O icoană creștină pe Columna Traiană

O icoană creștină pe Columna Traiană

(Glose asupra melancoliei)

În studiul ce urmează, un basorelief de pe Columna Traiană este pretextul unor considerațiuni împrăștiate în jurul unui centru imuabil. Vrem să stabilim o pluralitate de perspective în problema irumperii creștinismului în lumea antică. Noua religie a preluat toată moștenirea? A înlocuit-o avantajos? Studiul e pus sub semnul melancoliei, nu sub acela al tristeții. Melancolia^glosar și tristețea se află la cele două extremități ale unei axe verticale. Una este sattva^glosar sub mod sacrificial, irizată în curcubeu, a doua, tamas^glosar. Melancolia are țesută în ea imaginea paradisului pierdut. Prin urmare nu poate fi tristețe.

I. TRAIAN ȘI RIPHEUS TRAIANUS

Eminentul arhitect Cristofi Cerchez a publicat, sunt mai bine de patruzeci de ani, o broșură ilustrată intitulată „Cea dintâi icoană creștină”. Titlul e într-o măsură inexact, pentru că pot fi icoane creștine având alt subiect decât Hristos, Sfinți, Maica Domnului. Cum în lucrare e vorba de chipul Mântuitorului^glosar, titlul exact ar fi „Cea dintâi

icoană a lui Hristos”. Broșura e scrisă într-un stil iluminat, incoerent, exaltat, care la un prim contact descurajează bunăvoința și dorința de investigație, dar Cerchez aduce la lumină fapte atât de precise, incontestabile, încât o elementară corectitudine obligă pe cititor să ia atitudine de cercetător. Deci, după Cerchez, cea dintâi icoană creștină, cum îi spune, în fapt cea dintâi icoană a lui Hristos, s-ar găsi pe unul din registrele Columnei Traiane, numerotat XVII de către Cichorius în lucrarea sa monumentală asupra operei lui Apolodor din Damasc. În treacăt reamintim că această columnă reprezentând episoade din cele două războaie dacice a fost ridicată în centrul Forumului Traian, în anul 113. Concepția e originală și nouă. În mijlocul Forumului, reprezentare legitimă a lumii, coloana se înalță ca un ax polar. În jurul lui se desfășoară și se înfășoară scenele, secvențele unui război cu simbolismul lui de totdeauna care e acela al Devenirii prin viață și moarte. În vârf și în prelungirea axului, Statuia învingătorului, ca o continuare umană a lui. În sec. al XVI-lea s-a așezat în loc statuia Sf. Petru care se miră și ea ce caută acolo.

În partea inferioară a registrului de care ne ocupăm, se văd bărbați și femei duce mânând vite. Scena reprezintă incontestabil întoarcerea refugiaților la locurile lor după sfârșitul primului război dacic. Pe registrul de sus se află o scenă mai greu de interpretat, cu atât mai mult cu cât, după un simbolism firesc, superiorul tâlcuiește inferiorul și-i este cheie.

Trei personaje se află în dosul a ceea ce s-ar putea numi trei frontoane de templu. Par zidite în edificii ca în niște turnuri. Dacă ar fi să luăm de bune proporțiile între edificii și personaje avem de-a face cu ciclopi. E adevărat că pe Columna Traiană proporțiile dintre oameni și edificii nu sunt exact păstrate, considerabil scăzute din cauza exiguității spațiului, dar o anumită eroare subzistă sugerând proporțiile reale. În scena noastră, însă, personajele sunt strict prizoniere ale platoșelor lor de piatră sau, altfel exprimat, raporturile lor sunt acelea de coajă și miez. Îți fac impresia de replici masculine ale unor „florici” îngropate de un crud arhitect, implacabil în cunoașterea și tehnica tantrică a artei lui. E izbitoare expresia lor de dezolațiune asupra căreia se aplică un al patrulea personaj, într-un gest de indicibilă mizericordie^glosar, de tămă-

duitor al sufletelor și al trupurilor, de caritate cosmică. Pe această ființă, arhitectul Cerchez o identifică cu Hristos. Figura aduce cu imaginea convențională a Mântuitorului care exprimă probabil tradiții orale din prima generație creștină. Spunem convențională în sensul aspectului general schematic, am zice. Într-o tradiție iconografică sacră, ca aceea a Orientului, care n-a degenerat în naturalism, orice imagine este convențională, mai ales aceea a Revelatorului. Nu se știe cum arăta exact Iisus și cu atât mai bine Evangheliile tac providențial în această privință. O fotografie a lui Iisus ar fi o blasfemie prin caracterul ei necesar limitativ, cu posibilități deci de idolatrie. Nu se poate afirma mai mult decât că iconografia convențională a Domnului este exactă în măsura în care ni-l arată ca pe toți nazareenii dinaintea și din timpul lui, cu părul și barba crescute în voie, cum este și personajul de pe coloană. Un portret sacru dă cel mult directive. De aceea, nedeosebindu-se de dacii bărboși și pletoși de pe restul coloanei, Hristos poate semăna cu ei rămânând el însuși.

În Islam, reprezentarea figurii umane e strict interzisă. Șiiții și-au luat anumite libertăți în această privință ca și în altele. Există reprezentări omenești în miniaturile persane, dar profetul Muhamed este pictat într-un chip cu totul original. Apare pe iapa lui simbolică, Buraq^glosartrad., cu care a vizitat cele 80 000 de paradise. Corpul e pictat în întregime în haina lui verde, capul e numai siluetat într-un oval alb înlăuntrul lui. Nu cuprinde albul toate culorile spectrului? Revenind la imaginea de pe coloană, personajul înclinat domină toate personajele din registru, și pe cei trei și pe cei ce se scurg spre baștina lor, prin situație și mărime. El ține mâna pe coarnele unui berbec, ca dhulqarnain^glosartrad., stăpânul celor două coarne, funcțiune ciclică reprezentată și de Alexandru cel Mare. După berbec se află un taur și e curios că succesiunea acestor animale sacre e aceeași ca și în zodiac, unde seria sumelor zodiacale începe cu Berbecul care deschide Soarelui poarta echinocțiului de primăvară. Or, a indica primele două semne zodiacale este a indica întreg zodiacul, cu un fel de et caetera^trad. sculptural; personajul conduce ca Bun Păstor turma fabuloasă, cu mâna pe fruntea conducătorului ei. Cercul zodiacal circumscriind riguros cosmosul, personajul este extracosmic. Cum zodia-

cul este o reprezentare spațială a unui ciclu temporal, stăpânul zodiacului este exterior timpului, stăpânul lui.

Să ne reamintim că unul din titlurile esențiale ale lui Hristos este acela de „Bătrân al Timpului”. Am numit personajul cu numele creștin de Bun Păstor, dar tot așa de bine i se poate spune Conductor sau Dux. Dar tot conductor sunt Berbecul și Taurul printre turme, la rândul lor conduși de personajul cu mâna pe coarnele berbecului, ceea ce indică o completă pasivitate a animalelor sacre față de principiu și prin aceasta o completă activitate față de lume. Liberatorul așteptat la sfârșit de musulmani este al Mahdi (cel condus) față de Allah, dar al Hadi (conducătorul) față de oameni. Dar tot Dux este și persoana din vârful coloanei, Traian, pentru că Dux este numele dat în vechea Romă comandantului suprem al armatei. Ființele pomenite sunt solidare printr-o afinitate de familie spirituală. Gestul personajului reamintește pe Abraham punându-și mâna pe capul berbecului găsit în tufiș ca substitut al sacrificiului căruia inițial îi era sortit Isac. Brațul drept, invizibil, poate înfășura cu un gest neprecupețit de pogorământ grumazul personajului îmberb care răspunde cu un gest egal de încredere ridicând capul. Învățătorul și ucenicul au două porniri complementare de Consacrator și Consacrat.

Ajungem acum la acele semne precise ce au izbit pe arhitectul Cerchez care le consideră, pe drept, ca având un caracter de evidență și obligativitate. Toga, roba sau cum s-ar pute numi haina pe care o poartă personajul aplecat formează încrețituri firești, ca orice haină purtată de o ființă vie, care, din această cauză, nu atrag atenția; or, este o tehnică nedezmințită tradițională de a strecura simboluri importante în dedalul unor ornamentații fără semnificații; se derulează astfel curiozitatea și indiscreția; având în vedere că de atunci au trecut 1800 de ani putem spune că și de data aceasta procedeul a fost eficace.

Pe umărul și pe brațul stâng al personajului, spre inimă, se văd niște încrețituri ale hainei care, când imaginea este inversată, se vădesc a fi două simboluri din cele mai importante ale tradiției creștine: unul e o cruce în formă de X, numită în mod obișnuit crucea Sf. Andrei, fiind în același timp și litera grecească khi^trad., inițiala numelui lui Hristos: celălalt e un unghi ascuțit pus pe brațul din

stânga al crucii (ținând imaginea inversată), formând aparent litera A. În realitate e un vârf de lance redus la schema lui geometrică, ceea ce constituie un procedeu de mare clasă în simbolism. Or, în această disciplină, a indica partea esențială a unui lucru este a indica întregul, așa că, în realitate, crețurile robei arată cele două instrumente ale Patimilor, Crucea și Lancea, cu care centurionul Longin a izbit coasta Mântuitorului. Găsim acest dublu simbol în toată iconografia creștină din Orient și Occident. Acolo i se spune „Les Armoiries du Crist^trad.”, ceea ce e o dovadă în plus, dacă mai era nevoie, a caracterului sacru și hermetic al Blazonului^glosar. În ortodoxism îl găsim imprimat ca o pecete în Centrul prescurei, urmând să se substanțieze în euharistie, adică îl găsim în inima inimii misterului creștin.

Spunem că, sprijinit pe brațul crucii, unghiul lancei formează litera A. Împreună cu litera X care urmează ne dau primele două litere ale cuvântului latin Axis, Axă, Pol, adică tocmai ce sunt coloana și prelungirea ei umană, Traian și a fortiori^trad. Hristos. Cum în știința tradițională interpretările nu se exclud, ci se completează una pe cealaltă, vom adăuga că e firesc să găsim crucea Sf. Andrei pe un monument concernând o țară care, după tradițiile patristice, a fost evanghelizată de apostolul Andrei, mai ales când crucea acestuia coincide cu litera grecească khi, inițiala numelui Domnului. Vom găsi acum o confirmare hotărâtoare a celor spuse.

În imediata apropiere a botului berbecului, dedesubt și puțin la dreapta, regăsim X și ceva mai jos, mai la dreapta încă, litera grecească P, Rho, a doua literă a numelui grecesc al lui Hristos; suprapuse, formează ceea ce, în simbolistica creștină, se numește monograma lui Hristos, universal răspândită în toată creștinătatea. I se mai spune și chrisma^glosar lui Constantin, pentru că s-a arătat pe cer acestui împărat, pe când o voce tainică spunea In hoc signo vinces^trad., înainte de bătălia de la Podul Milnium, contra compatriotului său Maxențiu. Stindardul cu noul semn s-a numit Labarum^glosartrad. și a fost steagul împărăției de Răsărit o mie de ani. Se poate pune întrebarea: de ce cele două litere sunt așezate una lângă alta, succesiv, pe Columna Traiană și nu suprapuse ca în Labarum-ul lui Constantin? Răspunsul este că au fost săpate pe coloană în anul 113, indicând înce-

putul unui proces care îi revenea lui Constantin să-l desăvârșească peste două secole, când creștinismul a trecut de la latență la act din punctul de vedere social. Altfel vorbind, succesiunea XP s-a transformat în simultaneitate. E posibil chiar ca Apolodor din Damasc să fi fost un mare arhitect nu numai în sensul modern al cuvântului, ci și în acela al Artei sacerdotale care era atunci Arhitectura și, ca atare, să fi știut ce sculptau lucrătorii lui pe coloană. Că la anul 113 se aflau printre aceștia creștini este o probabilitate care în fapt e o certitudine. E știut că așa-numitele Collegia Fabrorum^glosartrad. aveau un caracter net inițiatic; prin ele s-a operat transferul insensibil al unor simboluri din religia veche în religia nouă. De altminteri, creștinismul s-a răspândit în prima sa expansiune prin proletariatul vremii, prin humiliores^trad..

După cele arătate, s-ar părea că printre constructorii coloanei erau oameni conștienți de unitatea fundamentală a celor două religii și de semnificația adâncă a simbolurilor și că aveau o stare spirituală care le permitea transferul și readaptarea de simboluri.

Cine sunt cele trei personaje? Gestul de pogorământ al lui Hristos nu este conceptibil decât efectuându-se asupra unor entități eminente, reprezentându-și la superlativ neamul. Ținând cont de numărul lor, cei trei nu pot fi decât șefii supremi ai ierarhiei inițiatice dace, asupra cărora se revarsă solicitudinea reparatoare, tămăduitoare a Verbului increat. Dacă ne uităm bine, Iisus se apleacă în special asupra unuia din personaje, cel mai apropiat de el, ceilalți participând la har și binecuvântare prin endosmoză, oarecum. Gestului de pogorământ al Domnului îi răspunde un gest de totală supunere, credință, adorațiune, gest de floare ce se deschide soarelui, al tânărului. Cele două ființe vin una spre alta. Imaginea e numai un moment. Sfârșitul mișcării, finalitatea necesară a celor două gesturi este capul tânărului pe pieptul Domnului; imaginea o insinuează. Pe când toți dacii de pe coloană sunt reprezentați așa cum îi știm din istorie, bărboși și pletoși, personajul cel mai apropiat lui Hristos este un adolescent imberb, așa cum e reprezentat tradițional Sf. Ioan Evanghelistul, ucenicul iubit, eternul adolescent. Se poate presupune că războaiele dacice au fost prilejul, au marcat fixarea bisericii iohanite în noua provincie, Iisus așezând pe apostolul Ioan în terna-

rul inițiatic suprem dacic; iată care este pentru noi limbajul mut al imaginii de piatră. Cu gestul de învăluire a grumazului discipolului iubit, Hristos pare că-l instalează, că-l consacră pe un scaun episcopal. Răspunsul ucenicului, capul ridicat ca un heliotrop spre stăpânul său, arată o totală supunere, o resemnare impregnată de spirit de jertfă. În rezumat, o suverană scenă sacrificială.

Scena este una din cheile lui Io din colinde^glosar și din investitura Domnilor români. Sunt două tradiții aparent contradictorii despre Apostolul Ioan: una, că nu a murit; alta că a „murit” la Efes în vârstă de 94 de ani, în timpul domniei lui Traian, în anul 101 d. H., exact anul începerii primului război dacic (101—103), și am văzut mai înainte că imaginea e raportată la primul război. Semnificativ este faptul că unora din Collegia Fabrorum li se încredințase secretul acestor permutații de la Efes în Dacia Felix. Faptul că cele trei personaje sunt strict surprinse de trei fațade arhitecturale categorisește scena în simbolismul masonic. Hristos înființează o „lojă a Sf. Ioan”.

*

Revenind la Traian, Forumul său, construit de Apolodor din Damasc, arhitectul podului de la Turnu Severin, Pontifex deci, are forma unui pătrat oblong, a unui dreptunghi reamintind o lojă. În perspectiva masonică avem în coloană un substitut al firului cu plumb care atârnă de plafonul ei; e un simbol axial. Statuia lui Traian din vârful axului e o continuare umană a lui, care arată calitatea sa de Pol. Că Cezarul roman, cu dublul lui caracter sacerdotal și regal, Pontifex Maximus^glosartrad. și Imperator, era polul necesar și vizibil al lui Orbis romanum^trad. este evident. Dar, cum se întâmplă mai totdeauna, titularul aparent al funcțiunii nu coincide cu Imperatorul efectiv, pe care totuși îl reprezenta legitim în afară; prin Cezarul aparent se răspândeau în lume binecuvântările inerente funcțiunii Imperatorului ocult. Uneori, în clipele înstelate ale omenirii, ambele aspecte ale funcțiunii coincideau și erau reprezentate de aceeași persoană; sunt indicii, pe care le vom releva, că acesta a fost cazul lui Traian care purta dublul cap al lui Ianus^glosar prin funcția sa și aici citam pe Guénon:

„suivant Cicéron, te nom de Janus a la même racine que te verbe ire, „aller”; cette racine i se trouve d’ailleurs en sanscrit avec le même sens qu’en latin et, dans cette langue, elle a parmis ses derivés le mot yana, „voie”, dont la forme se raproche singulièrement du nom meme de Janus” (R. Guénon „Quelques aspects du symbolisme de Janus” în „Symboles fondamentaux de la science sacrée”, p. 149 ).

Or, forma însăși a coloanei este aceea a unui I, iar Traian în vârful ei e punctul pe i, adică reducerea acestei litere la o reprezentare supraspațială, astfel spus la Ființa pură, la Ișwara. Găsim pe I și în tradiția extrem-orientală unde Tai-i^trad. reprezintă Vârful Cerului. Doctrina a trecut și în creștinism. Fedeli d’Amore^glosar considerau litera I ca primul nume al lui Dumnezeu (Divina Commedia, c. XXVI, v. 133—134). În tetragramul ebraic litera I e inițiala rezumând întregul nume. Prin urmare, în coloană găsim o identificare arhitectonică a lui Traian cu I, deci cu Ianus. Un alfabet sacru cum era vechiul alfabet latin avea o organicitate care făcea ca specificul literelor să se reflecte pe toate planurile, inclusiv în corporalitatea noastră.

I e o literă pronunțată cu vârful limbii, suspendată în aer, fără tangență cu gura. Aceasta ia forma rotundă a lui O, având ca centru vârful limbii; ansamblul devine un fel de ieroglif al soarelui, o formă monogramatică a lui IO^glosar pe care, din aceste motive, îl credea unul din numele ascunse ale lui Ianus. Îl găsim sub formă jaculatorie la greci, la romani, la români: Io Bachos, Io Hymenae, Io Ler^glosar, Io Ștefan Voevod. Ianus era în realitate zeul suprem al romanilor. Jupiter e o manifestare a lui, cu numele adevărat Io Pater; ne-o arată celelalte cazuri din declinare: Iovis, Io-vi, Io-vem, Io-ve. Cântecele saliene îl desemnează pe Ianus ca deorum deus^trad., Ianus Pater; Sf. Augustin îi spune vetustissimus omnium deorum^trad.. Poetul Ovidiu ne arată în Faste pe Ianus rostind următoarele cuvinte: „Tot ce vezi, cerul, marea, norii și pământul, stau sub mâinile noastre, să le închidem și deschidem. A mea este paza vastei lumi. Eu unul singur am dreptul să învârtesc Polul Cerului (et jus vertendi cardinis omne meum est^trad. ) (în calitate de Columnă a Cerului, nota noastră). Eu veghez la porțile Cerului. Însuși Jupiter nu poate să intre și să iasă fără voia mea”.

