Note — O istorie mitică a României

Notele autorului și ale edițiilor originale, capitol cu capitol. În text ele se deschid și ca ferestre, la clic pe semnul notei. (183)

Cuvânt înainte

Migrația hiperboreană în Dacia

14. Ca toți romanticii, Saint-Yves d'Alveydre avea mania să rezolve dificultățile prin jocuri de cuvinte; el spune că Pelasgii erau de rasă neagră, vom vedea după care interpretare. Or, în afară de citatul din Apollonius din Rhodos, găsim și alte afirmații la fel de precise, că Pelasgii erau un popor hiperborean. La Dodona, sanctuar hiperborean, Zeus era adorat sub numele de Zeus ánax pelasgikós. Astfel e invocat de Ahile (Iliada, XVI, 232). Scoliastul lui Pindar (Ol. III, 28, Fragm. ist. ov. II, 387) spune că Hiperboreus era fiul lui Pelasgos. Deci, pentru a arăta rasa primordială, Pelasg ar fi un termen chiar mai corect decât Hiperborean. Este adevărat că poetul Asius spune că Pelasgo s-a născut din „Pământ Negru” (gaia mélaina), dar, în afara evidentului simbolism hermetic al acestui cuvânt, termenul desemnează mai ales indistincția primordială. Pentru noi, deci, Pelasgos este numele, în tradiția hiperboreană, al Omului Universal, al lui Adam Qadmon din tradițiile islamică și ebraică. A interpreta „Pământ Negru” prin „Pământ al Negrilor” este fetișism.

Monumente, mituri, tradiții populare

Monede, inscripții, legende. Întemeierea Țării Românești

54. Mai târziu, Vasile Lovinescu și-a amendat această primă părere și a argumentat existența creștinismului străvechi pur, pe aceste meleaguri, prin numeroase studii — vezi mai ales eseurile asupra colindelor și basmelor lui Ispirescu, publicate în revista Manuscriptum: 1991 (2—4), 1992 (1—4), 1993 (1—4) — în îndelungi convorbiri, corespondență și chiar în însemnări de Jurnal, din care redăm un text referitor la legenda Sf. Andrei: „16 August 1965 — Legenda Sf. Andrei. Găsit într-o albiuță. Ca toți copiii legendari, are același simbolism ca și piatra unghiului, zvârlită din drum, al cărui rost ziditorii nu-l pricepeau. Îl dau de-a-dreptul apele mari primordiale; deci fiu adoptiv al Fecioarei, implicit frate adoptiv al lui Hristos. Albiuța e o arcă; Andrei transmite o înțelepciune a unui alt ciclu. Arca e și un barzach, loc de moarte și de înviere, de recuperare a primordialității, deoarece se identifică cu luz-ul. Albia la rândul ei e cert făcută din lemnul Arborelui Vieții, complementar cu simbolismul Apelor, plasându-se în centrul lor ca un Ax vertical. Ucide mai mulți oameni, dar, probabil, mai mult ca un jihad inconștient. Pus ca penitență, de un popă, într-o fântână părăsită, a cărei cheie popa o aruncă într-un râmnic. Fântâna părăsită e aceea a Vieții, a adevărului, ignorată de umanitatea decadentă; Andrei e pus acolo cu o misiune de paznic, de gardian al unui lucru ascuns, care care trebuie să se perpetueze. Niște pescari (inițiați de mare rang) găsesc cheia într-un pește (Christos), al cărui discipol Andrei a și devenit. Fântâna subterană se identifică de asemenea cu lumea subpământeană, Țărmul Celălalt, Agartha. I se dă să păzească cinci oi albe și cinci oi negre; se desăvârșește când transformă oile negre în albe și cele albe în negre, adică operează deplasarea luminilor… Zece e și numărul Sefiroturilor. Inițiatul face un transfer: transformă sefiroturile inferioare în Sefiroturi superioare și Sefiroturile superioare în Sefiroturi inferioare, același lucru deci. Este aci dealtminteri un fapt indicat foarte bine de Crucea Sfântului Andrei în care brațele inferioare din dreapta și stânga devin în planul superior, respectiv, brațele din stânga și din dreapta; e crucea lui Moise și crucea lui Iacov.”

