeau Melissai adică Albine de miere. Această numire e rezervată zeiței lunare” (p. 71); Maria și Vasile Lipan sunt o Melissa și un Melisseus (p. 72).

Mercur — În alchimie, principiul pasiv, volatil, umed, lunar și feminin, corespunzând Substanței; complementarul Sulfului, închipuit de cerb, de șarpe, de dragonul înaripat. „Mercurul comun” e facultatea noastră plastică, „Mercurul filosofilor” aceeași facultate purificată și însuflețită; Guénon arată că cele trei principii alchimice corespund celor trei guṇa. „Șarpele mercurul radical” (p. 146); cerbul e „unul din simbolurile cele mai obișnuite ale mercurului filosofal”, Cervus fugitivus, Servus fugitivus (p. 179), „Cerbul este identic cu Mercur” (p. 182), iar tăierea capului cerbului ilustrează imperativul alchimiei hinduse: „Trebuie omorât Mercurul!” (p. 185).

Meru — Meru (sanscr.) — muntele polar al cosmologiei hinduse, buddhiste și jainiste, axa lumii în jurul căreia se rotesc astrele, cu cetatea zeilor în vârf. În textul lui Guénon citat de autor, „muntele alb” din centrul insulei celtice a sfinților „este același lucru cu Meru (muntele sfânt al hindușilor, n.n.)” (p. 109). V. Muntele Polar.

Mesei Tăcerii — Masa Tăcerii — masa rotundă de piatră a lui Constantin Brâncuși din ansamblul de la Târgu Jiu (1937–1938), înconjurată de douăsprezece scaune-clepsidră. Scaunele puse odinioară în jurul focului lui Sumedru la Soveja dau focului un „caracter de Masă Rotundă” și arată „rădăcinile folclorice și inițiatice ale Mesei Tăcerii brâncușiene” (p. 129).

Meșterul Manole — Meșterul Manole — eroul baladei Monastirea Argeșului (publicată de Vasile Alecsandri, 1852—1853), care își zidește soția, pe Florica (Ana în alte variante), în zidul bisericii poruncite de Negru-Vodă și moare căzând de pe acoperiș cu aripi de șindrilă. Biserica Episcopală de la Curtea de Argeș a fost zidită de fapt de Neagoe Basarab (1512—1517). Autorul vede în Florica Shakti meșterului, în cei șase calfe centrele subtile, iar în Manole, Sahasrâra (p. 54—55).

metanoia — Metánoia (gr. μετάνοια, „schimbarea minții”) — tradusă îndeobște prin „pocăință” (Matei 3, 2: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor”), dar înțelesul propriu e răsturnarea completă a modului de a gândi, întoarcerea minții de la cele de jos către cele de sus; Părinții o leagă de epistrophḗ, convertirea ca întoarcere a privirii. Trecerea războinicului de la etapa activă la faza contemplativă sacerdotală implică „o schimbare totală în ființa omului, o metanoia” (p. 18).

Metatron — În kabală, îngerul Feței și Principele Lumii (Sâr-ha-olam), Polul ceresc al cărui reflex este Polul pământesc; identificat cu arhanghelul Mihail.

Metatron, — vezi Metatron.

Mi-ka-el — vezi Mikael.

Micile Mistere — Micile și Marile Mistere — în terminologia lui Guénon, cele două trepte ale inițierii: Micile Mistere duc la perfecțiunea stării umane, starea primordială sau edenică; Marile Mistere, la realizarea stărilor supraumane și a Identității supreme; lor le corespund cheia de argint și cheia de aur ale lui Ianus (p. 30). În Harap-Alb, autorul vede realizarea Micilor Mistere în cucerirea fetei Împăratului Roș și pe a Marilor Mistere în învierea eroului (p. 73, 90, 97—99).

Mihail Vâlsan — Mihai (Michel) Vâlsan (1907—1974) — diplomat român rămas la Paris, discipol al lui Guénon și maestru sufi, care a condus din 1961 revista «Études Traditionnelles». Traducătorul italian l-a crezut autorul ascuns sub pseudonimul Geticus (p. 8).

Mikael — Mihail (ebr. Mîḵāʾēl, „Cine e ca Dumnezeu?”) — arhanghelul care se luptă cu Balaurul și îl aruncă din cer (Apocalipsa 12, 7–9, citată la p. 168), căpetenia oștilor cerești. „Este de reținut că numele ceresc al lui Melchisedec este Mikael” (p. 168) — apropiere care pare să-și aibă temeiul în speculațiile iudaice târzii: fragmentul de la Qumran 11Q13 face din Melchisedec o căpetenie a oștilor cerești, pe care unii exegeți o identifică cu Mihail. V. Melchisedec.

mirionimă — Mirionim (gr. μυριώνυμος, „cu nenumărate nume”) — epitet al lui Isis și al altor zeițe (Apuleius, Metamorfoze XI, 5). Căderea omului se datorează dezechilibrului celor doi termeni complementari ai cosmosului, „dualitatea mirionimă exprimată și în alte sigilii, prin cuplul Sol-Lună” (p. 194).

Misericordia — „Mila, îndurarea” (lat.), în pereche cu Rigor, „asprimea”: cele două coloane laterale ale Arborelui sefirotic (Ḥesed și Dīn/Gəḇūrāh) și cele două chipuri ale porții Cerului. Eliminarea influențelor negative se face „pe calea rigorii” pentru cei ce nu știu să ceară ajutorul lui Dumnezeu „pe calea milei [Misericordia]” (p. 23); poarta Raiului are „un dublu chip, unul de mizericordie, altul de rigoare” (p. 30), iar din punctul central se distribuie „mizericordia și rigoarea” (p. 38).

misionat — Termen al autorului (de la a misiona, „a trimite cu o misiune”): inițiatul care vine pe pământ „nu prin cădere, ci prin «coborârea sacrificială», adică fără nici o eclipsă a strălucirii lor spirituale”, ca Moise aruncat pe Nil (p. 56). Ion Adusu are caracterul de „misionat”, „adus de apele cerești în apele acestei lumi” (p. 62), „criminal providențial, dar nevinovat”, „misionat în acest scop” (p. 64); bătrânul neatins de mlaștină arată caracterul său „de «misionat», de Avatara” (p. 91). „Pentru a împlini corect o funcție spirituală [...] trebuie să știi cine și ce e acel ce te misionează” (p. 22).

Mistreț — La Guénon («Le Sanglier et l’Ourse», Études Traditionnelles, 1936), simbolul autorității spirituale și al Tradiției Primordiale (sanscr. varāha), în pereche cu ursul, simbolul puterii temporale; în tradiția celtică, al druizilor. În «Lostrița», Sacerdoțiul e „reprezentat de obicei prin Mistreț, Lebădă, aici prin Albine” (p. 60); în «Mistricean», „Mistricean este Mistrețul, numele celui de al treilea Avatara al lui Vișnu” (p. 147); animalele mitice ca „Ursul, Mistrețul, Șarpele, Cerbul, Bourul încarnează nume divine, energii” (nota de la p. 193). V. Mistrețul Alb.

Mistrețul — vezi Mistrețul Alb.

Mistricean — vezi Mistrețul Alb.

Mistrie — Mistria — unealta zidarului (din ngr. μυστρί), cu care se întinde mortarul; în francmasonerie, simbol al iubirii frățești care „cimentează” lucrarea. Autorul o pune în seria cuvintelor cu STR legate de Mistreț: „Mister, Meșter, Măestrele (Sânzienele), Măestrie, Mistrie, acesta din urmă simbol masonic al fulgerului” (p. 148).

Mithra — Mithra (avest. Miθra, ved. Mitrá) — zeu indo-iranian al legământului și al luminii, devenit în misterele romane, din sec. I d.Hr., zeu solar și salvator, înfățișat junghiind taurul primordial în peșteră (tauroctonia). Autorul scrie și „Mitra”: între zeii care repetau sacrificiul Omului Universal (p. 9); în Mithraeum-uri, Mithra e reprezentat „leontocefal”, numit și Aion (p. 146); vânătoarea lui Dragoș e identică în fond cu vânătoarea taurului de către Mitra, „ultima mare manifestare a zoroastrismului”, cu botezul de sânge al neofitului (p. 188–189, 193, 200).

Mithraeum — Mitreu (lat. Mithraeum) — sanctuarul, de obicei subteran sau în peșteră, al misterelor lui Mithra, închipuind peștera cosmică în care zeul a jertfit taurul; în el se aflau reliefurile tauroctoniei și statuia zeului leontocefal. „În Mithraeum-uri, zeul Mithra era reprezentat leontocefal, cu cap de leu”; curtea unde s-a născut Mistricean, „casele Leului” și „curțile zmeului”, „este un Mithraeum” (p. 146).

Mnaseas — Mnaseas din Patre (sec. III î.Hr.) — geograf și culegător de mituri, ucenic al lui Eratostene, din care s-au păstrat fragmente (Fragmenta historicorum Graecorum III, 153); el spune că geții îl venerează pe Cronos sub numele de Zalmoxis (p. 36).

Mogen David — Māḡēn Dāwīḏ (ebr. מָגֵן דָּוִד, „Scutul lui David”; „Mogen David” în pronunția așkenază) — hexagrama, devenită simbol iudaic abia în Evul Mediu târziu; numită și „Pecetea lui Solomon” (în tradiția islamică, khātam Sulaymān). Autorul subliniază că simbolul e universal, „nu numai la evrei cum se crede obișnuit, ci răspândit la toate popoarele” (p. 177). V. Pecetea lui Solomon.

Moire — Moirele (gr. Μοῖραι, „părțile, sorțile”) — cele trei Ursitoare ale grecilor, fiicele Necesității sau ale Nopții: Clotho („torcătoarea”), Lachesis („cea care împarte sorții”) și Atropos („cea neînduplecată”, care taie firul) (Hesiod, Teogonia 217–219, 904–906; Platon, Republica X, 617c); la romani, Parcele. Prevestirea viitorului la naștere e rostită în basmele noastre de ursitoare, „identice cu «Moire»-le, cu Parcele din mitologia antică, și ele în număr de trei” (p. 53).

Mokșa — Mokṣa (sanscr., de la muc-, „a dezlega”) — Eliberarea, desprinderea desăvârșită de orice condiționare și de ciclul nașterilor, scopul ultim al tuturor căilor hinduse; Guénon o numește „Liberațiunea” și o socotește realizarea Identității Supreme. Nu o stare dobândită, ci recunoașterea a ceea ce a fost dintotdeauna: Ātmā n-a fost niciodată legat. Autorul o numește „un salt în Absolut, în Vidul metafizic, accesibil numai prin Jnana-yoga” (p. 22).

Molda — Cățeaua lui Dragoș din legenda descălecatului, care, urmărind bourul, s-a înecat în râul care de atunci i-ar purta numele, Moldova (Grigore Ureche; legendă etiologică, cum arată și Eliade). Pentru autor, „Cățeaua Molda reprezintă un element feminin”, iar „înecarea bourului și a Moldei în fluența Moldovei” sunt „volatilizarea fixului” (p. 179, 189); „cum adulmecă Molda bourul” se caută urmele Arborelui (p. 119); Molda e „aspectul feminin al Ogarului, Veltro” (p. 202).

Moșii — Zilele de pomenire a morților din calendarul popular românesc (Moșii de iarnă, de primăvară, de vară), rituri ale cultului strămoșilor, cu origini precreștine. Pentru autor, „Moșii” nu sunt părinții sau bunicii, „ci «strămoșii» necunoscuți, toată filiațiunea ascendentă până la omul primordial”; de aceea „moașa” e sinteza lor feminină (p. 79). „Moșii” sunt și „vechii” stihurilor lui Cantemir, strămoșii arhetipali, ca pitṛ hindușilor (p. 195, 197).

Muladara — Mūlādhāra (sanscr., „suportul rădăcinii”) — primul centru subtil, de la baza coloanei, în regiunea sacrală, unde doarme kuṇḍalinī încolăcită de trei ori și jumătate. Puterea șarpelui, „așa cum se află ea la rădăcina lumilor și a individului, în Muladara, încolăcită (Kundala) la baza coloanei vertebrale, în centrul sacral” (p. 189).