Unul din simbolurile cele mai obișnuite ale vicisitudinilor Devenirii, ale alternanței Vieții și a Morții, ale lui Solve^glosar și Coagula,^glosar este războiul cu concomitența lui de Victorie și Înfrângere; chiar și războiul profan are existențial și necesar acest sens. Cel mai ilustru exemplu de război sacru în care e expusă doctrina metafizică a luptei este bătălia de la Kurukșetra din Bhagavad Gita, punct de plecare a învățăturii lui Krișna destinată lui Arjuna, arătând fatalitatea opozițiilor și luptelor într-o lume al cărei specific este dualitatea. În Occident, nicăieri această doctrină nu e mai vizibilă decât în Columna Traiană: războiul dacic e războiul întregului cosmos, al desfășurării spirale a devenirii, în jurul Axului imuabil al lumii. E chiar superior luptei de la Kurukșetra care nu se desfășoară decât pe un singur plan; războiul dacic se desfășoară de-a lungul stărilor indefinite ale Firii, încolăcindu-se ascendent în jurul axului lor comun, ca șarpele în jurul Arborelui din Paradisul terestru. Totodată, simbolismul columnei cu forma ei cilindrică e același cu al cilindrului universal din tradiția extrem-orientată. Nu ne putem întinde asupra acestui subiect căruia René Guénon^glosar i-a consacrat două lucrări. Într-un cuvânt: toate ciclurile de existență sub atracția imuabilă a Cerului au o mișcare ascensională în jurul Axei Lumii^glosar, printr-o impulsie helicoidală cu pas infinitezimal, formând astfel un cilindru. Spiralele războaielor dacice indică pasul elicei. Avem deci, în Forumul Traian, Axa Lumii, mișcarea ascensională a stărilor de fire în Cilindrul Universal; cerul e sus, preexistent. Pe vârful coloanei avem pe Wang,^glosar Imperatorul, intermediar între cer și pământ, administrând schimburile dintre ele, Traian, Șen Jen, Imperator Mundi^glosar. În acest sens imediat, Columna lui Traian este o reprezentare, o exteriorizare în Roma, a lui Geticus Polus^glosar; pentru aceasta a fost necesară anexarea Daciei la Imperiu, făcând posibilă acea minune istorică, secolul Antoninilor. Expresia geticus^glosar polus, e nevoie să o mai spunem?, nu e a noastră, circula în antichitate. Referințe se găsesc în Dacia Preistorică a lui N. Densușianu^glosar. Reproducem numai una, faimoasa epigramă a lui Marțial (Cartea IX, nr. 45), în care se adresează soldatului Marcellin plecând în războiul din Dacia:

Soldat Marcellin, tu pleci acum să iei pe umerii tăi

pe taurii hyperboreeni (Carul Mare^glosar, Septem Triones) și astrele leneșe ale polului getic (leneșe, pentru că se mișcă în imediata apropiere a Polului). „Miles, hyperboreos modo, Marcelline, triones — Et Getici umeris sidera pigra poli”. Iată stâncile lui Prometeu, iată și muntele acela faimos în legende (fabula montis^trad. ). În curând tu le vei vedea de aproape, cu propriii tăi ochi. Când tu vei contempla aceste stânci, în care răsună durerile imense ale bătrânului, vei zice: da, el a fost mai dur și vei adăuga: acel ce a suferit astfel de chinuri a putut într-adevăr să formeze neamul omenesc.

Pe lângă numele de Geticus Polus avem în epigramă indicația precisă că cei vechi identificau munții Carpați cu Caucazul. Îi știm însă și sub numele de munții Rifei^glosar. După victorie, Traian a luat, cum era obiceiul la Roma, numele de „Dacicus”. Ne întrebăm dacă „Traianus Dacicus” nu e o formulă substituită lui „Traianus Ripheus”? Această idee ne-a fost sugerată de Rifeo Troiano așezat de Dante lângă Traian în ochiul Acvilei în Paradis. Dante, la rândul lui, se referă la Virgiliu (Eneida, cartea II v. 426), unde e pomenit Ripheus: „…cadet et Ripheus, justissimus unus^trad.…, cade și Ripheus cel mai drept, în noaptea luării Troiei de către greci. Având în vedere și descendența romanilor din troieni, e posibil ca Ripheus Troianus să fi fost denumirea Șefului suprem al ierarhiei inițiatice romane care, într-un moment de grație, sub Traian, a coincis cu șeful vizibil al Imperiului, chiar ca nume.

Înainte de a cerceta mai de aproape pe acest „Ripheus justissimus unus”, trebuie să revenim asupra simbolismului lui Ianus, pentru că este cheia acestui studiu. Guénon scrie: „… en tant que Janus était considéré comme le dieu de l’initiation, ses deux clef, l’une d’or et l’autre d’argent, étaient celles des «grands mystères» et des «petits mystères» ; pour employer un autre langage équivalent, le clef d’argent est celle du „Paradis terrestre” et la clef d’or celle du «Paradis céleste». Ces même étaient un des atributs du souverain pontifical (atât roman, cât și creștin, n.n.) auquel la fonction d’hiérophante était essentiellement attachée, comme la barque était aussi un symbole de Janus ; il y a un raport assez direct entre le sens que nous venon

d’indiquer et celui suivant lequel la clef d’or représente le pouvoir spirituel et la clef d’argent le pouvoir temporel ; … cette dernière était parfois représentée par le sceptre”; și, aici, Guénon pune în notă: „le sceptre et la clef sont d’ailleurs l’un et l’autre en relation symbolique avec l’axe du monde”, care este reprezentat, vom adăuga noi, și de coloană pentru că aceasta privește direct studiul nostru. Apoi Guénon scrie fraza aceasta care trebuie reținută mereu în minte de-a lungul celor ce vor urma: „Dante en effet assigne pour fonction à l’Empereur et au Pape de conduire l’humanité respectivement au Paradis terrestre et au Paradis celeste” (ibid., p. 149—150).

Să reținem deci faptul esențial că ceea ce se găsea reunit în Ianus ca într-un Principiu comun, deci și în reprezentantul lui direct Cezarul roman, s-a polarizat, în creștinism, în funcțiunile papei și împăratului. Ianus, ca edificator, păzitor de poduri, era și conducător prin ele în sus și în jos. În această calitate, era reprezentat de Pontifex Maximus, supremă funcție sacerdotală în vechea Romă, preluată acum de papă. La înființarea Imperiului, ea s-a cumulat cu aceea a Cezarului. Cuvântul e de origine etruscă, Aesar^trad., care înseamnă divinitate, căruia i s-a adăugat litera K, simbol al puterii, cu securea ca ieroglif (R. Guénon: Un hyéroglyphe du Pôle). Or, găsim securea înfășurată într-un mănunchi (fascie) de vergele, ca însemn al lictorilor care, în număr de 12 sau 24, întovărășeau pe Consul, pe Dictator, pe Împărat în urmă, când își exercitau funcția de distribuitori ai justiției. La ordinul Consulului, lictorul desfăcea mănunchiul de vergele strâns în fascie, fie ca să lovească pe condamnat cu nuielele, fie ca să-l decapiteze cu securea, cum era cazul. „I lictor deliga et pala^trad.”, aceasta era formula consacrată în care puterea de a dezlega apare clar, cu imperativul deliga; dar mai este un imperativ la începutul formulei, I, pe care Cicero îl consideră originea numelui lui Ianus. După execuție, lictorul își lega din nou nuielele în jurul securei. Deci puterea de a lega și dezlega (potestas ligandi et deligandi^glosartrad. ), cu alte cuvinte „puterea cheilor^glosar” în sens strict ca exercitată de lictor în numele Consulului sau al Cezarului, direct, și indirect în numele lui Ianus. Și fascia are forma unui I sau a unei coloane.

Însuși numele lui Traian este semnificativ. Trebuie să observăm mai întâi că, după obiceiul roman, fiul adoptiv își adăuga la numele său mic desinența Ianus. E curioasă coincidența că, prin această desinență, numele căpăta, prin asonanțare, numele lui Ianus în sufix, ca și cum persoana ar fi devenit imediat fiu adoptiv al noului său tată și mediat al lui Ianus. Octavius devine Octavianus, Trebonius — Trebonianus, Aemilius — Aemilianus, Domitius — Domitianus, Aurelius — Aurelianus. De ce să n-ar fi Octavianus, Ianus al lui Octavian, Aemilianus, Ianus al lui Aemilius, Domitianus, Ianus al lui Domitius, numele vechi și numele nou fiind în raport de Jivatma^glosartrad. și Atma^glosar? Ceva analog găsim și la alte popoare. În arabă, cuvântul dân înseamnă tradiție, religie; sunt milioane de musulmani care au un nume compus dintr-o calificare la care se adaugă dân în sufix: Muhyiuddân, vivificatorul tradiției: Badruddân, luna tradiției; Saifuddân, sabia tradiției și altele. Tot așa, cuvântul abd, servitor, dar în prefix, la un nume divin: Abdullah^trad., servitorul lui Allah; Abdurrahman, Abdulqabbar, Abdulqadâr… Același fenomen îl găsim la hinduși cu termenul sanscrit ananda, beatitudine: Vivekananda, beatitudinea discriminării, Șivananda, Brahmananda, Ișwarananda, inepuizabil… E curios că, omițând din Traianus desinența „Ianus”, nu rămâne un nume cunoscut, ca în celelalte citate, ci o prepoziție. Nu avem decât să consultăm dicționarul: prepoziția trans în fața literelor d, l, m, n, pierde literele finale ns și devine tra. Prin urmare, Traianus e în realitate Trans-Ianus. Ianus-ul transcendent, Ianus de dincolo de ape, care a trecut podul peste Okeanos,^glosar podul care leagă pământul cu cerul, căci Ianus nu este numai un păzitor al podurilor, ci și un conducător peste ele.

Am văzut legătura pe care o făcea Cicero între Ianus și verbul ire (a merge). Compusul Trans Ianus e deci, într-o redare explicită, acela „care merge sau face să meargă prin (trans )”. E remarcabilă analogia formulei cu sanscritul thata gata^trad., „acel care a trecut astfel” desemnând în mod curent și exemplar pe Buddha care e deci acela care a trecut astfel, a străbătut astfel, în acest mod, marea pasiunilor^glosar și a devenit normă pentru cine vrea să facă la fel. Particula tra o găsim și în avatara^glosar care e prin-

cipiul traversând toate lumile pentru a ajunge la a noastră. Se va spune că tot Traianus îl chema și pe tatăl împăratului și că numele își pierde oarecum unicitatea. Orice nume e o potențialitate, aparține unui ales s-o treacă la act. E un modus operandi^trad. al Providenței de a lucra astfel, ținând un nume predestinat prizonier în virtualitatea lui timp îndelungat până când apare cel așteptat care îl deșteaptă ca sărutul Prințului pe Frumoasa din pădurea adormită. Prin trecerea din generație în generație, numele devine banal, oamenii se obișnuiesc cu el, curiozitatea și indiscreția sunt derutate, adormite. Când vine cel Ales care transfigurează numele, nimeni nu observă nimic. Este, în homonimie, cazul pietrei din vârful unghiului, al cărui rost nimeni nu-l mai înțelege. Vom da un singur exemplu și cel mai ilustru, numele lui Iisus, în care creștinii văd deplinătatea harului lui Dumnezeu. În forma lui ebraică, Iehoșua, este tetragramul IHVH, în care se intercalează litera S, litera focului și a Sfântului Duh. Înainte și pe vremea lui Iisus, numele avea circulație curentă printre evrei. Numele suveran devine Anonim pentru că e Mirionim. Anonimatul de jos este oglindirea Inexprimabilului de sus. Timp de generații, numele predestinat rămâne amorf și întunecat. Când cel Ales, mult Așteptatul, cobora, Numele se fătuia, se însuflețea, își iriza apele ascunse.

După această digresiune, ne reîntoarcem la Troia. Particula tr o regăsim în Troia și Troianus, constatare care suscită considerații interesante. Se știe că romanii se socoteau descendenți din troieni, prin Enea, fiul lui Venus, scăpat din ruina orașului său, debarcând după multe peripeții în Italia, unde devine strămoșul poporului roman. Toate acestea sunt cunoscute din Eneida. Chiar la o epocă tardivă, înfrângerea lui Perseu^glosar, ultimul rege al Macedoniei, coborâtor prin Alexandru din Ahile, de către consulul Paulus Aemilius, a fost considerată la Roma o răzbunare a morții lui Hector. Că în numele Troia rădăcina tr își păstrează sensul de străbatere, trecere, traversare o dovedește faptul că era așezată la punctul de trecere, geografic, cel mai important al lumii vechi, strâmtoarea Dardanele, al cărei nume vine de la Dardanus, întemeietorul și primul rege al cetății. Se vorbește de importanța comercială a așezării Troiei; e un punct de vedere valabil,

dar secundar: nu trebuie să-i judecăm pe cei vechi după criteriile noastre. Simbolismul geografic făcea din Troia un istm, o poartă strâmtă^glosar, un punct colector al luminii centrelor spirituale hyperboreene^glosar, de unde cetatea sfântă o distribuia, prin refracție, lumii mediteraneene prin trecerea de la simbolismul solstițial la cel echinocțial (Troia se mai numea Ilion, în care găsim ideea de înălțime).

Această dublă operație de colectare — coagula și de redistribuire — solve o făcea o ființă care era stăpânul istmului și-l reprezenta pe toate planurile. Vom vedea cine avea această funcțiune în momentul distrugerii Troiei. Titularul ei era stăpânul balanței, cele două talgere fiind Marea Neagră și Marea Egee. Ruina Troiei a ucis acest organism delicat, lovindu-l în nodul vital. Balanța s-a rupt în două și rămășitele ei au rămas netrebnice. O lumină scăzută nu a mai fost accesibilă decât prin centrele secundare ale Greciei propriu-zise. Războiul troian a distrus ceea ce recuperase expediția Argonauților. E posibil ca expediția acestora să fi fost un hagealâc la obârșii, popasul în Colhida, la poalele noului Caucaz, o etapă necesară spre vechiul Caucaz carpatic, iar cucerirea Lânei de Aur, obținerea unui talisman necesar pentru deschiderea porților. Pe cât de generoasă e legenda în amănunte despre celelalte etape ale expediției, pe atât de avară despre trecerea ei pe la insula Albă^glosar și pe Dunăre și, personal, găsim faptul foarte semnificativ. După ce primește pe Drava și Sava, Puterea și Sfințenia, Danubiul devine Ister, principiul lor comun. Găsim în el rădăcina satar^glosartrad., cu semnificația de tăinuire, secret, dar și de ocrotire. Și ce tăinuia? Un centru spiritual în interiorul pământurilor unde se păstra această dublă putere, sacerdotală și regală. Italia, așezată excentric, nu a fost atinsă de această catastrofă spirituală. De aceea, Enea, cu penații Troiei, a putut să se refugieze acolo ca să întemeieze un nou Ilion. Troia a trebuit să moară pentru ca Troia să stăpânească lumea. Parabola bobului de grâu.

Sunt tradiții care spun că Ianus a fost un rege al Daciei înainte de a se coborî în Italia. Traianus a făcut drumul invers, ca și argonauții, dar pe uscat.

Spuneam mai înainte că la Troia a putut exista o funcție permanentă de păzitor al Balanței, identificată

cu Axul Balanței, de o parte și de alta fiind talgerele Mări Negre și Mării Egee. Pe titularul acestei funcții, Virgiliu îl numește Ripheus, justissimus unus^trad., în Eneida (cartea a II-a), pe care Dante îl așează în ochiul Acvilei imperiale, lângă Traian. Ceea ce caracterizează pe marii spirituali este simțul eminent al răspunderii. Nu reprezintă ei Balanța? Când unul din ei trebuie să exprime prin vorbă și scris, caută cu cea mai mare grijă proprietatea termenului, îi cântăresc exact sensul, îl curăță cu cea mai mare grijă de abuzurile făcute de uzajul curent. O greșeală e un atentat contra Verbului și a Principiului de identitate. Or, Virgiliu numește pe Ripheus justissimus unus și comentatorul pune în notă: „Unus donna plus de force à la signification exclusive du superlative, en prézentant l’objet comme unique entre tous^trad.”. Când, prin urmare, Virgiliu întrebuințează termenul de justissimus unus vorbind de Ripheus, trebuie să înțelegem că justissimus, fiind un superlativ, nu poate să convină ca toate superlativele decât unui singur om în lume. A vorbi de doi justissimi e o absurditate, o contradicție în termeni. Nerozia se comite curent în lumea modernă. Deci, când Virgiliu spune că acest om e justissimus unus își are sensul și proprietatea sa deplină, anume că Ripheus e Distribuitorul și Stăpânul superlativ și prin excelență al justiției, Regele ei, Mélchisedech^glosar, ar spune evreii; acest justissimus nu se poate afla decât în locul justissimus al acestei lumi, în punctul central unde toate antinomiile și complementarele se resorb în Unitate, principiul lor comun, unde verticala polară intersectează planul nostru de existență; un reprezentant, o specificare a lui, se putea afla în limba balanței geografice pe care o reprezenta Troia în mileniul al II-lea dinainte de Hristos. Atunci, în concepția lui Virgiliu și organizațiilor inițiatice în numele cărora vorbea, se poate ca în noaptea incendiului Troiei să fi fost ucis Polul ierarhiei inițiatice în misiune sacrificială. Fapt semnificativ, decisiv, numele de Ripheus e și acela al muntelui polar în antichitate. În Ripheus justissimus unus este un complementarism pe care Guénon îl relevă în funcțiunea supremă spirituală a lumii noastre: justissimus ține de Rigoare, ripheus de Mizericordie; rădăcina raf pe care o găsim și la Orfeu și Rafael desemnează un prin-

cipiu tămăduitor, emanând din Caritatea divină. Pe lângă aceste cauze, poate fi și una specială în faptul că romanii au dat Polului epitetul de justissimus; eminenta lor vocație juridică emanând din balanța divină a creat Dreptul roman. Cum am văzut mai sus, Traian și-a luat numele de Dacicus și tocmai din această cauză are dreptul să fie numit și Ripheus pentru că acesta era numele mitic al Carpaților cu o nuanță net polară. Dar cum îl vedem în datinile noastre, Traian a devenit Troian și atunci pe cine desemnează Troiano Rifeo al lui Dante? Pe doi titulari ai aceleiași funcții. Cum Virgiliu îi zice justissimus unus, cum, pe de altă parte, Traian e cunoscut prin justiția lui celebrată de Dante în Purgatoriu și Paradis, înrudirea devine și mai strânsă.

