Povestea găinușii de aur

Povestea găinușii de aur^sursa

Prof. V.G. Popa ne-a comunicat un basm care constituie o versiune moldovenească a mitului lui Oedip. Am vorbit de ea în studiul dedicat basmului Lostrița^glosar. Tot domnia-sa ne-a mai trimis o poveste intitulată Găinușa de Aur^glosar culeasă de la Moș Sandu Rău, în vârstă de șaptezeci de ani, din comuna Nicorești, satul Fântâni, din fostul județ Tecuci, în prezent județul Galați.

Este de ajuns să menționăm, ca cititorul să realizeze importanța și tâlcul în adâncime al mitului, că basmul în chestiune este un pământ negru din care crește Arborele Lumii^glosar, simbol primordial, comun tuturor tradițiilor umanității noastre; mitul concerne și Tradiția Primordială^glosar și Tradiția Atlantă^glosar derivată direct din ea. Ca de obicei narăm basmul, oprind curgerea lui cu precizări,reflexii și comentarii.

„A fost odată, demult tare, un om sărac pe care-l chema Gheorghe. De sărăcie nu prea se plângea dânsul că era învățat cu ea ca țiganul cu scânteia^sursa. Muncea din zori și până-n noapte pe la cei bogați și, slavă Domnului, izbutea să aibă totdeauna pe masă, pentru el și pentru nevastă și pentru cei trei copchii o bucată de pâine și o strachină de legume.

Altul era necazul ce-l rodea. Sădise și el un pom în fața casei, de ani de zile, chiar din anul când se însurase și pomul acesta nu creștea și nu se împlinea. Rămăsese chircit de parcă era blestemat. Îl săpa la rădăcină, îl uda, îi punea sprijoană ca să nu-l doboare vântul, dar degeaba..

Auzise din oameni că acolo unde pomul din fața casei nu umbrește din belșug prispa casei și pragul ca să stai duminica la sporovăială cu neamurile și cu prietenii, apoi acolo nu-i noroc și „doamne-ajută”.

Amărăciunea aceasta o ținea în inima lui ca să nu mai trezească bănuieli și presupuneri în mintea și sufletul neveste-si.

Îi părea rău că-l sădise. Mai bine lăsa locul gol. Se potrivise la un schimnic de la Mânăstire, la care se dusese să se spovedească înainte de însurătoare. «Du-te, fiule la sfânta Mânăstire la schimnicul cel vechi de zile și spovăduiește-te, înainte de a aduce femeie în casa ta, ca să ai noroc și binecuvântare de la Dumnezeu», îi spusese maică-sa, Dumnezeu s-o ierte... Putea să nu asculte?

Schivnicul l-a spovăduit și i-a dat canon: «să sădești, omule, un pom în fața casei tale, îndată ce te-nsori, ca să stai la umbra lui, pe prispă, cu nevasta și cu pruncii tăi iar când vei fi bătrân, să stai la umbra lui cu nepoții și să le spui povești. Și să rămână pomul acesta amintire în veac urmașilor tăi. Să spună strănepoții privind la dânsul: „acesta-i pomul strămoșului nostru de demult, pe care l-a sădit în fața casei sale când și-a adus în casă femeie după

legiuită rânduială, cu nuntă și dumnezeiască binecuvântare”».

Așa avea obiceiul călugărul acela cu barbă albă, slab și uscat ca lemnul de toacă; după fiecare spovedanie, nu dădea omului alt canon decât sădirea unui pom. Să-l sădească și să-l îngrijească până se va face mare, puternic și rămuros. Că nu se pot șterge păcatele, spunea el, oricât de milos ar fi Dumnezeu, dacă nu face și omul fapte bune. Iar faptă mai bună ca sădirea și îngrijirea unui pom, nici că se află.

Putea să nu asculte și de data aceasta? Numai că, iată, pomul sădit de dânsul, deși trecuseră ani de zile, stătea încleștat de rădăcină și nu-și dădea drumul în sus și în lături. Nici de tăiat nu-l putea tăia. Era doar de la canon”.

Gestul sădirii unui pom sau al oricărei alte semințe vegetale este o imitație a fulgurației primordiale a Soarelui spiritual, creator de lumi, I A H^glosarsursa. Sfântul Gheorghe, călare pe un cal de foc, înfingându-și lancea în botul balaurului^glosarsursa teluric răsturnat și prin aceasta fixându-l în glie, este o specificare a lui I A H, determinând simbioza unei esențe cu o substanță, a Uscatului ignifer cu Umidul radical. Căci Sfântul Gheorghe și Balaurul, antagoniști în ochii celor ce privesc din afară (părinții înspăimântați ai fetei dusă la sacrificiu), sunt în realitate complementari pe verticală, în modul ierarhic. Este ceea ce se numește în Alchimie imobilizarea veșnicei curgeri prin Fix.

Eroul nostru, pe care tot Gheorghe îl cheamă, adică „lucrătorul pământului”, (Gheorghios, în grecește)^trad. — dar nu ca un argat, ci ca soarele care-și împlântă sulița în balaurul iernii, la 23 aprilie, ca Apolon omorând pe Python^glosar, fiul mâlului^sursa, — prin sădirea unui pom determină un ax vertical pe întinderea Gaiei^glosar, făcând să răsară la suprafață un punct pe un plan dat de existență, care printr-o amplificare vibratorie va face să treacă o latență de la potență la act. Și este natural ca simbolismul acestei fulgurații prime să fie de ordine vegetală, pe pământul nostru, a cărui origine și

centru este o grădină, Paradisul terestru. Este o sămânță din Arborele Lumii pe care Gheorghe o sădește în fața casei lui. În virtutea legii de analogie și de interdependență a planurilor de fire, acea fulgurație supracosmică, deasupra evilor, este figurată de plantarea unui pui de copac în fața unei căsuțe țărănești, gest care se leagă cu prototipul lui ceresc. Actul in divinis^glosartrad. își are terminusul necesar în fapta țăranului.

„Sădise pomul în fața casei, de ani de zile, chiar din anul când se însurase”.

Altfel spus, sădirea pomului este strict solidară cu o hierogamie^glosar. Adam și Eva se țin de-a dreapta și de-a stânga Arborelui Vieții^sursa, ceea ce arată caracterul sintetic și androginic al acestuia. Și dacă o hierogamie își are rod în lumea noastră, cu atât aceasta se lămurește în planurile superioare ale Firii, în care reprezintă fără umbră pe Dumnezeul ce produce și rezoarbe lumile în unitatea lor principială. Aplicarea eficace a simbolismului cere în fiecare clipă posibilitatea saltului calitativ al detaliului microscopic în slava Tăriei.

Dar necazul lui Gheorghe era că pomul nu creștea, ci rămânea închircit, ceea ce își are o explicație imediată în vitregia ambianței, dar și în faptul că nu sosise clipa când un nou ciclu să-și învoalte posibilitățile evolutive, căci legea ciclurilor este strict solidară și condiționată de știința numerelor, care, singură, determină ziua și ceasul.

Gheorghe ar fi tăiat pomul, cum poruncește Hristos despre smochinul neroditor^sursa, dar sădirea lui fusese urmarea poruncii unui schimnic bătrân la care-l trimisese maică-sa ca să se spovedească și să se împărtășească înainte de însurătoare: „— Du-te fiule, la sfânta Mânăstire, la schimnicul cel vechi de zile”.

