Cuvânt înainte — O istorie mitică a României

1 (7)

Cuvânt înainte

Apărut în 1936—1937 în câteva numere din revista Études Traditionnelles ^glosar la Paris¹, studiul Dacia Hiperboreană a rămas necunoscut la noi în țară, cu excepția câtorva apropiați ai scriitorului. El a stat „ocultat” așadar aproape 50 de ani, până când, în 1984, a fost descoperit în Italia de un cunoscut cercetător tradițional, Claudio Mutti ^glosar, care l-a tradus, l-a prefațat și l-a publicat². Printr-una din acele coincidențe semnificative, pe care numai destinul le poate potrivi, acest studiu apare în Italia în iulie 1984, în zilele în care autorul dispărea din această viață la Fălticeni (14 iulie 1984).

Există totdeauna un răspuns al Providenței la un gest al omului, aici și acum, sau într-un alt timp și pe alt nivel. Este ceea ce Extrem-Orientalii numesc „acțiune și reacțiune concordantă” sau ceea ce Hinduismul afirmă în doctrina apurva ^glosar.

Revenind la studiul propriu-zis, el a fost republicat în volum în limba franceză în 1987³ și a fost remarcat, între alții, de Vintilă Horia ^glosar care a vorbit admirativ despre el în Spania. Atât în 1936, cât și recent, în Italia și în Franța, studiul a apărut sub pseudonimul Geticus ^glosar ⁴. Această „ascundere” a persoanei autorului avea la V. Lovinescu alte motive decât obișnuitele pseudonime scriitoricești. Dintr-o perspectivă tradițională, singurul creator, singurul autor este Principiul, toți ceilalți „creatori” fiind doar substitute. Persoana lor este o persona (mască), un aspect al arhetipului originar. Dar de ce Geticus? Poate pentru că, așa cum se va vedea, scriitorul s-a identificat cu lumea studiului său până într-atâta,

2 (8)

încât a „devenit” Geticus. Oricum ar fi, când studiul a apărut în Italia, traducătorul a crezut că sub acest pseudonim se ascunde un alt român, Mihail Vâlsan ^glosar, un cunoscut arabizant și scriitor tradițional trăind la Paris. Când s-a descoperit că era vorba de Vasile Lovinescu, acest nume nu le-a spus mai nimic, fiind atribuit în mod eronat unui fost diplomat la Paris din anii 30. În tot acest timp, autorul trăia la fel de puțin cunoscut în țară, într-una din acele retrageri spirituale care nu sunt decât o altă formă de „anonimat”. Abea acum studiul vede lumina tiparului și la București. Poate că această apariție târzie vine să confirme spusa evanghelică după care nimeni nu e profet în țara lui^sursa. Dar poate că abea acum, după mai bine de jumătate de secol, a sosit acea „plinire a vremii”^sursa fără de care nimic nu se poate întâmpla. Căci dacă oamenii uită atâtea lucruri, ca și atâtea cărți, Dumnezeu și le amintește. Habent sua fata libelli…^trad.

N-a fost desigur o întâmplare faptul că studiul a apărut prima dată în Franța, în Études Traditionnelles, revistă al cărei spiritus rector^trad. era René Guénon ^glosar, căci V. Lovinescu a scris această lucrare sub imboldul și cu acordul marelui gânditor tradițional francez, așa cum rezultă din scrisorile lui: „Mulțumesc pentru toate explicațiile date asupra manifestărilor tradiționale în România; sunt lucruri cu adevărat foarte interesante pe care nu le cunoaștem deloc… Nu vă gândiți să faceți o lucrare cu toate aceste probleme? Ar merita cu siguranță osteneala, cu atât mai mult cu cât subiectul, cel puțin din acest punct de vedere, n-a mai fost studiat până acum”.