Justiția lui Traian capătă un sens mesianic, justiția celei de-a șaptea zi. E curios că în cuvântul despre Oastea lui Igor, cel dintâi monument al literaturii ruse, tratând despre o bătălie dintre ruși polonezi din 1185, se întâlnește de patru ori numele lui Traian: 1) Drumul lui Traian, unul din numele Căii Laptelui; 2) Veacul lui Traian, sec. al II-lea d.H.; 3) Țara lui Traian, adică țările române; și, în sfârșit, 4) „În veacul al șaptelea al lui Traian”, denumire pe care toți comentatorii o declară incomprehensibilă. Din sec. al II-lea în sec. al XII-lea sunt zece secole. Ce poate însemna „în veacul al șaptea al lui Traian” După părerea noastră un veac mesianic, sabatic, secolul Antoninilor, ultimul substitut, în ciclul nostru, al celei de-a șaptea zi de la sfârșit. Căderea Troiei este așezată în anul 1184 î.H.; dacă adăugăm 1296 ani, a zecea parte din Anul mare, găsim anul 112 d.H., adică apogeul domniei lui Traian.

Spuneam mai sus că Traianus Dacicus a putut fi o formulă substituită la Troianus Ripheus. Dispărut în ruina Troiei în 1184, Troianus Ripheus a reapărut 1296 ani mai târziu, ca Traianus Ripheus, cu o alternanță de doliu și glorie cum spune Apostolul Pavel de cei doi Adami. E interesant că, făcând aceeași operație, dar în sens invers, retrăgându-ne în timp alți 1296 ani de la căderea Troiei ne găsim în anul 2480 î.H. Or, prin sec. al XXV-lea î.H. așează istoricii începutul civilizației cretane, ceea ce se numește minoianul timpuriu. Civilizația a durat a zecea parte dintr-un An mare. După o strălucire de o mie de

ani, minoianul a început să decadă. O năvălire aheană i-a dat o puternică lovitură după care a mai supraviețuit vreo două secole. După ce au dat la pământ civilizația lui Minos, grecii au năruit-o și pe aceea a lui Troianus Ripheus. Se pare că civilizația cretană și troiană au fost concomitente. Troia lui Homer e a VII-a. Charles Picart numea Creta un dublet al Hyperboreei, o oglindire, am zice noi, din punctul de refracție Troian.

*

Vom vorbi de simbolismul Acvilei în Divina Commedia. Deocamdată, observăm că Dante așează pe Rifeo Troiani, omul cel mai drept, în ochiul acvilei ca și pe Traian, pus în Paradis tocmai din cauza dreptății lui. E un fel de a sublinia înrudirea lor. Dante vorbește în două locuri de justiția lui Traian, în Purgatorin X și în Paradis XX, și în amândouă în legătură cu „dreptatea sa”. La vedovella consolo del figlio (XX 45), „A mângâiat pe văduvă pentru fiul ei”, spune el făcând aluzie la o anecdotă care a circulat în întreg Ev Mediu. Iată cum o redă Dante în Purg. X, 73—93: „Aici era pictată înalta glorie a Principelui roman, a cărui mare virtute a împins pe Grigore la marea sa victorie/ vorbesc de împăratul Traian/ și de văduvă ce era la frâul calului său/ pătrunsă de lacrimi și durere/ locul din jurul lui părea plin de adunare (mulțime)/ de cavaleri și acvile brodate cu aur/ filfâiau în vânt, în văz, deasupra lui/ sărmana între acei toți/ părea că spune: « Doamne răzbună-mă pentru fiul meu care a murit și de aceea mă doare inima »/ și el i-a răspuns: « Așteaptă până mă întorc », și ea: « Doamne », ca o ființă în care durerea nu suferă întârziere, « dar dacă nu te întorci »/ Și el: « Acel ce-mi va ține locul ți-o va face »/ Și ea: « Ce bine vei avea din acela făcut de alții dacă îl uiți pe al tău! »/ Și el: « Întărește-te căci se cuvine să-mi împlinesc datoria înainte de-a porni. Justiția o vrea și pietatea mă reține aici. »”

Noveletta italiană se numește Dreptatea lui Traian. Se spune că papa Grigore cel Mare a văzut episodul reprezentat pe un basorelief. L-a mișcat atât de mult încât s-a rugat la Dumnezeu să-l scoată pe Traian, împărat păgân și persecutor de creștini, din iad. Dumnezeu a îm-

plinit rugăciunea: Traian a înviat în trup, a primit botezul, a murit din nou și a fost pus în Rai, unde Dante îl așează în Cerul lui Jupiter, în ochiul acvilei alături de Rifeo Troiano și el justissimus.

O minune așa de mare pentru un fapt de justiție care a avut și are atâtea mii de echivalente printre păgâni… E evident că Dante îi dă o mare importanță simbolică și nu e greu de înțeles sensul anecdotei: La Vedovella este Văduva^glosar simbolică, având un rol atât de important în toate inițierile. Masoneria se consideră Văduva lui Hiram, asasinat de ceilalți arhitecți, și uneori a lui Jacques de Mollay. Văduva este Anima Mundi^glosar văduvită de Suflul solar, logodnicul ei, Maica Domnului de două ori văduvă, de soț și de fiu, Sulamita lipsită de Solomon, Fata de împărat părăsită de soțul ei, plecat la Mănăstirea de Tămâie din povestea lui Creangă.

În toate organizațiile inițiatice, se consideră ceva ca pierdut, fie o formulă, fie un lucru sau un erou ocultat, Arthur, Ștefan cel Mare, Frederic, însă așteptat și care sigur va fi regăsit, va reveni. În sens mai larg, e lumea lipsită de Logos^glosar, așteptându-l totuși. „Vino Doamne Iisuse”, așa se termină Biblia. În sens microcosmic, e inițiatul virtual care așteaptă trecerea la limită care îi va aduce realizarea efectivă.

În cazul dreptății făcute văduvei de către Traian, lucrurile trebuie privite la proporțiile lumii romane. Pe cât de neobservată a trecut coborârea lui Iisus în lumea veche, cu atât mai seismic trebuie să fi fost ciclonul spiritual pe care l-a dezlănțuit în ambianța ei invizibilă. Trebuia să se ajungă la un modus vivendi^trad., pe planurile invizibile, la o „complicitate” tacită între ambianță și noua religie, la o „racordare” organică a lor, prin care Imperiul roman avea să devină o clocitoare pentru creștinismul în germene; căci persecuțiile, adevăratele persecuții, nu sporadice, prost organizate la început, aveau să se dezlănțuie de abia în a doua jumătate a sec. al III-lea, când creștinismul devenise adult și era necesar să se călească în focul lor. E posibil ca această acomodare, această simbioză, această clocire a creștinismului în matricea Imperiului roman să fi fost pusă la punct, lucru împlinit la sfâr-

șitul primului secol și la începutul secolului Antoninilor, al cărui portar, Janitor^trad., deschizător, a fost Traian.

De altminteri, două organisme vii, dintre care unul e conținător și celălalt conținut, cum a fost cazul Imperiului și al Creștinismului, au trebuit în mod necesar să ajungă la un sincronism organic, la o înțelegere, deși total ignorată de conducătorii vizibili ai Imperiului. E un raționament a posteriori^trad. perfect valabil. Această conviețuire le-a permis creștinilor să elaboreze o doctrină a imperiului care le lipsea total. Dacă presupunerile noastre, bazate pe unele indicii, că Traian în mod excepțional a fost în același timp șeful vizibil și invizibil al imperiului sunt exacte, e posibil ca el să fi procedat împreună cu șefii oculți ai creștinismului la un modus vivendi existențial, la o dozare, conform Științei Balanței, a „compostului creștin” în Atanorul Imperiului roman. Dar a aplica Arta Balanței înseamnă a face dreptate Văduvei. Dar în această operație trebuiau angajate și centrele hyperboreene ale Daciei. Trebuia stabilită o endosmoză între Dacia și Imperiu și acesta a putut fi rostul ocult al anexării.

Creștinismul grecizat și romanizat a fost altoit pe trunchiul Tradiției Primordiale^glosar. Scena de pe coloană e categorică. De aceea îl găsim pe Hristos aplecat într-un gest de infinită mizericordie asupra ternarului suprem al tradiției dacice. De aceea găsim pe Discipolul iubit, pe Apostolul Ioan integrat în acest ternar, instalat în el. Imperiul a avut și el un folos relativ din această acomodare, folos vizibil în gloria secolului Antoninilor.

Pe registrul imediat următor celui studiat regăsim ternarul: Traian pe o estradă, pe un tribunal, cu doi generali la stânga și la dreapta, primește aclamațiile comandanților armatei după victorie. O scenă de glorie după o scenă de jale. Ne reamintim de vorbele apostolului: „Cine a semănat în jale, va culege în bucurie”. Până la sfârșit, însă, creștinismul avea să mănânce substanța Imperiului ca plodul gălbenușul oului.

II. MESIANISMUL ÎN IMPERIUL ROMAN

Mesianismul era difuz în toată lumea antică. Doctrina căderii omului la evrei, a celor patru vârste, de aur, argint, aramă, fier la celelalte popoare, îl implica; era

nevoie de un Răscumpărător care să restaureze prin trecere la limită echilibrul Vârstei de Aur^glosar. Fondul ideii mesianice se compune dintr-un dublu element, amintirea unei mari ruini și speranța unei mari reparații. Mesianismul iudaic avea ca trăsătură originală că era național, strict solidar cu doctrina poporului ales. Mesianismul națiunilor nu avea această limitație pentru că nu era contractual ca la evrei. Druizii ridicau statui lui Virgo paritura^trad., Fecioarei ce avea să nască, fără alte precizări etnice.

Cum subiectul acestui studiu nu este mesianismul antic, e de-ajuns să reamintim exemplar că, scriind Egloga IV în anul 40 î.H., Virgil se referă expres la profețiile Sibilei din Cumae, adică la o străveche tradiție; în numele ei vestește că jam redit et Virgo, redeunt Saturnia regna^trad. și că o progenitură nouă se va coborî din cer, Pruncul cu care veacul de fier va înceta și-n toată lumea cel de aur va să vină, și alte expresii de o uimitoare similitudine cu cele ale lui Isaia. Și ce este acest prunc, o arată bine Coomaraswamy ca fiind coborârea lui Agni^glosar, Avatarul Etern, în Caverna Lumii: „unirea cerului cu pământul deșteaptă pe Bambino, Focul, a cărui naștere desparte pe părinți și umple de lumină spațiul intermediar (antarikșa, mitgard ). Strălucește în sânul mamei sale, în plină stăpânire a puterilor sale. De abia s-a născut și străbate cele șapte lumi, se înalță ca să pășească pe poarta Soarelui, ca fumul altarului. Acest Agni e atunci mesagerul zeilor… preotul care transmite mirosul jertfei, mistuită aici jos, până în lumea de dincolo de bolta cerului”. (A. K. Coomaraswamy: Hinduism și Budism)

Creștinismul a dus la ruina lumii antice, dar pentru a înțelege cum s-a produs ea este necesară o digresiune lungă. Nu putem lăsa studiul la stadiul la care am ajuns, cu creștinismul în stare de incubație în sânul Imperiului roman. De aceea sunt necesare considerații asupra mesianismului antic.

Fiecare tradiție își reprezintă pe Mântuitor după mentalitatea proprie: evreii ca pe un coborâtor din regele David, cu o misiune strict națională, dezrobitor al lui Israel din jugul popoarelor. Romanii ca pe un imperator Augustus, readucând vârsta de aur pe pământ (Saturnia Regna ). Crearea Imperiului roman, atât de evident des-

tinat să fie conținătorul acestei domnii, nu era un semn al zeilor că timpurile se apropiau? Această reîntoarcere a vârstei de aur, a domniei lui Saturn^glosar, se identifica în ochii contemporanilor cu ceea ce se numea sub imperiu Immensa Majestas Pacis Romanae^trad., formulă care însumează, cum nu se poate mai bine, complementarismul de Pace și Glorie (Majestas) caracteristic oricărei reintegrări mesianice și a remanifestării Balanței Supreme. Mesianismul datează dintr-o vreme când nu se operase în diferitele tradiții deosebirea dintre ezoterism și exoterism. Când acestea s-au bifurcat, ceea ce era de natură esoterică în mesianism a devenit legendă și folclor. De aici caracterul echivoc al mesianismului popular, în care trăsături de cel mai autentic ezoterism s-au amestecat cu aspirații vulgare, naționale, de cea mai strâmtă contingență. Caracterele înalt simbolice ale doctrinei au fost luate în sensul cel mai literal; răspândite în public, accesibile tuturor; profețiile lui Isaia, de pildă, și cele din Egloga IV au fost răstălmăcite în spirit demagogic strâmt și național. Ispita era cu atât mai mare cu cât textele mesianice coincideau uimitor, și în expresie uneori, probabil în vederea unor confluențe hotărâte de Providență. Dacă s-ar traduce în ebraică Egloga IV, adaptându-se termenii, și s-ar intercala ca un capitol suplimentar în Isaia, integrarea ar fi aproape organică. Cineva care nu ar cunoaște Biblia și pe Virgiliu nu ar observa frauda pioasă.

Că răspândirea providențială a creștinismului în Occident se pregătea din leagănul lui palestinian o arată câteva fapte, de exemplu numele Mântuitorului: Galileanul, după provincia Galileia, supranumită astfel probabil după un trib de gali veniți din Galata în Asia Mică. Acela care a cules în potir sângele Domnului și a dus Graalul^glosar în Apus a fost Iosif din Arimathea, al cărui nume reamintește pe Arimii hyperboreeni. Alt nume al Arimatheiei era Rama; intenția de altoire pe Tradiția primordială prin al șaselea și al șaptelea avatara, Parașu Rama și Rama Ciandra, devine convingătoare; devine evident destinul noii religii de a se răspândi în lumea ariană. Profețiile iudaice și cele ale neamurilor, vestind un eveniment care avea să suprime timpul, nu puteau să-l exprime decât sintetic, fără caracter istoric temporal. Nici urmă în ele

de cele două veniri, de mântuirea în două etape, despărțite de milenii. De aceea, când Mesia s-a manifestat prima oară, s-a produs aceeași neprimire și din partea iudeilor și din partea lumii romane și occidentale și nu fără oarecare justificare profană. Dar nimeni nu putea rezista Verbului încarnat: Iudeea și Imperiul roman au fost sfărâmate de incomprehensiune, de care nu erau vinovate pentru că o comunitate nu e obligată să înțeleagă dimensiunea ezoterică. Acum, după ce veacurile au trecut și s-a pus la punct doctrina Parusiei^glosar, cele două etape ale mântuirii ne apar normale și necesare. La întâia vedere, Hristosul patibil ia asupra sa păcatele lumii ca să le răscumpere; după această sleire cataractică macrocosmică, urmează venirea în glorie a Fiului Omului care transformă virtualitatea în efectivitate, închide ciclul și oprește timpul. Mântuirea în doi timpi era probabil obiectul unui învățământ secret la evrei și neamuri, și evreii aveau dreptate când consideră creștinismul originar ca fiind o tariqah,^glosar adică o organizație inițiatică. Aceasta era și intenția lui Iisus, textele evanghelice sunt categorice. Mai târziu, extraordinarul influx de baraqah^glosartrad., de grație, a sfărâmat zăgazurile; creștinismul s-a revărsat în tot Occidental. A trebuit să se alcătuiască un exoterism din piese disparate, neexistent în punctul de plecare, în sâmburele noii Revelații. Dumnezeu a hotărât astfel, pentru ca aceste elemente exoterice să fie date de lumea greco-romană, ușurând astfel asimilarea.

Neînțelegerea dintre creștinism și iudei, apoi dintre creștinism și lumea romană a fost totală din cauza interpretării literale, exoterice a mesianismului. Cu mentalitatea lor antiistorică, semiții așteptau, cereau, pretindeau împărăția imediată a lui Dumnezeu. Dacă nu venea, vina oamenilor era. „Fiți o Împărăție de sfinți” — cereau profeții. Chiar în vremile de mărire ale regatului lui Israel, ei făceau viața imposibilă puterilor constituite. Administrația țării, ameliorarea moravurilor, greaua politică externă a unui stat mic, așezat printre uriași, Egipt, Asiria, Babilonia, ce însemnătate aveau toate acestea pe lângă Împărăția lui Dumnezeu? Unsul se putea coborî dintr-o clipă în alta. Predica devenea și mai virulentă, mai intransigentă, pe măsura decăderii statului, căpătând un caracter de re-

vendicare compensatorie. Israel era robit de imperii din ce în ce mai aspre, Asiria, Babilonia, Persia, Macedonia, Roma; motiv în plus ca Mesia să vie cu strălucire și putere și să extermine pe dușmanii neamului ales. Nenorocirile lui îl vor constrânge să coboare. E un miracol că Israel a scăpat cu viață de-a lungul atâtor secole de nonconformism și răzvrătire, până la inevitabila catastrofă din 70. Nu e de mirare că s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, ci că s-a întâmplat așa târziu. Cu o asemenea mentalitate, predica lui Iisus nu a putut fi primită decât cu ridicări din umeri la început, cu îndârjire mai târziu de către evrei. Cu Biblia în mână întrebau pe propovăduitori ce fel de Mesia e acela care nu alungă pe romani și nu întemeiază domnia lui Israel în lume, condiție prealabilă a aceleia a lui Dumnezeu. Se știe sfârșitul: uciderea lui Iisus, creștinismul extrapolat din matca lui printre națiuni. Asta nu înseamnă că printre neamuri creștinismul a căpătat o mentalitate istorică, din contra, a adus cu el toată zestrea Vechiului Testament. Atemporalismul iudaic l-a moștenit. Domnul trebuie să vie acum, astăzi, diseară, să stăpânească în glorie o mie de ani. Care e partea centrală a rugăciunii dominicale? Vie Împărăția Ta!

