Lostrița

Lostrița^sursa

Mitul lui Oedip în basmul românesc

Originalitatea mitului lui Oedip, specificul lui, consistă în faptul că omorârea tatălui este strict legată de căsătoria mamei cu fiul asasin. Sunt cele două fețe ale aceluiași mister, două perspective ale unei taine aparent scandaloase.

Dar să ne reamintim ce spuneau cei vechi: partea scandaloasă^sursa, partea absurdă a unui mit, e pecetea tainei lui, e adevărul lui ultim, indicibil înnodat în antinomii. Nodul gordian^sursa nu poate fi dezlegat, ci tăiat printr-un fulger intelectual.

Deci paricidul și incestul lui Oedip se topesc într-un singur nod vital, conținător de adevăruri prime. Nu producerea lumilor o încifrează mitul, ci procesul de reintegrare în obârșii. Mitul oedipian e reflexul invers al creațiunii și consistă în suprimarea violentă a cauzelor secunde care stau între noi și Causa Prima^glosartrad.... Și atunci cum să nu fie terific? Suprimarea tatălui este inversarea ordinii naturale a creațiunii, prima etapă spre regressum in utero^glosartrad., care e un regres spre indistincțiunea lui Prakriti^glosartrad., adică în

aspectul substanțial al principiului. E incontestabil o decondiționare, prin contra-urcarea curentului lui Okeanos^glosartrad..

Procesul are un incontestabil caracter antisocial, e un atentat contra genului uman ca orice întreprindere individuală de liberațiune. Paricidul și incestul sleiesc creațiunea. Fulgerele autorităților exterioare, civile și religioase, se înțeleg. De aceea ritul se împlinea în măruntaiele sanctuarelor într-un inviolabil secret. Dacă ritul producea, totuși, o posteritate, dacă rodea, apoi această posteritate era sacra^trad., adică cel consacrat, sfințit.

Dante se adresează Maicii Domnului cu o eulogie naturală exprimând dogma creștină:

Vergine Madre, figlia del tuo Figlio^vers....

(Maică Fecioară, fiică a Fiului tău...)

Div. Com. par. XXXIII, v. 1

vers care indică limpede scurt-circuitul Verbului, sacrificiul lui in divinis^glosartrad..

După Vechiul Testament, pământul a fost populat de posteritatea lui Cain și Set^sursa, pe vremea când nu exista decât o singură femeie în lume, mama lor, Eva. Persefona^glosar era fiica și iubita lui Zeus cu care a avut pe Zagreus^glosarsursa, Mântuitorul^glosar Lumii. Horus, aspectul său pământean, era fructul incestului dintre frații Isis și Osiris^sursa. Atys, Tamuz^glosar, Adonis erau fiii Marii Mame și în același timp iubiții ei.

În mit, omorârea tatălui și incestul, sub orice formă ar apărea, nu trebuie înțeles în sensul curent al cuvântului acela de „păcat” sau „delict”, ci un mod de a concretiza și, în același timp, de a oculta unitatea inițială pe care spiritul o caută și o reanalizează după ce a trecut prin furcile caudine^sursa ale dualității antagoniste.

Am găsit mitul lui Oedip într-un basm românesc care atinge și alte probleme ezoterice interesante. Basmul a fost cules de Nicolae Labiș în satul Baia de la țăranul

Constantin Hlihor și predat profesorului său de limba română de la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, Vasile Popa, din îndemnul căruia Labiș aduna material folcloric. Vom rezuma basmul, comentând elementele lui cele mai semnificative.

Basmul are titlul Lostrița^glosar. E numele unui pește din familia salmoneelor, adică „solomonian” prin simbolismul general adoptat al coincidențelor verbale. Se găsește numai în râul Bistrița. Pe lângă mitul mai sus amintit, mai găsim deci și simbolismul universal al Peștelui, atât de important în toate tradițiile.

„Cică, înșir-te mărgărite, bunul Dumnezeu și Sfântul Petru, pe când tot umblau pe pământ^sursa, au ajuns într-o sară, trudiți peste măsură, într-un sat dinspre partea muntelui. Au bătut în porțile celor bogați și s-au rugat de găzduire, dar nu i-a primit nimeni. Când să iasă din sat, iacă o căsuță mică, cu prispă de lut, acoperită cu paie. Sfântul Petru să nu tacă?

— Doamne, hai să încercăm la sărăntocul aista.

— Încearcă, Petre, a zis Dumnezeu.”

Se vede deci că lui Dumnezeu, atoateștiutor, îi repugnă un gest care va declanșa o secvență de evenimente tragice, cunoscute lui din germene. Producerea lor o lasă în seama ignoranței relative a locțiitorului Său, cauză secundă, pentru că în evoluția sa Creațiunea trebuie să-și încheie și să-și epuizeze ciclul. E o ilustrare a adevărului proclamat de doctrinele orientale că la rădăcina Creațiunii stă Avidya^glosartrad., Ignoranța. Sau, altfel vorbind, în drama ce va urma, Dumnezeu va fi numai motor imobil.

„— Ei, omule! Mă omule! Ia fă-te oleacă până la poartă!

Dar degeaba striga Sfântul Petru. Omu, cu izmenele suflecate pân'deasupra genunchilor, frământa niște lut amestecat cu paie, îl tot călca și n-auzea nimica din cauza

câinelui care hămăia de te-asurzea, repezindu-se la cei doi, când prin ostrețele de la poartă, când prin nuielele din gard. Sfântu Petru atunci i-a făcut semn cu mâna și omul a venit plin de lut pe țurloaie și tot strigând la câine; pleacă, tu jugodie! Huoo! Șarlă!

— Omule, nu te supăra! Sântrem niște drumeți străini! N-ai vrea să ne primești pe noapte?

— Dă, știu și eu? zice omu și se scarpină în cap. Dac-ați vrea să dormiți pe prispă, vă primesc cu dragă inimă. Vă dau o țolincă, o pernă și v-ăți hodini cum veți putea și dumneavoastră. Înăuntru n-are să fie chip! Căci după socotelile noastre, în noaptea aiasta are să-mi nască muierea.

— Ne-om culca pe prispă, om bun, da numai cânele ista amarnic să nu se dea la noi după ce-om adormi și să ne rupă, spuse de data aceasta Dumnezeu.

— N-aveți grijă, că-l leg chiar amu!

Pe la miezul nopții cele două sfinte ființe s-au trezit în văicărelile femeii care năștea. Sfântul Petru, milos ca de obicei, șopti la urechea lui Dumnezeu:

— Doamne, fă ca pruncul acesta să fie fericit și să aducă noroc și belșug în casa necăjitului istuia...

— Nu pot, Petre!

— Te rog, Doamne!

— Degeaba mă rogi, Petre!

— Omu ista-i un om bun. Ne-a primit în sărăcia lui.

— Știu, Petre, dar n-am ce face. Pruncul ista, ca orice om, își are soarta lui.

— Ce soartă, Doamne?

— Soartă rea, Petre!

— Cât de rea, Doamne?

— Rea de tot, Petre! Va omorî pe tatăl său și se va însura cu maică-sa!

— Vai, Doamne, și iar vai! E păcat! Dă-i o soartă mai bună!

— Nu pot, Petre. Soarta-i soartă și s-a mântuit! Fiecare om cu soarta lui!

Omul din casă însă, auzind șușoteala bătrânilor de pe prispă, a tras cu urechea și a auzit. Mai să-i vie rău. S-o frământat el cât s-o frământat și apoi a luat o hotărâre: în zorii zilei, după ce au plecat drumeții, a smuls copilul de lângă mamă-sa ca un nebun, l-a înciptat într-un par de la gard ș-apoi s-a dus în lumea lui.

Biata mamă, lăhuză cum era, a țâpat ș-o strâgat și s-o târâit pân la poartă să vadă ce-i cu copilul. Mai cu seamă că era cel dintâi prunc al ei. Când colo, bucuria ei; copilul era lângă gard, plin de sânge, dar giu. Pasă-mi-te, omul în turburarea lui și-ntr-o leacă de-ntuneric, că abie-abie începea să se crape de ziuă, crezuse că o înciptat copilul în par, dar de fapt îl rănise numai. Avea o zgârietură numai, destul de mare, de-a lungul tâmplei și a obrazului. Mama și-o luat copilul, l-o-ngrijit cu toată dragostea, l-o uns cu iruri, l-a strâns la piept, l-a alăptat, mă rog, o făcut ea tot ce-o știut pân ce l-o văzut vindecat.

Da după ce l-a văzut sănătos o-nceput să intre la gânduri. Auzise și ea sporovăiala moșnegilor de pe prispă...”

Rezumând, femeia se întreba ce să creadă despre profeție, până ce într-o noapte văzu în vis pe cei doi bătrâni care-i confirmară veridicitatea povestirilor:

„Și să nu te mai îndoiești, îi spuse unul din bătrâni, iacă îți lăsăm semn; mâni dimineață, când ai să te scoli, ai să vezi la poartă un fir de mac înflorit.”

Și s-au dus.

„În adevăr, a doua zi, dimineață, a găsit lângă poartă un fir de mac sălbetec între niște nalbe și holeră.