Este interesantă expresia „Schimnicul cel vechi de zile”, identică aproape cu „Bătrânul zilelor^glosar” din Kabala^glosar iudaică^sursa,

desemnând principiul ciclilor de existență, autorul lor, care este în centrul lor și deasupra lor. În realitate, el este expresia hominală a Centrului Lumii, în jurul căruia se rotesc eonii. Un răsad al lui îl sădește Gheorghe în fața casei. Din această perspectivă se înțelege ce simbolizează indicația că la umbra lui sporovăiesc și se sfătuiesc oamenii. Este vorba de Marele Sfat care orânduiește Devenirea lumii. Acest Mare Sfat se perpetuează și se înnoiește în decursul generațiilor, într-o familie care, în primul rând, este spirituală. Casa, în realitate, este un templu subordonat arborelui; nu copacul se află în fața ei, ci ea este coextensivă copacului, la rădăcina lui, regentând tot ce Marele Arhitect^glosar clădește în decursul evilor. Putem astfel tâlcui vorbele pustnicului; „Să sădești, omule, un pom în fața casei tale, îndată ce te însori, ca să stai la umbra lui, pe prispă, cu nevasta și cu pruncii tăi iar când vei fi bătrân să stai la umbra lui cu nepoții și să le spui povești. Și să rămână pomul acela amintire în veac urmașilor tăi. Să spună strănepoților privind la dânsul; acesta-i pomul strămoșului nostru de demult, pe care l-a sădit în fața casei sale când și-a adus în casă femeie după legiuită rânduială, cu nuntă și cu dumnezeiască binecuvântare”. Totodată vorbele că „faptă mai bună ca sădirea și îngrijirea unui pom, nici că se află” amintesc de zicala hindusă^sursa că „un brahman nu se poate face hermit decât după ce a întemeiat o familie, a scris o carte și a sădit un pom”.

Spuneam că gospodăria întemeiată este un templu la poalele Arborelui Lumii. Ea amintește „Mânăstirea mare cu nouă altare” din colindele^glosar noastre, mai ales modul cum aceasta derivă și se identifică de fapt cu centrul și Axul Lumii^glosar:

„A venit omul mare^vers.

Cu o secure mare,

La o pădure mare

Și-a ales un copac mare

Din care a făcut o Mânăstire mare

Cu nouă altare

Și la dalba mânăstire

Nouă preoți preoțesc,

Nouă dascăli citesc

În locaș dumnezeiesc.

Iar când popa cel mai mare

Zări ieșind sfântul soare

Se bucură foarte tare

Și la el că se uita

Și din gură-așa grăia...”

Simbolismul popular al Arborelui se îmbină, în colindă, cu cel solar; soarele este considerat ca fructul Arborelui Lumii.

„Acu, numai iacă într-o zi, pe când venea el de la câmp, obosit peste măsură, și trecea pe cărarea ce ducea pe lângă mlaștina de lângă sat, i s-a întâmplat un lucru de mirare.

În mlaștină căzuse un om bătrân cu părul și barba albă și striga după ajutor. Mlaștina era adâncă și se întâmplaseră de-a lungul anilor multe nenorociri. Căzuseră în ea vite și copii (din hârjoneală) și nu mai ieșiseră. Încercară oameni s-o sece, dar nu putură. Mlaștina avea niște izvoare pe dedesubt care o hrăneau de o țineau vie și dușmănoasă. Se vorbea că ar fi o mlaștină blestemată...

Și-acum, poftim, bătrânul, ista! Gheorghe n-a mai stat la gânduri nici o clipă căci bătrânul se scufunda văzând cu ochii. A sărit îmbrăcat așa cum era, l-a înhățat pe bătrân de-o mână, l-a tras către dânsul, s-a luptat înnebunit cu smârcurile care voiau pe semne să-i înghită pe amândoi și cu vai nevoie a ieșit la mal. Cum a ieșit, greu de înțeles! Oamenii din sat s-au crucit și nu le venea să creadă. «Se vede că m-a întărit Dumnezeu că altfel ne-am fi dus la fund amândoi»... gândea în sine Gheorghe, gâfâind și curățindu-și mâlul de pe mâini, de pe piept, de pe față și păr.

Când își îndreptă însă ochii către bătrânul de alături, minune nemaivăzută: bătrânul era liniștit și curat de parcă nici nu l-ar fi atins mlaștina, cu fața blândă, cu ochii albaștri și cu părul, nu alb cum i se păruse la început, ci argintiu și strălucitor”.

Întâmplarea amintește de sfântul Christofor și de sfântul Iulian, iubitorul de oaspeți^sursa, care au dus pe Hristos în brațe, peste o apă.

Era aproape inutil să subliniem că mlaștina este identică cu „borboros^glosar”-ul (cuvânt a cărui traducere de altminteri în română este „mlaștină”, iar în franceză „bourbier”^trad.) care în misterele antice desemna starea marii majorități a oamenilor, lipsită de autonomie și de libertatea mișcărilor, atrași și supți de abisurile iadului. Inițiabilii ce mergeau din Athena spre Eleusis^glosar trebuiau, în timpul procesiunii, să străbată un astfel de „borboros”^sursa. Probațiunea era rituală, comună tuturor inițiaților; înainte de „salire alle stelle”^trad., de a se cățăra spre stele, oamenii trebuie să străbată și să elimine posibilitățile lor infernale. Tot așa, o zicală inițiatică spune că acolo unde se deschide o poartă a cerului se cască și o gură a iadului^sursa. Amândouă, arbore și mlaștină, se găsesc în satul nostru, în proximitate spațială.

Dar starea bătrânului din mlaștină nu era aceeași cu a celorlalți oameni; el este neafectat de mlaștină, curat ca îmbrăcat de eter, ceea ce arată caracterul său de „misionat^glosar”, de Avatara^glosartrad..

În realitate este identic cu „schimnicul cel vechi de zile” de la începutul basmului care i-a poruncit lui Gheorghe să sădească un copac în fața casei; este o ipostază a lui care-l pune la încercare pe omul nostru, declanșând astfel creșterea și „definitivarea” copacului închircit, redus deocamdată la o simplă potențialitate.

De notat că scoaterea lui Dumnezeu din mlaștină a avut loc seara, deci în al doilea echinox al oricărui ciclu, punct de echilibru care trece repede și în care trebuie luată decizia de

către spirit pe ce drum apucă. Dacă Gheorghe „nu l-ar fi scos pe Dumnezeu din mlaștină” ar fi intrat în făgașul forțelor negative a căror putere crește totdeauna începând cu al doilea echinox al unui ciclu (fie cosmic, fie al evoluției unui spirit) până la sfârșitul ciclului.

„Bătrânul acesta a deschis gura și a grăit către Gheorghe:

— Cu se să te răsplătesc că m-ai scăpat de la moarte?

Lui Gheorghe i-a fost frică tare și i-a răspuns:

— Cu nimica, Doamne!

Bătrânul nu s-a lăsat:

— Nu se poate. Altfel nu se poate (pentru că așa este legea „acțiunilor și reacțiunilor concordante” — Apurva^glosartrad., n.n.).