Cele mai vechi formule de rugăciuni nescripturare ce ni s-au păstrat sunt: Maranatta^trad. (Domnul vine!) și Eltheto o charis kai pareltheto a kosmos houtos^trad. (Să vie harul și să dispară lumea aceasta), formule care neagă radical istoria și devenirea.

De asemenea, să se rețină faptul atât de important și bogat în urmări că evanghelizarea creștină trecea brusc, fără tranziție, de la o țărișoară minusculă, cu o istorie pur locală, într-un imperiu mondial, adevărat stat, admirabil organizat, cu o istorie ilustră, cu afluențe culturale tot atât de ilustre, cu tradiții morale și artistice fără precedent în istorie, fără asemănare cu ce a urmat. Provinciali incurabili, iudeo-creștinii nu au priceput o boabă din aceste toate. În Immensa Majestas Pacis Romanae vedeau o sinagogă a Satanei, un colectiv de păgâni, la început sceptic și ironic față de predica lor, apoi ostil și persecutor.

Dar tot așa de puțin îi înțelegeau și greco-romanii pe ei când li se împărtășea vestea cea bună și li se spunea că, dintr-o clipă în alta, avea să se coboare din cer, ca să

stăpânească lumea, o mie de ani un evreu mort, pedepsit cu supliciul sclavilor pentru activități subversive, de către procuratorul lor din Iudeea. Idee absurdă, deoarece sibilele anunțau un împărat atotputernic căruia Republica și Imperiul îi pregătiseră stăpânirea. În adevăr, și la Roma se găsea un mesianism, identic fundamental cu cel ebraic prin participare la tradiția primordială, dar oglindit într-o mentalitate total diferită. Religia greco-romană era o tradiție mitologică și ca atare nu se găsea nimic asemănător cu legământul ebraic. Venirea Regeneratorului nu era finalitatea unei făgăduințe; restaurarea vârstei de aur constituia sfârșitul necesar al legilor ciclice. Mentalitatea romană nu era explozivă și miraculoasă ca aceea iudaică. Latinii aveau simțul și experiența devenirii și istoricității. Mesianismul roman era politic și statal, trebuia organizat de stăpânii lumii, nu de sclavi.

Tu regere imperium populi, Romane, memento!^trad. — cum spunea autorul Eglogei IV și cu atât mai îndreptățiți păreau romanii decât evreii să creadă că lor le revenea misiunea regenerării lumii. Înfăptuiseră miracolul să facă dintr-un cătun de bordee de pe Palatin stăpânul aproape al întregii lumi cunoscute în acea vreme. Era firesc să își închipuie că jumătatea cea mai grea a trebii era împlinită; că o dată realizat conținătorul, mai rămânea ameliorarea conținutului prin perfecționarea legilor, bună administrație, bună justiție, prin incomparabilul drept roman, prin îmblânzirea moravurilor și progresul moral. Cu ce altceva să se ocupe stăpânirea când problema externă nu mai exista?

După bătălia de la Actium, Principatul a triumfat, Octavian August a rămas singur stăpân. Timpurile lui Saturn păreau iminente, cum o profetizase Virgiliu. Hotarele imperiului erau acum naturale, Oceanul la Vest, la Sud — pustiul, la Răsărit — Eufratul și Caucazul, la Nord — cele două mari fluvii cunoscute pe atunci, Dunărea și Rinul. Dincolo erau tenebrele exterioare, o vagă populație de abia omenească, cu numele generic de barbari. Pax Romana^trad. se înfăptuise și motorul ei imobil era Imperatorul, Monarh și Mare Preot, amândouă funcțiile resorbite în cea de Augustus cu sensul precis de sublimitate, exaltațiune spre cele de sus, toate rezumate în formula citată Immensa Majestas Pacis Romanae.

*

Trebuie să revenim asupra unui fapt atât de important, încât nici o repetiție, nici o insistență nu e superfluă.

Mesianismul era chintesență de esoterism, răspândit folcloric în masele populare. Faptul avea un avantaj și un dezavantaj. Avantajul era că se crea un climat de așteptare, de dorință, care atrăgea împlinirea, coborârea Unsului lui Dumnezeu. Dezavantajele erau multiple: se anihila simțul istoriei și al devenirii, se dădea loc la interpretări grosolan literale, se crea lipsa de vigilență. Profețiile mesianice datând probabil de la începutul lui Dwapara yuga,^glosar vesteau nu o ameliorare a lumii, ci o radicală, bruscă transmutațiune a ei, o trecere la limită cu subita suprimare a condiției temporale. Caracterul atemporal al vremurilor mesianice era așa de puternic, încât a narcotizat simțul politic roman.

Am insistat asupra acestei credințe la evrei și la romani pentru că sunt popoarele care au constituit „dimensiunea” mesianică, primii pentru că au dat ființa lui Mesia, firea necesară a profetismului biblic, romanii, pentru că au înființat aria de răspândire a Noului Legământ. Dar, pe când tradiția mântuirii lumii era un adevăr răspândit pretutindeni, efectuarea ei în două etape succesive și complementare la interval constituia, cum am spus, un secret de sanctuar, ignorat nu numai de popor, ci și de autoritățile religioase exterioare. Evreii nu admiteau decât un Mesia care va împlini integral și exploziv profețiile biblice. Era imposibil să ceri să priceapă maselor populare, fariseilor, saduceilor, Sanhedrinului, ideea unei pregătiri catartice prin resemnare la suferință și răbdare, supunere la stăpânirile acestei lumi într-un moment când dominația romană se făcea atât de dur simțită. Rezultatul a fost o neprimire a martiriului lui Hristos. Poporul evreu a continuat să lupte pentru o mântuire așa cum o înțelegea el, cu inevitabilul deznodământ de la 70.

La romani neînțelegerea a fost aceeași, cu modalități diferite, mult mai scuzabile. Partea cea mai grea, constituirea Imperiului roman fiind înfăptuită, pacea romană stabilită, nu mai rămânea decât ca ea să se transforme în Saturnia Regna. Nu era nevoie de nici o catas-

trofă pentru aceasta. Era explicabil că evreii au făcut o revoluție; contra cui s-o facă romanii? Era așa de dulce să stăpânești lumea! „Timpul lucrează pentru noi”, credeau romanii și aparențele, așa cum arătau pe vremea lui August, păreau să le dea dreptate. Amară iluzie! La hotarele Imperiului, mase enorme de barbari așteptau ruperea zăgazurilor. Concepția păcii romane, însă, derivând din mesianismul atât de suav exprimat în Egloga IV, era solidară cu o viziune statică a lumii care obnubila reflexele de apărare și atac. Ce primejdii puteau fi într-o omenire în care, foarte curând, mielul va sta lângă leu?

*

Ideea mesianică generează un substitut provizoriu care este ideea imperială, traducerea ei în timp și în istorie. Am încercat să schițăm câteva trăsături caracteristice ale doctrinei imperiale așa cum s-au realizat în vechea Romă, insistând, așa cum se cuvine, asupra aspectelor esoterice. N-ar mai rămâne decât să adăugăm câteva considerații asupra modului cum a preluat creștinismul ideea imperială, cum a asimilat-o, cum a realizat-o și cu ce rezultate în Evul Mediu, referindu-ne mai ales, în ce privește aspectul doctrinar al chestiunii, la opera lui Dante care îl rezumă în întregime.

Și imperiul roman, ca și imperiul creștin, a avut o structură religioasă și o finalitate care era stabilirea lui Sanctum Regnum^trad.. Expresia de Sfântul Imperiu Roman îi arată dubla natură. Cu aceasta am putea încheia prezentul studiu, dacă n-ar rămâne în picioare o mulțime de echivocuri plăsmuite de apologetica creștină. Or, apologia înseamnă pledoarie și o pedoarie este o prezentare tendențioasă în bună parte și inexactă a unei probleme, cu scopuri polemice. Metoda poate uneori reuși în judecățile omenești, dar nu în cumpăna fără greș a Polului. E curios că termenul care revine cel mai des în apologetică e acela de Providență, prin care teologia înțelege Suprema Înțelepciune a lui Dumnezeu în cârmuirea lumii. Mai întâi, atragem atenția asupra gravei improprietăți a termenului. Providența vine de la providere^trad., a prevedea, ceea ce presupune pe Dumnezeu limitat de condiția temporală; și, lucru semnificativ, termenul e mai totdeauna întovără-

șit de explicitarea: decretele Providenței sunt insondabile, ceea ce e o invitație expresă de-a nu încerca să le înțelegem. Or, cum Dumnezeu este inefabil, dar nu necognoscibil, respingem de plano^trad. această încercare, obscurantistă aproape, tot atât de nătângă ca și versurile celebre și ridicole care o comentează: Nu cerceta aceste legi că ești nebun de le-nțelegi. Să precizăm: modus operandi al Providenței este insondabil prin faptul că în manifestarea ciclică efectele cele mai mari sunt produse de cauze infime, prin legea analogiei inverse. Prin urmare, interesul este numai acela de-a urmări niște meandre, cu alte cuvinte un interes exclusiv de curiozitate, ceea ce nu-i faimos. De aceea, aplicarea divinatorie a științelor tradiționale a fost disprețuită de deținătorii lor.

Din slăbiciune și din uitare a învățământului divinului ei Fondator, Biserica s-a făcut tacit complice cu un mesianism politizat, un mesianism fără Mesia și fără Apocalips, preluat cu grăbire de toți dușmanii lui Dumnezeu. S-a produs o promiscuitate între Dumnezeu și Mamona, ceea ce a încleiat cele mai fine, mai delicate reflexe de reacțiune ale Bisericii, învălmășind o doctrină revelată cu cele mai delirante, cele mai iresponsabile fantezii ale pseudoștiinței moderne. Dar știm esențial, fără a mai introduce ideea de Providență, că un ciclu are un început principial, deci și un sfârșit tot principial; că are un mers descendent în spirală, adică cu restabiliri parțiale și temporale de echilibru; că, în sfârșit, restaurarea finală e un proces de reintegrațiune prin trecerea bruscă la limită și nu progresivă, fapt ce ar contrazice legea fundamentală a Manifestării care este autodegradarea ei de la Unitate la Multiplicitate. Repetăm, introducerea ideii de Providență e o încercare de-a înlocui Misterul cu obscurul. În această obscuritate pe care suntem invitați să n-o cercetăm, teologia modernă a strecurat, profitând de ea, cele mai nesăbuite, cele mai discutabile, cele mai efemere ipoteze științifice, concepția progresului indefinit cu rezultatul firesc al dispariției ideii de cataclism și de miracol. Pătrundem în obscuritatea Providenței cu speranța să aflăm pe Deus absconditus^trad. și ne trezim în mijlocu lui Vatican II.

Acestea fiind bine precizate, revenind la subiect, o sumară cunoaștere a modurilor manifestării ciclice ne

autorizează să afirmăm următoarele: căderea Imperiului roman era necesară, pentru că un singur imperiu, un singur monarh, pacea romană erau contradictorii cu necesitățile sfârșitului de ciclu care cer actualizarea, epuizarea posibilităților lui cele mai sinistre, cele mai joase, îmbucătățirea analitică, anarhia, naționalismul. Altfel spus, nu era printre posibilitățile Imperiului roman perpetuarea lui, cum a fost posibilă perpetuarea Imperiului chinez, mai vechi ca el, până în zilele noastre. Sau: nu intra în posibilitățile creștinismului să salveze Imperiul roman, deși a preluat ideea imperială, cu reușite diverse, negalând niciodată, nici pe departe, modelul său antic. Și e natural: finalitatea ciclică fiind pur calitativă, trebuia salvată ideea imperială și nu încarnările ei cantitative. Și atunci, putem spune că Imperiul a subsistat până la prăbușirea monarhiei habsburgice în 1918 și, în lojile masonice, până acum. Până la ultimul moment al lumii actuale, trebuia salvată o idee, deoarece la sfârșit tot ce este cantitate trece prin foc.

Decadența ciclică nu este liniară, Dumnezeu, printr-un act de pogorământ, readaptează adevărul la posibilitățile mentale ale unei umanități inferioare celei precedente, dimensiunea ezoterică rămânând totuși egală cu ea însăși în cursul ciclului. Cum creștinismul s-a răspândit în Occident, a cărui menire tardivă și ulterioară a fost actualizarea celor mai joase posibilități ale ciclului, înseamnă că noua religie infiltrată într-o Europă încă tradițională era în bună parte neadecvată spiritului occidental, că astfel eminente calități ale lui nu și-au găsit locul în noua readaptare, pe bunul motiv că, dacă s-ar fi integrat, Occidentul ar fi rămas până astăzi într-o civilizație tradițională, ca India și China, ceea ce făcea imposibil sfârșitul ciclului. E un exemplu tipic de contradicție și inconsecvență când vezi istorici profani, partizani ai liberului arbitru, ca atare refuzând ideea de Providență, explicând ruina lumii antice prin cauze cu totul secundare, contingente, evitabile în ele însele, dându-le un caracter ireversibil, fatal, pe care îl refuză Fatalității in divinis^glosartrad.. Astfel: criza economică, latifundiile, economia înapoiată și patriarhală și o mulțime altele care se găsesc în toate manualele de istorie. Pe de altă parte, apologeții creștini converg cu

istoricii profani, mișcătoare umanitate, accentuind criza morală a imperiului, decadența intelectuală, ireversibilă, zic ei, care l-ar fi dus fără șovăire pe bietul antic să se suie din nou în copaci de unde coborâse, decăzând din calitatea hominală, devenind un troglodit cam în sensul ipotezei întâi din capitolul final al lui Introduction générale à l’étude des doctrines hindoues de René Guénon. De aceea, în loc să încheiem un studiu care în mod firesc trebuia să se termine aici, suntem nevoiți să ne punem pe propriul lor plan, în mintea lor, cu o ridicare din umeri, ca să arătăm că, din punctul lor de vedere contingent, prăbușirea lumii vechi nu era inevitabilă. Scuza noastră este că vrem să arătăm că fatalitatea e coextensivă numai Providenței și că e abuziv s-o introduci în lumea cauzelor secunde. În ea, cele mai uriașe catastrofe au la origine un germen. În incendiul Romei, a existat un moment când numai cu o apăsare de sandală se înăbușea bobocul de foc ce încolțise.

Se consideră util în academiile de război să pui pe elevi să arate cum bătălii celebre ca Waterloo, Cannae, Austerlitz ș.a. puteau fi pierdute de învingători. Această îndeletnicire se numește Kriegspiel, joc de-a războiul. Ne permitem și noi acest joc, pentru că e un punct de plecare, o tranziție spre ceva mult mai grav, anume spre constatarea inadecvării providențiale a creștinismului cu lumea veche, incapacitatea lui de-a integra valori pozitive excepționale ale Occidentului, inadecvare al cărei depărtat și inevitabil rezultat a fost criza lumii moderne. Suntem în situația unui om care știe perfect cum Napoleon ar fi putut câștiga bătălia de la Waterloo, dar care, dacă prin miracol ar putea interveni în ea, nu ar mișca degetul mic ca să-i schimbe soarta. Kriegspiel-ul e indispensabil în școlile de război, de ce nu ar fi tot atât de util și în studiul istoriei? Scoate la suprafață lucruri ignorate și e un incomparabil încadrament al devenirii ciclice, punând în lumină ceea ce a fost prin ceea ce a putut fi. Socotim Kriegspiel-ul cel puțin tot atât de eficace și pe planul spiritual. Atitudinea necinstită a apologeticii creștine ne obligă la aceasta, printr-o discuție care, prin caracterul ei de joc, e lipsită total de răzvrătire.

Mesianismul roman, așa cum e exprimat de Egloga IV, și-a răsfrânt caracterul static în politica romană, ducând spre o fatală doctrină de apărare. Dacă există o în-

vățătură a istoriei militare a lumii e caracterul catastrofic al doctrinei defensive, necompletată și neurmată de ofensivă. Toată istoria o demonstrează, de la Zidul chinezesc până la linia Maginot, trecând prin fortificațiile legiunilor pe Rin și pe Dunăre.

Când privim o hartă a Imperiului roman, vedem că era într-adevăr o împărăție mondială în lungimea lui, de la țărmul atlantic la Marocului până la țărmul caucazian al Pontului Euxin, de la lusitani până în Armenia, de la scoți până la Eufrat și cataractele Nilului. Lărgimea însă mai ales în punctul esențial al proximității Italiei, era ridicol de strâmtă, de la Porțile de Fier ale Dunării până la Adriatica. Parcă un zeu strânsese imperiul între două degete. Pe hartă ai impresia unei hernii strangulate. Cauzele economice și sociale nu ar fi fost suficiente să dărâme imperiul. Prăbușirea i-a adus-o năvălirea goților la sfârșitul sec. al IV-lea, când au trecut Dunărea la Severin și au năvălit în Iliria, Tracia, Grecia, îndreptându-se apoi, spre norocul Imperiului de Răsărit, către Italia, Sudul Galiei și Spania și cu asta… finis Romae!^trad. Or, toate acestea erau evitabile dacă n-ar fi fost nebuneasca politică defensivă pe care romanii o duceau de patru secole. O politică ofensivă dincolo de Rin și Dunăre nu mai era posibilă în sec. al IV-lea, dar perfectă cu mijloacele imperiului din sec. I și chiar al II-lea. Când Tiberiu a urmat lui August, nepotul și fiul lui adoptiv, Germanicus era pe cale să desăvârșească cucerirea Germaniei dintre Rin și Elba; Drusus, celălalt fiu, făcea același lucru în Boemia. Au primit ordin să se retragă in linea^trad., în hotarele vechi. Cu o politică consecvent ofensivă, bine pregătită, cu uriașele mijloace ale imperiului, cu o sforțare mijlocie, se putea cuceri Dacia în domnia următoare, rămânând lui Traian să cucerească restul Germaniei, între Elba și Vistula. Insistăm că la începutul sec. al II-lea, imperiul ar fi putut avea fără miracol, cu eforturi normale, mult inferioare posibilităților lui totale, frontiera Vistula—Nistru, mai scurtă decât Rin—Dunăre, mult mai depărtată, împiedicând orice năvălire, oricât de gravă ar fi fost, să ajungă la punctele vitale ale imperiului. Dar altfel era scris…

După înțelepții de la Roma, Pax Romana trebuia păstrată în limitele imperiului lui August, pentru că,

după Sibile și Virgiliu, venirea lui Saturnia Regna era iminentă și războiul avea să se evapore din lume, ca roua la căldura soarelui. Avea să fie numai o turmă și un păstor. Vergilius dixit^trad.… Am putea spune sub formă de butadă, care uneori exprimă mai bine adevărul decât o frază cuminte, că Imperiul roman a pierit din cauza Eglogei IV. Ce imprudență să scrii bucolicele când mai rămânea de cucerit întreaga lume germanică! De ce conducătorii romani nu și-au reamintit alt vers al lui Virgil: „Quos vult perdere Jupiter dementat prius^trad.”?