Muma Pădurii — Muma Pădurii — duhul rău al codrului în basmele și credințele românești, babă hidoasă care rătăcește drumeții și le face rău copiilor. Autorul o numește între „principalele forțe vrăjmașe” ale eroului, alături de Zmei, de Sfarmă-Piatră, de Strâmbă-Lemne și de balaurul cu șapte capete (p. 67).

Muntele Om — Muntele Om (Vârful Omu, 2505 m, în Bucegi) — „cel mai sfânt din munții sacri ai României” (p. 35): autorul apropie numele de monosilabul sacru Om și de Saturn Omóloios, vede într-o stâncă din apropiere un cap omenesc sculptat și pe vârf un omphalos numit „Osia Lumii”, Geticus Polus (p. 21, 35—36). Peștera care „traversează” muntele pare să fie Peștera Ialomiței. Cartea scrie că muntele face „un același masiv ca și Călimanul”; Omu e însă în masivul Caraimanului, Bucegii.

Muntele Polar — Muntele sacru așezat la Pol, centrul primordial al lumii și figura Axei: Meru la hinduși, Qāf la musulmani, Olimpul la greci, Sionul la evrei, Montsalvat în legenda Graalului (Guénon, Le Roi du Monde, cap. IX–X). „A fost odată” se petrece „în punctul unde Axis Mundi, Arborele Lumii, Muntele Polar, intersectează planul nostru de existență” (p. 10); pietricica din visul lui Nabucodonosor e „prăvălită din muntele polar” (p. 65), iar Haoma albă se culege numai „pe muntele polar Alborj” (p. 131). V. Meru.

Munții Riphei — Munții Rifei (gr. Ῥιπαῖα ὄρη, lat. Riphaei montes) — munții legendari ai geografiei antice, așezați la marginea de nord a lumii, lângă hiperboreeni. Autorul, după Iustin și Virgiliu, îi identifică cu Carpații („Ripheii polari și Ripheii carpatici”, p. 23) și apropie de ei numele lui Orfeu, „o Ripheus” (p. 19—21, 32). Cartea scrie și Munții Rifei.

Murgilă — Murgilă, Miazănoapte și Zorilă — personificările amurgului, miezului nopții și zorilor în basmele românești, pe care eroul îi leagă de un copac ca să-și isprăvească drumul; pentru autor, eroul „suspendă Timpul” (p. 68).

Mușatinii — Dinastia moldovenească a urmașilor Mușatei, din care se trag Ștefan cel Mare și ceilalți voievozi.

Mélchisedech — vezi Melchisedech.

nadisuri — Nāḍī (sanscr., „canal, tub”) — căile subtile prin care circulă suflul vital (prāṇa); tratatele de yoga numără zeci de mii, dintre care trei principale: iḍā (stânga, lunară), piṅgalā (dreapta, solară) și suṣumnā (mediana). Cele trei curente „au un aspect și în microcosmul uman, structurate în coloana vertebrală și cele două nadisuri principale” (p. 179).

Nama-Rupa — Nāma-rūpa (sanscr., „nume și formă”) — cele două determinări prin care se constituie individualitatea în lumea manifestată; în Upanișade și în budism, ceea ce trebuie depășit pentru ca ființa să se întoarcă la Principiu, așa cum râurile își pierd numele și forma în ocean (Muṇḍaka Upaniṣad III, 2, 8). În Rai rămâne numai „Personalitatea transcendentă, adică aceea ce depășește Numele și Forma (Nama-Rupa), specifice numai Eului” (p. 30).

Narayana — Nārāyaṇa (sanscr.) — nume al lui Viṣṇu, explicat de Manu-smṛti I, 10: „Apele se numesc nārāḥ [...]; fiindcă ele au fost întâiul lui sălaș (ayana), de aceea se numește Nārāyaṇa”. În textul lui Guénon citat de autor, „mersul pe ape” simbolizează dominația lumii formelor: „Vișnu este numit Narayana, «Acel ce merge pe ape»”, ca Hristos mergând pe ape (p. 112).

Nimrod — „Vânător viteaz înaintea Domnului” (Facerea 10, 8–10), întemeietorul Babilonului și, după tradiția iudaică (Iosif Flaviu, Antichități iudaice I, 4, 2), inițiatorul Turnului Babel; la Guénon (Autorité spirituelle et pouvoir temporel), figura revoltei puterii temporale împotriva autorității spirituale. Irod „reprezintă spiritul nemrodian”, iar asonanța Nimrod–Irod arată că fac parte din aceeași familie spirituală, cuplu de contrarii cu Sfânta Familie (p. 138–139).

Nirukta — Nirukta (sanscr., „explicare, rostire”) — una din cele șase vedāṅga, științele auxiliare ale Vedei: explicarea cuvintelor vedice, reprezentată mai ales de tratatul lui Yāska; pentru Guénon, o etimologie sacră care caută înrudirile de sens și de sunet, nu numai filiația istorică. Autorul pune asimilarea „Sarabul”—„Arabul” printre procedeele „învecinate cu Nirukta hindusă” și dă ca exemple Apollon Leukos—Lukos și Meru—merós (p. 61).

Novac — Novac (Bătrânul Novac, Manea-Novac) — uriașul din legendele și cântecele bătrânești românești și sud-slave, tatăl lui Gruia; în istorie, Baba Novac (m. 1601) a fost căpitan al lui Mihai Viteazul. Autorul îl socotește „un alt aspect al lui Saturn” (Novac, „cel nou”, numit totuși „bătrânul”), una din denumirile Regelui Lumii, care a tras brazda „de la Apus la Răsărit” și a urmărit șarpele de la Porțile de Fier până în Marea Neagră (p. 33, 38, 41—44; nota 2014).

Ochilă — Ochilă — însoțitorul lui Harap-Alb cu un singur ochi în frunte, care vede cu el închis până în măruntaiele pământului. Pentru autor, „Linceu, pentru care materia nu există”, Clarvăzătorul care nu acționează: „Motor imobil și Quintesență”, al cincilea element (p. 91—92, 96).

Okeanos — Okeanos (gr. Ὠκεανός) — fluviul primordial care înconjoară pământul, curgând în cerc, din care, după Homer (Iliada XIV, 201, 246), se trag zeii și toate apele; la români, Apa Sâmbetei. Simbol al curgerii universale a Devenirii: mitul oedipian e „o decondiționare, prin contra-urcarea curentului lui Okeanos” (p. 47), ca lostrița care urcă torentele spre izvor (p. 70); Moise e aruncat într-o copaie „pe fluviul Okeanos, reprezentat simbolic de Nil” (p. 56).

Okeanos, — vezi Okeanos.

omphalos — Omphalós (gr. ὀμφαλός, „buric”) — piatra care însemnează centrul unei lumi, punctul unde axa ei atinge pământul; cel mai cunoscut era cel de la Delfi, „buricul pământului”, iar Guénon (Le Roi du Monde, cap. IX) îl leagă de betyl și de Luz. Autorul vede „Polul reprezentat printr-un Omphalos” în versurile lui Virgiliu (p. 20) și găsește pe vârful Omului „un omphalos uriaș de zece metri înălțime”, pe care poporul îl numește „Osia Lumii” și „Buricul Pământului” (p. 21, 35).

Omul Universal — Termen guénonian (L'Homme et son devenir selon le Vêdânta; Le Symbolisme de la Croix), după ar. al-insān al-kāmil, „Omul desăvârșit” (Ibn ʿArabī, al-Jīlī), și după Ādām Qadmōn cabalistic: ființa care cuprinde în sine toate posibilitățile, prototipul principial al manifestării. Pentru autor, Pelasgos e numele lui hiperborean (nota 1004), Saturn—„Omul” de pe Muntele Om îl reprezintă (p. 35), Omul mare din colindă e Omul Universal (nota 1013), iar Harap-Alb e „o desemnare a Omului Universal”, nume androginic (p. 72, 73, 82).

Omul Universal, — vezi Omul Universal.

Omul-Șarpe — La autor, ființa primordială care unește în sine partea uranică și partea htonică, după formula arabă „kâna el-insanu hayyatan fi-l qidam” („omul a fost altădată șarpe”): „Mistricean trebuie să devie Omul-Șarpe, cum se spune că era de la început” (p. 150). Când șarpele îl înghite pe jumătate, se ivește „schema unei noi făpturi, șarpele cu bust de om”, „ființa umano-ofidiană, reunind deocamdată virtual puterile Cerului și ale Pământului” (p. 162); cf. Erichthonios și Erechteus, regii jumătate șarpe ai Atenei (p. 72, 150).

Omului Universal — Omul Universal — la Guénon (Le Symbolisme de la Croix, 1931; L’Homme et son devenir selon le Vêdânta, 1925), ființa realizată total, care cuprinde toate stările existenței: Adam Qadmon al Cabalei, Puruṣa al Vedelor, al-Insān al-kāmil („Omul desăvârșit”) al lui Ibn ʿArabī și ʿAbd al-Karīm al-Jīlī; prototipul cosmosului, jertfit „in divinis” pentru ca lumea să fie (Rig-Veda X, 90). Zeii misterelor repetau „sacrificiul «in divinis» al Omului Universal” (p. 9); Prepeleac e „nume țărănesc al lui Axis Mundi, al Crucii cu trei dimensiuni, prin urmare al Omului Universal” (p. 26). V. Adam Kadmon.

Omóloios — Homolōïos (gr. Ὁμολώϊος) — epitet al lui Zeus la Teba și în Tesalia, după muntele Homole. Autorul spune că „la Thessalieni, Saturn este adorat sub numele de Omóloios” și apropie numele de Muntele Om (p. 35).

Orpheu — Orfeu (gr. Ὀρφεύς) — cântărețul trac, care a coborât în Infern după Euridice și a fost sfâșiat de femeile trace (de bacante). Autorul propune să-i citim numele ca o Ripheus, „Rifeanul”, nume de Ființă și de Munte ca al Călimanului, și îl numără între cele zece denumiri ale Regelui Lumii (p. 20, 32, 41; nota 2006).

palingenezia — Palingenezia (gr. παλιγγενεσία, „naștere din nou”, de la πάλιν, „iarăși”, și γένεσις) — regenerarea, renașterea ciclică a ființelor și a lumilor; la stoici, refacerea cosmosului după conflagrație, în Noul Testament (Matei 19, 28; Tit 3, 5), înnoirea și botezul. Moartea e „agentul tuturor palingeneziilor” (p. 25), „principiul tuturor palingeneziilor” (p. 40); miezul Misterelor, săvârșite în întunericul criptelor, „era întotdeauna palingenezia” (p. 145).

pantacol — Pantacol (fr. pantacle, lat. med. pantaculum, apropiat de gr. πᾶν, „tot”) — talisman, figură simbolică ce rezumă o totalitate; termen al magiei renascentiste (Agrippa, Paracelsus) și al ocultismului (Eliphas Lévi). Blazonul cuprinde cele trei regnuri „deoarece blazonul este un pantacol, un «mic tot» (în traducere literală)” (p. 176) — etimologie populară a autorului.

Papaios — Papaîos (gr. Παπαῖος, „Tatăl”) — numele scitic al lui Zeus, după Herodot (Istorii IV, 59). Autorul îl înșiră între numele Bătrânului: „Omul Universal, Saturn, Papaios, Bătrânul”, al cărui simulacru ar fi dat numele Muntelui Om (p. 35).

Parașabda — „Sunetul cel dintâi, nerostit” — Verbul în starea lui neauzită, din care purcede toată vorbirea.

Parashu Rama — vezi Parashu-Râma.