Atunci Gheorghe și-a amintit de pomul din fața casei lui și a îndrăznit să spună:

— Doamne, fă să am în fața casei mele, un pom ca lumea.

— Gheorghe, a vorbit din nou bătrânul, tu spui un pom ca lumea; vrei un pom frumos sau un pom bogat? ca să știu și eu ce să fac?

Gheorghe s-a scărpinat în cap cu nedumerire. Nu știa cum să se hotărască. Se gândea că și cu un pom bogat, tot sărac este! Că ce poate fi bogăția unui singur pom? Dac-ar avea câteva zeci de pomi sau câteva sute, cum au bogații satului, ar fi altceva. Dar așa...

— Doamne, fă să am un pom frumos în fața casei! s-a hotărât el”.

Cu alte cuvinte, Gheorghe are de ales între cantitate și calitate și face alegerea cea bună, căci frumosul este prezența reală a lui Dumnezeu în lumea noastră. Altfel

spus, dacă înlocuim cantitatea cu bunătatea, Frumusețea rămânând aceeași, Bunătatea este fața externă a lui Dumnezeu pe când Frumusețea este fața lui internă, dar potrivit legii de analogie inversă pe pământ frumusețea este vizibilă, pe când bunătatea este invizibilă. De aceea, când Gheorghe alege Frumusețea coboară pe Dumnezeu pe pământ, ceea ce înseamnă, într-un anumit loc și într-un anumit timp, suprimarea legilor de aramă^sursa care conduc lumea noastră. Și într-adevăr, în fața casei lui Gheorghe se ridică, miraculos și într-o clipă, Arborele vieții, Axis Mundi, în care toate condițiile limitative ale stării noastre de fire sunt desființate.

«Bine Gheorghe a spus bătrânul. Mâine dimineață ai să ai în fața casei un pom mare și frumos și așa va rămâne pentru totdeauna. Pomul va fi de aur și va avea în vârf o pasăre de aur cu pui de aur și pasărea aceasta va juca acolo sus cu puii ei și va cânta. Să nu se atingă nimeni din familia ta de pomul acesta. Nici familia ta, nici tu. Și nici urmașii tăi. Că dacă-l atinge cineva, pomul cel frumos pe care l-ai dorit piere, se face nevăzut și rămâne în locul lui alt pom».

Și grăind acestea, bătrânul s-a făcut pe dată nevăzut, lăsându-l pe Gheorghe speriat și nedumerit. Se întreba chiar dacă n-a visat. Nu putea să fie vis, se lămurea și se întărea el singur, pentru că era plin de tot mâlul greu mirositor al mlaștinei și se vedea și malul rupt, frământat și amestecat în tot felul, al mlaștinei, așa cum s-a năcăjit el cu groaza morții în suflet ca să-l scape pe bătrân și pe sine.

— Ce-i cu tine? l-a luat femeia la rost, acasă, când l-a văzut în halul acela.

— L-am scos pe Dumnezeu în spate din mlaștină, a îngăimat Gheorghe.

— Ce-ai făcut?

— Doar am spus! L-am scos pe Dumnezeu din mlaștină. Se zbătea și striga ajutor. N-aveam ce face. Tocmai treceam pe-acolo. Soarele stătea s-apună.

— Omule, lasă prostiile! Ai căzut în mlaștină, păcătosule, adormitule! Puteai să te-neci și mă lăsai vădană cu trei copchii și cu unul în pântece!”

Văicăreala femeii se prelungește până când Gheorghe îi spune:

„— Ajunge, femeie, că râd vecinii de noi! Nu glumesc și nici nu sunt nebun. L-am scos pe Dumnezeu din mlaștină, cum ți-am spus și drept răsplată, mâini dimineață, în zorii zilei, ai să vezi un pom de aur în fața casei noastre, în locul pricăjitului de pom pe care îl avem acuma...

Femeia a ascultat cu băgare de seamă, ștergându-și lacrimile, ce spune omul ei și abia acum se îngrozește cu adevărat și începe să bocească și mai tare:

— „Doamne, ai trimis foc și jăratic pe capul nostru! Ce ți-am făcut, Doamne, ce ți-am greșit, de-ai trimis nebunia în capul omului meu. Mai bine, Doamne, se îneca în mlaștina blestemată decât înnebunea! Mai bine aveam un mort în casă decât un nebun!”

Și văicăreala femeii continuă de parcă-i făcea plăcere să se asculte pe ea însăși, ceea ce arată că forțele negative nu înțeleg prea bine ce se întâmplă, dar simt că este ceva împotriva lor și ele nu pot renunța la influența crescândă și ar fi preferat ca Gheorghe să moară cu starea sa inferioară ca să-l aibă mereu sub puterea lor decât să treacă pe o treaptă superioară în care îl pot scăpa de sub dominație.

Al doilea pom, cel de aur, apare dimineața, deci după primul echinox (de echilibru Yin^glosar—Yang) a unui ciclu, când forțele pozitive sunt în creștere și mai puternice ca cele negative.

„Dar a doua zi, când a văzut cu adevărat pomul de aur în fața casei, nu s-a mai îndoit și n-a mai bocit ci s-a bucurat și s-a minunat; se uita cu sfială la omul ei.

— Omule, iartă-mă!

Gheorghe i-a povestit cu deamănuntul toată întâmplarea. I-a chemat și pe copii și, așa cât puteau înțelege ei, le-a spus și lor. N-a uitat să le spună că nu-i voie să se atingă cineva de pomul acesta sfânt.

A povestit și vecinilor (că Dumnezeu îi dăduse voie). A spus și părintelui din sat. A spus la tot omul și la tot drumețul care trecea pe acolo și întreba. Toți știau că nu-i voie să te atingi de pom. Că dacă se atinge de pom unul din casa lui Gheorghe, se schimbă în alt pom. Că dacă se atinge unul din afară, vrând să fure ceva sau să strice ceva, acela va muri!

Se dusese vestea până departe despre minunea din ograda lui Gheorghe. Până și împăratul acelei țări și împărăteasa și coconii lor au venit în caleașcă trasă de patru cai, cu sulițași călări înainte și îndărăt, ca să vadă minunea”.

Dumnezeu scos din mlaștină de o ființă exterioară închipuie promovarea elementului olimpic din om ținut captiv de elementele titanice: Dionysos, fiul lui Zeus, a fost sfâșiat de titani^sursa. Tatăl ceresc i-a mistuit cu fulgerul său și din cenușa lor l-a făcut pe om, a cărui misiune este să elibereze scânteia olimpică din centrul său. Este o schimbare a accentului de gravitate din om, din cantitativ în calitativ, prin subtila „artă a balanțelor”^trad. cum este numită în hermetism. Aceasta înseamnă că episodul din basmul românesc, ca și tot restul, comportă și o interpretare microcosmică. Procedeul este dealtminteri adevărat pentru toate miturile.