Apare evident că datele studiului, și mai ales interpretarea lor de către V. Lovinescu, l-au interesat în mod deosebit pe Guénon, deschizând astfel o poartă de acces spre miezul tradiției dacice și prin ea spre tradiția hiperboreană și spre Tradiția primordială ^glosar: „Sunt foarte mulțumit de ceea ce îmi spuneți despre căutările dvs. cu privire la Dacia și aștept cu mult interes studiul pe care mi-l anunțați…”. Iar într-o altă scrisoare, Guénon continuă: „…căci găsesc, ca și M. Clavelle ^glosar, dealtfel, că lucrarea dvs. este foarte interesantă și ar fi păcat să o restrângeți într-un fel”.⁵ Acest studiu avea să mar-

3 (9)

cheze strângerea unor legături spirituale ale lui R. Guénon, nu numai cu V. Lovinescu, ci și cu alți români determinând o revigorare tradițională în țara noastră, la care, în anii aceia, a participat și M. Eliade, chiar dacă ulterior, în etapa lui occidentală, a „uitat” acest fapt. Totul s-a ocultat însă la noi în țară, cum spuneam, timp de peste o jumătate de secol de „teroare a istoriei”^sursa.

Schimbul de scrisori cu R. Guénon a continuat și după publicarea studiului în Études Traditionnelles, intensificându-se chiar, până în 1939 când a încetat din cauza războiului. Și activitatea de scriitor a lui V. Lovinescu s-a întrerupt, dar poate nu atât din cauza războiului și a îngrijorărilor istoriei, cât mai ales datorită preocupărilor pur spirituale care l-au absorbit total în anii aceia. După un pelerinaj la Muntele Athos în vara 1935, a urmat în martie 1936 un altul la Amiens în Franța, ca și la Bâle în Elveția. Din acel moment realizarea lui spirituală a lăsat în umbră activitatea scriitorului ca și orice alte preocupări de natură profană. Au urmat ani de intensă lucrare a duhului, asociată unui grup inițiatic, apoi, după 1959, unui cerc de studii și meditații tradiționale, ambele inițiate și animate de el. Activitatea de scriitor și-a reluat-o după 1964, dar, din motive ușor de înțeles, lucrările sale au rămas în manuscris, până la apariția volumului Al Patrulea Hagialâc în 1981 dată la care el se retrăsese la Fălticeni, unde s-a stins din viață în 1984. După moarte, în 1989, a apărut o nouă lucrare a sa, Creangă și Creanga de Aur, în care, pe lângă preocupările de hermeneutică a basmelor, se regăsesc în fundal și cele de istorie și geografie sacră.

Dacă prilejul se ivește abea acum pentru publicarea în limba română a studiului Dacia Hiperboreană este poate și pentru a marca această permanență spirituală, în timpuri atât de impermanente. Căci pentru V. Lovinescu prezența din timpuri imemoriale a unui Centru spiritual în aceste ținuturi a fost hotărâtoare în formarea și continuitatea poporului și civilizației române. Într-adevăr, în perspectiva tradițională și în viziunea lui Lovinescu, ca și a unor, puțini, înaintași ca B.P. Hașdeu ^glosar sau N.

4 (10)

Densușianu ^glosar, Dacia a fost unul din acele centre^sursa care în lumea arhaică alcătuiau osatura unei geografii simbolice, suport la rândul ei al unei istorii mitice, deci sacre în cel mai înalt grad.

Mitul nu este o simplă fantezie și nici un produs al imaginației „poetice” populare, cum se susține în genere. El este un mod de gândire coerent și semnificativ, ca și o expresie a unui mod de trăire spirituală. El poate fi deci un „document” ca orice mesaj scris sau figurat, din care se poate descifra profilul spiritual al unei civilizații. A neglija mitul și a minimaliza simbolul înseamnă a acorda atenție doar evenimentelor economice, politice și sociale, înseamnă a nu recunoaște spiritualitatea lumii arhaice. Plecând de la aceste idei tradiționale, Lovinescu reconsideră întreaga istorie a acestor ținuturi, privind-o din interior și nu din perspectiva modernă, exterioară și profană. Căci a pune sacrul în primul plan înseamnă în fond să gândești asemenea cu popoarele arhaice pentru care sacrul și mitul ordonau lumea, constituiau dharma ^glosar lor, legea universală, unitatea macro și microcosmosului. Acestei unități i se datorează în primul rând corespondențele între diferitele teme mitice și nu unor influențe între civilizații separate în timp și spațiu. Mergând în susul apei spre originar, Lovinescu merge pe calea strămoșilor spre centrul tradiției dacice, centru din care se poate întrezări cerul Tradiției primordiale.