Când l-a văzut o țâpat odată scurt de parcă cineva i-ar fi înciptat cuțitul în inimă. Amu nu se mai îndoia: fusese Dumnezeu și Sfântul Petru și soarta copilului asta era: să-l omoare pe tatăl său și să se însoare cu maică-sa! Și fără

multă vorbă înfașă copilul, îi dă țâță să sugă pe săturate și cum vine noaptea îl pune într-o copaie și-i dă drumul pe apa care curgea prin fundul grădinii închinându-se și tot spunând: Dumnezeu să te aibă în paza Lui, copile! S-o dus apoi în casă și s-o apucat de bocit. O bocit ea așa vreo săptămână, da după aceea s-o întărit și s-o apucat de treabă.”

... Apele se liniștesc. Vârtejul iscat de coborârea directă a otios-ului^trad. în curgerea normală a ciclului se mistuie în adâncimile genunei, devenind o latență care se va ridica năpraznic la suprafață când ora hotărâtă de Ananke^glosartrad. va sosi.

Am citat textual începutul basmului în redactarea lui actuală; literalismul este o solidă pârghie pentru saltul necunoscut ce ne propunem a-l face. Cu cât miezul mitului e mai obișnuit, cu atât căile care duc spre dânsul trebuie să semene cu acelea din lumea noastră. Apoi toate elementele inițiatice importante ale fabulei sunt cuprinse, sintetic și vizionar, în acest început de basm.

Pruncul e născut la Miezul Nopții ca și Domnul Hristos și, în general, ca toate coborârile Principiului Divin, Avatarele^glosarsursa sale, în lumea Devenirii. Dumnezeu se situează în centrul roții cosmice, ca Motor Imobil, Sfântul Petre pe circumferința ei, ca tâlmaci, ca hermeneut al Providenței. Căci de Hermes^glosar este vorba sub epitetul de Sfântul Petru, Hermes mijlocitor între Zeus și oameni^sursa, dar și avocatul lor față de zei. De aceea Sfântul Petru intervine:

„— Doamne, fă ca pruncul acesta să fie fericit și să aducă noroc și belșug în casa necăjitului acestuia.”

E rugăciunea pe care o suspină, sub mii de forme, toată Creatura spre cel Prea Înalt.

Sub șantajul sentimentalismului și nevoii unei justiții partitive imediate, suntem ispitiți să psihologizăm, să umanizăm mitul și să așteptăm în mod firesc ca Dumnezeu, Il Sommo Bene^trad., să răspundă cordial la rugămintea tovarășului său, binecuvântând casa și familia care l-au omenit.

Dar adevăratul mit nu e nici psihologic, nici sentimental; e un scurt-circuit fulgurant incomprehensibil care coboară din lumea matricelor făcând cenușă lumea noastră, în rarele clipe când e tangent cu ea, pentru că suprimă Spațiul, Mișcarea, Forma.

„— Nu pot, Petre!

— Te rog, Doamne!

— Degeaba mă rogi, Petre!

— Omu ista-i om bun. Ne-a primit în sărăcia lui.

— Știu, Petre, dar n-am ce face. Pruncul aista ca orice om, își are soarta lui.

— Ce soartă, Doamne?

— Soartă rea, Petre!

— Cât de rea, Doamne?

— Rea de tot, Petre: va omorî pe tatăl său și se va însura cu maică-sa!

— Vai, Doamne, și iar vai! E păcat! Dă-i o soartă mai bună!

— Nu pot, Petre. Soarta-i soartă și s-o mântuit. Fiecare om cu soarta lui!”

Acest schimb de cuvinte este semnătura care notifică originea necreștină a mitului nostru deoarece arată că deasupra lui Dumnezeu însuși este Ananke, Destinul pe care nici Dumnezeu nu-l poate mlădia, idee cu totul străină creștinismului și tradițiilor cu formă religioasă, Iudaismul, Islamul, în care Dumnezeu se identifică cu Norma Supremă

și face tot ce vrea^sursa, expresie curentă în Biblie, Evanghelie, Coran. Formula este o extindere a conceptului de Dumnezeu Personal pe un plan care transcende Personalitatea, fie ea divină. În tradițiile cu formă mitologică precum sunt: brahmanismul, hinduismul, vechea tradiție greacă și aceea care a precedat creștinismul în țara noastră, Supremul, Indicibilul, nu „face ce vrea” nu din inferioritate, ci din superioritate, pentru că El e cel ce dă Dharma^glosartrad. (Lege cosmică) ce nu poate fi modificată, deoarece asigură permanent armonizarea Cosmosului în pofida tuturor mișcărilor ce au loc în el, pentru că Dumnezeu este deasupra Manifestării și Nemanifestării (Vyaktavyakta^glosartrad.) și ca atare transcende „Facerea” și „Voința”, simple atribute divine în lumea Creațiunii, existente și perceptibile numai pentru acela care privește de jos în sus.

Această prevestire a viitorului în momentul nașterii e obișnuită în basmele noastre, rostită însă fiind de ursitoare^glosar, identice cu „Moire^glosartrad.”-le, cu Parcele din mitologia antică, și ele în număr de trei. Sunt trimise de Ananke, de Fatum. „Me quoque fata regunt”^sursa (și pe mine mă conduc destinele), îi spune Jupiter lui Ovidiu.

„Popoarele indo-germanice au făcut, toate, o deosebire între zei, care conduc viața oamenilor, și între Destin, puterea ascunsă și oarbă, care supune voinței ei neîndurate chiar pe zei. Nici Odin, nici Zeus nu pot schimba sentimentele Destinului, chiar dacă Walhala și Olympul însuși ar fi să se prăbușască.” (Vasile Pârvan^glosar, „Laus vitae”, în ^sursaMemoriale).

În basmele noastre, Ursitoarele sunt trimise de Dumnezeu pe când în mitul ce-l relatăm însuși Dumnezeu coboară și profetizează în casa fatală. Sau Dumnezeu la rândul lui este un trimis, dar al cui? E firesc să pui întrebarea din moment ce El însuși recunoaște a nu fi decât un formulator de oracole.

Există o legendă semnificativă despre profetul Ilie în folclorul românesc^sursa. Ilie a fost dăruit unei perechi bătrâne

fără coborâtori, după ce juruise dinainte, pe eventualul copil, slujbei lui Dumnezeu în „biserica” de la Ierusalim. La vârsta legiuită, părinții nu se îndură să-și ție făgăduința și însoară băiatul. E întreruperea unei cariere sacre prin considerații lumești, adică foarte exact ceea ce se numește „profanare”.

După o lungă lipsă de acasă, Ilie se întoarce noaptea. Dracul îi iese înainte în haine de popă și-i spune că nevastă-sa are un ibovnic. El intră pe furiș în casă, își pipăie patul și simte sub degete un cap de femeie și unul de bărbat. Îi înjunghie pe-ntuneric. Erau părinții lui care sosiseră cu o zi înainte; soția lui le dăduse patul conjugal pentru odihnă.

Drept pedeapsă slujește Iadul un număr de ani, apoi se urcă cu trupul la cer, devenind stăpânul trăsnetului, așteptând sfârșitul lumii când va avea de luptat cu Antihârțul, adică cu Anticrist.

Afară de urcarea la cer, singurul episod scripturar, nu se găsesc în Biblie celelalte elemente ale versiunii românești. Se poate pune întrebarea: la ce entitate reală se referă tradiția populară? La Helios-Soarele, cu numele aproape identic cu Ilie^sursa, amândoi solari dealtminteri; la Apolo, identificat și el cu soarele, despre care se spunea în antichitate că avea să înlocuiască pe tată-său, Jupiter, la rectoratul lumii? Legendă pe care creștinii primitivi au exploatat-o, caracterul solar al lui Hristos fiind de natură scripturară.

La rândul său Jupiter „omorâse” (adică înlocuise) pe tatăl său Saturn-Cronos^sursa, iar acesta făcuse aceeași operație tatălui său Uranos, pe care îl castrase. Vom reveni la sfârșit asupra acestui aspect esențial al mitului.

În treacăt observăm că după hinduși exact rădăcina tuturor păcatelor este Avidya, Ne-Cunoașterea. Stupiditatea aparentă a părinților, în fabula lui Oedip și în basmul românesc, este providențială pentru că generează o secvență de cauze și efecte secundare, cu rostul lor în dezvoltarea ciclică. În mentalitatea curentă apare ca stupiditate căci nu era nici un motiv ca acești părinți să se considere pe ei înșiși ca monștri; prin urmare, dacă în mijlocul spaimei, pe care

le-o produsese oracolul, ar fi avut prezența de spirit să-și păstreze luciditatea, și-ar fi dat seama că atâta vreme cât păstrează copilul lângă ei, identitatea lui ar fi fost cunoscută și tragedia nu se putea întâmpla tocmai pentru că între cei trei termeni ai mitului raporturile reale de rudenie ar fi fost știute: paricidul și incestul nu erau posibile. Actualizarea oracolului fatal e în funcție de ignoranță în sensul necunoașterii legilor cosmice, concretizată în speță de acțiunea părinților care provoacă tocmai ignorarea rudeniei dintre cei trei în urma îndepărtării copilului ce devine un anonim când el și cei doi părinți se reîntâlnesc mai târziu. Dar Quos vult perdere Jupiter^sursa, dementat prius^trad. (Pe cine vrea Jupiter să-l piardă, mai întâi îi ia mințile).