Această liberare a elementului olimpic a scânteii divine din robia titanică (a impurificărilor) este misiunea

principală a omului pe pământ, mai întâi în ce-l privește ca individ, apoi și în macrocosmos, întrucât omul ocupă locul central în planul nostru de existență. Inițierea în Mistere avea aceasta ca principală țintă. Când scânteia olimpică a fost dezrobită de Întunecime, ea capătă un rol pozitiv, echivalent cu uleiul care hrănește feștila Eternității. Operația este numită în Kabală „Makifim^glosar”^trad., deplasare a luminilor; ceea ce era inferior se transmută în superior, iar superiorul se corporifică. Omul autonom devine un arbore inversat, cu rădăcinile în cer^sursa.

În alți termeni, Kabala solidarizează statutul (exilul) Șehinei^glosartrad. (prezența reală a divinității în om și în univers) cu Statutul poporului evreu. Eliberarea scânteii divine din evreul pios va duce și la eliberarea din Exil și niciodată inversul.

Faptul că Gheorghe scoate din mlaștină pe Dumnezeu „liniștit” și curat de parcă nu l-ar fi atins „mlaștina” amintește doctrina creștină a celor două naturi din Hristos: Dumnezeul suferitor (Deus patibilis^glosar)^trad. nu afectează pe Dumnezeul transcendent, impasibil, deși ipostazele sunt indisolubil solidare.

Dumnezeu îmbie pe Gheorghe cu orice dar și-ar dori. Intimidat și modest, țăranul se recuză. Dar Dumnezeu de data asta poruncește: Gheorghe nu are dreptul să refuze. Domnul, zice textual: „Altfel nu se poate”. Altfel spus, fapta bună sau rea a omului face să intre în acțiune o lege. Este o ilustrare a Apurvei, a legii „Acțiunilor și Reacțiunilor concordante”.

Printr-un miracol, copăcelul închircit devine peste noapte Arborele Lumii. Ca în toate miracolele și acesta este o trecere la limită a unui lung proces neperceput din afară. Seamănă cu cristalizarea subită a unei soluții suprasaturate de sare.

Reamintim că Gheorghe a ales, la somația Domnului, Arborele Frumuseții în locul Arborelui Bogăției. Or, frumusețea este inefabilă, intangibilă. De aceea Dumnezeu

poruncește cu strășnicie ca nimeni să nu se atingă de pom, „nimeni din familia ta și urmașii tăi”.

Arborele frumuseții este prin definiție Arborele unității și chiar a ceea ce este deasupra ei; bogăția este, prin definiție, multiplicitate, reductibilă firesc la dualitate, care își are rădăcina în Arborele dual al Cunoștinței Binelui și Răului, deosebit de Arborele Vieții care, singur, se află în centrul Raiului^sursa.

Deocamdată vom sublinia că, în ciuda aparențelor, Gheorghe nu poate fi identificat, tale-quale^trad., cu Adam, deoarece alegerea pe care o face este exact contrară a acestuia din urmă.

Deci pomul este mare și frumos și așa va rămâne pentru totdeauna. Pomul este de aur, are în vârf o pasăre de aur, pasărea se joacă împreună cu puii ei și cântă. Nimeni nu are dreptul să se atingă de pomul frumos, pentru că dispare și rămâne în locul lui alt pom.

Pomul rămâne mare și frumos pentru totdeauna, pentru că reprezintă în lumea noastră perpetuitatea și chiar Eternitatea, și intersectează planul nostru de fire în centrul lui, care nu mai este spațial. Chiar geometric antinomiile se resorb în centru. Este de aur pentru că se reactualizează în toată plenitudinea, din vârsta de aur^glosar.

Este o unanimitate tradițională în a socoti Arborele ca simbolizând Axis Mundi, iar crengile lui ca stările multiple de fire, orizontale față de verticala trunchiului, simbol al Osiei Lumii, străbătându-le prin centrul lor și unificându-le în Manifestarea Totală. Păsările — iar unanimitate tradițională! — sunt entități angelice, situându-se pe crengi, în planurile superioare de fire, lumea noastră fiind luată ca plan de referință. Reamintim parabola evanghelică despre grăuntele de muștar^sursa care devine copac mare unde se adăpostesc păsările cerului.

Or, în basmul nostru, se vorbește de o singură pasăre de aur așezată exact în vârful arborelui, al verticalei polare, și nu excentrică asemenea păsărilor ce se află pe crengile

laterale. Aceasta înseamnă că avem de-a face cu un șef din ierarhia cerească. Puii de aur, probabil în număr de 6, reprezintă constelația zodiacală Cloșca cu pui^glosarsursa (Pleiadele^glosar 1+6); când sunt în număr de 7, mai pot reprezenta sferele planetare, stelele Carului Mare^glosar, crucea cu trei dimensiuni (1 centru + 3 drepte), cele 6+1, zilele Creațiunii.

Avem toate motivele să credem că simbolismul Arborelui în basmul nostru aparține Tradiției Primordiale, motive extrinsece, derivând din datele ce ne-au rămas despre tradițiile dacice, dar și intrinsece povestirii.

Ni se spune că pasărea din vârful Arborelui cântă și joacă împreună cu puii ei. Este vorba de un dans și de o muzică sacră, exprimând Armonia Sferelor, elaborată în Centrul lumii, iradiind în tot Universul pe care-l regentează, însuflețindu-l.

Am mai spus de ce Dumnezeu a interzis lui Gheorghe și tuturor să atingă arborele. Când Hristos i-a spus Mariei Magdalena să nu se atingă de El, (noli me tangere)^trad.sursa, Maria a ascultat; de aceea este cea mai mare dintre sfinte, co-răscumpărătoare a neamului omenesc, ca și Maica Domnului, al cărei nume îl poartă. Reamintim că pomul din basmul nostru este Arborele Frumuseții și de aceea neatingibil.

„Dar de săraci, tot săraci eram...” ceea ce, pe lângă sensul material, trebuie înțeles și în sensul Evangheliei în care se spune că mântuirea și cunoașterea nu sunt accesibile decât celor săraci cu duhul^sursa, adică acelora care și-au unificat astfel spiritul ca să poată oglindi Unitatea, care nu se poate reflecta într-un iaz zbuciumat de mii de valuri.

„După câțiva ani (care în mituri pot fi eoni, n.n.) femeia lui Ion a început să cârtească^sursa. Că ce folos are ea de la pom? Că de ce a fost prostălău și n-a cerut și el altceva din care să aibă un folos? Că chelului tichie de mărgăritar îi trebuie?^sursa (Gura păcătosului: tocmai chelului îi trebuie tichie de mărgăritar, n.n.). Că ce se zgâiesc la poarta lor toți veniții de pe lume, de nu mai are liniște? Și câte și mai câte...

— Măi femeie, fii liniștită și nu cârti că s-a mânia Dumnezeu. Vrei să pățim vreo poznă? Tu nu vezi că aici îi lucru dumnezeiesc?

Femeia se mai liniștea un timp. Dar când vedea că copchii cresc mari, că fetele se ridică și le vine rândul să iasă la horă și nu-i la casă nici vacă cu lapte, nici porc de tăiat la Crăciun, nici plug, nici boi la arat, nici pâine deajuns în pod, iar o apucau hachițele.

— Taie-l, dracului, de pom că mai mult îmi face sânge rău când îl văd plin de aur și de podoabe, iar noi suntem plini de sărăcie. Tu nu vezi că cu un pom de aista, sărăcia noastră sare și mai mult în ochi?