Din această perspectivă, formarea Daciei e pusă de autor în legătură cu acele migrațiuni dinspre Nord spre Sud ale popoarelor hiperboreene, atestate de multe mituri și de mulți autori antici. „Migrația hiperboreană, spune Lovinescu, nu are nimic dintr-o emigrație, nu se găsește în ea nimic improvizat, întâmplător, gratuit, precipitat. Trebuie să ne smulgem tuturor prejudecăților moderne pentru a ne reprezenta corect această migrație sacră, cu ai săi sacerdoți-regi, purtând din etapă în etapă, fără nici o improvizație, și după o știință geografică precisă, „penații” săi, altarele sale, suporturile sale spirituale”. O astfel de etapă a fost cea dacică. În cetatea naturală a Carpaților, s-au „precipitat”, ca într-o imensă cupă cosmică, popoarele geto-dace și nu au mai părăsit-o nici până astăzi. Toate celelalte migrații au trecut pe lângă ea fără să o clintească,

5 (11)

atât cele hiperboreene din mileniul al doilea a.H., cât și cele estice germano-mongolo-slave din mileniul întâi p.H. Ce a determinat oprirea geto-dacilor în arcul carpatic, în afară de unele cauze economice care nu reprezentau în acea vreme fapte hotărâtoare? Explicația ne poate fi dată de geografia sacră a acestor ținuturi. Dacă pământul nu este decât o oglindă a cerului, după această geografie, să observăm că lanțul Carpaților are forma Constelației Dragonului, cu capul în Platoul Boemiei, corpul (inima) în Carpații noștri și coada în Balcani⁶. Polul cerului (centrul Cercului de precesie și nu Steaua polară) care se găsește în spira principală a corpului Dragonului, proiectat pe pământ apare în platoul transilvan, determinând aici un important Centru spiritual. Iată deci, din perspectiva mitică, motivul opririi daco-geților în acest platou sacru. Vasile Lovinescu nu pomenește de acest aspect capital în studiul din 1936, dar ni l-a comunicat ulterior, motiv pentru care îl consemnăm aici. Pe de altă parte, interpretând în textul lucrării, în convorbiri și într-o scrisoare, figurația de pe paftaua lui Negru Vodă ^glosar (vezi coperta și postfața), el o vede ca pe o lebedă cu gât de balaur și cu cap uman, ceea ce nu e departe de imaginea celestă unde Constelația Lebedei e imediat vecină Constelației Dragonului. Încă un simbol hiperborean, în tradiția dacică.

Centralitatea Daciei în lumea veche, menționată de antici, este convingător argumentată pe diferite planuri de Lovinescu în scrierea sa. Unii autori profani vor zâmbi poate la aceste argumente, dar iată că nu demult, un celebru etnograf și istoric contemporan, Marija Gimbutas ^glosar, pornind de la o bază științifică, scria următoarele în prefața uneia din cărțile sale: „România este vatra a ceea ce am numit^sursa Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500—3500 î.e.n (…) A devenit deasemenea evident că această străveche civilizație europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. (…). A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii (…). Trebuie ca de acum încolo să recunoaștem importanța spiritualității Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”⁷. Iată o confirmare istorică a unei realități mitice, de care mitul nu avea nevoie, desigur, și nici Vasile Lovinescu

6 (12)

pentru care mitul era o realitate supratemporală, deci arhetipală, din care toate celelalte curg în mod firesc.