În Oedip, Laios, tatăl, expune pruncul în valea râului Cytheron^sursa; basmul românesc e mult mai semnificativ; tatăl își înfige copilul într-un țăruș din gard; altfel spus, fixează răul labil într-un singur punct. Interesant e că țărușul are un simbolism axial, polar și în „stațiunea polară^glosartrad.”, ca să întrebuințăm un termen tehnic inițiatic, antinomiile, opozițiunile, nu mai pot exista pentru că în ax se rezorb dualitățile, inclusiv aceea a Răului și Binelui. A înfige copilul în ax este a-l oferi jertfă celui Prea Înalt (El-Elion^glosartrad.). E și un fel de a stârpi în rădăcină, de a arde metafizic fatalitatea, care în univers nu se poate propaga decât în ritm dual.

Nenorocirea este că tatăl nu a înfipt copilul cum trebuie și fuge de acasă, fără să știe de aceasta. Mama, care stă totdeauna „ex parte materiae”^trad., în partea substanțial-feminină a lumii, lecuiește copilul, apoi îl pune într-o copaie și-l zvârle pe râul ce curge în fundul grădinii, adică în Fluviul Devenirii, bulion de cultură ideal pentru proliferarea tuturor implicațiilor oracolului, singurul mediu unde Fatalitatea poate avea prăsilă.

Înainte de a face acest gest, femeia se mai îndoia încă de veridicitatea oracolului. Bătrânii implacabili îi apărură în vis și i-l confirmă.

„Și ca să nu te mai îndoiești, îi spune unul dintre bătrâni, iacă îți lăsăm semn; mâine dimineață, când ai să te scoli, ai să vezi la poartă un cir (fir) de mac înflorit. Și s-au dus!”

„Într-adevăr, a doua zi, de dimineață, a găsit lângă poartă un cir de mac între niște nalbe și holeră.”

Macul este o floare narcotică, cu aromă telurică, din care se extrage opiul. A-l mirosi, înseamnă a alege nălucirea, uitarea și moartea. E soarta tuturor ființelor sublunare, care „se hrănesc cu pământ”, cum spune Platon^sursa, în loc de ambrozie cerească.

Nu avem decât o alternativă: Amnesis^glosar (Uitarea) și Anamnesis^glosartrad. (Amintirea). Amintirea obârșiei noastre transcendente care, singură, poate sustrage tribulațiilor, sufletul exilat. Curios este că pe lângă mac, Uitarea, după cei vechi și după bocetele noastre, o dă și apa fluviului Lethe^glosarsursa, cuvânt care, și el, înseamnă Uitare; ori apa lui Lethe o găsim și în râul ce curge în fundul grădinii gospodăriei noastre. Și râul și macul, două etape succesive ale Amneziei, o fac pe femeie să-și uite înaltele obârșii și să-și arunce fructul măruntaielor într-o copaie, în pribegia fără nădejde a Devenirii.

Reamintim, ca cititorul să-și dea seama de umanitatea tradițională în timp și spațiu, că și în mitul lui Moise acesta a fost aruncat de mama lui într-o copaie^sursa pe fluviul Okeanos, reprezentat simbolic de Nil. Gestul e identic cu cel din basmul nostru, în aparență; în realitate semnificația diferă cu 180 de grade, fiindcă Moise aparține acelei înalte categorii de inițiați desemnați cu numele de „misionați^glosar”, pentru că vin pe pământ nu prin cădere, ci prin „coborârea sacrificială”, adică fără nici o eclipsă a strălucirii lor spirituale.

Spre a lua un alt exemplu, nu poate fi nici o comparație între căderea lui Adam și coborârea pe pământ a lui Hristos-Logosul, luându-și voit haina umană asupra sa.

Trec ani mulți și într-o zi femeia se trezește cu bărbatul ei înapoi, acasă. Se întorsese din America (sic!)^trad..

„Câștigase bani mulți, era bogat...” spune basmul.

Și aici subliniem o originalitate a povestirii. Versiunea moldovenească a mitului lui Oedip, păstrând neștirbite liniile lui de forță, e un basm actual, care se petrece în vremurile moderne pentru bunul motiv că „illud tempus^glosar”^trad., care este matca miturilor, se oglindește în lumea noastră sub aspectul perpetuității și al continuității. Se vorbește de apa Moldovei, de muntele Pleșu, care o desparte de Mânăstirea Neamț; casa e drănițită de meșteri din Găinești; fânăria e ridicată de meșteri de la Neamț; tatăl face negustorie cu semeni din Austria, Polonia, Rusia; fântânarii sunt din Brădățăl, Răbâia, Brusturi și Orțești; omul se duce în Cracovia sau la iarmarocul de sfântul Ilie din Fălticeni, toate numele și altele necitate, desemnând localități existente și astăzi. În sfârșit, satul în care se desfășoară mitul este Baia de pe apa Moldovei, prima capitală a Moldovei, unde după o tradiție locală s-a încheiat „drama” mistică a întemeierii Moldovei. Acolo Dragoș^glosar l-a „omorât” pe tatăl său, „Bourul Alb^glosar”^sursa, și s-a „însurat” cu țara pe care o întemeiase printr-o hierogamie^glosar ce-l unește cu glia-mumă, Cybela^glosartrad.. Dealtminteri, orice hierogamie este incestuoasă, implicit sau explicit, deoarece constituie un cerc închis.

„Lipan, căci așa îl chema pe om, și muierea lui Maria, au agiuns repede fruntași.”

Și au făcut o casă nouă, mare și frumoasă, iar în spatele ei au durat o prisacă cum nu se mai văzuse, unde puzderie de albine îi dădeau mierea care îl îmbogățise.

Este superfluu să reamintim simbolismul eminamente inițiatic al Albinei, care transformă potențialitatea paradisiacă a unui lan de flori într-un Paradis efectiv, prin

simpla mângâiere a antenelor. Fiind la centrul unei stări de fire, Paradisul este eminamente un laborator de transmutații, în care grosierul este înlocuit de subtil, printr-un rit euharistic în care Albina e Mare Preot. În întunecimea Athanorului^glosartrad., nectarul devine astfel miere, Aur lichid. Albina este simbolul spiritual al unei caste și al unei țări sfinte. De aceea când Herodot spune de țara geților: „Ce fel de oameni locuiesc în nordul Traciei, nime nu poate spune cu siguranță [...] Locuitorii din Tracia mai spun că ținuturile de dincolo de Istru sunt ocupate de albine și din cauza aceasta oamenii nu pot merge mai departe...” (Herodot, lib. v. cap. 9-10)^sursa este greu să-ți închipui că nu a avut înainte de toate în vedere altceva decât un sens simbolic.

Țări în care locuitorii se dedau albinăritului există în toată lumea; dar o țară în care sunt numai albine, așa cum reiese din textul lui Herodot, e inimaginabilă. Simbolismul textului convine exclusiv unui centru spiritual în care se extrage chintesența circumferinței pe care o generează și o regentează, pentru a fi dată din nou lumii, printr-o dublă mișcare complementară, coagula-solve^glosartrad..

Importanța prisăcii în basmul ce-l relatăm și comentăm e prin excelență de natură spirituală. Albinele erau consacrate lui Artemis^sursa, sora lui Febus-Apolon. Simbolul lui Artemis din Efes era o albină. Într-o inscripție din orașul Apulum din Dacia, Diana poartă numele de „mellifica”^trad. (C.I.L. III 1002)^sursa.

După cum am văzut, există în gospodăria lui Lipan maci semănați de Dumnezeu. Or, într-un text al lui Pausanias, citat de N. Densușianu^glosarsursa, în Dacia preistorică, se spune că locuitorii din Delfi povesteau că Apolo a trimis la Hyperborei^glosar un templu pe care-l făcuseră albinele din ceară și din planta numită mac¹²³.

„O singură supărare avea Lipan; nu găsea apă pentru fântână în bătătura lui. Aducea apă de la fântâna unui vecin și nu se simțea bine. Cine n-are apă în ograda lui, nu-i gospodar! Dar ce folos că toți fântânarii aduși de pe la Brădățăl, de pe la Răbâia, de la Brusturi, sau de la Orțăști, solomanari^glosartrad. pricepuți la treburi de-aistea, n-au dat peste vreun izvor pe pământul lui”.

E deajuns să reamintim simbolismul universal cunoscut al Adevărului ascuns în fântână, „in fonte Veritas”^trad., pentru ca această incidență a basmului să se lumineze. Fântâna e acea „fons terribilis^glosar”^trad. de care vorbesc alchimiștii în care se ascunde „Vitriolul^glosar”^trad., acel aspect teribil și dizolvant al Chintesenței, complementar cu aspectul benefic al Mierii.

Fântâna e prelungirea sub-pământeană a axului vertical care intersectează un plan de fire prin centrul lui, simbolizat în basm, după cum își reamintește cititorul, prin țărușul în care Lipan își înfige copilul predestinat.

E de asemenea semnificativ, că după textul nostru, arta fântânarilor este o artă sacră prin excelență, deoarece tagma fântânarilor aparține familiei solomonarilor, teurgi supremi, după tradițiile noastre populare stăpâni ai ploilor și ai fulgerelor.

La prima vedere s-ar părea că elemente eterogene s-au adăugat mitului așa cum era în forma lui primă. Nu credem, totuși, că e vorba de sincretism, având în vedere organicitatea acestor elemente. Se poate ca mitului grecesc, oedipian, așa cum ne-a rămas, să-i lipsească anumite lucruri.