Gheorghe însă o lua cu vorbă bună și o potolea. Pentru el nu era plăcere mai mare decât să stea noaptea târziu și să vadă cum în întuneric tot copacul strălucește ca o văpaie potolită și cum pasărea din vârf joacă cu puii ei rotindu-se și cântând mai frumos decât privighetoarea.”

Nici nu se poate indica mai bine preponderența facultăților contemplative și spirituale la bărbat (yang) a celor active și materiale la femeie (yin).

Reluăm:

„După ce stătea așa pe prispa casei de lut, se liniștea, uita de necazurile și zăduful zilei, și simțea cum capătă putere ca a doua zi să ia de la capăt munca pe la cei bogați.

Anii au trecut. Copchiii au crescut și ei. Erau acum în total șapte: trei băieți și patru fete”.

Dacă puii de pasăre erau șapte, apoi copii lui Gheorghe, tot șapte, erau un reflex pământean al lor.

„Într-o zi, nevasta lui Gheorghe și cu băiatul lor cel mai mare se sfătuiesc cât se sfătuiesc și la urmă hotărăsc ca el, flăcăul, care era și mare vânător, să tragă cu arcul și să doboare pasărea de sus. Că ce adică are să se întâmple? Bătrânul acela a spus că dacă vreunul din familia lor se atinge de pom, atunci pomul se schimbă din pomul de aur, în alt pom! Dar ei nu se ating de el. Nu pun nici unul din ei, nici mâna, nici degetul, nici limba, nici măcar vârful unghiei. Ei trimit doar o săgeată în pasărea de sus. Să cadă jos, s-o ia, să vadă și ei ce-i cu ea, s-o vândă, să se îmbogățească. Pomul are să rămână tot așa că doar nu l-au atins. Iar dacă a fi să se schimbe, să se schimbe atunci! Să vadă în ce fel de pom se schimbă. Poate se schimbă într-un pom mai frumos ca aista și atunci tot au un folos. Da dacă s-a schimba în unul mai urât, atâta pagubă, că mai săraci ca acuma, tot n-or fi!”

Este raționamentul tip al tuturor făuritorilor de subversiuni, care fac rămășag cu necunoscutul,cu aleatorul târg ce se dovedește până la urmă un pact cu minciuna, o cochetărie cu Abisul, un joc pe funie, deasupra prăpastiei, a măscăriciului. Se sacrifică o certitudine pentru o ipoteză-nălucă. (Ce-ar fi? Dacă-ar fi?). Spiritul întregului joc este centrat pe cantitativ. Omorâm pasărea, dar rămâne în schimb tot pomul!

„Cum au zis, au și făcut. Dar în clipa când săgeata a pornit din arc, pasărea măiastră cu puii ei de aur a zburat

în sus și s-a tot dus până nu s-a mai văzut iar pomul de aur s-a schimbat și el pe loc într-alt pom rotat, cum nu se mai văzuse niciodată pe nicăierea, rămuros, plin de fructe mari și rotunde și foarte bune la gust.

Când a venit Gheorghe de la munca lui, a rămas trăsnit. A strigat la ei, i-a batjocorit, i-a amenințat, apoi s-a așezat pe prispă, acolo unde se așeza de obicei când asculta cântecul fără seamăn al păsării măiestre și a plâns cu amar.

Nu mai avea nici un curaj și nici o bucurie. Parcă se rupsese ceva dintr-însul. I se părea că a doua zi, n-are să mai poată pleca la muncă. Până acum asculta cântecul păsării, se uita la strălucirea pomului și se umplea de putere. De acuma înainte are să fie tare greu, își zicea el deznădăjduit.

În aceiași noapte s-a arătat în vis bătrânul acela pe care nu-l mai văzuse de atâția ani. Era neschimbat și i-a vorbit cu blândețe:

— Eu sunt Domnul Dumnezeul tău și tu ești fiul meu prea iubit^sursa. Întărește-ți inima și nu lăsa înstrăinarea să doboare sufletul tău! Bucură-te, că eu n-am uitat ce-ai făcut pentru mine. Și în veci nu voi uita că cu prețul vieții tale l-ai luat în spate pe Domnul Dumnezeul tău!”

Binecuvântare pe care Dumnezeu nu o poate da decât unui Avatara sau unui colaborator îngeresc de pe pământ pentru mântuirea oamenilor, deci nepătat de orice vină. După cum Dumnezeu, la începutul basmului, iese alb și curat din mlaștină, tot așa și Gheorghe iese nepătat, sans peur et sans reproche^trad., din întorsătura care s-a produs. Se vede cât de prudenți trebuie să fim în aprecierile noastre. Nu trebuie să ne grăbim să identificăm pe Gheorghe cu Adam.

De altminteri, doctrina ciclică în faza ei inevitabil descendentă este o realitate cunoscută în tradițiile cu formă metafizic-mitologică, deoarece gravitatea este una din legile fundamentale ale universului, inerentă și desfășurării ciclice; doctrina păcatului originar este o ferestruică îngustă

destinată unei categorii de umanitate cu puțină calificare intelectuală, la care evidența metafizică este înlocuită cu codurile de legi. Aceasta, fără prejudiciul dimensiunii ezoterice care se suprapune, invizibilă și inevitabilă, pe schela exoterismului și a legiferării religioase. Multiplicitatea stărilor de fire implică și diversitatea perspectivelor.

Notăm în treacăt caracterul exclusiv cantitativ implicit în gestul băiatului și al mamei lui. (Nu ne atingem de ditai copacul, impresionant prin mărimea și dimensiunile lui, ci doar de o jivină care aproape nici nu se vede). Tot așa poți spune: „Nu ne atingem de cerc care înfășoară un continent ci doar de centrul lui, pe care de altminteri încercăm să-l dibuim, căci nimeni nu-l vede”. În adevăr, nimeni nu poate atinge cu mijloace omenești centrul, care se sustrage oricărei uzurpări, și aceasta o arată admirabil basmul când săgeata nu nimerește pasărea evanescentă, prezentă nicăieri și pretutindeni, pentru că se află în altă dimensiune decât a noastră.

Numai în elementele de basm citate până acum se poate desprinde în ce moment ciclic se situează mitul. În prima parte, sub mișuna taclalelor țărănești se manifestă în pura ei strălucire Tradiția Primordială orbitor pusă în evidență de Arborele de Aur și de Pasărea măiastră de Aur. Ce le ia locul după aparenta răzvrătire a Fiului Femeii o spune limpede citatul în continuare care arată și făgăduința lui Dumnezeu:

„Drept aceea, Pasărea de Aur care-ți cânta și te întărea și-ți umplea inima de bucurie și de pace, n-a fost luată de tot de la ochii tăi. Ea se găsește pe cer, așezată de mine ca să fie

priveliște și încântare ochilor tăi. Uită-te pe cer și unde-i vedea un cuibar cu stele, acolo-i «Găinușa de Aur». Acolo n-o mai ajunge nici o săgeată. (Constelația «Cloșca cu pui» — Pleiadele, n.n.)^sursa.

Când vei simți că ți-i greu și că munca te doboară, că nedreptatea te încovoaie, ridică fruntea ta și ochii tăi și sufletul tău sus, către «Găinușă». Ai să te simți întărit și liniștit și curățit de toate frământările și temerile”.