Nu vom intra în detaliile acestui studiu, care vorbește singur sub pana subtilă și inspirată a lui Vasile Lovinescu, mergând de la originile atemporale ale Daciei Hiperboreene, trecând prin etapa geto-dacă, pentru a ajunge până la întemeierea primelor state medievale românești. Și dacă a început în mit, autorul își va încheia studiul tot în mit, cu o viziune simbolică a basmului lui Ion Creangă ^glosar, Harap-Alb ^glosar, un uimitor blazon ^glosar al trecutului nostru mitic. Vom aminti însă, în această scurtă prepentare, încă două studii ale scriitorului (publicate recent) care amplifică și întregesc istoria sacră a acestor ținuturi. E vorba în primul rând de Ciubăr Vodă ^glosar⁸, scris ca o continuare a studiului despre basmele lui I. Creangă, în care această figură de istorie și legendă poartă mesajul Tradiției perene până dincolo de Întemeierea Principatelor, până în secolul trecut. Acest personaj, răspândit în folclor și în opere literare, acoperă cu masca sa de bufon și nebun realitatea unei funcțiuni regale păstrătoare a depozitului tradiției, închipuind pe regele unui alt Graal ^glosar ascuns pe aceste meleaguri. În acest studiu se include și o cercetare simbolică a Teatrului istorico-legendar al lui Mihail Eminescu — Incantația Sângelui⁹ care de la Traian la Mușatini întregește o viziune coerentă a istoriei noastre mitice. Creangă și Eminescu sunt, dealtfel, pentru Lovinescu, cei doi Dioscuri ^glosar nu numai ai literaturii, ci și ai spiritualității noastre.

În sfârșit, un al treilea studiu din aceeași categorie este Columna Traiană (purtând subtitlul Glose asupra Melancoliei ^glosar) care, plecând din mit și istorie, deschide o perspectivă nebănuită asupra trecerii de la civilizația geto-dacă la civilizația creștină, nu numai pe pământul Daciei Felix, ci și în întregul Imperiu roman.

Aceste studii de istorie mitică, împreună cu alte eseuri din același gen¹⁰, proiectează o lumină fabuloasă dar veridică asupra întregii noastre istorii, limpezind multe pete întunecate ale trecutului, și explicând poate și multe evenimente contemporane. Căci din perspectiva istoriei sacre, centrele spirituale

7 (13)

se ocultează odată cu mersul descendent al ciclului, deschizându-se în locul lor guri de infern. Așa stând lucrurile, descoperirea, păstrarea și transmiterea mărturiilor Tradiției spirituale este singurul gest sacru care mai poate ține vii speranțele unui cer nou și ale unui pământ nou^sursa.

8 (15)

Capitolul I

glosar Tradiția Primordială — Revelația originară, de natură supraumană, din care coboară toate tradițiile istorice. Lat. traditio, de la tradere, „a preda, a transmite”: tradiția e ceea ce se primește și se dă mai departe, nu ceea ce se inventează. Hindușii o numesc sanātana dharma, „ordinea (legea) veșnică”; caracterul ei e apauruṣeya, „ne-omenesc”, fără autor uman, cum se spune despre Vede (autorul folosește cuvântul la p. 195, despre înțelepciunea „non-umană” a pitṛ-ilor). Coomaraswamy îi spune philosophia perennis, după numele dat de Agostino Steuco (De perenni philosophia, 1540), și arată, în Hinduism and Buddhism (1943), că deosebirile dintre tradiții sunt de limbaj și de adaptare, nu de conținut. Guénon o numește primordială nu pentru că ar fi cea mai veche dintr-o serie, ci pentru că e principiul seriei: nu o religie mai bătrână decât celelalte, ci unitatea din care ele se desfac, cum se desfac razele din centru.