Pe lângă simbolismul fântânii se mai adaugă acum altul de origine net Primordială.

„Și mai avea Vasile Lipan o supărare; se înnădise de vreo două săptămâni (adică atunci când e iminentă tragedia; e semnificativă convergența elementelor necesare izbucnirii sale; se vede că nu poate fi vorba de sincretism, n.n.), se

înnădise de vreo două săptămâni un urs la știubeiele lui. În cele două săptămâni, cu toată paza pusă, fiara năvălise de vreo trei-patru ori și-i făcuse destulă pagubă. Și naiba știe ce fel de urs a și! Poate că-i un urs năzdrăvan că nu prinde într-însul nici un fel de haliciuri. I-ar trebui lui Lipan un om priceput și îndrăzneț care să-i păzească buduroaiele și să-l omoare pe urs. Mai ales că anul era bun și prisaca gemea de muscă, de ceară și de miere. Avere era acolo, nu glumă!”

Ursul este un simbol nordic polar al clasei războinicilor^sursa, al kșatrylor^glosartrad., deci perfect pozitiv în el însuși. Numai când se răzvrătește contra clasei superioare lui, Sacerdoțiul^glosar (reprezentat de obicei prin Mistreț^glosar, Lebădă, aici prin Albine) ursul capătă aspecte sinistre, precum în basmul românesc. Aici fiara se arată agresivă față de un centru spiritual, față de Țara Mierei, în care se produce miracolul eminamente sacerdotal al Euharistiei, prin transformarea nectarului în miere solară. Năruirile pe care le pricinuiește în prisacă sunt semnul neîndoielnic al clasei kșatrylor răzvrătiți contra ierarhiei normale a lucrurilor, în care ea e subordonată sacerdoțiului. Agresivitatea ursului este indiciul net al uneia din acele revolte a inferiorului contra superiorului, a puterii regale contra autorității spirituale, a acțiunii contra contemplației care se întâmplă într-un anumit moment al ciclului. În loc, cum era normal, ca ursul să ocrotească distilarea mierei în tăcerea și liniștea suverană de care are nevoie, pentru a putea fi redistribuită în afară, în aceeași liniște și tăcere, pe căi de taină, el încearcă să sfarme laboratorul miraculos, fără de care lumea nu poate subsista. Nu trebuie să uităm că o gospodărie țărănească poate simboliza întregul univers ca și centrul lui nevăzut.

„Într-o zi se înfățișează la gospodar un om tânăr, venit de departe.

— Am auzit că aveți nevoie de un argat.

— Da! De unde ești dumneata, omule?

— Dinspre Buhalnița (localitate reală de pe apa Bistriței, n.n.)

— Și cum ai ajuns până aici?

— Apăi nu știi dumneata? Omul sărac umblă din stăpân în stăpân, până ce-l găsește pe cel adevărat...

— Ei, treaba dumitale! Nu te ischitesc! Numai, află dumneata că mie îmi trebuie un argat care să nu se teamă de urs, iată cum stă treaba... Și-i spune de-a fir a păr tot necazul. Ei, ce zici? Te prinzi?

— Mă prind!”

Fântâna, ursul, băietanul, elemente disparate converg în inima mitului pentru a produce deflagrația.

„Noaptea, noul paznic și-a luat de-a umăr ghioaga (noul Herakles, n.n.)^sursa și-a ales locul de pândă și s-a pus pe așteptat...

Târziu, când luna s-a dus către asfințit și s-o lăsat dincolo, iacă și Moș Martin! Venea încet, mătăhălos, mormăind ceva în limba lui. Noroc pe capul lui Ion, că Ion îl chema pe argat, a zis Doamne-ajută și-a strâns ciomagul. S-o șipurit până aproape de urs, s-o ridicat în vârful picioarelor ș-o trăsnit cu sete. Ursul care se ridicase în două picioare a gemut înăbușit, aproape omenește și s-o prăbușit la pământ, zvâcnind de câteva ori din picioare. Apoi nu s-a mai auzit nimica. Peste prisacă s-o lăsat o tăcere mare. Paznicul s-o așezat la locul lui ș-o ațâchit, liniștit că ș-o făcut datoria cu gândul că stăpânul său are să fie tare mulțumit a doua zi. În zorii zilei, satul s-a umplut însă de bocetele femeii. Ursul ucis de paznic fusese chiar bărbatul său”.

Ca să-l încerce, bărbatul îmbrăcase o blană de urs și se îndreptase spre prisacă, unde voinicul îl ucisese. Natural, era nevinovat de crimă, așa că judecata l-a lăsat în pace.

Tema nu e nuvelistică, ci folclorică. Tot așa Craiul, tatăl lui Harap-Alb^glosar, i-a ieșit lui fiu-său, la un pod, îmbrăcat într-o^sursa

blană de urs ca să-l încerce. A scăpat de moarte pentru că era ziuă și și-a aruncat în grabă blana de pe dânsul, pe care dealtminteri Harap-Alb o moștenește, cum o moștenește și argatul. Lucrul e implicit.

„Ion Adusu (căci așa îi spuneau stăpânii lui, n.n.) ș-o pus în traistă cele câteva lucrușoare, ș-o înfășurat traista pe bota lui de carpăn și ș-o cerut voie să plece.”

Nevasta, care rămânea singură cu atâta avere pe care numai un bărbat o putea chivernisi, îl îndeamnă să nu plece, să nu părăsească o gospodărie rămasă fără cap din cauza lui, dacă nu din vina lui. El însă nu voia. Pe când discutau

„s-o auzit deodată răcnete din mai multe părți; ursul măi! ursul măi! Namila de urs intrase cu de-adevărat în prisacă, de data aceasta ziua n-amiaza mare (trecerea de la Miezul Nopții la Amiazi, fiind o trecere de la virtualitatea la efectivitatea gestului, n.n.) fără frică și fără rușine și începuse să răstoarne buduroaiele la rând. Ion Adusu s-o răsucit pe călcâie, o desfăcut traista de pe botă ș-o pus-o pe umăr și s-o repezit la urs orbește... ș-o adunat toate puterile. Nu l-a nimerit din cauza roiului de albine, decât într-o labă, dar i-a pus traista în cap.

Oamenii care se adunaseră cu furci și cu toapoare l-au pălit și l-au împins din toate părțile și i-au făcut repede de petrecanie.”

Ion Adusu: să se observe că porecla nu e numele lui prim, ci al doilea nume dat, cum se obișnuia în organizațiile inițiatice; e vizibil caracterul de „misionat” pe care îl conferă acest nume; adus de apele cerești în apele acestei lumi, pe o copaie invizibilă, complementară și inversă cu prima copaie în care i-a dat drumul maică-sa. Ion Adusu a zăcut săptămâni la rând de rana pe care i-o făcuse ursul la umăr. Rana e un semn de elecțiune, mai ales la umăr, și seamănă

întrucâtva cu semnele misterioase care se făceau unor odrasle domnești, tot la umăr, pentru recunoaștere. Opoziția se rezolvă în complementarism și prin această rană Ion Adusu devine „fiu adoptiv” al ursului, adică însumează în el puterea războinică, pe lângă ce mai reprezenta prin el însuși. Nu e numai Ion Adusu, ci și Ion Însemnatu. Se pregăti iar să plece...

„— Măi, omule, un'te duci? Încotro? Ce-ai să faci?

— Nu știu, a răspuns Ion Adusu. Niciodată n-am știut. Și nimeni dintre noi nu știe. Mă duc și eu așa!

— Rămâi aici!”

Ion nu se învoi și porni la drum, dar nimenea nu scapă de fatalitatea lui. Pe la ieșirea din sat, căutând în curea amnarul, dădu de cheia de la lăcata cea mare care atârna de ușița de stejar de la zămnic, unde se afla toată averea gospodăriei și pe care i-o încredințase stăpâna sa.

După datele ciclice ce ne-au rămas, predominarea războinicilor, simbolizați de urs, cum am văzut, e întovărășită de apariția unui sacerdoțiu feminin. Că femeia din basmul nostru are un caracter sacerdotal ne-o arată faptul că deține „puterea cheilor^glosar”, caracteristică esențială și definitorie a sacerdoțiului, puterea de a lega și a dezlega, „potestas ligandi et deligandi^glosar”^trad.. O conferă momentan lui Ion.

„Iar lăcată ca aceea nu se mai vedea și nu se mai găsea nicăieri. Fusese cumpărată cu ani în urmă, pe 20 kg. de aramă, de la niște căldărari din Polonia care trecuseră granița încoace, către noi, cu căruțe pe roți înalte, pe la Bunești”,(Vechiul punct de frontieră cu Austria, lângă Fălticeni, n.n).

O fi luat Lipan lăcata (cu cheile respective) de la niște căldărari poloni, într-un aspect modern și surprinzător al mitului.

Ce știm însă este că acest lacăt nemaivăzut și nemaipomenit, cumpărat cu 20 kg. de aramă, vine direct din vârsta de aramă^glosar, una din cele patru vârste^sursa care constituie ciclul nostru (vârsta de Aur^glosar, de Argint, de Aramă și de Fier). Și semnificativ este că după datele tradiționale ce le avem, în Vârsta de Aramă, în Dwapara Yuga^glosartrad., s-au întâmplat primele și principalele răzvrătiri ale războinicilor, ale Fiilor Ursului, contra autorităților spirituale, răzvrătiri indisolubil legate cu apariția unui Sacerdoțiu feminin.