Parashu-Râma — Paraśurāma (sanscr., „Rāma cu securea”) — al șaselea avatāra al lui Vishnu, care a pus capăt revoltei castei războinice (kṣatriya) împotriva autorității brahmanice, nimicind-o, după Mahābhārata, de douăzeci și una de ori. Pentru autor, Harap-Alb e mitul lui Parashu-Râma: Mistrețul Alb care fură Ursului esențele Grădinii și nimicește Spânul, „celălalt simbol al Kshatriy-lor revoltați” (p. 73, 77, 83, 85, 87, 97); securea de piatră a lui Perseu și numele lui (PRS) îl apropie de același erou (p. 87), iar Zalmoxis, „Zeul cu dublă Secure”, e „în strânsă legătură” cu el (nota 2007).

Parashu-Râma, — vezi Parashu-Râma.

Pardes — „Grădina” (ebr.) — Paradisul și, prin cele patru consoane ale lui, cele patru sensuri ale Scripturii.

Pardes, — vezi Pardes.

Parusia — A doua venire a Mântuitorului, la sfârșitul veacurilor.

Pârvan — Vasile Pârvan (1882—1927) — arheolog și istoric, autorul Geticii. O protoistorie a Daciei (1926). Autorul îl citează ca „istoric profan” care califică legenda lui Zalmoxis sclav al lui Pitagora drept „naivitate raționalistă grecească” (p. 36).

Pasăre Măiastră — vezi Pasărea Măiastră.

Pasărea Măiastră — Pasărea măiastră — pasărea fermecată a basmelor românești, care nu poate fi prinsă și fără de care turla bisericii se năruie; căutarea ei e o „questă” (p. 54, 68). Pentru autor, ea e Ileana însăși (p. 68) și fata Împăratului Roș, care „se face Pasăre Măiastră” (p. 89, 92): „perfecțiunea acestei stări, Centrul său… Pasăre evanescentă”, care nu poate fi prinsă decât prin ubicuitatea lui Păsărilă, pe vârful Muntelui polar (p. 95, 97).

Pasărea-Măiastră — vezi Pasărea Măiastră.

Păsări-Lăți-Lungilă — Păsări-Lăți-Lungilă (Păsărilă) — însoțitorul lui Harap-Alb care se lățește cât pământul și se lungește până la lună. Pentru autor, distrugătorul păsărilor în Aer, Crucea cu trei dimensiuni, „Vortexul Sferic Universal”, care prinde Pasărea Măiastră pe lună (p. 91—92, 95—96).

Pecetea lui Solomon — Hexagrama formată din două triunghiuri echilaterale întrepătrunse, unul cu vârful în sus (focul, principiul activ), altul cu vârful în jos (apa, principiul pasiv): imagine a macrocosmosului și a unirii contrariilor. Ebraica o numește Māḡēn Dāwīḏ, „scutul lui David”; araba, khātam Sulaymān, „inelul” sau „sigiliul lui Solomon”, pe care, după legendă, era săpat Numele divin cu care regele stăpânea duhurile. Pe sigiliul Băii, triunghiul vârfurilor celor trei loburi și cel al celor trei cruci se suprapun, dând „vestitul simbol al «Scutului lui David» (Mogen David), «Pecetea lui Solomon», «Steaua Magilor»” (p. 177); „Sigiliul de la Baia este sigiliul lui Solomon” (p. 178). V. hexagrama.

Pelasgi — Pelasgii (gr. Πελασγοί) — populația pe care anticii o socoteau cea mai veche a Greciei, dinaintea elenilor; Apollonios din Rodos îi pune în nordul Traciei (p. 19), iar Zeus de la Dodona era ánax pelasgikós (nota 1004). Pentru autor, „pelasg” e chiar un termen mai corect decât „hiperborean” pentru rasa primordială (nota 1004), iar Colindele, numele Roma și România ar fi „vechi nume pelasge” (p. 26, 41).

Pelasgos — Pelasgos (gr. Πελασγός) — strămoșul eponim al pelasgilor; poetul Asios (citat de Pausanias VIII, 1, 4) spune că s-a născut din „Pământul Negru” (gaîa mélaina), iar scoliastul lui Pindar îl face tatăl lui Hyperboreus. Autorul conchide că „Pelasgos este numele, în tradiția hiperboreană, al Omului Universal, al lui Adam Qadmon” (nota 1004), și că negrul lui vorbește de indistincția primordială, nu de o rasă (p. 60, 73).

pentagrama — Steaua cu cinci colțuri (gr. πεντάγραμμον), simbol pitagoreic al sănătății și al omului regenerat, „Steaua înflăcărată” a masoneriei. „Steaua cu 5 colțuri (pentagrama) este reprezentarea microcosmosului: capul unui om, cu picioarele și mâinile întinse lateral se înscriu perfect în cele 5 colțuri ale ei”; 6 + 5 = 11, „numărul Universului” (p. 177). Sâmburii mărului, tăiat orizontal, sunt așezați „în pentagramă” (p. 107).

Persefone — Persefona (gr. Περσεφόνη; Kore, „Fecioara”) — fiica Demetrei și a lui Zeus, răpită de Hades și împărțită între lumea de jos și cea de sus, zeița centrală a Misterelor de la Eleusis; la orfici, mama lui Zagreus. Între zeii misterelor care repetau sacrificiul Omului Universal (p. 9); „Persefona era fiica și iubita lui Zeus cu care a avut pe Zagreus, Mântuitorul Lumii” (p. 47).

Perseu — Perseu (gr. Περσεύς) — eroul care, cu sabia-seceră primită de la Hermes, cu casca lui Hades și călăuzit de Hermes și Atena, a tăiat capul Meduzei, a zburat pe Pegas în Etiopia și a eliberat-o pe Andromeda. Autorul arată „identitatea” episodului Cerbului din Harap-Alb cu mitul lui și apropie numele de Parashu (PRS) (p. 86—87).

Phorkyade — Phorkyadele (gr. Φορκίδες), numite și Graiele — surorile Gorgonelor, fiicele lui Phorkys, care aveau un singur ochi pe care și-l treceau una alteia; Perseu li l-a luat ca să afle drumul. Cartea le numește Enyo și „Pephredo” (corect: Pemphredo); a treia era Deino (p. 86).

pinda — Piṇḍa (sanscr., „bulgăre, corp”) — „oul” individual, microcosmul, corespondentul lui Brahmāṇḍa; la Guénon, și germenii nepieritori ai individualității (p. 82).

Pingala — Piṅgalā (sanscr., „cea roșiatică”) — curentul subtil din dreapta coloanei, de natură solară, încălzitoare și masculină, pereche a lui iḍā, de o parte și de alta a lui suṣumnā (p. 179, 189). În legenda descălecatului, „Pingala este însumat de bourul solar” (p. 189); vânătoarea bourului și a cerbului converg final „într-un nod vital”, cum converg Ida și Pingala (nota de la p. 193).

pitri — Pitṛ (sanscr., „părinți”) — strămoșii, „Părinții” ciclurilor anterioare, cărora li se aduc ofrande (śrāddha); la Guénon, umanitatea ciclului precedent, depozitară a unei înțelepciuni neomenești. „Vechii” din stihurile lui Cantemir sunt „moșii”, „pe «pitri» la hinduși, înaintași ai ciclului actual, regenți ai ciclurilor anterioare”, „depozitarii unei înțelepciuni non-umane, «apaurușeia»” (p. 195; cf. p. 197).

Plerom — „Plinătatea” (gr. πλήρωμα) — la gnostici, totalitatea eonilor, lumea divină desăvârșită; la Sfântul Pavel, „plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9); totalitatea posibilităților divine, care nu crește și nu scade prin manifestare. În citatul din Coomaraswamy, „Tatăl-Balaur rămâne un Plerom, nu mai scăzut prin aceea ce exalează, nici mai mărit prin ceea ce inhalează” (p. 161); finalitatea vânătorii lui Dragoș e să resoarbă colectivitatea „în Pleromul de unde a purces” (nota de la p. 193).

Pocrov — Pokrov (sl., „acoperământ”) — Acoperământul Maicii Domnului, sărbătorit la 1 octombrie, după vedenia Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos în biserica din Vlaherne, unde Fecioara și-a întins vălul peste Constantinopol; în româna bisericească, „pocrovăț” numește acoperământul Sfintelor Daruri. Mistricean e înfășat „în pocroave”, „ca pe o moaște”: „Pocrov înseamnă în slavonă «acoperământ» și în ortodoxie concernă, în special, Vălul Maicii Domnului” (p. 148).

Pontifex Maximus — „Marele făcător de poduri” — întâia funcție sacerdotală a Romei, luată apoi de împărați și de papi.

potestas clavium — „Puterea cheilor” (lat.) — după Matei 16, 19 („Și îți voi da cheile împărăției cerurilor; și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri”), puterea de a lega și a dezlega, temeiul autorității sacerdotale; la Guénon, dubla putere sacerdotală și regală, închipuită de cele două chei, de aur și de argint. Cine pune sigiliul închide, cine îl rupe deschide: cel care operează legitim „în acest dublu sens, are «puterea cheilor» (potestas clavium)” (p. 175). V. puterea cheilor.

potestas ligandi et deligandi — „Puterea de a lega și de a dezlega” (lat.). Formula canonică e potestas ligandi et solvendi, după Matei 16, 19 și 18, 18 (quodcumque ligaveris… quodcumque solveris); „deligandi” e o formă a autorului, păstrată în ambele redacții ale eseului. Turbinca și punguța reprezintă „puterea de a lega și a dezlega (potestas ligandi et deligandi)” (p. 23); femeia din «Lostrița» deține „puterea cheilor”, caracteristica sacerdoțiului, „potestas ligandi et deligandi” (p. 63). V. puterea cheilor.

Prajapati — Prajāpati (sanscr., „Stăpânul făpturilor”) — în Brāhmaṇa, zeul creator care se dezmembrează în sacrificiul cosmogonic și e refăcut prin rit; Demiurgul tradiției vedice. În schema sanctuarului ca dublă piramidă, „În vârful ei se află Prajapati, «Domnul ființelor create»”, iar la capătul opus, șarpele (p. 150).

Prakriti — Prakṛti (sanscr., „natură”, „ceea ce produce dintru început”) — în Sāṃkhya, Substanța universală, polul pasiv, plastic și feminin al manifestării, complementar lui Puruṣa, Esența; materia prima a scolasticilor și a alchimiștilor, pură potență, nu materia fizicii moderne (Guénon, L’Homme et son devenir selon le Vêdânta, 1925, cap. IV). Suprimarea tatălui e „un regres spre indistincțiunea lui Prakriti” (p. 46); apa stătătoare din basme e Prakriti, Materia Primă (p. 68); „Întunecimea criptei este indistincția lui Prakriti, matca tuturor posibilităților” (p. 145), iar moașa taie buricul copilului, despărțindu-l „de glodul lui Prakriti” (p. 149).

Prakriti, — vezi Prakriti.

Prakriti: — vezi Prakriti.

prana — Suflul vital care străbate și unește toate planurile ființei și ale lumii (sanscr.).

Prana — vezi prana.

Precista — „Prea Curata” (din sl. Prečistaja) — numele popular al Maicii Domnului în descântece și colinde. În descântecul lostriței, „Precista trecea” pe sub trei tei și urnește stâncile ca lostrița să scape (p. 80–81); moașa dă parturientei numele „Maicii Precista, Maria” și ține locul Precistei (p. 82–83): „Leacul de la Maica Precista” (p. 83); Sfânta Familie, oprită la ușa Ianei, e „al nouălea Avatara, cu tatăl lui adoptiv [...], cu Maica Precista” (p. 135).

Preotul Ioan — Preotul Ioan (lat. Presbyter Iohannes) — suveranul legendar, preot și rege, al unui regat creștin din Orient, cunoscut din scrisoarea apocrifă din sec. XII; la Guénon (Le Roi du Monde, cap. II), figură a Regelui Lumii, care unește cele două puteri. Autorul spune că funcțiunea Negru-Vodă „era aceea a unui Preot Ioan, cum o arată și silaba IO” (p. 74), iar editorii leagă de el muntele Pop Ivan din Maramureș (nota 4012).