Tot în treacăt, frumoasa ținută literară a textului aparține probabil culegătorului, nu povestitorului. Dar forma lui actuală nu prejudiciază valoarea intrinsecă a simbolurilor. Nu este nici o contradicție. Să ne aducem aminte în cazul basmelor lui Creangă^sursa: s-a recunoscut că frumusețea lor literară nu prejudiciază însemnătatea lor folclorică și mai cu seamă cea ezoterică.

Deocamdată, vedem că arborelui din prima parte a basmului, dispărut în cer, i se substituie un altul care-l reprezintă. Tot așa și în același mod, se poate infera că în locul păsării primitive apare o alta, „înlocuitoare”; și aici atingem problema atât de importantă din punctul de vedere al doctrinei tradiționale a ciclilor, problema substituirilor. Pentru a fi înțeleasă, trebuie să avem mereu în minte faptul că după concepția tradițională un ciclu are un mers ascendent și apoi descendent. Și atunci când o civilizație decade și apoi dispare, se ocultează și simbolurile definitorii ale acestei civilizații care o reprezentau existențial; ele sunt înlocuite cu altele, potrivite cu trăsăturile noii civilizații și cu noua mentalitate a oamenilor, simboluri care sunt substitute ale celor vechi, dispărute și intrate în umbră. Înfățișarea este alta, dar firul de continuitate este neștirbit; un nou copac, dar tot copac, o nouă pasăre, dar care își păstrează tot numele de pasăre. Acesta este sensul cuvântului substitut chiar în vorbirea curentă.

Cui se substituie, ce se substituie și cum se substituie în locul celor dispărute? În ce privește arborele din prima parte

a basmului, constatăm că nu i se spune numele, doar că este de aur, că nu are o utilitate imediată, că este esențialmente făcut ca să fie contemplat; că rostul său funcțional este plenitudinea, o plenitudine care regenerează elementele spirituale, psihice și fizice ale aceluia care se uită dezinteresat la el. Și în vârsta noastră întunecată se mai găsesc arbori care însumează noțiunea de frumusețe în primul rând. Așa sunt bradul și stejarul, arbori nordici. Și cum Vârsta de Aur este nordică și polară, probabil că avem de-a face în basm cu un stejar sau cu un conifer de aur. Intangibil pentru că este făcut exclusiv pentru contemplare, trăgându-și substanța din regnurile inefabile ale universului, o simplă încercare de pângărire a omului îl face să dispară. Mizericordia^glosar divină însă îi substituie un alt copac mai puțin frumos, dar productiv și comestibil, adaptat unei noi faze a ciclului descendent, potrivit unei umanități care-și are centrul de gravitate în stomac.

Să reținem că două sunt obiectele pe care Dumnezeu le substituie altor două obiecte prime: mărul se substituie unui arbore primordial de aur, făcut exclusiv pentru contemplare, avându-și rațiunea suficientă în Frumusețe, brad, stejar, frasin, tei sau alt arbore nordic; în al doilea rând, o găinușă apare în cer în locul altei păsări măestre care se află inițial în vârful pomului, solidară cu el. Se pune întrebarea: tot găinușă era și pasărea primă? Dacă pomul de la început se schimbă în alt pom (măr), atunci și pasărea, solidară simbolic cu el, nu era în mod necesar alta decât constelația Găinușei sau a Pleiadelor în care s-a transformat; apoi primul volatil este imanent, coborât în lumea noastră, ultimul este transcendent, în Tărie.

Înainte de a scoate câteva implicații din aceste constatări, mai dăm câteva precizări asupra Arborelui Lumii. Iată o descriere luată din Edda^sursa:

„Mi-amintesc de uriași născuți în aurora timpurilor^vers.,

De acei ce mi-au dat naștere.

Cunosc nouă lumi, nouă domenii acoperite de arborele lumii,

Acest arbore cu înțelepciune întemeiat care se împlântă în sânul pământului.[…]

Știu că există un frasin numit Yggdrasil^glosar.

Vârful arborelui este îmbăiat în albi vapori de apă,

De acolo curg picături de rouă care cad în vale.

Se înalță veșnic verde deasupra fântânii Urd”.

Mircea Eliade susține că în unele iconografii pe un arbore este așezată o pasăre^sursa. De asemenea ne spune că pentru omul arhaic eficacitatea oricărui fapt sau ființă necesită un prototip ceresc. Prin urmare, în basmul nostru, arborele și pasărea coboară dintr-un prototip ceresc și se resorb în același prototip după ce și-au împlinit slujba pe pământ lăsând în urmă substitutele de care vorbeam și care au un caracter rezidual față de prototipuri.

Gheorghe al nostru este fără vină și fără pată. Dumnezeu nu numai că nu interzice ca în Biblie mâncarea mărului, ci din contră, îl îndeamnă pe Gheorghe să-l consume și să-i împrăștie în lume sămânța lui. Obiectul central, cu deamănuntul studiat în basmul românesc, este Pomul Vieții la care Biblia face o aluzie fugitivă în două cuvinte^sursa pe care nimeni nu le bagă în seamă. Este Arborele Unității.

Caracterul excepțional al basmului nostru consistă în aceea că întreaga povestire se identifică în fapt cu marea Tradiție Primordială a actualei noastre umanități. Cum miturile apar într-o ambianță similară cu ele, se poate spune că ambianța românească precreștină era de natură Primordială. Și asupra acestui punct vom aduce mai jos

precizări. Deocamdată să ne întoarcem la explicarea situației lui Gheorghe.

Prin înlocuirea pomului reiese clar că Gheorghe făcuse un mare pas înainte în urma succesivelor contemplări asupra pomului de aur, a dansului păsării și a ascultării cântecului ei armonios. Reușise să realizeze în el însuși o purificare și o armonizare superioară stării lui anterioare. Alungarea păsării cu ajutorul unei săgeți trasă de un vânător care este de fapt tot Gheorghe (deoarece soția lui nu reprezintă decât elementul său negativ pe cale de purificare, iar copii, treptele de purificare pe care le parcursese) nu înseamnă (cunoscând simbolul vânătorului, al arcului, al săgeții și al țintei) decât trecerea lui de la o stare de fire la alta. De la starea contemplativă la aceea de legătură directă cu dumnezeirea după cum reiese din visul său despre care vom mai vorbi. Aspectul de răzvrătire a femeii și a primului copil reprezintă acoperirea acestui act mistic și în același timp dă o logică gestului săgetării pe înțelesul marei mase profane din punct de vedere inițiatic și care nu putea deci pătrunde înțelesurile subtile.

Faptul că Gheorghe, atunci când se întoarce acasă și vede schimbarea copacului plânge și se vaită, ne arată cât de greu se trece dintr-o stare de fire în alta și cât de greu înțeleg acest lucru spiritele încarnate. Dar, din această trecere, ni se spune că ajungând în stadiul respectiv de purificare, Gheorghe nu mai avea nevoie de un element material pământesc pe care să-și facă o concentrare (ceea ce hindușii numesc concentrare cu sămânța), ci legătura lui cu divinitatea se putea face cu intermediari cosmici („cloșca cu pui”) prin care putea primi putere în rezolvarea tuturor problemelor.