III. CREȘTINISMUL ȘI LUMEA VECHE

Guénon spunea lămurit undeva: lumea veche trebuia lichidată pentru ca, pe aria goală, noua tradiție, creștinismul, să-și manifeste nestingherit posibilitățile, adică originalitatea; elementele pozitive au fost resorbite, cele negative au rămas ca drojdia. În cercul ei riguros, afirmația e exactă; și cercul riguros, legea de fier a manifestării lumilor, este inexorabila decadență ciclică, ducând o lume de la polul ei calitativ la cel negativ, de la Unitate la irosirea în multiplicitate. Și atunci, am parafraza astfel afirmația maestrului: având în vedere că promovarea creștinismului coincide cu debutul ultimelor două milenii ale vârstei de fier, că o readaptare perfectă a civilizației antice ar fi salvat imperiul, ceea ce ar fi împiedicat epuizarea celor mai sinistre reziduuri ale ciclului, trebuia o readaptare incompletă și stângace, neînsumând admirabile elemente pozitive din lumea veche care, tăiate din rădăcina lor, din flori s-au prefăcut în mărăcini, din diamante în cărbuni. Bineînțeles, inadecvarea creștinismului cu lumea antică nu prejudiciază cu nimic perfecțiunea intrinsecă a creștinismului, desăvârșit ca orice revelație.

Cu aceste precizări perfect clare nu rămâne decât să tragem o bară și să încheiem studiul. Dar, cum am spus, apologetica creștină nu o înțelege așa. Religia creștină a urmat ca o vârstă de aur unei vârste de fier, înlocuind o decadență ireversibilă. Înainte întuneric, după, Lumină. Înainte, o lume stăpânită de draci și de idoli cu numele de zei, măturată de Dumnezeul adevărat care s-a manifestat pe Sinai. E drept că simplismul, ignoranța, fanatismul sunt și ele providențiale pentru că întăresc dinamismul

maselor; dacă e scris ca o civilizație să dispară, opera de distrugere trebuie bine dusă până la capăt, în exterior. Comprehensiunea și readaptările sunt misiunea unui grup de aleși necunoscuți. Dar să nu ni se spună că acesta e mersul adevărului. Putem compara un ciclu tradițional cu un cerc, cum i-o cere numele, a cărui perfectă orientare e indicată de un punct cardinal, să zicem Nordul. Cât oamenii păstrează justa orientare, e climaxul acelei civilizații. Dar ciclul e inevitabil decadent și omenirea se depărtează de qibla^glosartrad. pe circumferință până la celălalt capăt al diametrului; urmează o mișcare ascendentă până când, periplul fiind împlinit, se ajunge din nou la Nord. Dar cum cercul nu există în lume, ci numai spirala, umanitatea se găsește din nou în justă orientare însă pe o spiră inferioară. Umanitatea și-a regăsit Nordul, dar cu un etaj mai jos. Acesta este raportul dintre creștinism și ceea ce l-a precedat și al tuturor civilizațiilor tradiționale care s-au înlocuit una pe alta.

Poziția noastră nu poate fi anticreștină pe bunul motiv că nimic nu putea rezista Logosului o dată încarnat. Poziția noastră consistă în a ne întreba metodic, nu de ce Logosul s-a încarnat, ci de ce s-a încarnat într-o tradiție total impermeabilă civilizației greco-romane și întregului Occident. Altfel spus, reluăm jocul de Kriegspiel, cum am mai făcut-o, dar de data asta pe planul spiritual. În prealabil, trebuie să punem în lumină un incontestabil adevăr. Ceea ce se numește corect religie a apărut în ultimii trei mii de ani ai unui ciclu descendent, cu cădere precipitată, de șaizeci și cinci de mii de ani, și asta în partea cea mai puțin dotată a omenirii.

De la revelația sinaică, punct de plecare al religiilor, până la răspândirea în mase a creștinismului, adică până la sfârșitul sec. al IV-lea după Hristos (căci, pe vremea lui Constantin, creștinii reprezentau a zecea parte a populației imperiului), religia era reprezentată de un popor mic sirian sau de semiții prin adopțiune. De abia de la Theodosiu și de la răspândirea Islamului, religia a căpătat un aspect mondial. Repetăm, acest adevăr e o stâncă pe care n-o poate clinti nici un sofism. Vrem, prin câteva observații sumare, să arătăm că lumea antică pe vremea predicii creștine nu era chiar așa de iremediabil decadentă cum o descriu apologeții. Vrem să-i arătăm activul în momentul

răspândirii creștinismului, cum era de pildă lumea arabă înainte de manifestarea mahomedană. De la început, e suspectă lipsa de nuanțare, de discriminare a judecăților creștine. Totul era rău, diabolic. În termenul injurios de păgânism erau băgate de-a valma culturi atât de caracteristice și diverse ca acelea ale grecilor, romanilor, getotracilor, celților, germanilor. Toate neamurile acestea nu erau în adevăr vindecabile decât de o doctrină venită dintr-un trib sirian? Nu le mai rămăsese nimic original propriu pentru a fi regenerat providențial prin propriile mijloace, în felul civilizațiilor chineze, hinduse, care se reînnoiau, Dumnezeu luând ca punct de sprijin și de plecare elemente din propriul lor fond? Chiar un revoluționar ca Budha a fost carne din carnea și sânge din sângele hinduismului, învățătura lui era un advaitism radical.

Chiar la grecii și romanii propriu-ziși nu se poate vorbi de o decadență ireversibilă, iremediabilă. Misterele din Eleusis^glosar, Samotrace, școlile neopitagoreice din Italia au rămas până la sfârșit. Tot așa și fraternitățile artizanale care dădeau inițiere efectivă, din moment ce creștinismul a avut nevoie de ele. Plotin, Proclus au avut o învățătură de cea mai înaltă calitate esoterică. Școala neoplatonică, prelungită până sub Justinian la Atena, până sub regii perși pe lângă care se refugiaseră, dădea și ea o inițiere totală din moment ce a jucat un rol important în stabilirea Islamului în sec. al VII-lea. Adevărul e că lumea veche era anemiată nu degenerată; ce i-a lipsit civilizației europene era o revitalizare a doctrinelor proprii, nu irupția unui corp străin. Dar această revigorare nu se putea face decât printr-o pogorâre avatarică pe care Providența a îndrumat-o însă în altă parte. Dar în imperiu se mai aflau geto-iliritracii, se mai aflau celții și germanii care erau în continuă osmoză cu Roma prin sutele de mii de soldați încorporați în legiuni, prin schimburi comerciale. Roma stăpânea jumătatea apuseană a vechiului imperiu persan. Misterele lui Mithra^glosar pur arice, de o atât de înaltă calitate, atât de înrudite cu mentalitatea romană, erau așa de răspândite încât la un moment dat precumpăneau creștinismul.

Chiar din punctul de vedere etic, lumea veche a fost calomniată de creștini. Corupția era la Roma, Antiohia, Alexandria și în alte mari conglomerate urbane. Societatea pro-

vincială a avut o viață morală pură și salubră până la sfârșit.

Li se neagă romanilor aptitudinile intelectuale. Am văzut însă care era calitatea ezoterismului din Collegia Fabrorum, importanța aportului său în creștinism în prima parte a acestui studiu. Neopitagorismul roman înainte de a aduce o zestre ilustră creștinismului a pătruns doctrina statală romană, cum am arătat-o când am vorbit de Egloga IV, și aici trebuie să insistăm asupra unei formule deja citată, oficială, pe care o credem și pe ea de origine pitagoreică, ceea ce arată că în vremea imperiului chiar romanii aveau o doctrină tradițională completă. Formula este: Immensa Majestas Pacis Romanae. După cât se pare, formula a devenit publică tardiv, dar faptul nu are importanță pentru că a putut avea o circulație orală indefinită în circuit închis. Întemeierea Imperiului fiind sacrală (Cezar, Virgiliu și August ne-o dovedesc), ea poate data chiar de la începutul lui. Formula are aspecte interesante. E compusă ca Tetraktys^glosartrad. din patru cuvinte ale căror inițiale formează un tetragram IMPR, care poate fi vocalizat în mai multe feluri, de exemplu IMPAR care ne dă aspectul doctrinal al formulei și în acest fel suntem de-a dreptul în pytagorism, solidar de altminteri cu Roma de la început: regele Numa, Manu^glosar al tradiției romane, trecea drept un discipol al lui Pitagora. Vocalizarea IMPAR e cu atât mai edificatoare cu cât se știe importanța numărului IMPAR la pitagoricieni. Numero Deus impare gaudet (Egloga VIII, r. 75) „Numărul impar îi place lui Dumnezeu.” Îi place pentru că și el e impar și e remarcabil parfumul advaitian^glosartrad. al formulei. Principiul nu e numai Unul, cum o mărturisesc laborios și stângaci monoteiștii, ci Impar, fără pereche, advaita, fără dualitate, transcendând și dualitatea și unitatea. Cuvânt cu cuvânt formula e coextensivă lui Satchitananda^glosar: sat (deus, ființa ), chit (intelectus, intelect, impar, ceea ce e suprem cognoscibil), ananda (gaudet, beatitudine). Pentru niște păgâni nu e rău. O altă vocalizare a lui IMPR este Impera, vocativul de la imperare^trad., prin substanțiere imperium, care, după cum Dumnezeu e Impar în cer, trebuie să fie Impar pe pământ, după cum o argumentează moștenitorul pitagoricienilor, Dante, de-a lungul întregii De Monarchia. Amândouă imparitățile erau întrunite în Cezarul roman, Pontifex

Maximus și Imperator, reprezentant vizibil și direct al lui Ianus. Imperium, in divinis^trad., se însumează Numelui de Putere al lui Dumnezeu, în care Reprezentarea și Actul coincid. La nivelul cosmic, în guvernarea lumii, Imperium e atributul esențial al lui Manu, făcând din el un Imperator. Numai reunite IMPAR și IMPERIUM generează Immensa Majestas Pacis Romanae, adică actualizează Șekinah^glosar într-un Imperiu la a cărui geneză era prezentă, la centrul lui, dar în același timp se afla și la marginea lui într-un târgușor palestinian. În adevăr, atributele de Glorie ( Majestas ) și Pace ( Pax ) din formula romană le găsim și în rostirea îngerilor la Bethleem: Gloria în Excelsis Deo et in Terra Pax hominibus bonae voluntatis^trad.. Ele au fost rostite la nașterea lui Emanuel, la Bethleem, unde perechea sfântă se afla din porunca Cezarului roman. Ca și Gloria și Pax, Majestas și Pax se referă la aspectul interior și exterior al Sekinei (R. Guénon: Le roi du monde, p. 23). Citând pe Vuillaud, care spune că „tradiția secretă concernind Șekinah ar avea o legătură cu lumina lui Mesia”, tradiție rezervată acelora care urmăreau drumul ce duce spre Pardes,^glosar R. Guénon lămurește că e vorba de centrul spiritual suprem (ibid. p. 24). Deci și în Palestina, dar și la Roma e vorba de Șekinah în raportul ei direct cu Pardes. Pentru niște dezmoșteniți intelectuali ca romanii, nu era rău. Cum criteriile și perspectiva noastră sunt strict tradiționale și nu istorice, ne permitem să presupunem că în momentul când îngerii rosteau vestea cea bună la Bethleem, o suflau la Roma și lui August, primul Împărat, sub adaptarea ei romană.

Dacă lumea greco-romană avea însă atâtea elemente de mare valoare tradiționale, ce să mai spunem de lumea geto-tracică, celtică, în afara influenței directe mediteraneene, păstrându-și deci originalitatea spirituală. Toate știrile rămase de la ea sunt categorice. Ieșită de-a dreptul din tradiția primordială, învățătura acelei lumi nordice era pur uranică. În temple stelare, la Stonehenge, la Sarmisegetuza^glosar, în Bretania, pe Ceahlău, pe Caraiman^glosar, părtașii ei se absorbeau într-o adorație tăcută a Cerului, într-o advaita intransigentă. Denumirea de „monoteism” este insuficientă și atât de stângace că trebuie s-o pui între ghilimele. Singurul suport al inefabilului era natura vir-

gină, pădurile, munții, cerul, apele, stâncile. E de ajuns să privim o stâncă fecioară ca să ne dăm seama de excepționala putere de contemplare ce le-a trebuit acelor oameni ca să poată percepe în ea Supremul. În Bretania se găsesc capele sprijinite pe dolmeni; să intrăm în ele, să vedem statuetele vopsite multicolor ale lui Iisus, Sf. Fecioare, Sfinților. Se ridică de la sine întrebarea, ca o angoasă: aceasta e trecerea de la negurile păginismului la creștinism? La care se adaugă firesc altă întrebare: aceste popoare din nordul Europei, cu un depozit tradițional ieșit de-a dreptul din Tradiția hyperboreeană nu ar fi putut însănătoși, rectifica în sensul alchimic al cuvântului, învigora tradiția greco-romană, nu așa de degenerată cum spun apologeții creștinismului, oferind puncte de sprijin, pârghii pentru o tămăduire, cum am văzut-o mai sus? În sprijinul acestei supoziții se mai adaugă afinitatea familială de tradiții mitologice, pe când între mentalitatea mitologică și cea religioasă era adevărată prăpastie.

Mai există o trăsătură comună a acestor tradiții europene: șefii lor, exoterici și ezoterici, aveau un dublu caracter sacerdotal și regal, pecete directă a Marii Tradiții primordiale, depozitar a principiului comun al dublei puteri. Să se rețină faptul capital că, din preistorie până în vremea imperiului roman, până la promovarea creștinismului ca religie de stat, dubla putere sacerdotală și regală avea reprezentanți unici, în toată Europa, în lumea romană și în afara ei, fără discontinuitate spațială și temporală. Exemplele sunt atât de numeroase că devin aproape inutile: șefi gali și bretoni în același timp druizi; sarabii^glosar de care vorbește un istoric așa de tardiv ca Jornandes, din care geții își alegeau preoți și regi; în schimb trăsătura capitală a creștinismului a fost decapitarea Occidentului de reprezentantul vizibil al dublei puteri. Menționând posibilitățile lumii europene la începutul erei noastre de a se reîmprospăta prin propriile ei mijloace, menținându-se deliberat și provizoriu pe o poziție de contestare și de nonconformism cu scopuri metodice; având în vedere că nici o putere în lume nu putea rezista Verbului o dată încarnat în Iudeea, ne punem întrebarea prometeică de ce Hristos nu s-a manifestat ca Zamolxis sau Mitra, Rege și Mare Preot în același timp? O asemenea temeritate poate arunca unele

lumini asupra a ceea ce Guénon numește: quelques unes des plus sombres énigmes du monde moderne^trad.. Cum s-a văzut, răspunsul este simplu când întrebarea e pusă cum trebuie. Totuși câteva considerații asupra tradițiilor mitologice și celor religioase nu mi se par inutile, mai ales că pot înlătura munți de prejudecăți, de calomnii, de lene mintală. Recunoașterea, venerațiunea culturală, chiar a unei multiplicități de zei, nu e deloc exclusivă de vocația metafizică. Din contră, popoarele cel mai bine înzestrate intelectual sunt acelea cu mentalitate mitologică pentru că intuiția intelectuală excludea primejdia de asociaționism. Avem un exemplu contemporan la hinduși; trei sute de milioane de zei nu împietează, nu primejduiesc cea mai intransigentă advaita. Disputa se încheie când știm că însăși Tradiția primordială, Sanathana dharma^glosar, Lex perennis^glosar are un vehicul mitologic. Și atunci termenul injurios de politeism devine pozitiv pe bunul motiv că Supremul e incomensurabil, deasupra conceptului de theos^trad., fie el monos. Nenorocirea este că aceia care încearcă o apărare a mitologiei o fac timid, cu jenă, chiar negăsind altceva mai bun să spună decât că în ultimă esență zeii sunt îngeri. Este un adevăr sumar și parțial: îngerul și deva^glosar reprezintă atribute divine. Dar îngerul e în strânsă, strâmtă dependență cu Dumnezeul personal. Sufixul El ne-o arată cu prisosință. E trimisul lui Dumnezeu ale cărui decizii le înfăptuiește în lume. Îngerul e așa de puțin din lumea noastră, că atunci când coboară în ea aduce miracolul sau cataclismul. Zeul e și el un atribut divin dar, deosebire capitală, nu numai transcendent, dar și imanent în caverna cosmică. De aceea puteau trăi permanent în lumea noastră, în familiaritate cu locuitorii ei, pentru că o intuiție intelectuală pe atunci general răspândită le percepea rădăcina transcendentă. Familiaritatea era deci explicabilă; imanent, cel mai înalt dintre zei avea comună măsură cu oamenii, cum este comună măsură între Himalaia și un mușuroi. Se stabilea o situație de bune relații reciproce: omul avea nevoie de zeu, dar și zeul de om, în primul rând de sacrificiile lui fără de care se debilita și pierea. Dar adorația tăcută a supremului rămânea Sacrificiul prin excelență, pentru că era un sacrificiu intelectual în care jertfa, jertfitorul, jertfelnicul coincideau. Cum putea fi întunecată această Adorație

tăcută, la un pelasg din sec. al XVII-lea înainte de Hristos, de faptul că avea un schimb de bune procedee cu entitățile care guvernau lumea noastră, sau, de ce s-ar fi scandalizat pentru că aspectele cosmice ale unor principii universale se uneau cu muritoare pentru a procrea rase eroice?