Prepeleac — Par înfipt în pământ, cu cioturile crengilor lăsate, pe care țăranii pun oalele la uscat; poreclă a eroului lui Creangă, Dănilă Prepeleac. Cel mai sărac obiect dintr-o ogradă devine, prin analogia inversă, figura Axei Lumii: verticala tăiată de crengile orizontale dă crucea cu trei dimensiuni. Pentru autor, „Prepeleac” e „nume țărănesc al lui Axis Mundi, al Crucii cu trei dimensiuni, prin urmare al Omului Universal” (p. 26); despuiat succesiv, Dănilă rămâne cu punga goală, echivalentul turbincii, și trece fără popas „în lumea plenitudinii” (p. 43).

prāna — vezi prana.

psihopomp — „Călăuză a sufletelor” (gr. ψυχοπομπός, de la ψυχή, „suflet”, și πομπός, „însoțitor”) — zeul sau ființa care conduce sufletele morților pe celălalt tărâm: Hermes, Anubis, Charon. Ivan, care trece podul „mătăhăind și cântând”, e un „psihopomp beat” (p. 23); cerbul, din pricina labilității lui, „este psihopomp, conducător de suflete, de pe un tărâm pe altul, din viață în altă viață” (p. 182).

psihostazei — Psihostaza (gr. ψυχοστασία, „cântărirea sufletelor”) — judecata de după moarte, în care sufletul e cântărit: inima pusă de Anubis în balanță cu pana zeiței Maat în Cartea morților egipteană, Zeus cântărind sorțile lui Ahile și Hector (Iliada XXII, 209–213), Arhanghelul Mihail cu balanța în iconografia creștină. Sentința lui Dumnezeu e „infailibilul bilanț al psihostazei lui Ivan” (p. 41).

Purușa — Puruṣa (sanscr., „Omul, Persoana, Spiritul”) — principiul esențial, polul activ și nemișcat al manifestării, complementar lui Prakṛti: Martorul nepătimitor care pune Substanța în mișcare prin simpla prezență; și Omul primordial sacrificat din care s-au născut lumile (Ṛg-Veda X, 90, Puruṣa-sūkta). Armele care-l împiedică pe Șarpe să-l înghită pe Mistricean sunt poate „diferențieri calitative ale lui Purușa sau resturi rebele de individualitate” (p. 162); energiile „esență” (Purusha) „nu se materializează și deci au o existență veșnică” (nota de la p. 134).

Python — Python (gr. Πύθων) — șarpele-dragon de la Delfi, fiul Gaiei, „fiul mâlului”, ucis de Apollon, care a întemeiat acolo oracolul său (Imnul homeric către Apollon 300–374); după mit, șarpele o urmărise pe Leto (Latona) însărcinată. Omfalosul era „locul de naștere al lui Python” (p. 72); Sf. Gheorghe e ca „Apolon omorând pe Python, fiul mâlului” (p. 87); Omfalosul e betilul ridicat de Apolon unde omorâse pe Python, iar fugărirea Latonei de șarpe seamănă cu subiectul baladei «Mistricean» (p. 167).

qibla — Direcția rugăciunii, spre care se întoarce credinciosul; prin extensiune, justa orientare (arabă).

Rahmanii — vezi Rohmanii.

rajas — Calitatea de mijloc, a mișcării și a întinderii în lături; guna focului și a patimii.

rajas, — vezi rajas.

rajasice — Ținând de rajas (sanscr., „pulbere, văzduh tulbure”, apoi „pasiune, activitate”), calitatea expansivă a substanței, care se desfășoară în lărgime, pe orizontală. „Proiecțiile «rajasice» la dreapta și la stânga” (p. 15, 16) sunt, la autor, ramurile orizontale pe care migrația hiperboreană le-a lăsat la fiecare etapă a Centrului suprem — de pildă ramura celtică, dacă Baltica a fost o asemenea etapă (nota 2015), sau ramurile desprinse la paralela de 45° (p. 43).

recipiendarul — Recipiendarul (fr. récipiendaire, de la lat. recipiendus, „cel ce trebuie primit”) — candidatul primit într-o organizație inițiatică, supus probelor și întrebărilor rituale. Dialogul de la poarta Raiului e un ritual de inițiere „în care recipiendarul este examinat și probat de recipient” (p. 29).

Regele lumii — vezi Regele Lumii.

regressum in utero — „Întoarcerea în pântece” (lat.; forma corectă: regressus ad uterum, la Mircea Eliade, Naissances mystiques, 1959) — riturile inițiatice care simbolizează întoarcerea la starea embrionară, ca premisă a celei de-a doua nașteri. „Dacă intrarea în rai este un regressum in utero, ar putea răni pereții” baioneta lui Ivan (p. 33); suprimarea tatălui e „prima etapă spre regressum in utero” (p. 46); Mistricean trebuie să-l împlinească pentru a deveni dvija (p. 158).

Renovatio Mundi — „Înnoirea lumii” (lat.) — reînceperea ciclului cosmic, primenirea universului după sfârșitul unei lumi. „Din cauza preschimbării anuale a coarnelor, cerbul este un simbol al primenirii lumii, a lui Renovatio Mundi”, întărit de lepădarea septenală a nestematelor cerbului din «Harap-Alb» (p. 180).

René Guénon — René Guénon (1886—1951) — metafizician francez, stabilit la Cairo din 1930, autorul doctrinei tradiționale pe care se sprijină studiul (Le Roi du Monde, 1927; Autorité spirituelle et pouvoir temporel, 1929; Le Symbolisme de la Croix, 1931). Lovinescu a scris Dacia hiperboreană „sub imboldul și cu acordul” lui, după scrisorile din 1935 citate în prefață (p. 8; nota 705); textul lui despre folclor e „cheia” întregului studiu (p. 21—22, 66, 72, 74).

Rohmanii, — vezi Rohmanii.

Rohmanilor — vezi Rohmanii.

Rosa-Cruce — Rosa-Cruce — la Guénon (Aperçus sur l'initiation, cap. XXXVIII), starea inițiatică a celui care a atins perfecțiunea stării umane în cadrul inițierii creștine, deosebită de simplii „rosicrucieni”, membri ai unor organizații. Autorul spune că Huniade „pare să fi fost nu numai un rosicrucian, ci un Rosa-Cruce”, dar că numele nu se potrivește unui trimis daco-hiperborean (p. 57; nota 4002).

Rubedo — Rubedo (lat. alchimică, „înroșire”) — faza solară, finală, a Marii Opere, în care materia albită devine Piatra roșie; în franceză l’oeuvre au rouge. Pereche a lui Albedo în formula Ianei Sânziana (p. 132); trecerea poamei albe în poamă roșie e și ea, pentru autor, adaptarea tradiției nordice în tradiție atlantă, „a cărei culoare simbolică este roșul” (p. 135).

Röscher — Wilhelm Heinrich Roscher (1845—1923) — filolog german, editorul Ausführliches Lexikon der griechischen und römischen Mythologie (1884—1937); autorul îi atribuie observația că templul lui Ianus stătea în partea de nord-est a Forului (p. 39).

Sabaoth — „Al oștirilor” — numele lui Dumnezeu ca stăpân al oștilor cerești.

Sacerdoțiul — Autoritatea spirituală, prima în ierarhia tradițională, căreia puterea temporală (regală, războinică) îi datorează supunere; revolta puterii regale contra ei e semnul unei decăderi ciclice (Guénon, Autorité spirituelle et pouvoir temporel, 1929). În «Lostrița», ursul, simbol al kșatriyilor, devine sinistru când se răzvrătește contra „Sacerdoțiul[ui] (reprezentat de obicei prin Mistreț, Lebădă, aici prin Albine)” (p. 60); predominarea războinicilor e întovărășită de apariția „unui sacerdoțiu feminin” (p. 63–64), iar „Adevărata autoritate sacerdotală este esențialmente masculină” (p. 64).

Sahasrâra — Sahasrāra (sanscr., „cel cu o mie de spițe/petale”) — „lotusul cu o mie de petale”, centrul subtil din creștet, capătul de sus al axului pe care urcă Kuṇḍalinī; nu un cakra ca celelalte, ci locul unde ființa iese din condiția individuală. Pentru autor, Meșterul Manole e „«lotusul» capului, Sahasrâra”, iar cei șase calfe sunt celelalte șase centre (p. 55); fata Împăratului roșu și coroana din vârful turnului se referă „fără îndoială la «centrul» Sahasrâra” (p. 71).

Sahasrara — Sahasrāra (sanscr., „cel cu o mie de spițe”) — lotusul cu o mie de petale din creștetul capului, cel mai înalt dintre centrele subtile, unde kuṇḍalinī, urcând pe suṣumnā, se unește cu Śiva; corespunde lui brahmarandhra, „poarta lui Brahma”. Șarpele deșteptat urcă „la centrul frontal (ajna-ciakra) sau chiar la Sahasrara, lotusul cu o mie de petale de pe craniu, nimbul sfinților, unde se varsă ca într-o mare” (p. 158).

Sahasrâra. — vezi Sahasrâra.

Șakti — Śakti (sanscr., „putere”) — energia, puterea activă a unui zeu, personificată ca soția lui, inseparabilă de acela al cărui śakti este: „Șiva fără Șakti e śava, leș”, spune formula tantrică; Guénon o apropie de Šəḵīnāh. În om, kuṇḍalinī e śakti adormită. „În tantrism, se pune în special accentul pe aspectul de «putere» (Șakti) a Principiului” (p. 189).

Samael — Îngerul rău, Principele acestei lumi, polarizarea de jos a lui Metatron.

Sanathana Dharma — „Legea veșnică” — numele pe care și-l dă tradiția hindusă.

Sanathana dharma — vezi Sanathana Dharma.

sandhya — Saṃdhyā (sanscr., „îmbinare, amurg”) — intervalul crepuscular dintre două vârste ale lumii (yuga), ca amurgul dintre zi și noapte, considerat sacru, în care se săvârșesc riturile zilnice; un punct fără durată, ca barzaḫ-ul arab. „În intervalul dintre cele două tradiții, în sandhya, Iana [...] devine parca torcătoare” (p. 135; tiparul dă „sanhya”); ceața în care se rătăcește Mistricean e „starea de întunerec și indistincție care desparte doi cicli consecutivi, sandhya, cum îi spune tradiția hindusă” (p. 154).

Sânziene — Sânzienele — sărbătoarea populară de la 24 iunie (Nașterea Sf. Ioan Botezătorul), la solstițiul de vară, și zânele binefăcătoare ale aceleiași nopți, din care numele vine (lat. Sancta Diana, după explicația curentă). Printre zilele focurilor vii, „24 Iunie, la Sânziene” (p. 128); „Măestrele (Sânzienele)” sunt în seria STR a Mistrețului (p. 148). V. Iana Sânziana.

sapta-rikșa — Sapta-ṛkṣa (sanscr., „cei șapte urși”) — numele Ursei Mari; joc de cuvinte tradițional între ṛkṣa, „urs” (și „stea”), și ṛṣi, „înțelept, văzător”, de unde și saptarṣi, „cei șapte Rishi”, locuitori ai celor șapte stele. În citatul din Guénon: „Ursa mare este în India, sapta-rikșa (șapte Rikși, șapte înțelepți, n.n.) adică locuința simbolică a celor 7 Rikși” (p. 110).

sarabii — Sarabii (Sarabi, Sarabos) — după citirea pe care autorul o dă locului din Iordanes (Getica V, 40), supra-casta dacică din care „se consacrau regi și preoți”, deci hamsa dacică (p. 37, 59). Numele s-ar desface în Sar, „Șef”, și rab, „Mistreț” (Sar-rab, „Domnul Mistreț”), și s-ar regăsi în Basarabi, în Filip „Arabul” și în Harap-Alb (p. 60—61, 74—75). Textul critic al lui Iordanes are Tarabostesei, tarabostes.