Vârsta de aramă mai este indicată în alte basme românești de Podul sau Pădurea de aramă.

Adevărata autoritate sacerdotală este esențialmente masculină și Lipan, bărbatul omorât, a reprezentat-o cât a trăit și câtă vreme raporturile între el și nevasta lui, reprezentantă a puterii regale, au subzistat; păstrându-se raporturile ierarhice a existat armonie, căci, nu mai e nevoie s-o spunem, puterea războinică e legitimă și necesară cât timp recunoaște superioritatea Autorității sacerdotale, ceea ce revine la constatarea că Contemplația este superioară Acțiunii.

Dar intervine Fatalitatea și reprezentantul Sacerdoțiului este ucis de Fiul spiritual al Ursului. Și ca să se arate că puterea sacerdotală derivă din Autoritatea spirituală, basmul ne arată că Ion Adusu este fiul lui Lipan.

Spre a se înțelege mai bine aceste lucruri, trebuie să ne reamintim că legea fundamentală a creării, a scurgerii, a morții ciclurilor universului, este o trecere de la calitativ la cantitativ și că o reintegrare în spirit nu poate avea loc decât atunci când cele mai sinistre, cele mai inferioare posibilități ale unui ciclu, sunt epuizate. De aici ordinea descendentă a celor patru vârste. Ion Adusu, criminal providențial, dar nevinovat (deci fără opoziția contrariilor), împlinește decretele Destinului, fiind misionat în acest scop.

Dar ceva mai semnificativ:

„Și-a adus aminte că o cheie, chiar la fel cu asta, a mai văzut undeva. Își aduce aminte și unde anume a văzut-o; deasupra ușii din tindă, unde mai erau și alte chei și verigi și lacăte vechi și multe alte mărunțișuri. Nu se poate să nu știe și femeia de cheia aceea”.

Acest detaliu anodin e decisiv. Avem deci două chei, una de aur a Autorității spirituale și alta de argint a puterii regale, dar cheia Sacerdoțiului e zvârlită netrebnic pe o poliță ca și piatra din vârful unghiului aruncată în șanț^sursa. Chiar disjungerea lor arată dezordinea și anarhia; în ordine normală, cele două chei sunt reprezentate suprapuse, în cruce, așa cum se văd în armele Papei^sursa și uneori iau înfățișarea de „swastika^glosar clavigeră”^trad., adică de pecete a Polului.

Ion se întoarce acasă, mai ales că-l rănise o pietricică intrată în opincă. E pietricica din visul lui Nabucodonosor^sursa care prăvălită din muntele polar^glosar lovește colosul în picioarele lui de lut și-l dărâmă...

Semnificativ este că și acest colos e făcut din aur, argint, aramă, fier și lut, în ordine descendentă. Tot cu un simbol al ciclului avem de a face.

Fără rana făcută de pietricica din opincă, Ion nu s-ar fi întors acasă, de unde tragedia...

Altfel formulat, ne aflăm în fața aceluiași mit a lui Oedip. Și ceea ce s-a întâmplat la Țeba cu Oedip și Iocasta^sursa s-a întâmplat și în satul Baia cu Ion cel Adus de peste lumi și cu Maria Lipan.

Gospodăria se înmulțise, dar

„tot se plângea Maria că-i greu de tot să care atâta apă de la fântâna vecinului.

Într-o zi Ion Adusu, cum s-a sculat în zorii zilei îi spuse neveste-si:

Iacă aici o să facem fântână... și-i tot arăta un loc sub nucul cel bătrân și rodat din fundul ogrăzii. Femeia s-a crucit:

— Tocma sub nuc, Ioane? Și ce ți-a venit? Așa, nitam-nisam? Nu cumva ai gisat ceva?

— Ba chiar am gisat... Se făcea că el, Ion Adusu, pescuia cu ciorpacul pe marginea unui iaz și deodată s-o ridicat din apă o lostriță de tătî frumusețea. Cân'să puie mâna pe dânsa dihania i-a vorbit cu vorbe omenești giucându-și în lumina soarelui solzii strălucitori. Ioane, să nu te atingi de mine, că-i bucluc! zicea. Păcat de moarte! Mai bine fă ce te sfătuiesc eu. Aici, în apa caldă și stătută, nu-i de mine. Mie-mi trebuie apă rece venită din bezne și din pietre.

— Și ce mă sfătuiești? am întrebat-o

— Măi Ioane, zice ea, tu ai în fundul ogrăzii un nuc mare, bătrân. Sapă sub nuc, către miazănoapte, la un stânjen de la rădăcină ș-ai să dai de apă rece. Fă acolo o fântână. Eu am să mă simt acolo bine și tu ai să fii binecuvântat.

Ion Adusu a adus meșteri care au săpat cu multă trudă la rădăcina nucului. Au trecut de rădăcinile lui, de straturi de nisip și hlei, de piatră tare de săreau scântei când dădeau cu ciocanul și dalta. (Fântânarii noștri sunt nu numai solomonari, ci și cioplitori în piatră ca masonii primitivi, n.n.)

Numai că într-o zi, pe la prânzul mare, când agiunseră cu săpăturile pe la 30 de metri (subl. n.n), izvorul a răbufnit deodată, rece și vijelios, gros ca piciorul omului. Cel care săpa la fundul fântânii o făcut sămn în grabă cu frânghia, către cei de sus de la vârtej și scripeți, să-l scoată afară că-i primejdie. Balaurul^glosar rece, cu solzi de argint fluiera din limba lui drăcească, se încolăcea repede pe fundul săpăturii și se umfla în sus.

A doua zi au măsurat apa din fântână; peste opt metri. Ce mai chef s-o făcut la casa lui Ion Adusu! O chemat pe părintele să facă sfeștanie ș-o întins masă la umbra nucului

cu rachiu bun adus de la Hoișie din Folticeni, cu malai copt în cuptior, pe frunză de hrean și cu sorghitură de găină. Meșterii au fost răsplătiți cum se cuvine.

Și iacă așa să tot ci trecut vreo zece ani. Treburile păreau să meargă bine. Numai că toate-s până-ntr-o zi.

Era în ziua de Sfântul Ilie. Se auzeau pe drum, cu noapte-n cap, cum mergeau la Folticeni, la iarmaroc căruțele cu fete și flăcăi. Se crăpa de ziuă”...

Cum spuneam, se împletesc într-un nod vital elementele ce constituie miezul specific al mitului. Drama se dezlănțuie năprasnic în zorii zilei de Sfântul Ilie, stăpânul și distribuitorul trăznetelor văzute și nevăzute. Dar înainte de a vorbi de ea, trebuie să prețăluim încă odată ce s-a petrecut până acum.

Gospodăriei, recte centrului spiritual, sătul dealtminteri de harul mierii, saturat de aur solar, îi lipsește apa, elementul care primenește firea și-o ține într-o perpetuă și fremătătoare tinerețe. Până acum, centrul spiritual e static, depozit și hrubă de haruri; îi lipsește fluența și generozitatea. Ceea ce sapă Ion Adusu și solomonarii lui e „Fons Juventutis^glosar”^trad. în care se găsește apa „Tinereții fără bătrânețe și a Vieții fără de moarte”^sursa, acea virtute partitivă și rezorptivă, caracteristică apelor curgătoare care curg vizibil într-un sens și invizibil în sensul contrar. Complementarismul și strânsa solidaritate dintre Arborele Vieții^glosar și Apa Vieții constituie una din temele cele mai răspândite în simbologia universală. E firesc deci ca fântânarii din basmul nostru să sape la rădăcina unui nuc. Influențele cerești se coboară de-a lungul Polului, al Axului vertical, reprezentat de nuc pentru a se transforma, a se distribui la rădăcina copacului, adică la punctul de intersecție a acestui ax cu orizontala unui plan de fire dat în lichid fluent. În Cartea Facerii din Biblie, din Arborele vieții din centrul Raiului izvorăsc patru fluvii^sursa care fertilizează lumea la propriu și la figurat.

Nici simbolul nucului nu trebuie neglijat în acest context deoarece chiar și în tradiția greacă nucul e legat de darul profeției, iar fructul său e socotit a fi „frunctul științei”, al cunoașterii.¹²⁴

Ideea de a săpa o fântână la rădăcina nucului i-a fost insuflată lui Ion Adusu tot de un vis, adică de un oracol. Se făcea că era pe marginea unui iaz. Aici trebuie să notăm că de câte ori apare în simbologie un iaz, un lac sau altă apă stătătoare, ea reprezintă pe Prakriti, Materia Primă, sub aspectul ei de Potențialitate, mai ales când la suprafață se pescuiește sau apare ceva: pește, balaur, zână, sirenă. Această apariție e o trecere de la Indistincțiune la Distincțiune, de la Potență la Act. Și ce apare lui Ion cel Adus la țărm din pribegia vieții? O lostriță „de tătă frumusețea, giucându-și în lumina soarelui solzii strălucitori”... cum joacă această lumină și pe cele 144¹²⁵ de fațete ale Pietrei Filozofale. Și aici, pe lângă simbolurile universale ale Arborelui, ale Izvorului și Apei, se adaugă un al treilea, tot atât de universal, solidar cu ele pentru că trăiește în apă, simbolul Peștelui.