„Nici pomul nu ți l-am luat de tot — spune Dumnezeu; în locul pomului cel dintâi, ți-am dat alt pom, rămuros și umbros cu fructe bune de mâncat. Pomul acesta se va numi măr și fructele sale se vor numi mere”.

Este interesant că se vorbește despre „fructe bune de mâncat” (merele) cu alte cuvinte pot ajuta la interiorizarea a ceea ce reprezintă ele simbolic. Or, simbolul merelor este acela de fructe ale imortalității (din „Grădina Hesperidelor^glosar”)^sursa. Este simbolul reînnoirii și veșnicei tinereți. Din punct de vedere platonician este simbolul cunoașterii, având sâmburii așezați în pentagramă (ceea ce se vede ușor dacă tăiem mărul în două jumătăți printr-un plan orizontal median). În tradiția celtică este simbol al științei magiei și al revelației; conform unor texte, Merlin își desfășoară activitatea de învățător sub un măr^sursa.

După origine, mărul (copac) reprezintă fecunditatea verbului divin.¹³²

Dar Dumnezeu îi mai spune:

„De va cere de la tine un om bun, să-i dai sămânță din pomul acesta, dă-i! Și de va cere de la tine un om rău să-i dai sămânță din pomul acesta, dă-i! Ca să se întindă în toată lumea și oamenii să-și aducă aminte de tine!”

Este o adevărată învestire a lui Gheorghe cu calitatea de „guru^glosar”^trad., adică de ajutor pentru purificarea altor spirite încarnate în oameni. Aceste cuvinte prin care se vorbește de „sămânță” ne amintesc de parabola semănătorului din Evanghelie^sursa exprimată în altă formă în basmul nostru. Lui Gheorghe, după ce și-a lucrat pământul, adică și-a purificat spiritul, (căci acesta este sensul ezoteric de „lucrător al pământului”), i s-a dat sarcina de „semănător” cu toate implicațiile sale (Dumnezeu nu-i spune ca să dea celorlalți mere, ci sămânță din care să crească ei meri). Rodirea sămânței va depinde însă de calitatea spirituală a celor ce o primesc și de eforturile lor. Dacă această calitate este superioară și efortul va fi bine făcut și perseverent, vor

putea ajunge și ei la purități din ce în ce mai înalte, poate chiar la starea angelică, și vor putea și ei să mănânce „mere” din propriul pom, în sensul ezoteric al cuvântului.

Fiecare tradiție a prezentei umanități formează un tot perfect, cel puțin în revelația ei primă, pentru că este instituită divin. Adevărul este imuabil, absolut, deasupra timpului și spațiului; când se manifestă într-o omenire în continuă devenire descendentă. Adevărul trebuie să ia coloritul momentului ciclic în care coboară; în mod necesar se învesmântă cu servituțile temporale și spațiale, printr-un proces de adaptare la ambianță. Mai mult: nu toate tradițiile ies direct din Tradiția Primordială; unele descind din tradiții secundare, care la rândul lor se leagă imediat sau mediat de Tradiție. Aceasta, din perspectivă temporală. Există și localizări spațiale, căci cele două condiții sunt strâns solidare. Tradiția Primordială a fost nordică, la origine cel puțin, manifestându-se deci de-a lungul axului Nord—Sud. Abia atunci când a întâlnit un alt curent derivat din ea, dar venit dintr-o direcție Vest—Est, a asimilat elementele lui valabile și s-a deplasat spre Est. Aceasta în linii mari. Curentul orizontal, făcând cruce cu cel vertical nordic, provine din insula pierdută din Occident, Atlantida^sursa. Catastrofa civilizației atlante ilustrează faptul că toate tradițiile secundare au un ciclu limitat; singură tradiția primă precede, străbate ciclul mare și-i poate supraviețui.

Pasărea măiastră zburată din pomul lui Gheorghe în înaltul cerului, după încercarea Arcașului, devine constelația Găinușa, numele popular al Pleiadelor. Aici trebuie să facem unele precizări pornind de mai departe și nu putem proceda mai bine decât luându-le din cartea lui

René Guénon^glosar, Le roi du monde, în capitolul „Noms et représentations des centres spirituels”^sursa.

Guénon începe prin a reaminti că unul din numele Centrului Suprem^glosar, care regentează întregul ciclu în care trăim, poartă numele de Tula^glosartrad., din care vechii greci au făcut Thule^glosar.

„Cuvântul Tula în sanscrită semnifică «balanță»^sursa și desemnează în particular semnul zodiacal cu acest nume, dar după o tradiție chinezească, Balanța cerească a fost la început Ursa Mare. Această remarcă este de cea mai mare importanță căci simbolismul ce se atașează de Ursa Mare este natural legat în felul cel mai strâns cu acela al Polului. […] Ar trebui examinat raportul care poate exista între Balanța Polară și Balanța zodiacală. Aceasta, este privită ca «semnul Judecății» și ceea ce am spus mai înainte despre Balanță ca atribut al Justiției, cu privire la Melki-Tsedek^glosartrad. („Rege al Justiției” subiect tratat de Guénon în alt capitol al lucrării menționate, n.n.) poate face înțeles cum numele său a constituit desemnarea Centrului Spiritual Suprem.

Tula mai este numită «Insula albă» (și aici reamintim insula Levké^glosartrad. (Albă) de la gurile Dunării, acum Insula șerpilor, n.n.) […]. În India «insula albă» (Swêta Dwîpa^glosar)^trad., care este situată în regiunile depărtate ale nordului, este privită ca «locuința fericiților», ceea ce o identifică limpede cu «Pământul celor vii» (aici ne gândim la Pomul Vieții, cu același nume, n.n.). Există, totuși, o excepție aparentă; tradițiile celtice vorbesc mai ales de «insula verde» ca fiind «insula sfinților» sau «insula fericiților»; dar în centrul acestei insule se ridică «muntele alb» care, spune-se, nu-i submerjat de nici un potop și al cărui vârf este de culoare purpurie. Acest «munte al soarelui», cum este de asemenea numit, este același lucru cu Meru^glosartrad. (muntele sfânt al hindușilor, n.n.): de asemenea acest «munte alb» este înconjurat de o centură verde prin faptul că este situat în mijlocul mării și în vârful său strălucește triunghiul de lumină”.¹³³

Dar aceste localizări terestre, deși inaccesibile, nu sunt decât niște oglindiri în lumea noastră ale unor prototipuri cerești. Tula pământeană este reflexul unei Tule cerești (am văzut că termenul înseamnă Balanță) care sunt, cum reiese din precizările lui Guénon, sau Carul Mare sau Balanța zodiacală, constelație ce și-a păstrat până astăzi numele. Aceste transferuri de la o localizare polară, la localizări zodiacale, adică de la o direcție Nord—Sud, la una Vest—Est, de la Solstiții la Echinox, marchează punctele de plecare ale unor tradiții secundare derivate din Tradiția Primordială sau, altfel spus, ale unor subcicli în ciclul mare. Acesta a fost cazul tradiției atlante ieșită din matca comună a tuturor tradițiilor și care s-a manifestat în insulele pierdute ale Occidentului a cărei catastrofă a fost descrisă de Platon în ^sursaCritias. Tot la această catastrofă se referă episodul potopului lui Noe din Biblie^sursa. Aici, iar trebuie să ne referim la Guénon, care face considerații hotărâtoare, aplicându-se uluitor datelor din basmul nostru, de parcă Guénon și moș Rău și-ar fi vorbit.