Saras — Sarras — cetatea din Orient din ciclul Graalului (Estoire del Saint Graal, Queste del Saint Graal, sec. XIII), al cărei rege Evalach, botezat de Iosif din Arimateea, a primit numele Mordrain; la sfârșitul Questei, Galaad, Perceval și Bohort duc Graalul acolo, Galaad devine rege și Graalul e ridicat la cer. Autorul citește Saras—Sarabii și Evalac—Valahii (p. 65), iar editorii adaugă satul maramureșean Sarasău (nota 4012).

Sarmisegetuza — Sarmizegetusa Regia — capitala Daciei regilor Burebista și Decebal, în Munții Orăștiei, cu sanctuarele ei circulare și patrulatere; după cucerire, numele a trecut la colonia romană Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Autorul citește în nume pe Sarmis, regele de pe monedele cu legenda SARMIS BASIL, adică Hermes sau o funcțiune sacerdotal-regală care îl reprezenta (p. 46) — etimologie simbolică.

Satar — As-Sattār (ar. الستّار, „Cel ce acoperă, Învăluitorul”) — unul dintre numele lui Dumnezeu în Islam: Cel ce acoperă păcatele robilor Săi și ascunde ce trebuie ascuns. Autorul îl găsește în grupul S.T.R. al „lostriței”: „Satar, nume divin ce înseamnă Cel ce ascunde, Cel Ascuns, Cel de Taină” (p. 70); satul pierit al Mariei Lipan e înconjurat de „codrul nepătruns iscat de numele divin Satar (Învăluitorul)” (p. 77); și în Mistricean, „acel ce ascunde” (p. 147).

Satchitananda — Sat-cit-ānanda — Ființă, Cunoaștere, Beatitudine: cele trei fețe nedespărțite ale Principiului.

Satia-Yuga — Vârsta adevărului, cea dintâi și cea de aur a unui ciclu.

sattva — Calitatea de sus, a luminii și a ușurinței; guna care trage ființa spre cer.

Saturn — Saturn (gr. Κρόνος) — zeul Vârstei de Aur, tatăl lui Zeus, înfățișat ca bătrân, cu secera; la alchimiști, plumbul și negrul primei opere. Pentru autor, „toată Dacia este pusă sub hierogliful lui Saturn” (p. 34): Bătrânul Crăciun, Novac, Zalmoxis, Muntele Om sunt aspecte ale lui, iar negrul, culoarea lui, e semnul hiperborean al daco-românilor (p. 28, 33—36, 60, 73, 104).

Saturnus Senex — „Saturn cel Bătrân” (lat.) — zeul Vârstei de Aur, rege al Latiului la începuturi, sărbătorit la Saturnalii, în decembrie. Autorul îl recunoaște în Bătrânul Crăciun din colinde (p. 28; nota 1015: „el e bătrân, e rece, dar, ca și Saturn, cuprinde în el pe Christos, Germene de aur”) și în Zalmoxis, „Zeul-Moș” (p. 36); etimologia Saturnus a satu îl leagă de „Crăciun sătulul” (p. 33).

satwa — vezi sattva.

Satya-Yuga — Satya-yuga (sanscr., „vârsta adevărului”; numită și Kṛta-yuga) — prima și cea mai lungă din cele patru vârste ale ciclului, vârsta de aur. Autorul o pune alături de saturatio în etimologia lui Saturn (p. 33).

Scaraoschi — Căpetenia dracilor în folclorul românesc și la Creangă; numele e de obicei explicat prin Iscarioteanul (Iuda), prin intermediar slav, dar etimologia nu e sigură. În «Ivan Turbincă», vine să vadă ce fac dracii lui și „pățește la fel ca supușii lui” (p. 27); Talpa iadului, „mai ajunsă la cap decât toți dracii”, îi dă sfatul cu darabana (p. 34).

Șechinei — „Prezența” (ebr.) — sălășluirea slavei lui Dumnezeu în lume; în kabală, partea exilată și pătimitoare a dumnezeirii.

Șehinei — Šəḵīnāh (ebr., „sălășluire”, de la šāḵan, „a locui”) — prezența reală a lui Dumnezeu în lume, în Templu și în comunitatea lui Israel; în Cabală, ultima Sefira (Malkhut), aspectul feminin al Divinității, care „merge în exil” odată cu Israel (Talmud, Megillah 29a; Zohar). „Kabala solidarizează statutul (exilul) Șehinei (prezența reală a divinității în om și în univers) cu Statutul poporului evreu” (p. 96).

Semele — Fiica lui Cadmos, mama lui Dionysos; amăgită de Hera, i-a cerut lui Zeus să i se arate în toată măreția și a fost mistuită de fulger, iar Zeus a scos pruncul din trupul ei și l-a purtat în coapsă (Ovidiu, Metamorfoze III, 253–315). „Când Semele îi cere lui Zeus să i se arate așa cum este moare în casa ei, mistuită de flăcările cerești. Dar din conflagrație se naște Dionysos” — imagine a întâlnirii cu Trăsnetul, care e apoteoza (p. 75).

senestră — Senestra (lat. sinistra, „stânga”) — în heraldică, partea stângă a scutului din punctul de vedere al purtătorului, adică dreapta privitorului; pereche a dextrei (p. 194).

Separatio — „Despărțirea” (lat.) — operația alchimică prin care se despart subtilul de gros, purul de impur („Vei despărți pământul de foc, subtilul de gros, cu blândețe, cu mare iscusință”, Tabula Smaragdina, v. 8, citată la p. 146); urmată de Conjunctio, reunirea părților purificate. Blestemul mamei desparte în Mistricean partea htonică de cea uranică: „Este ceea ce se numește în alchimie Separatio, cea mai grea operație din Magnum Opus, «pe lângă care celelalte sunt jucării de copii»” (p. 150).

Seyidna Aissa — Sayyidunā ʿĪsā (ar., „Domnul nostru Iisus”) — numele lui Iisus în tradiția islamică; după aceasta, el va reveni la sfârșitul ciclului. Autorul spune că, rămânând stăpânul științelor spirituale, el „domnește în Cerul lui Mercur asupra științelor intermediare, hermetice” (p. 47), după articolul «Hermès» al lui Guénon (nota 3001).

Sf. Eustațiu — Sfântul Mare Mucenic Eustatie Plachida (sec. II), general roman care, la vânătoare, a văzut un cerb purtând între coarne chipul lui Hristos răstignit și s-a botezat (prăznuit la 20 septembrie); legenda lui a trecut apoi asupra Sf. Hubert. Cerbul „Sf. Hubert și al Sf. Eustațiu, cu crucea între coarne” e „întregul univers” (p. 182).

Sf. Hubert — Sfântul Hubert (†727), episcop de Liège, patronul vânătorilor: după legendă, pe când vâna în Vinerea Mare, i s-a arătat un cerb cu crucifixul luminos între coarne, care l-a convertit — legendă preluată din aceea, mai veche, a Sfântului Eustațiu. „Din considerarea emblemei sigilare a orașului Baia, reiese că întemeierea legendară a orașului stă în directă legătură cu legenda Sf. Hubert” (Emil Vârtosu, citat la p. 178, 185); cerbul Sf. Hubert e „purtător de permanențe spirituale” (p. 182).

Sfânta Duminecă — Sfânta Duminică — personificare populară a zilei de duminică, bătrână înțeleaptă, ocrotitoare a eroilor; la Creangă, sfătuitoarea lui Harap-Alb, care îl învață cum să ia pielea Cerbului (p. 180–181). După o tradiție culeasă de Ovidiu Bârlea, Sfântul Dumitru „este fiul Sfintei Duminici, al cărei caracter eminamente solar este cunoscut” (p. 129).

Sfânta Duminică — Sfânta Duminică — bătrâna sfântă din basmele românești, sora Sfintelor Luni, Miercuri și Vineri, care dă eroului sfatul hotărâtor; autorul le socotește pe toate „aspecte feminine de arhangheli planetari” (p. 67) și o așază, cu celelalte, într-o mânăstire de pe Buricul Pământului (p. 50). În Harap-Alb, ea alege și investește eroul, apoi îl ajută la fiecare încercare; pentru autor e „Bătrâna Timpurilor”, Zeul Solar, Apollon hiperboreanul, Dea Syra (p. 79), care locuiește în Ostrovul Verde, Centrul suprem (p. 84), și îl călăuzește pe erou ca Hermes și Atena pe Perseu (p. 87).

Sfânta Duminică, — vezi Sfânta Duminică.

Sfânta Familie — Iosif, Fecioara Maria și Pruncul Iisus, în fuga lor în Egipt de prigoana lui Irod (Matei 2, 13–15). În «Povestea viei», cei trei străini care se opresc la bordeiul Ianei Sânziana sunt Sfânta Familie, care ia „direcția contrară axului Betleem-Piramide”, spre nord, peste Dunăre: semn „al dependenței noii tradiții de Marea Tradiție Primordială” (p. 135–137); Nimrod-Irod și Sfânta Familie alcătuiesc „un cuplu de contrarii” (p. 138–139).

Sfânta Sfintelor — Încăperea cea mai dinăuntru a Cortului și apoi a Templului din Ierusalim (ebr. qōdeš haq-qŏdāšîm), unde stătea Chivotul Legii și unde intra numai arhiereul, o dată pe an, de Ziua Ispășirii (Ieșirea 26, 33–34; Levitic 16; Evrei 9, 3–7); la autor, centrul ultim al oricărei incinte sacre. Ființe integrate de mult „în centrul lor și acel al lumii” pot rămâne din prudență în funcția periferică de păzitor, „deși, personal, se găsesc în centrul, în Sfânta Sfintelor” (p. 19).

Sfântul Dumitru — Sfântul Mare Mucenic Dimitrie al Tesalonicului, Izvorâtorul de Mir (†c. 306), prăznuit la 26 octombrie; în calendarul popular, Sâmedru, pragul iernii. În «Povestea viei», Dumitru, care a adus curpenii de vie din Pomul Lumii, e trecut în calendar la 26 octombrie, când „fierbe încet vinul” (p. 127); focul viu al Sfântului Dumitru e „cu mult cel mai important” dintre focurile vii (p. 128), iar caracterul lui solar, pirofor, îl face fiul Sfintei Duminici (p. 129).

Sfântul Neculai — Forma populară a numelui Sfântului Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei (sec. IV), sfântul cel mai cinstit la ruși, ocrotitor al călătorilor, al ostașilor și al celor năpăstuiți (prăznuit la 6 decembrie). Ivan, care nu află de la nimeni unde șade Dumnezeu, sărută iconița lui și „ca prin minune, se și trezește [...] la poarta Raiului” (p. 28).

Sfinxul — Sfinxul (gr. Σφίγξ) — în mitul teban, monstrul cu trup de leu, aripi și chip de femeie, care punea o ghicitoare și îi devora pe cei ce nu o dezlegau, învins de Oedip; în Egipt, leul cu cap de om de la Gizeh. „Lostrița e substitutul Sfinxului oedipian în basmul românesc”, cu un mesaj mai prețios decât carnea ei (p. 69); Sfânta Familie se refugiază „la poalele Piramidelor, Sfinxul fiindu-le păzitor” (p. 139).

Shakti — Śakti (sanscr., „putere”) — energia activă a unui principiu divin, înfățișată ca aspectul lui feminin, soția lui inseparabilă („Śiva fără Śakti e śava, leș”, spune formula tantrică); în microcosm, puterea adormită a ființei, Kuṇḍalinī. La autor: Calul din monedele dacice e „prima Shakti, nediferențiată”, caduceul e „Shakti polarizată” (p. 47); Florica e Shakti lui Manole, zidită în temelie (p. 55); Calul năzdrăvan al lui Harap-Alb e Shakti eliberată (p. 80); Ostrovul Sfintei Duminici e Vârâhî, „aspectul de Shakti al lui Vishnu” (p. 84); cele trei fete ale Împăratului Verde sunt Shakti celor trei aspecte ale Regelui Lumii (nota 6006).

Shakti, — vezi Shakti.

Shaktia — vezi Shakti.