La Guénon (Le Roi du Monde, 1927, cap. X «Noms et représentations des centres spirituels» și XI «Localisation des centres spirituels»; studiile «Atlantide et Hyperborée» și «Le lieu de la tradition primordiale», adunate postum în Formes traditionnelles et cycles cosmiques, 1970), sediul ei simbolic e polar: Hiperboreea, Tula, „Insula Albă” (sanscr. Śvetadvīpa), „Pământul celor vii”. În cursul ciclului, centrul suprem se mută și se ascunde; se ivesc atunci centre și tradiții secundare, legate de el mediat sau nemijlocit. Cea mai însemnată e tradiția atlantă, venită dinspre Apus, care a înlocuit axa Nord–Sud cu axa Vest–Est, solstițiile cu echinocțiile, Ursa Mare cu Pleiadele; Guénon pune în seama ei și unele forme „revoltate” față de centrul polar. Tradiția primordială singură străbate ciclul întreg, pentru că, după formula pe care autorul o folosește în alte cărți, e Lex perennis. În articolele despre Sfântul Graal, citate la începutul cărții de față (p. 8–9), Guénon arată că folclorul nu e „creație populară”: ultimii reprezentanți ai unei tradiții pe cale să se stingă își încredințează de bunăvoie conținutul memoriei colective, iar neînțelegerea mulțimii e garanția păstrării lui. Pe această teză se sprijină toată cartea.

Lovinescu face din Tradiția Primordială ipoteza care face lizibile basmele și baladele culese în Moldova. Despre «Povestea găinușii de aur» spune de la început că „basmul în chestiune este un pământ negru din care crește Arborele Lumii, simbol primordial, comun tuturor tradițiilor umanității noastre; mitul concerne și Tradiția Primordială și Tradiția Atlantă derivată direct din ea” (p. 85). În prima parte a basmului, „se manifestă în pura ei strălucire Tradiția Primordială orbitor pusă în evidență de Arborele de Aur și de Pasărea măiastră de Aur” (p. 102); arborele „Este de aur pentru că se reactualizează în toată plenitudinea, din vârsta de aur” (p. 97), iar întreaga povestire „se identifică în fapt cu marea Tradiție Primordială a actualei noastre umanități”, de unde concluzia că „ambianța românească precreștină era de natură Primordială” (p. 105). Autorul dă apoi, după Guénon, schema istoriei sacre: „Tradiția Primordială a fost nordică, la origine cel puțin, manifestându-se deci de-a lungul axului Nord—Sud”, până ce a întâlnit curentul venit din Apus, din Atlantida, iar „Catastrofa civilizației atlante ilustrează faptul că toate tradițiile secundare au un ciclu limitat; singură tradiția primă precede, străbate ciclul mare și-i poate supraviețui” (p. 108). Zborul păsării măiestre la cer, unde devine constelația Găinușii, a Pleiadelor, marchează tocmai trecerea de la epoca polară la cea atlantă, iar mărul care înlocuiește arborele de aur e „un arbore și un fruct prin excelență atlant” (p. 110–111); problema „substituirilor” e una din cheile doctrinei ciclice (p. 103).

Aceeași grilă servește celorlalte eseuri. În «Povestea viei», pelerinajul eroului spre Mânăstirea Albă e „un pelerinaj hyperborean, spre țara de sus”, iar autorul amintește că a vorbit „atât de des despre natura Polar-hyperboreană a tradițiilor românești, încât nu mai e nevoie să insistăm” (p. 117). Poama albă e culoarea Polului, „deci hyperboreană” (p. 131); prefacerea ei în poamă roșie arată „adaptarea tradiției nordice în tradiție atlantă” (p. 135), iar refuzul căpcăunului de la Miază Noapte de către Iana Sânziana „pare o negație a Tradiției Primordiale”, dar e doar adaptarea cerută de vremuri (p. 133–134). Alăptarea Pruncului de către Iana, „paredru al hyperboreanului Ianus”, e un semn mai stringent al dependenței noii tradiții de Marea Tradiție Primordială decât omagiul Magilor, pentru că aici Sfânta Familie trece Dunărea spre nord (p. 137); o notă a ediției din 1993 trage concluzia că „religia creștină are de fapt la bază tot Tradiția Primordială Polară” (p. 136). În «Mistricean», cuvântul „străbun”, riguros aplicat, „desemnează Tradiția Primă, din care toate celelalte au derivat”, iar eroul baladei e Mistrețul, Śveta Varāha, „simbol prin excelență a Tradiției Primordiale” (p. 147); chiar Ianus „derivă și el din Tradiția Primordială” (p. 148). Pentru Lovinescu, în sfârșit, o tradiție secundară se recunoaște după faptul că are „propriile ei puncte cardinale, zenitul și nadirul ei; altfel nu s-ar deosebi de Tradiția Primordială” (p. 134).