Iată remarca lui Guénon, în aceeași carte, la același capitol, cu privire la Carul Mare, compus cum se știe din 7 stele; „Ursa mare este în India, ^sursasapta-rikșa^glosartrad. (șapte Rikși, șapte înțelepți, n.n.) adică locuința simbolică a celor 7 Rikși; aceasta este, natural, conform cu tradiția hyperboreană^glosar, în timp ce, în tradiția atlantă, Ursa Mare este înlocuită în acest rol prin Pleiade, care sunt formate din 7 stele; se știe, de altminteri, că pentru greci, Pleiadele erau fiicele lui Atlas și, ca atare, numite de asemenea Atlantide”.¹³⁴

Ce înseamnă aceasta? Că în basmul nostru apariția găinușei, a Pleiadelor la Zenit, în funcția de Pol ceresc (pentru că se află în prelungirea arborelui lumii) semnifică începutul erei atlante, luând locul altei constelații, Lebăda, ca pasăre a lui Apolon Hyperboreanul^sursa, sau mai degrabă una din cele trei constelații supreme polare, Carul Mare, Carul

Mic, Dragonul median între ele. Se știe că datele astronomiei moderne confirmă tradiția că acum câteva mii de ani, Polul ceresc se afla în Dragon^sursa intermediar între cele două Urse așa că, într-adevăr, Carul Mare și Carul Mic formau talgerele unei Balanțe al cărei ax era Dragonul însuși. De aceea Tula, numele Centrului Suprem, cum am văzut, înseamnă în sanscrită Balanță.

Rămâne acum situarea ciclică a simbolismului Mărului, în afara datelor biblice pe care le posedăm. Unul din numele Centrului Suprem era acela de „insulă a fericiților” (Makaron nesoi^glosar)^trad.. Guénon observă cu privire la acest nume^sursa: „El reamintește de asemenea «insulele fericite» ale antichității occidentale; dar aceste insule erau așezate la vest («grădina hesperidelor»; hesper în grecește, vesper în latină, înseamnă seara, adică Occidentul), ceea ce indică o tradiție de origine atlantă și care te poate face de asemeni, să te gândești la «Cerul Occidental» al tradiției tibetane”.¹³⁵

Cum în grădina Hesperidelor (Fiicele Serii) se află mărul Hesperidelor, mărul poate fi calificat drept un arbore și un fruct prin excelență atlant, simbol definitoriu al acestei civilizații; de aceea succede în povestea noastră unui arbore fără fructe comestibile, țesut pe ghergheful frumuseții, precum bradul, stejarul, frasinul. Acest fapt permite situarea basmului românesc în tradiția hyperboreană, deoarece numai în acel timp apare mărul atlant, substitut al primului arbore.

Și ca să arătăm ce era ograda lui Gheorghe, nu putem decât să terminăm cu sfârșitul capitolului din cartea lui Guénon, citată de noi:

„Este încă o remarcă de făcut asupra reprezentării centrului spiritual ca o insulă (sau o ogradă; amândouă simbolurile sunt echivalente, din cauza caracterului lor central și circumscris, n.n.), care cuprinde muntele sfânt (sau arborele sfânt; amândoi sunt axiali, n.n.) căci pe lângă

faptul că o astfel de localizare a putut exista efectiv (deși nu toate «Țările Sfinte» sunt insule) ea trebuie să aibă și o semnificație simbolică. Faptele istorice ele însele, dar mai ales acelea ale istoriei sacre, traduc în felul lor adevăruri de ordin superior, din cauza legii de corespondență care este fundamentul însuși al simbolismului și unește toate lumile în armonia totală și universală. Ideea evocată reprezintă în mod esențial „stabilitatea” pe care am indicat-o precis ca fiind caracteristică Polului; insula rămâne imuabilă în mijlocul agitației neîncetate a valurilor, agitație care este o imagine a lumii exterioare; și trebuie să fi traversat «Marea Pasiunilor^glosar» pentru a ajunge la «Muntele Mântuirii», la «Sanctuarul Păcii».

Și Guénon explică în nota nr. 1 la pagina 86, citând pe marele Yogi hindus Shankâracharya^glosarsursa: „Yogi-ul după ce a traversat marea pasiunilor se unește cu Liniștea și posedă «Sinea» în plenitudinea sa, spune Shankâracharya (Atma-Bodha^glosar). Pasiunile sunt citate aici ca desenând toate modificările contingente și tranzitorii care constituie curentul formelor: este domeniul «Apelor Inferioare^glosar» după simbolismul comun tuturor tradițiilor. De aceea, cucerirea Marii Păci este adesea reprezentată sub figura unei navigații (și este una din rațiunile pentru care nava în simbolismul creștin reprezintă Biserica); (toate periplurile au același sens; cităm cele mai celebre: periplul lui Ghilgameș, al Argonauților, al lui Ulyse, al sfântului Brandan^sursa, n.n.)”. Cucerirea Marii Păci este simbolizată „Uneori printr-un război și Bhagavat-Gîta^trad. poate fi interpretată în acest sens după cum s-ar putea dezvolta din acest punct de vedere teoria „războiului sfânt” (jihad^glosar)^trad. după doctrina islamică. Adăugăm că „mersul pe ape” simbolizează dominația lumii formelor și a schimbărilor; Vișnu^glosar este numit Narayana^glosartrad., «Acel ce merge pe ape»; o apropiere se impune cu Evanghelia unde Hristos este văzut «mergând pe ape»^sursa.¹³⁶

Fiind vorba de Hristos, este cel puțin semnificativ că Dumnezeu îl numește pe Gheorghe „Fiul meu prea iubit”, nume dat în Evanghelie Mântuitorului^glosarsursa. Citatul de mai sus arată că Marea Pace o contemplă Gheorghe „când noaptea târziu vedea în întuneric copacul care strălucea ca o văpaie potolită” și pasărea din vârf jucând cu puii ei, rotindu-se și cântând mai frumos decât privighetoarea. Ar fi muncit toată viața din greu și n-ar fi cârtit deloc, numai să poată sta seara târziu un ceas-două pe prispa casei, să se uite la pom și să asculte cântecul păsării măiestre.

Pe de o parte, Gheorghe contemplă Marea Pace, căci Arborele Vieții nu poate crește decât acolo unde dualitatea (deci patimile), se resoarbe în Unitate, în Axa Lumii — pe de altă parte ascultă cântecul păsării măiestre, care este cântecul Eternității. Pasărea, după cum am mai spus, nu este un simplu înger, pentru că stă în vârful copacului de aur, ci unul dintre șefii ierarhiei spirituale. Cântecul său iese din armonia sferelor, cântecul Verbului. De aceea casa lui Gheorghe devine de fapt un centru spiritual din care se împrăștie lumina, cunoașterea și mântuirea celor ce o cer și fac efortul de a crește pomul din sămânța pe care au primit-o. Căci Dumnezeu îi spune lui Gheorghe să dea „sămânță celor ce o cer”, ceea ce ne amintește și de cuvintele Evangheliei: „Cere și ți se va da”^sursa.