Shankâracharya — Śaṅkarācārya (sanscr., „învățătorul Śaṅkara”, c. 788–820, după datarea tradițională) — cel mai mare maestru al Advaita Vedāntei, comentatorul Upanișadelor, al Bhagavad-Gītei și al Brahma-sūtrelor; i se atribuie și Ātma-bodha. În nota lui Guénon citată de autor, „marele Yogi hindus Shankâracharya” (p. 112).

Shiva — Śiva (sanscr., „cel binevoitor”) — în trimūrti hindusă, al treilea aspect al Principiului, cel transformator (nu „distrugător” în sens profan), înfățișat cu al treilea ochi frontal; tatăl lui Skanda și al lui Gaṇeśa, deci, pentru autor, „principiu comun al celor două Puteri” (p. 77). Ochiul lui Śiva și Ūrṇā sunt opuse privirii otrăvitoare a Cerbului, analogie „inversă” (p. 88); realizarea tantrică a lui Harap-Alb e „shivaită” (p. 99).

sirr — „Taina” — locul cel mai ascuns al ființei, unde omul stă singur cu Dumnezeu (arabă).

Skanda — Skanda (sanscr.; numit și Kārttikeya, Kumāra) — fiul lui Śiva, Domnul Războiului, căpetenia oștirii zeilor; în simbolismul guénonian (Autorité spirituelle et pouvoir temporel, la care trimite nota 6008), fratele care ocrotește meditația lui Gaṇeśa, adică puterea temporală care apără autoritatea spirituală. Autorul vede aceeași pereche în Craiul și Împăratul Verde din Harap-Alb (p. 77).

șmichirie — Șmichirie (fam., Mold.) — șmecherie, vicleșug, pungășie. Ivan, cu trei zile de trăit, se întreabă: „Oare nu-i de făcut vreo șmichirie, până mai este încă vreme?” și găsește „o nouă «șmichirie»” cu sicriul (p. 42–43).

Sol-Luna — „Soarele-Luna” (lat.) — perechea alchimică a Sulfului și a Mercurului, a Regelui și a Reginei, care se unesc în Operă; dualitatea complementară care stă la baza cosmosului. Cele două carboave ale lui Ivan sunt „Sol și Luna din Athanorul alchimic” (p. 23), „(Sol-Luna)” izvorul dublei puteri a turbincii (p. 27); stema din Divanul lui Cantemir are în colțuri cuplul sol-lună, „dualitatea mirionimă” (p. 194); în Athanorul de la Baia „s-a maturat Sol-Luna sub aspectele de Cerb-Bour” (p. 201).

solomonari — În credințele românești, magii poporului, școliți în „Școala de solomonie” de sub pământ, stăpâni ai ploilor, ai grindinei și ai balaurilor pe care călăresc norii; numele e pus în legătură cu regele Solomon, prototipul înțelepciunii magice (forma „solomanari” e a textului popular, p. 59). Fântânarii din «Lostrița» aparțin „familiei solomonarilor, teurgi supremi, după tradițiile noastre populare stăpâni ai ploilor și ai fulgerelor” (p. 59, 66); sigiliul de la Baia e sigiliul lui Solomon: „Asta o știau solomonarii, care bântuiau pe vremuri valea Moldovei” (p. 178).

solve și coagula — „Desfă și leagă la loc” — îndoita mișcare a lucrării alchimice, de descompunere și de închegare.

Soma — Soma (sanscr.; avest. haoma) — băutura sacrificială a ritului vedic, stoarsă dintr-o plantă azi neidentificată, divinizată ca zeul Soma (Rig-Veda, cartea a IX-a întreagă); dă nemurirea și cunoașterea și corespunde ambroziei grecești și licorii Graalului. Guénon (Le Roi du Monde, cap. V) arată că soma „adevărată” s-a pierdut și a fost înlocuită cu o băutură substitut: trecerea poamei albe în poamă roșie e „echivalentul exact românesc al celor două Soma succesive din tradiția hindusă” (p. 131).

soroace — Plural de la soroc (din v. sl. sorokŭ, „termen”), „termen fixat, durată hotărâtă”; la Creangă, anii de slujbă militară ai lui Ivan („slujind el câteva soroace de-a rândul”, p. 17). Pentru autor, războinicul care a slujit „câteva soroace” trebuie să treacă la centru, ca sacerdot (p. 18); Ivan, care „împlinise soroacele”, trebuia să pășească de la postul său de războinic la punctul central al Paradisului (p. 25).

Soter — Sōtḗr (gr. σωτήρ, „Mântuitorul, Salvatorul”) — epitet al lui Zeus, Apollo, Asclepios și al regilor elenistici, apoi titlu al lui Hristos; acrostihul ἸΧΘΥΣ („pește”) = Ἰησοῦς Χριστὸς Θεοῦ Υἱὸς Σωτήρ, „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”, e temeiul simbolului creștin al peștelui. Peștele din basm apare „ca Mântuitor, Soter” (p. 68); în „lostriță” grupul S.T.R. trimite „mai presus de toate” la Soter (p. 70); Maria Lipan prefăcută în lostriță e „aceeași divină mamă sub chipul Peștelui Soter” (p. 76); sufletul înmâlit „necesită sprijinul și intervenția unui Soter (mântuitor, intermediar) coborât din ceruri” (p. 80). STR e și „schela numelui Soter” din Mistricean (p. 147).

Spân — Spânul — personajul din Harap-Alb care îl închide pe erou în fântână și îl face sluga lui, uzurpându-i locul de nepot al Împăratului Verde. Pentru autor, el e Piatra, principiul de fixare fără de care nu e realizare efectivă, aspectul „negru” al eroului, și totodată simbolul Kshatriya-lor revoltați, nimicit la sfârșit de Cal (p. 80—83, 97—98).

spirit rătăcitor — Sufletul care, respins și de Rai și de Iad, rămâne fără finalitate în zona intermediară, „unde dospesc copiii nebotezați, ipochimenii și cei care se leapădă cu dezgust și de rai și de iad” (p. 45). Ivan își pricinuiește „decăderea în starea de spirit rătăcitor” (p. 24) și sfârșește „spirit rătăcitor pe toată durata ciclului mare” (p. 45). Sintagma ține de redacția din 1993 a eseului și lipsește din redacția din 1996.

Srutiu — Śruti (sanscr., „ceea ce a fost auzit”) — Revelația primordială, Vedele „auzite” de ṛṣi, față de smṛti, „ceea ce s-a reamintit”, tradiția derivată; forma „Srutiu” e a autorului. Unul dintre cuvintele pe care le scoate din grupul S.T.R. al „lostriței”: „Srutiu, (Revelație, în sanscrită)” (p. 70).

stațiunea polară — Termen guénonian (Le Roi du Monde, 1927; Le Symbolisme de la Croix, 1931): poziția ființei care s-a așezat în axul lumii, în „centrul imobil” al roții, unde contrariile se rezorb — starea Omului primordial și a Centrului suprem. Țărușul în care Lipan își înfige copilul „are un simbolism axial, polar și în «stațiunea polară», ca să întrebuințăm un termen tehnic inițiatic, antinomiile [...] nu mai pot exista” (p. 55).

Statu-Palmă — Statu-Palmă-Barbă-Cot, piticul din basme, cu barba de un cot, care păzește grădina ursului sau a cerbului; la Creangă, stăpânul obrăzarului și al sabiei pe care Sfânta Duminică i le dă lui Harap-Alb ca să taie capul Cerbului: „Sfânta Duminecă îi dă obrăzarul și sabia lui Statu-Palmă Barbă-Cot” (p. 181).

Statu-Palmă-Barbă-Cot — Statu-Palmă-Barbă-Cot — piticul din basmele românești, „de un stat de palmă și cu barba de un cot”, cu putere peste cele de sub pământ. În Harap-Alb, Sfânta Duminică îi dă eroului sabia și obrăzarul lui ca să răpună Cerbul; autorul îl numește „entitate infernală” și pune obrăzarul alături de casca lui Hades, care îl face nevăzut pe Perseu (p. 86—87).

șui — Șui (reg., Mold.) — zănatic, smintit, nătâng. Moartea se plânge lui Dumnezeu: „m-ai lăsat de râsul unui șui ca Ivan, nenorocita de mine!” (p. 40).

Sulf — În alchimie, principiul activ, fix, uscat, igneu, solar și masculin, corespunzând Esenței; complementarul Mercurului, cu care, împreună cu Sarea, alcătuiește ternarul Operei; închipuit de leu. Tratatele deosebesc „Sulful de fier”, forță aprinsă și primejdioasă dacă e lăsată singură, de „Sulful de aur”, pur ascensional. „În limbaj alchimic, leul este Sulful filozofal, iar Șarpele mercurul radical” (p. 146); omul-șarpe reunește „Sulful și Mercurul” (p. 162); „Sulf, Sare, Mercur” lucrează asupra materiei închise în Athanor (p. 178), iar cerbul mercurial e fixat „prin Sulful înfocat ceresc” al bourului (p. 179).

Sumedru — Sâmedru, Sumedru (din „Sân-Medru”, Sfântul Dimitrie) — sărbătoarea de la 26 octombrie, pragul iernii în calendarul pastoral, când se aprind pe dealuri „focuri sumedre”, „focul lui Sumedru sau Sâmedru” (D. A. Vasiliu, citat la p. 128). Autorul apropie numele de Sumerieni și de Cimerieni și vede în strigătul „Dru, Dru, la Sumedru Dru” prima parte din „druid” și din drus, „stejar” (p. 129); Dumitru Vierul, care a adus vița din Pomul Lumii, e „Sumedru, Cimedianul” (p. 128–129).

Șușumna — Calea subtilă din mijloc, de-a lungul coloanei, între ida și pingala.

Sușumna — Suṣumṇā (sanscr.) — canalul subtil central, de-a lungul axului coloanei, prin care urcă kuṇḍalinī trezită, între iḍā și piṅgalā; Axul lumii în microcosm, corespunzând lui Meru și trunchiului Arborelui. Șarpele zădărât „străbate coloana vertebrală (mai exact, aspectul ei subtil) prin canalul median, Sușumna, în jurul căruia se încolăcesc simetric cele două curente + și —, Pingala și Ida” (p. 189; cf. p. 179).

Șușumna. — vezi Șușumna.

swasticei — vezi swastika.

swastici — vezi swastika.

Swastika — vezi swastika.

swastika. — vezi swastika.

Swêta Dwîpa — Śvetadvīpa (sanscr., „Insula Albă”, din śveta, „alb”, și dvīpa, „insulă”), la Guénon „Shwêta-dwîpa” — insula din nordul îndepărtat, „locuința fericiților” (Mahābhārata, Nārāyaṇīya), identificată de Guénon cu „Pământul celor vii” și cu Tula hiperboreeană (Le Roi du Monde, cap. X, citat la p. 109).

Symplegade — Symplegadele (gr. Συμπληγάδες, „care se izbesc laolaltă”) — stâncile de la intrarea în Pontul Euxin care se ciocneau între ele și pe care corabia Argo le-a trecut (Apollonios din Rodos, Argonauticele II, 549–606); figura clasică a „porții strâmte” a inițierii, pe care Coomaraswamy o urmărește în toate tradițiile. Cele două stânci „surate” din descântecul lostriței sunt munții care se bat cap în cap în basme „sau stâncile Symplegade, care opresc la Dardanele trecerea navei Argo”; Maica Domnului le „desface” prin „Puterea Cheilor” (p. 81).

Sûrya-Vanșa — „Neamul Soarelui” — dinastia solară a Indiei, care a domnit la Ayodhya.

T'ao-t'ie — Taotie (chin. 饕餮, transcrierea franceză veche t’ao-t’ie, „lacomul, mâncăciosul”) — masca zoomorfă simetrică de pe vasele rituale de bronz ale dinastiilor Shang și Zhou; numele îi e dat abia târziu, în textele epocii Zhou de Est (Lüshi chunqiu, sec. III î.Hr.). Echivalentul chinez al lui Kāla-mukha: după Guénon, citat de autor, „nu este în realitate nici tigru, nici urs”, ci un monstru compozit, „de un monstru «devorator» este vorba” (p. 30).