Prezența zeilor sensibiliza Natura, o făcea să vorbească în ritmurile ei generale și particulare. Politeismul făcea imposibilă proza. Dar zeii sunt aspecte, nu numai ale Divinului, ci și ale Demiurgului^glosar, care e geniul colectiv al tuturor ființelor din Univers, considerate numai în aspectul lor individual. De aici complexitatea raporturilor dintre zei, rivalitățile lor firești într-o lume a multiplicității, antagonisme care erau în realitate ordalii, distilând o Unimitate, un elixir de-a lungul circuitului sangvin al Universului. Soma^glosar izvorăște din torsiunea în sens contrar a Șarpelui cosmic de către Asura^glosar și Deva. Mai intervine apoi un fapt de o importanță incalculabilă asupra căruia atragem atenția ascuțită a cititorului: imanența zeilor în cavernă, autonomia, rivalitățile lor aduceau dezmembrarea demiurgului. Nu se poate exagera natura benefică a acestui fapt: teribilul tiran se neutraliza prin morfismele lui contrarii.

Într-un ciclu uman descendent, cea dintâi facultate întunecată de decadență este intuiția intelectuală, cu inevitabile consecințe, opacizarea conștiinței Absolutului. Pe măsura acestei opacizări se actualiza în om un substitut al Neființei care era Ființa, Dumnezeul personal, înlocuind Nondualitatea cu Unitatea. În rectoratul Universului se introducea o imperfecțiune riguros proporțională cu limitarea pe care o reprezenta Ființa față de Non-ființă. O primă limitare la grad universal desigur, dar incontestabilă. În civilizațiile mitologice, cu fond advaitic, Ființa era prea sus ca să primească un cult și prea jos ca să fie altceva decât o etapă în meditație. Era un simplu moment logic și în același timp un punct de refracție prin care Supremul actualiza și vitaliza principiile rectoare ale universului, pe Zei cu funcțiunile lor universale desigur dar manifestate. Când conștiința intelectuală a generalității oamenilor nu a mai putut percepe decât Non-supremul, i s-a tăiat acestuia rădăcina și s-a ofilit. Ca să prinzi în totalitatea lui un principiu, singura cale este să prinzi Principiul de deasupra lui. De aceea nu se poate identifica de-a

dreptul și fără nuanțări Dumnezeul personal, pe Ishwara^glosar, cu Dumnezeul legislator ce a făcut legăminte cu anumite colectivități din a doua jumătate a lui Kali-Yuga^glosar. Pe muntele Horeb în „Rugul Arzător”, Ființa i s-a manifestat lui Moise prin cuvintele: „Eu sunt cel ce sunt” (Eheieh așer eheieh ). Sunt singurele cuvinte pe care le poate rosti Ființa, pentru că se scurg pe circuit închis. O vorbă mai mult și se extrapola stabilind un raport cu altceva decât Ea însăși, cu alte cuvinte înceta de a mai fi Ființa, ci un mod cosmic al ei, acela de Monarh și Legislator al unei colectivități umane. Și în adevăr, acesta a trimis pe Moise în Egipt, el a făcut un legământ cu poporul ales de el, pe muntele Sinai, i-a dat Decalogul și Legea. Dar cum Biblia nu aduce explicit aceste precizări, se manifestă pe muntele Sinai o entitate deconcertantă, chiar dizarmonică, Manu identificat fără finețe cu Viraj și Prajapati^glosar un Dumnezeu al lui Abraham, al lui Isaac, al lui Iacov care în nici un caz nu poate fi Ființa. Un părinte care și-a scos copiii din Egipt dar care îi extermină dacă îi pun la îndoială monarhia; și ispita era scuzabilă pentru că la acea epocă zeii mai erau încă în caverna cosmică, foarte eficaci, foarte reali, deci atrăgători. De aici, represaliile sălbatice. Toate aceste confuzii, aceste derâmiri ar fi fost evitabile dacă Dumnezeul de pe Horeb ar fi spus că pe Sinai se afla nu El, ci reprezentantul lui, acela care era ca El, Mi-ka-el^glosar. Dacă n-a făcut-o, e din cauza primejdiei de asociaționism care într-o ocazie similară ar fi fost inexistentă la hinduși sau la chinezi. Și primejdia exista pentru că Dumnezeu se coborâse la o colectivitate umană dezmoștenită intelectual. Chiar la gradul lui Ishwara mai există o comună măsură între el și Manifestarea care nu dispare decât în Neființă. De aceea, Dumnezeul personal înlocuiește deficitul de transcendență prin argumentul de autoritate, prin legământ, printr-o putere oarecum dictatorială și coercitivă. E Dumnezeul armatelor, Sabaoth^glosar. Întunecarea intelectuală făcea primejdioasă prezența zeilor în lume, prin pericolul de asociaționism. Au trebuit să se resoarbă într-o lume guvernată de Dumnezeul gelos și au fost înlocuiți cu îngeri încadrați într-o ierarhie militară, strict centralizați în jurul Tronului divin. Dar despotismul e în exact raport cu deficitul de putere reală. Rechemarea zeilor a atras în

mod automat după ea reconstituirea unității Demiurgului, care e reflexul în lumea noastră a monoteismului. Cu el tratează direct Dumnezeul personal și este o anumită ordine în lume câtă vreme Dumnezeu e partea superioară a unei verticale a cărei prelungire inferioară o constituie Demiurgul. Cele două jumătăți ale axei se întâlnesc de obicei pe un munte unde se stabilește un modus vivendi, aranjat în cele mai mici amănunte după cum se vede în Pentateuh. Înțelegere fragilă, supusă tuturor inegalităților geniului colectiv al poporului care a făcut legământ cu Dumnezeu. Dar e în adevăr Dumnezeu? Este acela care i-a spus lui Moise pe muntele Horeb: Eu sunt cel ce sunt? Este acela care am spus mai sus locotenentul lui Dumnezeu, Mikael. Dacă între IHVH și lume nu este comună măsură sau foarte mică, nu se poate spune același lucru despre Mikael, polarizarea lui Metatron,^glosar Îngerul Feței, împreună cu Samael^glosar, Principele acestei lumi. Ca toate complementarele, ei se situează la același nivel pe planul și în posibilitățile actualei umanități. Complementarismul se traduce în antagonism, luptă și Diteism de fapt. Și aceasta e vizibil din primele momente după darea legii. Reprezentantul lui Mikael, Marele Preot Aaron, înșelat de Samael, a făcut la cererea poporului, expresia colectivă a Demiurgului, un vițel de aur; au urmat represaliile știute și așa a continuat în toată istoria poporului ales. Revenim și întărim afirmația noastră și accentuăm că Religia e o soluție de naufragiu a ultimelor trei mii de ani ai unui ciclu descendent, cu cădere precipitată, de șaizeci și cinci de mii de ani, în partea cea mai puțin dotată intelectual a omenirii.

*

Când spunem că Imperiul roman a fost aria de întindere providențială a creștinismului înseamnă că împlinea cele mai bune condiții în acest scop. Harta rutieră romană e una din cheile istoriei noii religii. De la parți la britani, de la Sardes la Alexandria și Antiohia, apostolii au cutreierat lumea romană nestingheriți ca pe bulevardele unui mare oraș. Numai titlul epistolelor lui Pavel e edificator în această privință. Ne putem închipui ce piedică de neînlăturat ar fi fost existența unei puzderii de stătulețe în stare de încăierare perpetuă unele cu altele

când fiecare principicul ar fi văzut în pelerini spioni ai celorlalți. Cu toate că și-au scuturat sandalele asupra lui Israel, apostolii și predicatorii au păstrat o conformație mentală și psihică iudaică, exclusivismul și ignoranța trunchiului originar. Necunoașterea lumii antice era la ei iremediabilă, ireductibilă. Nu înțelegeau nimic din lumea din jurul lor, felul ei de a gândi, de a privi universul, de a trăi arta și filozofia. Totul era păginitate și întuneric. O singură mențiune a lui Platon în Noul Testament; apostolul Pavel îl citează defectuos; „un filozof elen a spus…” Nu se poate imagina ceva mai necinstit, mai ignorant, mai imbecil decât polemica creștină contra lumii antice. Nu se găsește nimic echivalent în istorie. Cel puțin islamul a adus o tradiție completă în vârful sabiei, un imperiu, nu l-a distrus, n-a pătruns subversiv în lume, nu a subminat-o prin infiltrații subterane. Budismul nu a înlăturat confucianismul și Taoismul, ci s-a adăugat lor. Predica creștină era asocială, atemporală. Mesianismul roman era aristocratic, acel creștin subteran și plebeian. Se răspândea printre humiliores, printre dezmoșteniți, prin proletariatul porturilor și al marilor aglomerații urbane. Era aproape imposibil de detectat. Se insinua în case pe scara de serviciu și prin nursery^trad.. E semnificativ că nu avea priză în populația rurală, poate din cauza „normalității” ei. Creștinismul era o religie de catacombe, la propriu și la figurat. Autoritățile nu-l puteau dibui. Așa-zisele persecuții au fost sporadice, locale, dezlânate până în mijlocul sec. al III-lea. De abia în uraganul din a doua jumătate a sec. al III-lea, când toate frontierele erau cotropite de barbari, romanii au descoperit coloana a cincea din interior. Primejdia trebuie să fi fost mortală dacă romanii atât de toleranți, atât de ospitalieri zeilor străini s-au hotărât să treacă la represalii. E semnificativ că cea mai coerentă, consecventă, metodică, aspră persecuție contra creștinismului a fost organizată de unul din cei mai mari împărați ai Romei, Dioclețian, acel care a zvârlit pe barbari peste hotare, a revigorat imperiul pe încă o sută de ani. A urmat însă Constantin care a dat edictul de toleranță în 314, probabil cu speranța că va face creștinismul solidar cu soarta Imperiului. Cum ideea imperială nu era în posibilitățile creștinismului care a luat-o de-a gata din doctrina

romană, ea n-a fost o asimilare ci o adăugare; de aceea, creștinismul nu a întârziat nici cu o clipă prăbușirea lumii antice, după ce a devenit religie oficială.

*

Popoarele și civilizațiile tradiționale nu pot comunica decât prin elitele lor; aceasta este dharma^glosartrad. sfârșitului vârstei de fier. Contactul direct și masiv între popoare aduce învrăjbire; poți cere unui om să fie el însuși, dar nu poți cere să fie și altul, și când încearcă, rezultatul e promiscuitatea, nu fuziunea. Mijloacele de comunicație moderne, turismul pe scară întinsă au mărit între oameni incomprehensiunea reciprocă dând iluzia unei comuniuni prin confuziune, prin crearea de imagini banale de prospect turistic, de monedă măruntă, de cec pentru voiajori. Nu, normal este ca civilizațiile să fie izolate unele de altele. Mai bine să-și facă una despre alta o imagine greșită care poate avea totuși o valoare simbolică, decât aceea a unui prospect de voiaj. Era permis, deci normal, ca greco-romanii de o parte, evreii pe de alta să simtă puțină simpatie și înțelegere unii față de alții. O originalitate etnică este exclusivă de alta pe baza principiului de identitate. Apropierea trebuie făcută de elite și ignorată de colectivități pentru care chiar o imagine greșită poate avea un sens simbolic cum am spus-o. Că de exemplu Egiptul reprezenta pentru vechii evrei Țara Robiei, Iadul de unde au fost scoși de robul lui Dumnezeu, Moise, care le-a dat Legea după ieșirea la lumină; intrând după o lungă purificare în pustie în Țara Făgăduinței, nimic mai firesc; faptele sunt atât de perfect consecvente și logice, cu o succesiune atât de strânsă a etapelor liberării, încât au putut căpăta și un sens microcosmic, simbolizând realizarea inițiatică. Egiptul e țara „oalelor cu carne, a pâinii pe săturate” (Ex., 16, 3), reprezintă robia simțurilor: trebuie să ieși din ea, să străbați marea pasiunilor, Marea Roșie de-a lungul firului Unicității, Dumnezeu face legământ cu omul pe „Muntele” lui; urmează o lungă pribegie catartică ducând la pragul Pământului Făgăduinței; nu poți să-l cucerești decât urcând Iordanul în sensul lui invers și nu în acel descendent care duce în Marea Moartă.

Toate acestea sunt firești și perspectiva ebraică perfect legitimă; fără însă să prejudicieze cu nimic asupra

adevărului, solid ca granitul, că civilizația egipteană e capodopera istoriei în continuitatea ei de patru milenii cu toate elementele unei civilizații tradiționale complete: edificiul istoric și social, neîntrecuta măiestrie artistică, doctrina cosmologică și intelectuală, îmbinându-se ierarhic într-o armonie suverană neegalată în Kali-Yuga. Incompatibilitatea dintre evrei și egipteni nu avea gravitate pentru că era în natura lumii noastre, pentru că relațiile lor au fost exterioare și nici unuia nu i-a trecut prin minte să se evanghelizeze unul pe altul. Tot așa mai târziu era îngăduit evreilor să fie impenetrabili la imensa majestate a păcii romane, să nu vadă în Roma decât regatul lui Edom, locul de baștină al lui Armilus, dar cu condiția reciprocității; nu era necesar echilibrului lumii și al lor ca romanii să înțeleagă iudaismul. Deși Iudeea era incorporată Imperiului, ignorarea reciprocă era posibilă, ținând seama de totala libertate culturală și religioasă pe care romanii o lăsau celorlalte popoare. Prin urmare, ar fi fost posibil ca, prin mijloacele divine care guvernează obișnuit lumea, creștinismul să rămână în matca lui cum o voia divinul său fondator („Am venit să mântuiesc oile pierdute ale lui Israel”), iar Occidentul care, după cum am văzut, era departe să fie așa decăzut cum o pretind apologeții creștini, să fie regenerat prin interiorul lui, conform geniului său propriu, printr-o intervenție divină directă, meritată, o credem noi. De altminteri, așa cum erau de obicei căile obișnuite ale Domnului, și arabii, evreii, hindușii, chinezii și alții s-au regenerat prin propriul lor fond. Dar Providența hotărâse altfel: Imperiul, mai târziu vestul Europei, s-a văzut evanghelizat cu o doctrină incredibilă, radical antinomică cu firea lui, inconceptibilă pentru mentalitatea și structura lui, așa cum le-o dăduse Dumnezeu. Hotărârea Providenței nu se putea să nu se împlinească și Occidentul a devenit creștin prin catastrofa a tot ce-i făcuse geniul și originalitatea de la Parașu-Rama și Rama-Chandra încoace. Unele din posibilitățile lui au fost resorbite chintesențial de noua religie, adică prin sfărâmarea tuturor suporturilor exterioare; dar altele, mai numeroase, mai importante, au rămas pe dinafară, rupte de la rădăcina lor, au devenit spectre, influențe rătăcitoare. Dar chiar ideile resorbite nu s-au remanifestat în

Creștinism cu forța, totalitatea, completitudinea pe care o avuseseră înainte. Exemplul cel mai tipic, cel mai important e acela al ideii imperiale.

După edictul de toleranță din 314, creștinismul a adoptat cu entuziasm ideea imperială. Imperiul creștin a avut clipe frumoase, în Orient și Occident: restaurarea lui Iustinian, dinastia macedoneană în sec. al X-lea. Imperiul germanic al lui Carol cel Mare, Otto cel Mare, dinastia saliană Staufenii, chiar tardivul Carol Quintul, dar în momentele cele mai fericite a fost un Imperiu de epigoni, neputându-se, nici o clipă, compara cu ce fusese Imperiul roman ca putere, măreție, organizație, continuitate, pace înăuntru și în afară, forță militară; iar pe plan spiritual, nici un împărat creștin (bineînțeles în exercitarea exterioară a funcției lui) nu se poate compara nici pe departe cu Împăratul roman, pe bunul motiv că nu mai întrunea în el vizibil dubla putere sacerdotală și reală, unificată într-un singur individ care era Imperator, Augustus, și Pontifex Maximus. Am spus vizibil pentru că foarte probabil au existat în Orient și Occident împărați care ajunseseră la stațiunea spirituală în care aceste două funcțiuni se găseau reunite. Dar care din ei a îndrăznit s-o manifeste în afară? Ce împărat a oficiat coram publico^trad. o liturghie? Economia noii religii nu o permitea. Lumea creștină a fost despicată la vârf, în intelectul ei, suferind de la început până în zilele noastre de o incurabilă schizofrenie. Una e să ai în vârful ierarhiei inițiatice un personaj ignorat de toți, care însumează dubla funcție, altceva este ca ea să fie vizibilă tuturor, firească. Pe plan ezoteric lucrul nu are importanță, dar pe plan social e dezastruos; aici decadența ciclică e mai sensibilă ca oriunde. Dumnezeu a vrut să salveze, să permanentizeze o idee mai mult decât să asigure traducerea ei totală în viață, care nu mai era posibilă din cauza decadenței ciclice. Dante a scris De Monarchia când Imperiul încetase practic de a mai exista, după distrugerea Templului. Un om de inteligența lui nu-și putea închipui că se mai poate traduce în fapt. A scris-o ca o mărturie, ca o prezență imobilă de-a lungul celor șase sute de ani de anarhie politică ce aveau să urmeze.

Hristos spusese: „Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Fraza aceasta

a înnebunit omenirea pe tot restul existenței ei, pentru că e tipul formulei esoterice aruncată în gura profanilor. Aceștia nu șovăie s-o interpreteze ca o proclamație de diteism. Toate doctrinele statale laice contemporane se reclamă de la ea. Ce justificare mai limpede venind din loc mai înalt, că religia e lucru privat, Privatsache^trad., cum o spune perfid social-democrația? Hristos ca Dumnezeu știa ce va aduce viitorul, știa că societatea creștină va avea doi capi, vizibili, Papa și Împăratul: și unul și altul își țin puterea de la Dumnezeu, dar nici o învățătură creștină biblică nu a făcut aluzie explicită la faptul real că Dumnezeu mai are un reprezentant printre oameni care întrunește puterea sacerdotală și regală; de la el Papa și Împăratul își au autoritatea lor imediată și numai mediat de la Dumnezeu, pe când în lumea antică, Cezarul era reprezentantul vizibil, accesibil, direct al acestui locotenent al lui Dumnezeu. Cu voia lui Dumnezeu, Occidentul a fost decapitat de acest reprezentant vizibil, ceea ce l-a împins cu o implacabilă logică a evenimentelor spre o decadență providențială. Fără această decapitare, Occidentul ar fi avut o civilizație tradițională până în prezent, ca India și China, ceea ce ar fi împiedicat manifestarea celor mai sinistre posibilități ale ciclului, deci încheierea lui. Trebuie să se țină seama de aceasta la Judecata din urmă. O manifestare divină în civilizațiile tradiționale ale Occidentului din vremea lui Hristos ar fi păstrat funcția principială preexistentă. Ni s-a luat ce aveam pentru că, ieșit direct din iudaism, creștinismul păstra caracterele acestei tradiții, unde în adevăr principiul comun al celor două puteri nu avea o evidență exterioară recunoscută ca atare de legislația exoterică.