→ glosar: Tradiția Primordială

glosar Negru-Vodă — Negru-Vodă (Radu Negru) e întemeietorul legendar al Țării Românești: după cronicile muntene, a „descălecat” din țara Făgărașului prin „cheile” Carpaților, și-a pus scaunul pe Argeș și a ridicat mânăstirea de la Curtea de Argeș, de care se leagă legenda Meșterului Manole (p. 53—54). Istoricii au renunțat să vadă în el un personaj real: tradiția i-a atribuit „toate faptele și chiar monumentele”, iar numele apare în epoci foarte diferite — 1128, 1260, 1350; e „personificarea poetică a originilor”, „un nume mistic” (D. Onciul, citat la p. 60). De fapt, biserica episcopală de la Curtea de Argeș e ctitoria lui Neagoe Basarab (1512—1517).

Pentru autor, „Negru-Vodă” e un nume colectiv, o funcțiune inițiatică, sacerdotal-regală (p. 60). Negrul e culoarea lui Saturn și semnul hiperborean al Daciei: Pelasgos s-a născut din „Pământul Negru”, marea dacică e „Neagră”, vecinii au numit Valahia „Kara-Iflak”, Valahia Neagră (p. 60), iar stemele principatelor poartă capete de negri (p. 61). Funcțiunea Negru-Vodă reprezenta Polul, Șeful suprem al Centrului spiritual dacic (Căliman, Rege al Cerului), „aceea a unui Preot Ioan, cum o arată și silaba IO de investitură” (p. 62, 73—74).

Ca dovezi, autorul invocă dala funerară a unui Radu Negru de la Curtea de Argeș, cu o coloană, un heptagon și o stea cu douăsprezece colțuri, „pantaclu” al unui Centru spiritual (p. 61—62, fig. 7); închizătoarea de aur a centurii, cu un castel și o lebădă cu cap de femeie (p. 62); și un sigiliu cu inscripția „Io Radu Negru, 1128” și un androgin gol pe tron, „Omul primordial… pe Tronul Regelui Lumii” (p. 64). Paftaua de pe coperta cărții e tot a „lui Negru-Vodă” (p. 11, 103—104). Legenda Meșterului Manole arată în el un inițiat superior, care a realizat la Argeș un suport spiritual, „o readaptare a tradiției dacice” (p. 55).

→ glosar: Negru-Vodă

glosar Harap-Alb — Numele eroului lui Creangă (Povestea lui Harap-Alb, 1877) înseamnă, literal, Arab-Alb, adică Negru-Alb, fiindcă în popor harap nu se spune arabilor, ci negrilor (p. 73): numele androginic al Omului Universal, Yin-Yang-ul, corelația Esență—Substanță, cele două emisfere ale oului lumii. Autorul desface mai departe Arab în Sarab (casta dacică), iar Sarab în Sar-rab, „Domnul Mistreț”, care traduce cuvânt cu cuvânt sanscritul Shri-Shwêta-Varâha, Mistrețul Alb al ciclului de acum (p. 74—76); iar Creangă, „ramură”, e echivalentul lui Ram (p. 72, 99).