Tabula Smaragdina — „Tabla de smarald” (lat.) — textul hermetic fundamental, atribuit lui Hermes Trismegistul, cunoscut din versiuni arabe (sec. VIII—X) și latine (sec. XII); din el vin axiomele „ce e jos e ca ce e sus”, separabis terram ab igne și ascendit a terra in coelum (citată în nota 2009). Autorul îi citează îndemnul de a despărți „cu blândețe și cu mare iscusință” la proba furnicilor și a albinelor (p. 94).

Talpa iadului — În folclorul românesc și la Creangă, căpetenia sau baba cea mai bătrână și mai vicleană a iadului („tălpoiul”), mai șireată decât Scaraoschi; ea face darabana din putină și piele de câine și îl scoate pe Ivan din iad (p. 34). Pentru autor, scena e „un mit orfic concentrând geneza lumilor” (p. 35), iar Talpa iadului e „rădăcina tenebroasă a lumilor [...] fără de care Universul nu ar putea exista” (p. 40); „talpa casei și talpa iadului, care-i corespunde macrocosmic, sunt necesare armoniei și chiar existenței lumilor” (p. 150).

tamas — Calitatea de jos, a întunericului și a inerției; guna care trage ființa în adânc.

tamasică — Ținând de tamas (sanscr., „întuneric”), cea mai grea dintre cele trei guṇa: tendința descendentă, de îngroșare și de întunecare a substanței. Autorul numește „tamasică” coborârea migrației hiperboreene de la Pol spre Grecia pelasgică, pe verticala Nord—Sud (p. 15, 16): o coborâre ciclică, adică o îndepărtare treptată de starea primordială, nu o simplă deplasare geografică.

Tamuz — Tamuz (sumerian Dumuzi, ebr. Tammûz) — zeul mesopotamian al vegetației, iubitul Iștarei, care moare și coboară în lumea de jos și e jelit anual (Iezechiel 8, 14); apropiat de grecescul Adonis. Între zeii care repetau sacrificiul Omului Universal, „Thamuz-Adonis” (p. 9); „Atys, Tamuz, Adonis erau fiii Marii Mame și în același timp iubiții ei” (p. 47); călătoria în Infern e condiția inițierii „de la Ghilgameș, Tamuz, Ulyse, Enea, Dante” până la Feții-Frumoși (p. 35).

tanmâtras — Tanmātra (sanscr., „numai aceasta”, „esența ei însăși”) — cele cinci esențe subtile din care purced elementele corporale: sunetul, tangibilul, forma vizibilă, gustul și mirosul, fiecare corespunzând unui element și unui simț. Autorul socotește cele cinci făpturi ale lui Harap-Alb deopotrivă tanmâtras și bhûtas, „deci toată starea formală” (p. 93, 96).

Țara de dincolo de negură — Expresie (după titlul nuvelei lui Mihail Sadoveanu, Țara de dincolo de negură, 1926) pentru Lumea de Dincolo, „centrul” ascuns în miezul învelișurilor concentrice ale mitului. Până la „paraclisul de taină din Țara de dincolo de negură” sunt alte incinte concentrice, fiecare cu sensul ei (p. 12); moartea lui Vasile Popa „a sfărâmat puntea de cleștar care leagă țărmul nostru cu țara de dincolo de negură” (p. 114).

Tărâmul Celălalt — Tărâmul Celălalt — lumea de dincolo a basmelor, unde se ajunge printr-o fântână sau o groapă; pentru autor, „nu este Infernul creștin, ci Tartarul, lumea subterană” (p. 68); tot acolo ajung cojile de ou trimise Rohmanilor (p. 40). Într-o notă de jurnal, autorul îl numește și „Țărmul Celălalt, Agartha” (nota 3006).

tariqah — „Calea” — organizația inițiatică, deosebită de shariah, legea obștească (arabă).

tariqah, — vezi tariqah.

Taurul Primordial — În mazdeism, Gav-aēvō.dāta, „Taurul unic creat”, din a cărui moarte se nasc plantele și animalele (Bundahišn); în misterele romane, taurul pe care Mithra îl prinde, îl aduce în peșteră și îl sacrifică. „Reamintim Taurul primordial zoroastrian din care este produs întregul Univers” (p. 188); „Mitra fugărește Taurul Primordial, scăpat din cavernă, îl prinde [...] și acolo îl sacrifică” (p. 188). V. Bour.

teleleu Tănasă — „A umbla teleleu (Tănasă)” (fam.) — a hoinări fără rost, a pierde vremea umblând de colo-colo. Ivan își face socoteala vieții: „De-atunci încoace, am umblat ia așa, teleleu Tănasă” (p. 42).

Templieri — Ordinul Templului (1119—1312), cavaleri și călugări în același timp, prin care Apusul ținea legătura cu Centrul lumii.

tertium gaudens — „Al treilea care se bucură” (lat.) — din zicala duobus litigantibus tertius gaudet, „când doi se ceartă, al treilea câștigă”. În «Mistricean», sinteza dintre erou și Șarpe o face „un tertium gaudens ce se ivește la orizont, preluând moștenirea, asimilând pe cei doi care mor” — voinicul din Ceobâlcie (p. 163).

Tetraktys — Pătrarul pitagoreic: 1+2+3+4 = 10, însumat în triunghiul sfânt.

teurgică — Lucrarea rituală prin care influențele cerești sunt chemate și fixate în lumea de jos.

Thule — Thule (gr. Θούλη) — insula din extremul nord a geografilor antici, descrisă de Pytheas din Massalia (sec. IV î.Hr.), ultima Thule a lui Vergiliu (Georgice I, 30); la Guénon, ecoul grecesc al numelui Tula, Centrul suprem hiperboreean: „unul din numele Centrului Suprem [...] poartă numele de Tula, din care vechii greci au făcut Thule” (p. 109). V. Tula.

Tinerețe fără Bătrânețe — Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte — basmul publicat de Petre Ispirescu (1862), în care Făt-Frumos cere de la naștere nemurirea; autorul o socotește echivalentă cu Ileana Cosânzeana promisă copilului (p. 68; nota 5002).

Tota-Puri — Totāpurī (sanscr.) — numele ascetului vedantin rătăcitor, gol, supranumit „cel gol”, care l-a inițiat pe Ramakrishna în Advaita (1864–1865); la autor, numele stării de despuiere totală, al sărăciei spirituale (arab. faqr). Ivan cere la poarta Raiului tabacioc, votchi și lăutari, „pe când în fața porții nu se putea prezenta decent decât ca «Omul Gol», «Tota-Puri» cum îi spun hindușii” (p. 33).

Tradiția primordială — vezi Tradiția Primordială.

tripla incintă — Tripla incintă druidică — figura a trei pătrate concentrice unite prin linii mediane, studiată de Guénon («La triple enceinte druidique», 1929), simbol al celor trei trepte inițiatice. Autorul o recunoaște într-unul din semnele unei inscripții dacice (p. 48).

Tsedeq — „Cel drept” (ebr.) — numele planetei Jupiter, înrudit cu numele lui Melchisedec.

Tsedeq, — vezi Tsedeq.

TULA — vezi Tula.

Tula, — vezi Tula.

Tula; — vezi Tula.

turbincă — Turbincă (reg., din ucr., rus. торбинка, diminutiv de la торба, „traistă”) — traistă, raniță soldățească; în basmul lui Creangă, traista binecuvântată de Dumnezeu în care Ivan bagă pe cine vrea, de la draci la Moarte, cu porunca „Pașol na turbinca!” („Marș în traistă!”). Pentru autor, turbinca e „un simbol tipic al puterii cheilor”, puterea de a lega și a dezlega (p. 23), echivalentă cu Poarta Raiului (p. 31) și cu sicriul, „simboluri echivalente ale inevitabilei porți care leagă o lume de alta” (p. 42–43); Ivan e „stăpânul nevrednic temporar al cheilor” (p. 26), iar „turbinca” prototip o are pe vecie Sf. Petru (p. 41).

Ucigă-l Crucea — Eufemism popular pentru diavol („Să-l ucidă crucea!”), folosit ca să nu i se rostească numele; la Creangă, dracul bătut de Ivan: „— N-oi mai veni, Ivane, câte zilișoare oiu avé eu, zicea Ucigă-l Crucea, cuprins de usturime” (p. 27).

Urna — Ūrṇā (sanscr., „smoc de păr”) — semnul dintre sprâncene al iconografiei hinduse și budiste, socotit loc al ochiului frontal. Autorul îl asimilează cu ochiul al treilea al lui Śiva și îl opune, printr-o analogie „inversă”, diamantului frontal al Cerbului (p. 88).

Uroboros — Uroboros (gr. οὐροβόρος, „care-și înghite coada”) — șarpele sau balaurul încolăcit care își mușcă coada, simbol al ciclului închis și al unității începutului cu sfârșitul. Pentru autor, „Dragoș este Drago, Uroboros-ul”, inițiatul care ține în el în indistincție toate posibilitățile noului principat (p. 57).

Ursitoare — Cele trei (sau șapte) zâne care torc soarta omului la naștere; corespund Parcelor și Nornelor.

ursitoare — Ursitoarele — cele trei (uneori șapte) zâne ale destinului din credința românească, care vin la căpătâiul pruncului în a treia noapte după naștere și îi „ursesc” soarta (de la a urși, din ngr. ὁρίζω, „a hotărî”); corespund Moirelor, Parcelor și Nornelor. „În basmele noastre, Ursitoarele sunt trimise de Dumnezeu”, pe când în «Lostrița» Dumnezeu însuși coboară și profetizează (p. 53); Mistricean intră în alt spațiu „de îndată ce ursitoarele i-au juruit o altă soartă” (p. 154); fata care coase în leagănul dintre coarnele cerbului e „ursitoarea Penelopa cosmică” (p. 185).

Văduva — În simbolismul inițiatic, Văduva e organizația inițiatică rămasă fără elementele ei centrale, iar „fiul Văduvei” e cel care trebuie să-i împlinească golul (francmasonii se numesc „copiii Văduvei”, după Hiram, „fiul unei văduve din seminția lui Neftali”, 3 Regi 7, 14). „Văduva reprezintă vacuitatea, vidul organizațiilor inițiatice, lipsite prin urgia timpurilor de elementele lor centrale”, iar fiul văduvei trebuie să împlinească acest vid; în «Lostrița», eroul e și fiu și soț, iar mama e văduvă înainte de a-i deveni soție (p. 72).

Vaivaswata — Manu al ciclului nostru, „fiul Soarelui”, de la care își trag obârșia dinastiile solare.

Vârâhî — Vārāhī (sanscr.) — Śakti, puterea feminină, a lui Varāha, Mistrețul, al treilea avatāra al lui Vishnu; după Guénon («Le Sanglier et l'Ourse», 1936), și „Pământul Mistrețului”, nume al Centrului hiperborean, de unde simbolismul mistrețului ca emblemă a Tradiției primordiale. Autorul identifică Ostrovul Verde al Sfintei Duminici cu Vârâhî (p. 84—85) și vede în Dacia, devenită sediu al Centrului, un „Pământ al Mistrețului” (p. 76; scris și Vârâhi, p. 74).

Varahi — Vārāhī (sanscr., „cea a Mistrețului”) — „țara Mistrețului”, numele pământului sacru polar, de la Varāha, Mistrețul, al treilea avatar al lui Viṣṇu; totodată śakti a Mistrețului. Guénon («Le Sanglier et l’Ourse», 1936) socotea că Hiperboreea ar trebui numită „Boreea”, echivalentul lui Vārāhī. Centrul Suprem al Ciclului i-a preluat numele: „Se numește Varahi, Varanha, devenit Valahi și Vrancea în tradițiile românești” — etimologie simbolică a autorului (p. 148).