Întemeierea Transilvaniei și a Moldovei

Basmele și simbolismul lor

Omul Universal

78. Așa este, în general, tema. În cazul special al lui Harap-Alb, Împăratul Verde se spune că are trei fete, care nu joacă dealtminteri nici un rol vizibil în basm. În realitate, ele nu reprezintă o „posteritate”, ci sunt Shakti celor trei aspecte ale „Regelui Lumii”. Sunt cele trei Iele (care se pot traduce în mod exact prin cele trei „Ele”) care joacă un rol important în tradiția română. Numele lor sunt Margalina, Rosalina, Savatina. Ielele sunt reprezentate ca fetele lui Ler Împărat de care am vorbit mai înainte; se numesc de asemenea Sânziene, nume identic cu Iana Sânziana, denumire a principiului feminin în tradiția românească. În Transilvania, în loc de Sânziana, se spune Sânioana, „Sfânta Ioana”, aspect feminin al lui Ianus ca Iana. Sărbătoarea de Sânziene cade la Sfântul Ion de vară. Ielele au un aspect de „putere” mai degrabă, cel puțin în mod imediat; în fond, ele sunt Transformatoare.

O icoană creștină pe Columna Traiană

Ciubăr Vodă

A fost odată...

Ivan Turbincă

Lostrița

Povestea găinușii de aur

Povestea viei

* Denumirea de „viță de vie” din limba română se mai poate preta și la următoarea interpretare ezoterică: în românește cuvântul „viță” are și sensul de legătură cu străbunii în expresii ca „român de viță veche”, „boier de viță veche”, „cutare este de viță domnească”, deci tot veche etc., indicând o legătură a persoanei respective (a prezentului) cu strămoșii săi îndepărtați (cu trecut îndepărtat) și în acest context o legătură a unei tradiții mai noi cu una mai veche. Cuvântul „vie” mai este și femininul cuvântului „viu”, deci indică viața. „Vița de vie” poate însemna în acest caz legătura dintre spiritul omului și Dumnezeire care are viață veșnică, este mereu viu. Într-un astfel de sens poate fi interpretată și afirmația Bibliei că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, adică având viață veșnică. Deci spiritul omului este creație de viță veche, dumnezeiască, cu viață veșnică. „Vița de vie” reprezintă în acest context o expresie materializată a originii și a caracterului de veșnicie a vieții spiritului uman, cu atât mai mult că unul din simbolurile energiilor „esență” este vinul. Energiile „esență” (Purusha) nu se materializează și deci au o existență veșnică, iar centrul spiritului din om conține astfel de energii.

Mistricean

De la cerbul lunar la bourul solar

165. Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghi-Han, București, Editura științifică și enciclopedică, 1986, p. 164, cap. „Voevodul Dragoș și vânătoarea rituală”. Interpretarea lui Mircea Eliade este mult etiologic-socială, mai puțin inițiatică. Îl interesează mitul, mai ales când este în funcție de o colectivitate pe care o plasticizează, la început și în devenirea ei. Nimic mai firesc. Dar mitul are mai ales o valoare în sine, independentă, aș putea spune indiferentă față de seria de evenimente pe care o generează. Mitul este o constelație; că o constelație modelează caracterul și soarta unui om sau a unui popor, este just, dar ce-i pasă ei, care privește înspre Galaxii? În ultimă esență, animalele mitice cum sunt Ursul, Mistrețul, Șarpele, Cerbul, Bourul încarnează nume divine, energii, și după teologia ortodoxă, Dumnezeu creează lumea prin «energiile» sale, dar energiile divine ar exista, chiar dacă Dumnezeu nu ar fi creat Universul. Mitul generează o lume apoi o rezoarbe; existența acestei lumi, între cele două extreme, este partea cea mai puțin importantă a lui. Adevărata, suprema vânătoare a lui Dragoș gonește undeva în zodiac, prin codrii de azur, fără început, fără sfârșit, omorând în fiece clipă Bourul, incredibil de apropiată și totuși inaccesibilă, ca și vânătoarea lui Orion, pe cerul de iarnă. Reflexul lui pământesc, goana după un Bour prin munții Prislopului și pe valea Moldovei, este un fel de reziduu. Finalitatea ei este să determine resorbirea colectivității pe care a evertuat-o în Pleromul de unde a purces. Dealtminteri în capitolul consacrat lui Dragoș și vânătorii lui, din cartea lui Mircea Eliade, exemplele cele mai numeroase concernă Cerbul. Or, una e vânătoarea cerbului și alta vânătoarea bourului, după cum una e Ida, alta Pingala. Converg final într-un nod vital, dar căile lor sunt diferite. Chiar în exemplele date de Mircea Eliade cerbul dispare, evanescent din cauza naturii sale mercuriale. Poate fi fixat numai prin crucea ce i se pune între coarne, fie prin tăierea capului, fie prin suprapunerea unui element complementar sulfuric, cum este Bourul solar.