Înainte de a vorbi de el, trebuie să subliniem ceva; remarcasem analogia dintre gestul tatălui lui Ion care se îmbracă în haină de urs ca să-și încerce fiul, cu acel al Craiului, tatăl lui Harap-Alb, care și el apare la pod fiului său deghizat în urs; mai relevăm o analogie: în mijlocul codrului, fiul de Crai se coboară într-o fântână^sursa de unde se ridică regenerat și purtând un nume inițiatic, pe acel al Androginului^glosar, Harap-Alb. Tot așa Ion Adusu actualizează în el și în casa lui, fântâna, reînviorând un centru inițiatic.

Tema peștelui prins (sau altă ființă), care se roagă să fie aruncată din nou în apa originară, e foarte răspândită; o găsim, de exemplu, în basmul lui Ispirescu Băiatul bubos și ghigorțul^sursa. Bubosul e curățat de bubele lui de către pește care apare ca Mântuitor, Soter^glosar. Lecția denotă că nu trebuie să

vedem în darurile ce ni le oferă ambianța, aspectul lor utilitar, imediat, care e iluzoriu și grosolan, ci mesajul ce-l vehiculează din alte lumi. Versurile lui Ion Barbu tâlcuiesc minunat aceasta:

„E dat acestui trist norod^vers.

Și oul sterp, ca de mâncare,

Dar viul ou, la vârf cu plod,

Făcut e să-l privim la soare!

Cum lumea veche în cleștar,

Înoată în subțire var

Nevinovatul, noul ou,

Palat de nuntă și cavou.”

/.../

„Om uitător, ireversibil,

Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?”

/.../

„Încă odată:

E oul celui sterp la fel,

Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-n el”

(Oul dogmatic)

Lostrița e substitutul Sfinxului^glosar oedipian^sursa în basmul românesc. Ea avea un mesaj mai prețios de adus decât carnea ei delicioasă, mesajul pe care Ion Adusu l-a înțeles.

Spuneam mai sus că, înainte de toate, Peștele este un simbol al Principiului sub aspectul său de Mântuitor, de Vindecător. Or, din punctul de vedere tradițional, Vindecarea este o regenerare, o înviere, a doua Naștere. De aceea Isus Hristos este numit „Tămăduitorul sufletelor și al trupurilor”^sursa.

Peștele are și o semnificație bazică: pe el se sprijină cei patru stâlpi care susțin pământul^sursa pe Oceanul Primordial.

Constelația zodiacală a peștilor este un simbol de fecunditate, dar nu fizică ci spirituală. E ceea ce se desemnează în Alchimie prin Multiplicare. Peștele generează milioane de ouă care sunt lumi în geneză; în anumite basme, ouăle sunt înlocuite cu monezi de aur și peștele el însuși e de aur. Pistruii de pe burta lostrițelor sunt stele, galaxiile de pe cer. Constelație zodiacală. În succesiunea ciclurilor mici din Ciclul Mare după ciclul Peștelui urmează acela al Vărsătorului, conținătorul și el al Peștelui. Simbolismul acestei constelații e privitor la Dumnezeu ca Demiurg^glosar care varsă Apele Superioare^glosar, cerești, în cele Inferioare, pământești. Apele Superioare și Apele Inferioare sunt de obicei schematizate în două semicercuri formând un cerc. Peștele din ele, când se coboară pe pământ, când se urcă în cer, într-un circuit inepuizabil purtător de mesaje și mântuitor pentru lume.

O caracteristică a salmonidelor, cărora aparține lostrița, este că urcă torentele spre obârșii contra curentului, simbolizând perfect fenomenul de reintegrare în Principiu, cale rezervată exclusiv inițiaților, pe când grosul norodului se lasă rostogolit la vale de valuri. Or, cum am spus, reintegrarea în Principiu, în Matca primordială, apare prin excelență a fi un fenomen „incestuos”, contra firii, dar de fapt el este conform reintegrării.

Mai e un fapt curios: Lostriței i se mai spune și lostosă^glosartrad., termen care derivă din rusescul lososi. De ce varianta lostriță oare nu se găsește în rusește?

Cuvântul lostriță e obținut prin introducerea elementelor centrale, grupul de litere S.T.R. Din aceste litere sunt formați mai mulți termeni, Satar^glosartrad., nume divin ce înseamnă Cel ce ascunde, Cel Ascuns, Cel de Taină: de asemenea Saturn^glosar, Rost, Surat, Srutiu^glosartrad., (Revelație, în sanscrită), dar mai presus de toate Soter^trad. (Mântuitor).

Cum se vede, ajungem la punctul de plecare. Tatăl din basm se numește Lipan, care e tot un soi de pește din apele din munte. În visul pe care l-a avut Ion, lostrița îl sfătuiește

să se ducă pe apă în sus ca să-și găsească părinții. Și e semnificativ că și în numele Marii Mame syriene și mesopotamiene, Astarte sau Iștar^glosar, se găsește fatidicul S.T.R. din Soter și lostriță. În latinește ostrea și ostreum însemnează stridie, care este o scoică. Or, după tradiția hindusă, monosilabul sacru primordial Om iese dintr-o scoică^sursa. Grupul S.T.R. se găsește și în păstrăv, păstor și Istru.

Personajul principal din basmul românesc de care ne ocupăm este femeia, baza gospodăriei, zeița zămnicului cu miere cum se cuvine și cum este de fapt într-un stup de albine. Bărbatul și fiul–soț îi sunt doar anexe, accidente fecundătoare. Or, cultul Marii Mame, ca regină a albinelor și ca zeiță a lunei, e răspândit cu mult înainte de al patrulea mileniu a. Ch.

Cercetătorii Institutului britanic din Ankara au descoperit în localitatea care astăzi se numește Chatal Hüjük^sursa, în resturile unui templu din al șaptelea mileniu înainte de Hristos, o frescă pe un zid, cu reprezentări de albine și de faguri¹²⁶.

„Se găsește aici modelul unei ordine sociale care este sub conducerea Mamei”.

În centrul Mediteranei se află insula Malta, în antichitate Melytta, adică Albina^sursa, sediul unei Mysterii preistorice.

„E demn de remarcat că preutesele delfice se numeau^sursa Melissai^glosar adică Albine de miere. Această numire e rezervată zeiței lunare. E de asemenea un nume de onoare al lunii /.../ Luna e un stup și albinele ei sunt stelele”. Așa că nu ne mai surprinde, când, după Plutarh, oracolul delfic era inspirat de noapte și de lună. Plutarh era preot la Delfi^sursa. Trepiedul pe care ședea oracolul avea forma unui stup...

Zeița frigiană Kybele, Mama Zeilor, era înconjurată de roiuri de albine^sursa. Deci și Kybele era o regină a albinelor¹²⁷.

Omfalosul^glosar de la Delfi era buricul pământului^sursa și al Marii Mame, locul de naștere al lui Python^glosar.

Primul rege al Athenei, Erechteus, era jumătate șarpe^sursa. Soția lui Erechteus e Zeița lucrătoare, regina albinelor.

Un titlu al regilor Egyptului de Jos era, în timpul Vechiului Imperiu, Domn al albinelor^sursa. Albina era Marea Mamă a Egyptului de nord.

„Titana Rhea, mama lui Zeus, a fost în vechime o regină a albinelor^sursa. Leagănul de aur al copilului ei atârna de un copac. Hrana lui era mierea; era îngrijit de nimfele Adrateia și Io, fiicele lui Melisseus, omul de miere” (ca și Vasile Lipan al nostru, n.n.).

La început a fost acest Melisseus o Melissa, o doamnă a mierei, (ca Maria Lipan, n.n.).

De aceste vechi legende ne vorbește Diodor Siculus. Și Kallimachos în imnul său către Zeus^sursa ne arată copilul divin hrănit de albine”.¹²⁸

O albină s-a pus pe buzele lui Platon, copil în fașă^sursa.

Se știe importanța tradițională a simbolismului văduvei și a fiului ei^sursa. Văduva^glosar reprezintă vacuitatea, vidul organizațiilor inițiatice, lipsite prin urgia timpurilor de elementele lor centrale, de verbele lor spermatice^trad., și prin aceasta de împlinirea lor profundă, de încoronarea care le sintetizează finalitatea, de misiunea pe care le-au dat-o întemeietorii.

Fiul văduvei trebuie să împlinească acest vid. Câteodată soțul este exilat din vina femeii devenită astfel un timp văduvă ca în Povestea porcului^sursa de Creangă. În basmul nostru, Lostrița, eroul e și fiu și soț, iar maică-sa e văduvă înainte de a-i deveni soție.

Stabileam, la început, stadiul existenței într-o anumită măsură a unei analogii între gestul oedipian și răsturnarea lui Saturn de către Fiul și succesorul lui, Zeus–Jupiter.

Sunt două grafii (în grecește) a numelui tatălui lui Zeus^sursa. Prima e Chronos cu Chi în inițială, însemnând în limba

greacă timp. Exilul sau omorârea tatălui reprezintă deci suprimarea condiției temporale, altfel spus, Desăvârșirea. Eram deci justificat când vedeam în gestul oedipian un scurt circuit, un rit care decondiționează pe autorul lui.