Vârsta de Aramă — A treia dintre cele patru vârste ale ciclului (aur, argint, aramă, fier) la Hesiod (Munci și zile 143–155) și Ovidiu (Metamorfoze I, 125–127), corespunzătoare lui dvāpara-yuga. Lacătul cumpărat de Lipan „cu 20 kg. de aramă” vine „direct din vârsta de aramă” (p. 64); ea mai e indicată în basme „de Podul sau Pădurea de aramă” (p. 64), iar în Arborele Lumii frunzele de aramă sunt prima treaptă dintr-o „despuiere de metale” (p. 122, 124). V. Dwapara Yuga.

Vârsta de Aur — Prima vârstă a ciclului (gr. χρύσεον γένος, sanscr. Satya-yuga sau Kṛta-yuga), a armoniei primordiale cu Cerul (Hesiod, Munci și zile 109–126; Ovidiu, Metamorfoze I, 89–112). Pomul lui Gheorghe e de aur „pentru că se reactualizează în toată plenitudinea, din vârsta de aur” (p. 97); „Vârsta de Aur este nordică și polară” (p. 104); dacă Dumitru ar fi adus Ulciorul Bucuriei, s-ar fi întors „Vârst[a] de Aur intempestivă”, înainte de sfârșitul ciclului (p. 124).

vătaf — Vătaf (din v. sl. vatahŭ) — căpetenie, administrator al unei moșii, al unei curți, al unei cete. Sentința divină înseamnă „destituirea lui Ivan din funcția, mai mult sau mai puțin uzurpată, sigur temporară, de vătaf al lumii, sau a unei părți considerabile a ei” (p. 41).

Veltro — „Ogarul” (it.) din profeția lui Dante (Infernul I, 101–111), pe care Vergiliu îl vestește ca pe cel care va goni lupoaica înapoi în Infern și va mântui Italia, „hrănit cu înțelepciune, iubire și virtute”; identitatea lui e una dintre enigmele Comediei. „Cățeaua Molda este aspectul feminin al Ogarului, Veltro, cum îi spune Dante” (p. 202).

Veltro, — vezi Veltro.

Venerabil — În francmasonerie, titlul celui care prezidează o lojă (Maestrul Venerabil, fr. Vénérable Maître), ales pe un timp limitat. Autorul îl dă ca exemplu de funcție care nu garantează gradul spiritual pe care îl presupune: „Un mason poate fi Maestru, Venerabil al unei loje, neavând nici pe departe gradul spiritual pe care îl presupune titlul lui” (p. 19).

Verhovnicul — Din rus. верховный, „suprem, cel mai de sus”: în cultul ortodox slav, Petru și Pavel sunt numiți верховные апостолы, „verhovnicii (căpeteniile) apostolilor”, titlu păstrat și în vechile cărți românești, la sărbătoarea de la 29 iunie. Ivan se întâlnește cu Dumnezeu și cu Sf. Petru, „«Verhovnicul» Apostolilor”, care e „purtător al cheilor” (p. 20).

Vintilă Horia — Vintilă Horia (1915—1992) — scriitor român din exil, stabilit în Spania, căruia i s-a decernat premiul Goncourt în 1960 pentru Dieu est né en exil, premiu la care a renunțat în urma campaniei de presă care a urmat. A vorbit „admirativ” despre ediția franceză a studiului (p. 7).

Vishnu — Viṣṇu (sanscr.) — în trimūrti, aspectul care păstrează lumea și coboară în ea prin avatāra (Peștele, Broasca, Mistrețul, Omul-leu, Piticul, Paraśurāma, Rāma, Kṛṣṇa, Buddha, Kalki). Calul e unul din simbolurile lui (Kalki va veni călare pe un cal alb), de aceea Calul năzdrăvan e „simbol solar și poate chiar «avataric»” (p. 67); Harap-Alb fură esențele Grădinii „împuternicit, apărat și misionat de Vishnu” (p. 85); Vârâhî e aspectul lui de Shakti (p. 84).

Vișnu — Viṣṇu (sanscr.) — zeul principiului conservator al lumii în trimūrti hindusă (Brahmā, Viṣṇu, Śiva), care coboară în avatare ca să restabilească Legea: Peștele, Broasca-țestoasă, Mistrețul, Omul-Leu, Piticul, cei doi Rāma, Kṛṣṇa, Buddha, Kalki. „Vișnu este numit Narayana, «Acel ce merge pe ape»” (p. 112); Mistricean e Mistrețul, „numele celui de al treilea Avatara al lui Vișnu, coborârea Principiului conservator și Mântuitor în lume, Sweta Varaha” (p. 147–148).

Vitriol — V.I.T.R.I.O.L. — acronimul formulei alchimice Visita Interiora Terrae, Rectificando Invenies Occultum Lapidem, „cercetează cele dinlăuntrul pământului și, îndreptând, vei afla piatra ascunsă”. Autorul o aplică episodului Cerbului: „rectificarea” e lovitura de sabie, iar „Vitriolul” e „Otrava pe care o distilă ochii Cerbului” (p. 88).

Vitriolul — Vitriolum — sulfatul metalic al alchimiștilor, dizolvant puternic; totodată acrostihul formulei hermetice Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem („Cercetează măruntaiele pământului și, purificându-te, vei afla piatra ascunsă”), atribuită lui Basilius Valentinus (Azoth, 1613). Aceeași substanță e venin și leac, Apă Moartă și Apă Vie. Fântâna e „fons terribilis” a alchimiștilor, în care se ascunde „Vitriolul”, „acel aspect teribil și dizolvant al Chintesenței, complementar cu aspectul benefic al Mierii” (p. 59).

Vitriolum — Formula alchimică V.I.T.R.I.O.L. — Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem, „cercetează cele dinăuntru ale pământului; îndreptând, vei afla piatra ascunsă”.

Vortexul Sferic Universal — Expresie guénoniană (Le Symbolisme de la Croix, cap. XX: „le vortex sphérique universel”): dezvoltarea sferică, în spirală, a ființei totale în jurul axei verticale, pornind din centru. Kappa, litera verticalității din „Kronus”, „E litera polară care străbate Vortexul Sferic Universal prin centrul lui” (p. 73).

Vovidenia — Schitul Vovidenia (din sl. Vŭvedenie, „Intrarea [în Biserică a Maicii Domnului]”), lângă Mânăstirea Neamț, întemeiat în a doua jumătate a sec. XVIII. La Mânăstirea Neamț „există un izvor cu acest nume [izvorul Tămăduirii] rămășiță și reziduu al Izvorului ce curgea din muntele sacru. Se află lângă Vovidenia” (p. 118).

Vyaktavyakta — Vyaktāvyakta (sanscr., „manifestat-nemanifestat”, din vyakta, „manifestat”, și avyakta, „nemanifestat”) — Principiul care cuprinde și depășește deopotrivă Manifestarea și Nemanifestarea (cf. Bhagavad-Gītā VIII, 18–20; Guénon, Les États multiples de l’être, 1932). Dumnezeu transcende „Facerea” și „Voința”, „pentru că Dumnezeu este deasupra Manifestării și Nemanifestării (Vyaktavyakta)” (p. 53).

Wang — Regele, în tradiția extrem-orientală: omul care unește, prin verticala lui, Cerul cu Pământul.

Wang, — vezi Wang.

wilde Jagd — „Vânătoarea sălbatică” (germ.) — legenda germanică a cetei de duhuri, de morți și de câini fantomatici care gonește prin văzduh în nopțile de iarnă, condusă de Wotan sau de un vânător blestemat (Jacob Grimm, Deutsche Mythologie, 1835). „Există însă și o wilde Jagd, o vânătoare sălbatecă vomitată de Infern”: oastea lui Irod pe urmele Sfintei Familii (p. 139).

Wut — Wut (germ., „furie”) — furia războinică sacră, înrudită etimologic cu numele lui Wotan (v. germ. wuot, v. nord. óðr, „frenezie, inspirație”, de unde Óðinn), zeul extazului războinic; autorul o alătură gr. μένος, „ardoare, mânie”. Voinicul din Ceobâlcie așteaptă „să i se actualizeze mânia, Wut-ul, Menos”; focul care îl arde e „Wut-ul, fulgerul ceresc, Învingătorul vieții și al morții” (p. 164).

xilogeneză — Nașterea omului din lemn, din trunchiul arborelui; perechea ei, lithogeneza, e nașterea din piatră.

Yggdrasil — Frasinul cosmic al mitologiei nordice, care unește cele nouă lumi, cu fântâna lui Urd la rădăcină (Völuspá 2, 19; Snorri Sturluson, Gylfaginning 15–16); numele e de obicei tâlcuit „calul lui Yggr (Odin)”, după spânzurarea zeului în arbore. Autorul citează din Edda: „Știu că există un frasin numit Yggdrasil. / Vârful arborelui este îmbăiat în albi vapori de apă” (p. 105). V. Arborele Lumii.

Yin-Yang — Yīn-yáng (chin. 陰陽) — perechea principiilor complementare ale tradiției extrem-orientale: yin, „umbra versantului nordic”, principiul pasiv, receptiv, întunecat; yang, „versantul însorit”, principiul activ, luminos. Simbolul taiji (太極圖) e un cerc împărțit de o linie șerpuită în două jumătăți, fiecare purtând un punct de culoarea celeilalte; Guénon le pune în corespondență cu Prakṛti și Puruṣa și cu solve–coagula al alchimiștilor. Harap-Alb e „numele românesc al Yin-Yang-ului, echilibrarea perfectă de antinomii” (p. 26); cele două carboave ale lui Ivan sunt yang și yin, pe care el le desparte (p. 24); formula „albă nu de nalbă” e „o oglindire ortografică a Yin-Yangului” (p. 132), iar calul pintenog al lui Mistricean e și el yin-yang (p. 153).

Yin-Yang; — vezi Yin-Yang.

Yoni — Yoni (sanscr., „matrice, sân, izvor”) — principiul feminin, receptacolul, în simbolistica hindusă; reprezentat ca soclu al liṅga-ului în cultul lui Śiva. La autor, proba apei vii și moarte de „unde se bat munții în capete” cuprinde „indicații foarte clare… asupra Misterelor lui Yoni și ale lui Lingam” (p. 96).

Zagreus — Zagreús (gr.) — primul Dionysos al orficilor, fiul lui Zeus și al Persefonei, sfâșiat și mâncat de Titani, apoi reînviat; din cenușa Titanilor trăsniți de Zeus s-a făcut omul, care poartă în el scânteia dionisiacă. Olimpiodor tâlcuiește mitul ca sufletul împărțit de patimi și readunat; Coomaraswamy îl apropie de dezmembrarea sacrificială a lui Puruṣa. „Persefona era fiica și iubita lui Zeus cu care a avut pe Zagreus, Mântuitorul Lumii” (p. 47); mitul Titanilor e reluat la p. 95.

zalmoxiană — vezi Zalmoxis.

Zalmoxis, — vezi Zalmoxis.

Zalmoxis. — vezi Zalmoxis.

zimbrul — Zimbrul (Bison bonasus) — bizonul european, supraviețuitor în pădurile Poloniei și ale Caucazului; cronicile moldovenești și tradiția îl confundă cu bourul (Bos primigenius), stins în 1627. Cronica anonimă citată de autor spune că Dragoș „au dat pe sub munții cei înalți de urma unui zimbru” și că și-a făcut pecete domnească „un cap de zimbru” (p. 190–191). V. Bour.

Zmeii — Zmeii (sg. zmeu, din sl. zmij, „șarpe, balaur”) — făpturile uriașe, crude și viteze ale basmelor românești, care răpesc fetele de împărat; pentru autor, ființe „de esență «nemrodiană»”, „o rasă dintr-o altă epocă”, pe care Făt-Frumos o scoate din lume (p. 67—68).

Études Traditionnelles — «Études Traditionnelles» — revista pariziană, numită până în 1936 «Le Voile d'Isis», al cărei inspirator a fost René Guénon; în ea a apărut, în 1936—1937, La Dacie hyperboréenne a lui Geticus (p. 7, 8; nota 701). Tot acolo au apărut articolele lui Guénon citate în studiu («Le Sanglier et l'Ourse», «La Terre du Soleil»).

„rajasice” — vezi rajasice.

„tamasică” — vezi tamasică.

„tamasice” — vezi tamasică.