De aici citirea întregului basm ca mit al celui de-al șaselea avatâra, Parashu-Râma: Craiul travestit în urs și Spânul uzurpator sunt Kshatriya revoltați, Grădina Ursului e Centrul suprem în timpul uzurpării, iar episodul Cerbului e identic cu mitul lui Perseu, al cărui nume are consoanele lui Parashu (p. 77—87). Pe planul „interior”, basmul e o realizare inițiatică deplină: coborârea la fântână și robia la Spân (prima moarte inițiatică, în care primește numele), cele trei încercări infernale — vegetală, animală, minerală —, cele cinci elementare, proba furnicilor și a albinelor și cea a pomului vieții, deci douăsprezece, „ca și muncile lui Hercule” (p. 98), și moartea-învierea finală, trecerea în Marile Mistere.

La capăt, eroul devine Împărat Verde, „Suveran Pontif și Rege al Lumii”, unind în aceeași persoană puterea sacerdotală și pe cea regală; realizarea are un caracter tantric, „shivait” (p. 98—99). Autorul se întreabă dacă Creangă a fost conștient de ce scria sau a fost instrumentul unei organizații inițiatice „a «Mistrețului Alb»”, și observă că 1877, anul basmului, e anul războiului de independență, de la care începe modernizarea României și, poate, „data dispariției tradiției dace” (p. 99).

→ glosar: Harap-Alb

glosar Ciubăr Vodă — Nume de domn moldovean atestat o singură dată în istorie: Grigore Ureche scrie, între urmașii lui Alexandru cel Bun, că „dupre moartea lui Pătru vodă, au domnitu Ciubăru vodă 2 luni” (1448). Unii istorici l-au socotit o scăpare de condei, alții l-au identificat cu Csupor, căpitanul trimis în Moldova de Iancu de Hunedoara — iar ungurescul csupor înseamnă „ceașcă, cupă”, ceea ce îl pune, prin numele lui, în rândul „conținătoarelor”.

În folclor rămâne o zicală („de pe vremea lui Ciubăr Vodă”, adică din vremea când lumea era întoarsă pe dos) și un joc de copii. În literatura cultă apare de trei ori la depărtări care nu par întâmplătoare: la Constantin Stamati, în Povestea poveștilor (1843), ca tată al lui Bogdan întemeietorul; la Costache Negruzzi, în scrisoarea Pâcală și Tândală (1842); la Vasile Alecsandri, în Despot Vodă (1879), unde măscăriciul e cel care face și desface domnia. Creangă îl strecoară, fără nici o nevoie literară, în fraza dintâi din Moș Nichifor Coțcariul.

Din toate acestea Lovinescu scoate o funcție, nu un om: domnul legitim și perpetuu al Moldovei, ocultat sub masca bufonului, care se arată în ceasurile grele și va reveni la sfârșitul ciclului. Formula care i se potrivește e cea medievală a regelui Arthur, vivit non vivit.

→ glosar: Ciubăr Vodă

glosar Graal — Cupa Cinei celei de Taină, în care Iosif din Arimateea ar fi adunat sângele Mântuitorului; în romanele medievale, obiectul căutării cavalerești (la queste) și semnul unei regalități sacre, păstrată de o familie și de o „cavalerie spirituală”.

Regele Graalului e totdeauna un rege rănit — Amfortas, Mordrain-Evalac, le roi méhaigné — a cărui rană ține țara în pustiire până la venirea celui curat. De aceea mitul Graalului și mitul monarhului ascuns sunt, pentru Lovinescu, unul și același, privit din două părți.

Legătura cu volumul de față trece prin „conținător”: ciubărul, ca și cupa, ține o băutură care e deopotrivă licoare de nemurire și otravă — cele două însușiri pe care tradiția le dă băuturii din cupa Graalului. Iar cei 49 de inițiați din jurul lui Ciubăr Vodă, cu el cincizeci, sunt numărul cavalerilor Mesei Rotunde dintr-o seamă de versiuni.

→ glosar: Graal