A doua grafie e Kronus^glosartrad., cu Kappa în inițială, literă a Verticalității, a Înălțimilor, a Exaltării (de la K.R.N. vine și coroană). E litera polară care străbate Vortexul Sferic Universal^glosar prin centrul lui. În Axa polară^glosar, în K, multiplicitatea și antinomiile ei dispar pentru că le lipsește „domiciliul” și subsistă numai Eternul Prezent^glosar.

Chronos—Timpul e ciclic, deci reprezentabil prin Sferă; Kronos—Coroană e axul vertical ce-o străbate, ce-o săgetează. Detronarea lui Kronos—Chronos reprezintă dublul aspect despre care am vorbit mai sus al suprimării condiției timpului, în realitate a tuturor condițiilor limitative.

În zorii zilei de Sfântul Ilie, trăznetul cade pe patul conjugal pângărit, în care Ion și Maria vorbesc de trecut.

„— De unde ești și cine ești? îl întreabă Maria pe Ion, ca Elsa pe Lohengrin^sursa, întrebare fatală pentru amândouă perechile. Ion îi spune Mariei că s-a trezit pe lume la o mânăstire unde a avut grijă de oi, de vaci, de albine.

— ... Cu munca ieșeam eu la capăt. Aveam și un prieten călugăr, Cleopa, cu care mă-nțelegeam. Parcă ți-am mai pomenit de el. Așa că despre partea asta, puteam să îmbătrânesc la mânăstire.

— Atunci de ce ai plecat?

— Din cauza unui gis!

— Un gis? Alt gis? Unul a fost cu lostrița...

— Și aista tot cu lostrița”.

Foarte asemănător cu cel de mai sus. Se făcea în vis că iazul mânăstirii devenise un lac întins în care Ion trebuia să prindă pești pentru ziua de Blagoveștenie^trad. când e dezlegare la pește.

”Când am tras cu ciorpacul, spuse Ion, am rămas încremenit: o lostriță mare, cu solzi strălucitori, ici–colo cu pietre nestemate pe ea, se uita la mine cu niște ochi omenești și-mi spuse cu glas dulce de te-nciora:

— Ioane, dă-mi drumul înapoi, că eu nu sunt din iazul vostru. Eu sunt mai din colo, dinspre munte. M-am rătăcit pe-aici și-mi caut drumul înapoi”.

Copilul nimănui și de aceea al lui Dumnezeu, Ion, cel pripășit la o mânăstire, reprezintă pe Cel fără nume. De aceea poate să dezrobească pe Sfânta Lostriță din iazul mâlos în care se afla în exil și s-o trimeată în apele de cristal de la munte, unde îi era obârșia, adică din nou în Zodiac, domiciliul ei astrologic. Gestul lui Ion de a prinde și de a da drumul lostriței este o întrebuințare autorizată a puterii cheilor, închiderea și deschiderea. Să ne reamintim că și la casa lui erau două chei. Ion deschide o poartă până acum închisă peștelui sfânt spre apele de diamant ale Tăriei. În perspectivă naturalistă, gestul e lipsit de sens. În realitate mitică, Ion prinde peștele în Apele Inferioare și-l aruncă în Apele Superioare, adică în modul în care Zeus îi arunca pe cei ce-i iubea în Constelații^sursa dezrobindu-i din închisoarea titanilor. Axul pe care-l descrie acum lostrița, reintegrându-se în obârșiile ei cerești, este vertical față de planul orizontal unde se produce „du-te vino” al pribegiilor lui Ion Adusu în lumea noastră de Moarte și Devenire. Lostrița ar fi Kronos, iar Ion, Chronos.

Ca mulțumire, lostrița îi spune:

„— Ioane, tu nu știi cine ți-i mamă și cine ți-i tată. Da să faci cum te-nvăț eu. Pleacă din mânăstire. Ia-o pe cirul apei tot în sus, tot în sus, și-ai să-ți găsești părinții”.

Privind cazul în perspectivă naturalistă și moralistă, curioasă răsplată, îi dăruie lostrița lui Ion; îl trimite pe căi întortochiate, și întârziate spre cunoașterea părinților lui, adică la o aparentă catastrofă, dar tot la o aparentă catastrofă îl trimite Soarta pe acela căruia îi e scris să se întâlnească cu Trăsnetul, adică cu apotheoza. Când Semele^glosar îi cere lui Zeus să i se arate așa cum este^sursa moare în casa ei, mistuită de flăcările cerești. Dar din conflagrație se naște Dionysos.

Ion cere blagoslovenie starețului mânăstirii să plece și ca justificare îi povestește visul. Bătrânul pare tulburat.

„... Nu de lostriță, zice el, ci de faptul că ți-a spus s-o iei pe râu în sus. Putea spune pe râu în jos. Ascultă și-ai să înțelegi. Amu treizeci (sub.n.) de ani, tot pe râul ista ai venit de la deal la vale până-n poarta mânăstirii, într-o copăiță... ”

Este deci o succesiune cauzală între coborârea de acum treizeci de ani și urcarea inversă ce trebuia să-i urmeze. În misterele antice, Catabaza^glosartrad., adică coborârea sufletului pe pământ, era urmată în mod necesar de Anabază^glosar, de urcarea din nou în patria cerească. Aceiași putere a cheilor de care am mai vorbit în cursul basmului. Suntem în plină istorie sacră.

La acest punct al povestirii:

„Când Ion a ajuns la cuvântul copăiță, femeia a sărit în sus ș-o strigat cu inima îngiunghiată:

— Doamne, Dumnezeule!

Era albă ca varul, cu părul răvășit, cu ochii măriți, gata să-i sară din găoace...

— Ioaneee! Ioaaaanee! Ce-ai făcut Ioane? L-ai omorât pe taică-tău și te-ai însurat cu maică-ta! Unde să m-ascund ca să nu mă măi vadă soarele? Să nu mă măi vadă luna? Doar în fântână!

Și cum o zâs cuvântul fântână, tot atunci, așa în cămeșă cum era, o zbugit-o pe ușă afară, mai-nainte ca Ion s-o poată opri și ș-o dat drumul în fântână”.

Ion și oamenii din sat care se adunaseră golesc fântâna ca s-o regăsească. Ajung la scobitura de unde izvora apa fântânii (probabil, dintr-o piatră, având în vedere complementarismul lor). Acolo găsesc pe Maria Lipan, prefăcută în lostriță. Sub măștile felurite, firești în lumea noastră de nălucire, este aceeași. Bineînțeles, Ion o aruncă din nou în fundul fântânii. Este aceeași divină mamă sub chipul Peștelui Soter. De data aceasta nu e lostrița cerească ci oglinda ei, la baza însăși a lumilor; e peștele care susține universul după tradițiile populare din toată lumea. Reflexul se produce de-a lungul lui Axis Mundi^trad. prelungit în nuc și fântână, de la Esență la Substanță, cei doi poli ai Nemanifestării și ai Manifestării.

Se actualizează, în momentul desăvârșirii dramei, osia cerească și atunci, în mod necesar, trebuie să dispară lumea pe care o regentează și asta a urmărit Fatum prin tragedie; realizarea premizelor necesare sfârșitului unui ciclu al lumii, într-un punct al spațiului și al timpului. Incestul, mai ales cel ascendent, produce un scurt–circuit care arde în cele două sexe elementul proliferator, reintegrându-se în prototip, în Androginul Primordial, perfect, deci steril din punct de vedere carnal.

E o ardere premergătoare a focului ce va mistui lumea la sfârșitul ei, când timpul se va opri, incendiu distrugător dar și purificator.

„Tot ce-i în ea, (în lumea pământeană), va dispărea și nu va mai rămâne decât Fața Lui, plină de Majestate și de Mărinimie” spune Coranul^sursa, și la sfârșitul unui ciclu pământesc Masca lui Dumnezeu este Adam Kadmon^glosar, Adam Androgin. În arabă Adam și Eva (Adam wa Hava) are aceeași valoare numerală ca și Allah, numărul 66^sursa.

După ce premizele necesare acestei finalități au fost înfăptuite, locul tragediei se năruie, într-o surpare deasupra spațiului și timpului, cum se cuvine unor simboluri eschatologice, „așteptând sfârșitul lucrurilor” după expresia lui Sadoveanu^sursa, trecerea de la virtual la efectiv. Ion Adusu își ia traista, își reia pribegia și dispare fără urmă.

„Fântâna a rămas așa neumblată. Au crescut buruienile și s-o năruit. S-o năruit cu timpul și casa și gardurile și poarta și prisaca și tot, tot. Că nimeni n-o vrut să se mai așeze pe locul acela. Da satul acela a ajuns de pomină. O-nceput lumea să-i spună satul lostriței. Mai pe urmă, i-o spus numai Lostrița”.

Aceeași ocultare s-a produs când Frumoasa din pădurea adormită^sursa a căzut într-un somn de o sută de ani. Codrul și castelul au fost sustrase timpului și spațiului profan. Același lucru se întâmplă și în satul Mariei Lipan (Maria soția Peștelui), nume soteriologic prin excelență, ceea ce înseamnă că Mântuitorul apare și în ipostaze feminine. În dogma creștină Maria este „corăscumpărătoarea” genului uman^sursa, ca lostrița lui Ion Adusu.

Ca și Pădurea Frumoasei Adormite (care și ea este o lostriță) satul din basmul nostru e un sat uitat, sustras timpului și spațiului și investigațiilor, înconjurat de codrul nepătruns iscat de numele divin Satar (Învăluitorul).