Pentru a lămuri această chestiune fundamentală, trebuie să revenim la studiul lui Guénon asupra simbolismului lui Janus. Pretextul acestui studiu este o figurare a lui Hristos înfățișând un dublu cap de Janus într-un manuscris pictat francez din sec. al XIV-lea și comentat de Charbonneau-Lassay în felul următor:

Sur les monuments roumains, Janus se montre comme sur la cartouche de Luçon la couronne en tête et le sceptre en la main droite, parce qu’il est roi ; il tient de l’autre main une clef qui ouvre et ferme les époques ; c’est pourquoi, par

extension d’idée, les Romains lui consacraient les portes des maisons et des villes… Le Christ aussi, comme le Janus antique, porte le sceptre royal auquel il a droit de par son Pere du Ciel et de par ces ancêtres d’ici bas ; et son autre main tient la clef de secrets éternels, la clef teinte de son sang qui ouvrit a l’humanité perdue la porte de la vie. C’est pourquoi, dans la quatrième des grandes antiennes d’avant Noël, la liturgie sacrée l’acclame ainsi : « O clavis David et Sceptrum domus Israel! » Vous êtes, o Christ attendu, la Clef de David et le Sceptre de la maison d’Israel. Vous ouvrez et personne ne peut fermer ; et quand vous fermez, nul ne saurait ouvrir (Ibid. p. 146).

În afară de observațiile interesante cuprinse în acest text, reținem ca fiind în stringentă legătură cu cele ce le-am spus, faptul că numai Hristos și singur Hristos reprezintă echivalentul creștin al străvechiului Ianus; subliniem acest punct capital. Pe când în lumea antică era starea normală la fiecare popor european, Ianus avea un reprezentant vizibil și notoriu în Împăratul — Mare Pontif, Hristos, sub aspectul în care ni-l înfățișează Guénon și Charbonneau-Lassay nu a avut niciodată un reprezentant autorizat, îndeobște cunoscut și recunoscut; Principialitatea sa, inerentă funcției de Mare Preot după rânduiala lui Melchisedech, se manifesta într-o funcție ezoterică ignorată total de colectivitatea religioasă; în exterior se bifurca în dualitatea Papă-Împărat, singura accesibilă sensibil colectivității tradiționale. Insistăm să ne referim la funcțiile vizibile și notorii din Creștinătate, nu la cele esoterice care nu aveau o tangență instituțională cu masa tradițională. Papa și Împăratul le exprimau într-o anumită măsură, neperceptibilă pentru comunitate, pe când dualitatea era vădită și chestiune de sens comun. Ce să spunem, când erau în conflict, ceea ce era o stare obișnuită și e de înțeles când cunoaștem firea omenească. Urmările erau catastrofice pentru că nu exista nici o funcție vizibilă având misiunea să-i cheme la ordine. Că au fost Papi, că au fost Împărați care în secretul lor (sirr^glosartrad.-ul) întruneau ambele puteri, este foarte probabil, dar ne întrebăm dacă au existat vreodată concomitent. Și asta a fost posibil, dar în orice caz rar. Atunci, când un asemenea Papă intervenea în politică era tratat abuziv de către

contemporani; când era un Împărat, se chema uzurpare.

Mai este o problemă; spre sfârșitul ciclului și înaintea lui, va veni un misionat^glosar care va manifesta în afară dubla funcție sacerdotală și regală, păstrată în Centrul Suprem^glosar. Cum vor privi și primi creștinii obișnuiți de când sunt să nu accepte acest cumul decât în Hristos, pe acest personaj care nu va fi Hristos și care va spune răspicat că nu este? Că, în Antichitate, funcția supremă era de multe ori reprezentată în afară de mediocri, uneori criminali și nebuni, era tot așa de regretabil ca și existența unor preoți creștini nedemni. Lucrul e regretabil, dar nu împietează asupra caracterului lor sacerdotal indelebil, ca urmași ai Apostolilor. Pentru o umanitate care mai păstra încă simțul simbolic al lumii, individualitatea demnă sau nedemnă din vârful ierarhiei vizibile reprezenta un Principiu invizibil perfect; pe când în societatea creștină, chiar în cele mai bune timpuri ale ei, Dumnezeu, ca Monarhul Universului, se bifurca în dualitatea Papă-Împărat. Comunitatea creștină era șașie. Climaxul lumii antice a fost domnia lui Traian, punct în care s-au încrucișat toate elementele esențiale ale unei civilizații tradiționale. Climaxul Europei medievale a fost o mie de ani mai târziu, în sec. al XII-lea, pe când trăia Sf. Bernard de Clairvaux, care se părea că întrunea și el dubla putere.

Sfântul nu a spus-o niciodată, numai că admirabila generație umană contemporană a presimțit-o. Sf. Bernard nu a putut fi și în exterior Ciakravarti^glosartrad.. Cea mai admirabilă epocă a creștinismului occidental a fost în exterior o epocă de veleități, pe jumătate realizate. Nici o clipă nu poate suferi comparație cu ce era în lume cu o mie de ani înainte. Ca daruri de nouă domnie, Creștinismul a adus Occidentului monoteismul, care am văzut ce relativizare reprezenta, pângărită de demiurg, nu numai a Principiului absolut dar și a Principiului manifestării. Nu se poate numi deci o restaurare; ceea ce e însă sigur, e că a restaurat, ca al doilea dar, unitatea Demiurgului, până atunci fragmentat și neutralizat într-o anumită măsură prin polimorfismul lui, fixat în zeități secundare antagoniste. În sfârșit, al treilea dar a fost decapitarea Europei de funcția reprezentând vizibil principiul comun al autorității sacerdotale și puterii temporale.

IV. DANTE ȘI FUNCȚIUNEA IMPERIALĂ

Acest principiu comun a rămas intact ca funcție esoterică, căci dimensiunea inițiatică nu este afectată de tribulațiile Occidentului. Îi vom căuta urmele în unele fragmente din Dante. Nefăcând o lucrare de erudiție, credem că opera marelui ghibelin e demonstrativă, căci e o somă, un testament al Evului Mediu, al cărui aspect ocult e greu detectabil în învelișul lui religios. Papa conduce pe oameni în Paradisul Ceresc, Împăratul în Paradisul pământesc, spune în rezumat Dante. Dar aceasta presupune o coexistență pașnică a titularilor celor două puteri, care face din fraza lui Dante un simplu pius desiderium^trad. formulat într-o comunitate de limbă. Un deziderat care devine efectiv numai în U-topia, în sensul exact al cuvântului, adică în nici un loc, afară de acela care singur pe pământul nostru a fost sustras vicisitudinilor ciclului și condițiilor de timp și spațiu. Starea de fapt chiar în cele mai bune momente ale Evului mediu, aceea normală a umanității ultime, adică vrăjmășia, polemos^trad., ceea ce se numea lupta dintre sacerdoțiu^glosar și imperiu. Dezbinate mai totdeauna, nici una nu a putut să-și realizeze efectiv doctrina pentru că nu mai era în lume un reprezentant vizibil al principiului celor două puteri. Ceea ce încurcă și mai mult lucrurile e că au fost împărați care au reprezentat direct dubla putere; e posibil ca acesta să fi fost cazul lui Charlemagne, Otto cel Mare, a unora din împărații suabieni, cei doi mari Staufeni, Frèderic I și Frederic al II lea. Conflictele lor cu papalitatea care apar ca revolte erau în realitate chemări la ordine. Înverșunarea unor maniaci de putere ca Grigore al IX-lea și Inocent al VI-lea contra lui Frederic al II-lea a scandalizat chiar pe un fiu supus al bisericii ca Sf. Ludovic al Franței, căruia slăbirea imperiului îi convenea. De aceea Dante, cu toate precauțiile necesare, a vrut să arate în De Monarchia că Împăratul roman își ținea autoritatea direct de la Dumnezeu. Un alt Fedele d’Amore o spune textual, Giovanni Bocaccio vorbind de Alighieri: „În primul rând, dezbătând în mod logic, demonstrează că spre buna stare a lumii este necesar să existe imperiul, ceea ce înseamnă prima

chestiune. În a doua, plecând de la argumente istorice, arată că pe drept Roma trebuie să obțină titlul de Imperiu, ceea ce înseamnă a doua chestiune. În a treia, cu argumente teologice demonstrează cum autoritatea Imperiului decurge nemijlocit de la Dumnezeu și nu prin intermediul unui vicar al său, cum pare că vor clericii; ceea ce înseamnă a treia chestiune”. Tot în De Monarchia Dante arată că finalitatea societății umane este intelectul; pentru actualizarea lui trebuie pace și pacea nu poate fi asigurată de către un monarh unic, Împăratul roman. Când treci de coaja terminologiei teologice îți dai seama că pentru Dante această pace este o exteriorizare a regatului Păcii, Salem Împărăția lui Melchisedech. Dar cum împăratul este cel care stabilește pacea în lume, înseamnă că împăratul conduce genul uman spre Salem. Papa nu face decât să consacre o autoritate preexistentă deoarece Imperiul era anterior papalității. Se înțelege de ce Ioan al XII-lea a ars De Monarchia pe rug în lipsa autorului. Dar să-i ascultăm pe decretaliști, susținători ai preeminenței Papei asupra Împăratului scoțând în evidență implicațiile poziției lor doctrinale. Ei se bazau pe textul scripturar: „Dumnezeu a făcut cei doi mari luminatori: luminatorul cel mare ca să stăpânească ziua și luminatorul cel mic ca să stăpânească noaptea” (Gen. I, 16), adică perechea soare-lună. În primul rând, e semnificativ că decretaliștii se mulțumeau cu o dualitate ca principiu organizator al acestei lumi, ceea ce ar fi scandalizat pe un om antic roman, persan, dac, hindus etc. Dar printre juriști erau unii cărora nu le lipsea il ben del intelletto^trad. și care s-au ridicat probabil cu câteva paragrafe mai sus în Cartea sfântă la textul: „Dumnezeu a zis să fie lumină și a fost lumină” (Gen. I, 3). Cum Soarele și Luna nu existau încă, înseamnă că acea Lumină primordială e principiul lui Sol-Luna^glosar și nu provenită din ele. Și cum Imperiul a existat înaintea papalității înseamnă, în logica bună, că se reclama și era depozitarul unei Lumini care preceda pe aceea a Soarelui, simbol al papalității, dar și pe a Lunii, simbol al papalității după pretențiile Guelfilor. Ne putem închipui ce discutau Fedeli d’Amore când se aflau numai între ei.

*

Că în concepția pe care și-o făceau organizațiile inițiatice din Evul Mediu despre funcția imperială, titularul acesteia, Împăratul, are funcția de Ciakravarti, de Monarh universal, e subliniat de Guénon într-o notă din L’Esotérisme de Dante (p. 58, nota 3): L’Empereur, tel que le conçoit Dante, est tout à fait comparable au Ciakravarti ou Monarque universel des Hindous, dont la fonction essentielle est de faire regner le Paix, sarrabhaumika, c’est a dire s’étendant à toute la terre. Cine cunoaște puțin spiritul tradițiilor ieșite direct din Tradiția primordială, cum e tradiția hindusă, știe că un împărat universal trebuie să fie în mod necesar Rege și Pontif… rex hominum Phoebisque sacerdos^trad., cum spune Virgiliu de regele Anius, al cărui nume este o aliterație a lui Ianus și e firesc ca această învățătură neopitagoriciană s-a transmis de la Virgiliu la Dante. Ciakravarti, fiind în mod necesar la centrul roții pentru ca s-o poată învârti, este situat în locul unde orice antinomie și orice dualitate dispar, inclusiv aceea de Autoritate sacerdotală și Putere regală. E „stațiunea” lui Melchisedech și ca să faci să domnească pacea universală, sarrab haumika^trad., trebuie să fii în prealabil regele Salemului, al cetății păcii, sau să-l reprezinți direct în caracterul lui esențial de Pontif-Rege. Or, așa ni-l reprezintă Dante pe Henric al VII-lea dar în mod învăluit: Qual e colui che tacer e dicer vuole (Par., XXX 127—129). Altfel afirmația fățiș l-ar fi dus pe poetul nostru de-a dreptul pe rug, alături de Jaques de Mollay și el reprezentant al dublei puteri. În cerul Empireu, deasupra tuturor celorlalte ceruri, vede Lumina, „Luce intelettual piena d’amore^trad.” (Par. XXX 40) în formă de fluviu: E vidi lume in forma di riviera / Fulvido de fulgori intra duo rive / Dipinte di mirabel primavera (Par. XXX 61—63) — „Și-am văzut lumină în formă de râu — strălucind între două maluri — smălțuite de o primăvară admirabilă”. Fluviul devine cerc: sua lungheza divenuto ronda (XXX 50), lungimea sa devenită rotundă.

După Sf. Toma din Aquino „lungimea” simbolizează coborârea lui Dumnezeu spre creaturi, „rotunjimea”, reîntoarcerea lumilor în Dumnezeu ca în Principiul lor. Reamintește mișcarea circulară a luminii din doctrinele

taoiste sub influența „atracției cerului”. Deci, fluviul devine circular ca un Okeanos, ca o apă a Sâmbetei cerească: E și distende in circular figura (Par. XXX 103) — „se va destinde într-o figură circulară”.

Patrusprezece versuri mai jos, aflăm că această circumferință e limita exterioară a unei roze (V. 117) al cărui centru este il mobile primo^trad. (V, 107) Nel giallo della rosa sempiterna^trad. — în auriul rozei eterne (Par. XXX 124) și comentatorul precizează: „în partea centrală unde sunt staminele” se găsește… dar să lăsăm pe Dante s-o spună: Qual e colui che tace e dicer vuole / Mi trasse Beatrice e disse : Mira / Quanto e’l convento delle bianche stole (Par. XXX v. 127—129). În interiorul rozei se găsește deci „conventul hainelor albe” și Guénon remarcă: ces vêtements blancs des Elus ou des Parfaits, tout en rappelant certains textes apocaliptiques (Ap. VII, 13—14) nous paraissent être surtout une allusion au costume des Templiers… cette interprétation du reste permet de donner un sens très precis à l’expression de «milice sainte» que nous trouvons un peu plus loin dans des vers qui semblent exprimer disèretement la transformation du Templarisme après son apparente destruction pour donner naisance au Rosicrucianisme : „In forme dunque di candida rosa / Mi si mostrava la milizia santa / Che nel suo sangue Cristo face sposa” (Par XXXI 1—3); iar în centrul conventului templar Beatrice îi arată lui Dante tronul cu o coroană unde avea să stea l’alto Arigo, împăratul Henric al VII-lea de Luxemburg: In quel gran seggio a che tu li occhi tini / Per la corona che tu giâ v’e su posta / Prima che tu a queste nozze ceni / Sedera l’alma che fia giù agosta / Dell’alto Arrigo (Par 133—137). Sunt remarcabile precauțiile pe care le ia Dante presărând la distanțe observațiile importante: Întâi spun, în cântul XXX, că fluviul ia o „formă circulară” (V, 103), având în centru „motorul imobil” (V 107); că figura circulară e o „roză” (V, 117), în interiorul rozei e „conventul hainelor albe” (V, 127—129); apoi, în primele versuri ale cântecului următor, conventul e o miliție sfântă, care ia forma unei roze (V, 1—3). După ce a aranjat cadrul, trebuie să ne întoarcem înapoi ca să găsim în centrul lui tronul lui alto Arrigo (Par. XXXV, 133—137).

Dacă adunăm ceea ce era împrăștiat, obținem secvența următoare a cărei înlănțuire a scăpat indiscreților din cauza dispersiunii: avem un cerc al cărui centru e motorul imobil, dar cercul e o roză ale cărei stamine constituie miliția sfântă, care și ea ia forma unei roze, deci roză în roză, dublă incintă. În mijlocul conventului miliției sfinte, deci în a treia incintă a tronul lui alto Arrigo, suprapus pe Motorul Imobil, deci în stare de identitate. Henric al VII-lea în stațiune de identitate, reprezentând direct în univers Motorul Imobil, prin urmare, centrul imanent al lumii, prin translațiune descendentă de-a lungul Axei polare, centru și al unei tagme de călugări cavaleri, poate fi numai exponentul puterii regale? Cât era de efectiv Henric al VII-lea, nu are importanță. Important e că funcția de Împărat roman pentru anumite „conventuri” din Evul mediu reprezenta ambele puteri prin continuitatea cu funcția Cezarului roman care era în același timp Pontif suprem și Imperator. Continuitate ezoterică, fiindcă în exterior, decadența ciclică își făcuse ravagiile și despicase în două Occidentul făcându-l schizofrenic. Chiar numele casei lui Henric al VII-lea era predestinat — Luxemburg, Cetatea de lumină, Citadela solară a Rosicrucenilor. Numele ei latin era Lucilisburgus^trad.. Putem face o apropiere cu Lucia care apare de două ori în Divina Comedie (Inf. II 57, Purg. IV. 55), care se zice că ar reprezenta Caritatea iluminantă; dar, în al „patrulea sens”, pentru ghibelinul Dante nu simboliza grația spirituală, baraqa^trad.-ua specifică a casei de Luxemburg? S-ar putea obiecta că Dante ni-l arată pe Henrich al VII-lea în stare sa paradisiacă postumă, în care cel Ales e deasupra Sacerdoțiului și Imperiului, Inger. Mai întâi în călătoria sa prin Paradis, Dante arată pe diverși mântuiți sub aspectul exterior de Regi, Preoți, Călugări, Cavaleri, adică ce erau în viață, pe când Henric e în centrul unei miliții de Cavaleri-Călugări, exact suprapus, încă viu, deoarece Beatrice îi arată poetului viitorul loc din centrul Rozei. Într-o operă esoterică ierarhiile cerești pot perfect ascunde ierarhii de oameni în trup, din lumea noastră. Guénon face observația aceasta cu privire la viziunile cerești ale lui Swedenborg, dar credem aplicarea posibilă și la Divina Comedie. De aici concluzia

implicită, în aspectul ei esoteric, că funcția de Împărat roman era calificată să cheme la ordine pe unii papi abuzivi. Ca purtător de cuvânt al ei, nimeni nu a egalat pe Dante în autoritate, înălțime în dispreț și invectivă, în ultimele versuri ale cântului XXX din care am făcut citatele. Deci, spunea poetul: „L’alto Arrigo va vrea să îndrepte Italia, numai dacă e dispusă, căci oarba cupiditate tot atât vă fascinează ca pe copilul mort de foame care-și alungă doica”, „Și-n forul divin va fi perfect (papă) acela (tal) (Clement V) care vrea nu să meargă cu el (Henric VII), nici în taină, nici pe față, pe aceeași cărare”. „Dar puțin va fi răbdat de Dumnezeu în oficiul său sfânt și va fi alungat acolo unde Simon Magul e din meritul lui. Și va face pe cel din Alaqua (papa Bonifaciu VIII) să fie mai jos.”