E curios însă că toate satele înconjurătoare, pomenite în basm, sunt, fără excepție, perfect reale și cunoscute de toată lumea din acea parte a Moldovei. Punctul de interferență a nestematelor unei coroane e un loc aparent vid. Satul nostru neidentificat e locul de întâlnire al interferențelor unor sate perfect identificate. Tot așa „nodul vital” al catedralelor este găsibil prin interferarea direcțiilor ei geometrice, plecând de la puncte pe care toată lumea le vede.

Topologia basmului nostru mă face să cred că „Lostrița” e numele ocult al unei „Băi oculte” datorită elementului apa din fântână al cărui substitut exterior și vizibil este Satul Baia, prima capitală a Moldovei.

Anexă

Tot de la prof. V. Popa am obținut și textul unei poezii poporane, Lostrița, descântec de facere ușoară, cu menirea, cum i-o arată titlul, să dezlege cât mai repede și mai bine pe femeia parturientă.

Descântecul e rostit, mai degrabă îngânat, de moașa însăși în timp ce „oficiază”. Spun „oficiază” pentru că nașterea în vremurile tradiționale constituia un rit, cum o arată termenii de „desfacere” sau „dezlegare” (ent–bindung^trad. în limba germană), definitorii ale lucrării ei. E vorba deci tot de aplicarea foarte importantă a „puterii cheilor” atribut strict sacerdotal „a face - a desface”, (a lega—a dezlega). De aici probabilitatea că moașele constituiau, în epocile străvechi, un colegiu sacerdotal feminin, de care am amintit în examinarea basmului Lostrița, iar viitoarea moașă nu se integra decât printr-o inițiere specială, ce-i conferea un anumit aspect al puterii cheilor și o „înțelepciune”. Se cuvine făcută trimiterea la francezul „sage-femme”^trad..

Tot atât de semnificativ ne apare vocabulul românesc. „Moașă” e femininul de la „moș”. În Moldova, „moș” înseamnă printre altele și „unchi”. Dar femininul „moașă” nu reprezintă echivalentului lui „mătușă”. Atunci la cine se aplică?

Să ne amintim de sărbătoarea de primăvară a morților, Moșii^glosarsursa, cu un caracter net precreștin. „Moșii” nu sunt de loc tata și mama sau bunicii, fie ei morți, ci „strămoșii” necunoscuți, toată filiațiunea ascendentă până la omul primordial, până la prototipul speciei. Atunci „moașa” este „sinteza” acestor strămoși, însumează filiațiunea, constituie aspectul feminin al acelui Adambabadam^glosartrad., care supraveghează și traduce în fapt, actualizează întreaga descendență, până la epuizarea timpurilor.

Moașa oficiază aducerea în lume a unui copil, fără să-l genereze totuși. E vorba de altă filiațiune decât acea fizică. Îl priveghează pentru că veghează. Cele enunțate sunt mai evidente în celelalte provincii românești, unde nu se spune „moș” la unchi.

Vom cita integral descântecul, oprindu-ne pentru comentarii:

Lostrița, descântec de facere ușoară

„A fost odată^vers.

O lostriță de aur

Chicată

În apă sărată,

În apă bâhlită,

De mâluri mâlită,

Apă întunecată,

De stânci încongiurată!”

Este vorba, foarte clar, de aceeași lostriță, pe care o vede în vis Ion Adusu în basmul de mai sus căzută în „borboros^glosar”^trad., în mâlul morții și al uitării, adică sufletul omenesc căzut din Apele Cerești în mlaștina sublunară, hrănindu-se cu uitare și pământ, cum se spune în Mistere:

„Lostrița se chinuia,

Tot în sus sărea,

Rău se fărâma,

Și nici că putea

Din baltă să iasă

La apă aleasă,

Din iaz să s-arunce

La apă mai dulce!”

Când știi că e vorba de sufletul omenesc, înmâlit, versurile sunt admirabile.

Ele arată că nici un om nu se poate mântui prin propriile-i sforțări și necesită sprijinul și intervenția unui Soter (mântuitor, intermediar) coborât din ceruri.

„Dar norocul ei

Că pe sub trei tei...”

Cei trei copaci ai Paradisului, Pomul vieții, de o parte și de alta, cu Arborele Cunoașterii Binelui și Răului bifurcat sau cei trei curenți subtili principali leagă lumea noastră de lumea cerească:

„Dar norocul ei,

Că pe sub trei tei

Cu frunza-nfrunzită,

Cu floarea-nflorită,

Precista^glosar trecea,

Mări, c-o vedea,

Și se-ndoioșa

Și așa grăia:

— Lostriță, lostriță,

Dragă copchiliță,

Nu te chinui,

Nu te necăji,

Gura n-o căsca,

Sufletul nu-ți da,

Că eu oi vrăji,

Stâncile-oi urni,

Și tu îi scăpa,

Și te-i bucura!

Măicuța se frânge,

Stâncile le-atinge;

Stâncile surate,

Stâncile curate,

Se uită mirate

Și se dau deoparte.

Lostrița că trece

Către apă rece,

Lostrița se duce

Către apă dulce!”

Aceste două stânci „surate” sunt fără îndoială cele două stânci sau munți, care se bat cap în cap în basme, în momentul lor de încleștare, pe care o „desface” Maica Domnului sau stâncile Symplegade^glosar, care opresc la Dardanele trecerea navei Argo^sursa spre Colchida, unde se află Lâna de Aur. E Puterea Cheilor întrebuințată în toată strălucirea ei de către Mama cerească; tot așa și Ion Adusu ia lostrița din iazul înglodurat de pe pământ și o aruncă în ape reci de munte, substitut în lumea noastră a apelor cerești:

„Dar cum a scăpat

De lacul sărat,

Cu ape ce mint

Lostrița de-argint,

Și Maria noastră

Să scape, să nască,

Pruncul să s-arate

Pe maluri curate,

Viu și sănătos

Ca de la Hristos!”

Mai întâi, excepționala valoare a unor epitete. Lostrița scapă de „Lacul sărat”, adică de Marea Moartă (de lichidul amniotic care e sărat), de „apele ce mint”, apele uitării, ale nălucirii, ale iluziei. Terminologia e de cea mai înaltă calitate inițiatică și având în vedere solidaritatea conceptelor unui anumit plan de fire ne arată transcendența ezoterismului în care se integrează descântecul.

Acum lostrița e zisă de argint; la început e de aur; însumează în ea Soarele și Luna, pentru că lostrița e Cerul, înoată în Apele Superioare.

Descântecul trece de la universal la individual și de la general la particular:

„Tot așa Maria noastră

Să scape să nască...”

Ceea ce arată că se cunoaște de deținătorii tradiției, așa zise populare, analogia dintre macrocosm și microcosm.

Moașa în calitatea ei de inițiatoare, de mistagogă, conferă un nume parturientei, altul decât cel ce l-a primit la botez, și acel nume este tocmai numele Maicii Precista, Maria.

Prea Curata scoate din lacul umed și întunecat, care este pântecele femeii, lostrița, adică pruncul, la lumina Soarelui și a Lunei, cei doi veghetori complementari ai unui drum lung spre androginizare:

„Pruncul să s-arate

Pe maluri curate...”

„Malul” e totdeauna în limbaj inițiatic terminusul unei traversări a Mării Patimilor^glosar, a lui Mare Tenebrarum^glosartrad.. Și sigur, malul e curat când îl compari cu placenta și cu apele sărate ale lichidului amniotic în care pruncul se afla. Și odată ajuns la mal, moașa, care ține locul Precistei, taie

cordonul ombilical care-l mai ținea legat de „borboros”. Cele două stânci sunt cele două oase ischioane care se desfac în momentul expulzării:

„Viu și sănătos

Ca de la Hristos...”

stabilindu-se un fir direct între prunc și Soter:

„Descântecul de la mine,

Leacul de la Maica Precista.”

Dăm și o altă variantă a sfârșitului în care e pus în evidență elementul calitativ al timpului:

„Maica Domnului într-un genunchi îngenunchia^vers.

Și ceasul cel bun îl striga:

— Dă-te jos din cireș înflorit,

Dă-te jos din fag înfrunzit

Și vino la mine

Că-i nevoie de tine!”

Reiese că „ceasul cel bun” nu se află ascuns într-un spațiu abstract, inaccesibil. E în lumea noastră, agățat de un cireș înflorit, de un fag înfrunzit. Și despre aceste două simboluri menționate în textul descântecului s-ar putea spune câte ceva.

În cazul cireșului înflorit, simbolul cel mai adecvat acestui caz din multiplele sale simboluri, ar fi acela: „imaginea prosperității și a fericirii existenței terestre care nu sunt, de fapt, chiar dacă nu o observăm imediat, decât prefigurarea beatitudinii intemporale¹²⁹.

Pe de altă parte fagul este și el enumerat printre arborii totemizați¹³⁰ alături de brad, stejar, plop etc. El poate substitui bradul ca monument dendromorf de tipul derivatelor mitice de categoria a II-a¹³¹ și în ultima analiză a lui Axis Mundi. Dar cine-l vede într-o lume care are ochi ca să nu vază?^sursa

„Iar Isus poruncea

Și «ceasul cel bun» pântecele Mariei îl deschidea,

Pruncul îl pornea,

La lumină îl aducea.”