Ca să înțelegem imprecația, trebuie să ne reamintim că în Inf. XIX sunt așezați simoniacii, în primul rând Simon Magul ce le-a dat numele, băgat în foc cu capul în jos, cu picioarele în sus. Lângă el, în aceeași poziție, e papa Nicolae al III-lea, simoniac, care crede când trece Virgiliu pe lângă el că a sosit Bonifaciu al VIII-lea, coleg în simonie, viu pe vremea aceea. „Ai și venit, Bonifaciu?” — strigă el. După Bonifaciu va veni unul și mai rău un pastor senza legge^trad. (V, 83). E vorba de viitorul Clement V, complicele lui Filip cel Frumos, papa care nu vrea să meargă pe aceeași cărare cu Henric al VII-lea: tal che convien a lui a me ricuopra (V, 84).

Clement al V-lea, căzând cu capul în jos în bolgia de foc, va împinge mai la fund pe Bonifaciu ca să-i ia locul. Guénon spune că e posibil ca expresia tal să fie un cuvânt de trecere al Fedelilor d’Amore, compus din inițialele lui Templare Arrigo Lucemburgheze^trad.. Or, observăm că TAL leagă pe pastor senza legge cu che convien che lui a me ricuopra, opra, ca o copulă, ca un punct critic de unde se distribuie justiția. Cu alte cuvinte, TAL reprezintă acel punct de unde se judecă Împărații și Papii regăsim pe TAL în episodul din Paradis pe care l-am citat, concernând tot pe Clement V: E fia prefetto in Foro divino — Allora tal, che palese e coverto non andera con lui per un cammino, TAL e ca un punct, o prezență imobilă în vers, cum este judecătorul suprem care va judeca numai prin simplul act de prezență. TAL este și

partea centrală din cuvântul Italia quella umile Italia^trad., „Italia inversă”. Tal devine lat, cu sensul net de ocultare, latență; desemnează și Latium-ul, fața ezoterică a Romei. Virgiliu numise Lațiul, humilem Italiam^trad.; imaginea deci nu e a lui Dante. În cântul 1 din Infern vorbind de lupa, Dante spune: Tal mi fece la bestia sanga pace. Sunt puși alăturea, într-o ireductibilă dușmănie, pe de o parte lupa și ceea ce reprezintă TAL, un centru spiritual ascuns, cu un șef ce-l reprezintă în exterior TAL — Templare Arrigo Lucemburgheze, antagonism bine explicat 37 versuri mai jos, când apare Veltro^glosar. Iată cu ce precauții, cu ce învăluiri, Dante și organizațiile inițiatice în numele cărora vorbea exprimau faptul că Împăratul roman de națiune germanică reprezenta Principiul unic al celor două puteri. Această ocultare a realității, această insinuare a fost suficientă ca să transforme cele mai bune momente ale creștinătății medievale în reușite trecătoare, în succedanle fără posibilitate de comparare, în privința armoniei, coerenței, continuității cu civilizațiile antice și cu cea mai apropiată din ele, Imperiul roman.

Înainte de a încerca să dăm o interpretare câtorva aspecte ale simbolismului Acvilei din cerul lui Jupiter în Paradis, care cuprinde doctrina esențială a ghibelismului asupra Imperiului, vom cita o secvență de versuri, la prima vedere nu în directă legătură cu subiectul nostru, în realitate în strânsă rudenie cu el, cum se va vedea, pentru că sugerează că Împăratul poate fi mistagog și în Paradisul ceresc. În prealabil trebuie să precizăm că, în fruntea unei autentice organizații inițiatice cu depozit integral în sensul total al cuvântului, se află ființe care au depășit cuplurile de dualități, printre care și acela al Autorității sacerdotale și Puterii regale, prin însumare. În primul rând e cazul normal al Șefului ei real. Dar ierarhia de funcții nu coincide cu ierarhia de cunoaștere și, dacă funcția supremă e una, oricine poate ajunge, dacă e capabil, la Cunoașterea supremă prin aceasta și la Principiul dublei puteri fără să aibă un rol în organizație. Lucrul e normal, dar e de mirare că Dante îndrăznește s-o spună într-o societate în care se trimitea la rug pentru o asemenea doctrină, căci afirmația poetului e categorică precum se va vedea.

După ce a epuizat Purgatoriul, Dante e pe punctul de a păși în Paradisul Terestru, platou pe vârful muntelui după care nu-i rămâne decât salire alle stelle^trad.. Virgiliu îi spune că nu-l conduce mai departe, natural nu din incompetență, ci pentru că vechiul lui discipol nu mai are nevoie de călăuză. În adevăr, în Paradis Beatrice nu are misiunea unui guru^glosar, ci e un principiu de exaltare, cum vom vedea că poetul o spune neîndoielnic. Virgiliu sfârșește prin versurile: Non aspettar mio dir piu ne mio cenno : / libero, dritto e sano e tuo arbitrio, / e fallo faro non fare a suo canno : / per ch’io te sovra, te corona e mitrio (Purg. XXVII, 139—142). Nu mai e nevoie să subliniem importanța, am zice gravitatea episodului: un poet „păgân” îl încoronează pe „creștinul” Dante ca Rege-Preot, cu o coroană, pe care Biserica l-ar proclama „Anathema” pe acela ce ar vrea s-o așeze pe capul altuia decât Hristos. E curios că René Guénon nu citează aceste versuri fundamentale nici în L’Esotérisme de Dante, nici în Le Roi du monde. Cărțile au fost publicate în 1925 și 1927 la o vreme când maestrul încerca să nu sperie prea mult pe prietenii lui catolici, sperând să-i aducă la o concepție mai „ecumenică” a propriei lor tradiții, sancta simplicitas!^trad. Bineînțeles, lucrul nu a servit la nimic și catolicii respingând pe Guénon l-au îmbrățișat pe Teilhard de Chardin și caută ecumenicitatea în promiscuitatea cu lumea modernă, cu psihanaliza, cu mascarada științei actuale.

Revenim acum la începutul cântului 2 din Paradis. Incomparabila frumusețe poetică, adâncimea simbolismului, coerența doctrinală sub veșmântul imaginilor, avântul ascensional al întregului, fac din invocație unul din vârfurile poeziei tradiționale. Fiecare rând cuprinde un arcan. Dante utilizează simbolismul navigației în legătură cu nava Argo și cu barca lui Ianus. O voi che siete in piccioletta barca / desiderosi d’ascoltar, seguiti / dietro al mio legno che cantando varca. Aceste versuri sunt suficiente pentru a identifica barca lui Dante cu nava Argo. Catargul acesteia cânta fiind făcut din lemnul stejarului profetic din Dodona. De altminteri printre argonauți se găsea și divinul incantator Orfeu. Cum în Paradis ne aflăm în Apele Superioare^glosar, navigația nu mai e orizontală ci ascensională. Reamintim că Guénon asimila as-

pirația spre Universal cu o incantație. În această nouă Argo, căpitanul este Regele-Preot Dante. Cum rămâne cu autoritatea Papei care singur are, se spune, puterea să conducă în Paradisul Ceresc? Cum fiecare avem bărcuța noastră, Dante, ca frate mai mare, ne sfătuiește să-i urmăm nava prevenindu-ne: Tornate a riveder li vostri liti / non vi mettete in pelago, che forse / perdendo, me rimarreste smarriti. Calea inițiatică e o selecție primejdioasă L’acqua ch’io prendo giammai non si corse, pentru că merge în sensul contrar cursului obișnuit al apelor, adică de la vale la deal, de jos în sus. Mai este ceva: prima cucerire în calea inițiatică e perceperea curgerii imobile a lucrurilor. Cum această mișcare e în realitate dublă, constituită dintr-o mișcare centrifugă și una centripetă, solve-coagula, mișcările se neutralizează una pe alta, curgerea însă rămânând. Apoi Okeanos, Apa Sâmbetei^glosar, Apele Superioare, este un fluviu circular care se varsă în obârșia lui; astfel curgerea lui e în realitate imobilă. Minerva spira, conduceni Apollo^glosar / E nove muse mi dimostren l’Orse. Pentru această navigație în susul apei, trebuia un vânt liberat de servituțile puterilor descendente, o aspirație intelectuală care e și o aspirație, personificată de Minerva, ieșită prin Brahmarandra^glosar a lui Jupiter, de-a lungul lui Șușumna.^glosar Deci spirația Minervei, zeul geometru Apollo conduce nava spre centrul universului, polul hyperboreean (l’Orse) pe care-l indică cele două Muze ale Musagetului. Este un frumos joc de cuvinte în nove: nouă, dar și noi. În cerurile superioare, trebuie alte Muze decât în cercul sublunar. Frumusețea poetică se îmbină cu rigoarea geometrică ce se cuvine într-o doctrină pitagoriciană; dimostran înseamnă arată, dar și demonstrează. Tot așa cele nouă Muze reprezintă cele nouă constelații circumpolare care nu apun niciodată. Voi altri pochi — Voi cei aleși, puțini pentru că sunteți elită; dăm de cuvântul altri, inutil în vers, deoarece voi i pochi ar fi fost suficient pentru sensul literal. Altri era cuvânt de recunoaștere în Fede Santa, după afirmația lui Aroux, preluată de Guénon, făcută din inițialele lui Arrigo Lucemburgheze Templare Romano Imperatore. Dante se adresa Fedei Santa, Fedelilor d’Amore, ordin templier terțiar și atunci debutul versului s-ar putea explicita prin adâncire în modul următor: Voi (i)pochi

(Fedeli di) ALTRI. Și aceasta ne-a făcut să ne oprim asupra fragmentului, pentru argumentația noastră. VOI altri pochi, che drizzeste il cello / per tempo^trad. al pan delli angeli, del quale / vivesi qui, ma non sen rien satollo, conform doctrinei platoniciene care spune că suntem o plantă cerească. Dumnezeu ridicându-ne capetele spre locul unde sufletul nostru a fost conceput, conduce in divinis toată ființa noastră. Același lucru îl spune Lucrețiu când scrie că Dumnezeu a dat o față oamenilor ca s-o ridice spre cer. Dar această ridicare a capului spre cer trebuie făcută din timp, per tempo, ca să fie fructuoasă, după cum nimeni nu devine coregraf decât când își începe învățătura din copilărie. Il pan delli angeli^trad. este contemplarea lui Dumnezeu după spusa sfântului Toma din Aquino, pâine de care nimeni nu se satură. Matter potete ben per l’alto sale^trad. / vostro navigio, serrando mio sole / dinanzi al’acqua che ritorna eguale. Cărarea inițiatică urmează strâns prin derivare dâra lăsată de doctrina tradițională perpetuă și perenă. Nava lui Dante lasă în urmă un vestigium pedi acvatic, pe care i altri pochi nu trebuie s-o piardă din ochi, Djelaladin Rumi spune în Mathnawi^glosar: „Care e viaticul Sufi-ului? Sunt urmele. Urmărește pe Allah ca un vânător”. Dâra trebuie urmată de aproape, cu sârguință, altfel se pierde pentru că apa se egalizează repede îndărătul ei. Dante întrebuințează expresia per l’alto sale; firește e un fel de a desemna marea, dar nu trebuie uitat sensul alchimic al sării, principiu de sesizabilitate, de încorporare a influențelor spirituale. Lucrul mi se pare cu atât mai probabil cu cât poetul menționează, cu șase versuri mai sus, pe Minerva. Aceasta, pur Intelect țâșnind la verticală prin Brahmarandra divinului său tată, nu cere decât să se stingă în nemanifestat. Elementele superioare ale Ființei se despart violent de cele inferioare care nu le pot ține pasul, adevărat traumatism inițiatic, întâmplându-se nu arareori, găsibil în nebunii lui Dumnezeu. Adevărata realizare inițiatică cere ca toate elementele ființei să se universalizeze. De aceea e necesară l’alto sale în care verbul să se încarneze, nu să se stingă sus. Dante indică bine primejdia de dislocare a sării când spune că „marea se întoarce egală” peste dâră și contactul e rupt (perdendo me rimaneste smarriti ). În sufism, se spune că omul tre-

buie să stăpânească Hâl-ul și nu Hâl-ul pe om. Que gloriosi che passaro a Colco / non s’ammirraron, come voi farete / quando Giason veder fatto bifolco. E pusă în lumină o tehnică inițiatică. Jason prelungește pe pământ o arătură pe care o începuse pe mare. Nava e un plug arând marea, plugul e o navă despicând pământul. E o coborâre treptată în interiorul nostru căreia i se aplică dictonul hermetic: Visitando interiora Terrae, Rectificando, Invenies Occultum Lapidem, Veram Medicinam, Vitriolum^glosar. Rectifianando e aratul, care începe înăuntrul nostru, trage brazde din ce în ce mai adânci întâi în planurile subtile, apoi în altele mai dense și coborând în vas la elementul pământ, depus la fund, îl ară și pe acesta. Urmarea e că la capătul acestei munci Jason deșteaptă dragonul ce păzește lâna de aur, adică pe kundalini^glosartrad.. „Dacă mă urmați, spune deci poetul, în navigația mea cerească, vă veți minuna mai mult de brazdele ce le lasă nava mea pe mările superioare, decât s-au mirat Argonauții de brazdele lăsate de Jason pe pământ când ara cu un plug tras de doi tauri ce vărsau foc pe nări, semănând în urmă dinții balaurului^glosar ucis de Cadmos.” Și e natural: diferența de mirare e în măsura distanței dintre cer și pământ, adică între Marile și Micile Mistere^glosar.

Am dat de cuvântul de recunoaștere altri la versul 10, concernind direct pe Henric al VII-lea. E primul motiv pentru care am cercetat întregul episod spre lămurirea doctrinei ghibeline a imperiului; iată acum al doilea: Aroux crede că și termenul Argo era un cuvânt de trecere la Fedeli d’Amore pentru că rezulta dintr-o contracție a lui Arrigo; faptul mi se pare foarte probabil; vedem că principiul pe care-l reprezintă Henric al VII-lea își este lui însuși suficient, că e o stea care poate conduce o organizație inițiatică ghibelină în navigația spre Marile Mistere, ceea ce pentru principiul puterii regale singure este o netă imposibilitate. Psihopomp^glosar în Apele Superioare nu poate fi decât acela care este la obârșia ambelor puteri și stăpân al ambelor ape. Nava Argo-Arrigo este nava lui Ianus, în sensul complet al cuvântului, putând naviga pe apele inferioare și pe apele superioare după ce a traversat, fără discontinuitate, esoterismul pitagorician și pe cel al Collegiilor Fabrorum, până în apele ezoterismului creștini-

zat. Această navigație la verticală în Apele Superioare, a navei Argo-Arrigo, cu dublu aspect macro și microcosmic se face prin conversiunea unei forțe pe care următoarele patru versuri ne-o indică: La concreata e perpetua sete / del deiforme regno cen portava veloce quasi come il ciele vedete / Beatrice in suso e io in lei guardava. „Setea” creată o dată cu lumea, aviditatea radicală inerentă întregii făpturi, a cărei rădăcină de foc este, poartă totuși, în mod necesar un „semn” (cen) am zice o dâră, un stigmat, o pecete, un vestigium pedi al Divinului, pentru că și ea iese din Principiu. Del deiforme regne cen portava, și acest „stigmat”, în măsura în care îl actualizăm în noi și în lume, în măsura în care îl „rectificăm” convertește setea din tamas în rajas,^glosar din rajas în satwa. Veloce quasi come il Ciel vedete, vers cu interpretare ambiguă: „Semnul dă setei o velocitate circulară, egală cu velocitatea mișcării circulare a Cerului, adică este „veloce” în proporție exactă, în măsura în care voi priviți cerurile. Nu mai este nevoie să subliniem asemănarea cu doctrina taoistă, în care, sub atracția imobilă a Cerului, lumile se resorb într-o mișcare helicoidală de-a lungul Cilindrului Universal. Beatrice in suso e io in lei guardava, Beatrice e mediatoarea care întraripează, în sensul exaltării, sufletul poetului. Înseamnă exact dar mai precis, mai tehnic același lucru cu cele două versuri finale din Faust: Das ewig weibliche Zieht uns hinan^trad.. Continuitatea esoterismului în Europa e neștirbită de la Pitagora la Virgiliu, de la Virgiliu la Dante, de la Dante la Goethe. Aceasta confirmă ce spuneam mai sus că Beatrice e un principiu de exaltare. Am considerat mai mult aspectul microcosmic al acestor 22 de versuri dar, revenind la ghibelinism, nava Argo condusă de Arrigo duce omenirea numai la Micile Mistere? Să aprecieze cititorul.

*

Spuneam mai înainte că ideea de Argo, ca fiind un cuvânt de recunoaștere în Fede Santa, prin contractarea lui Arrigo, am găsit-o în Aroux. Trebuie să precizăm că lucrarea lui principală Dante hérétique, révolutionnaire et socialiste^trad. are o proastă reputație pe lângă critica dantescă universitară. În adevăr, titlul e delirant. Michele

Barbi, mare maestru al acestei critici, numește pe Aroux il buffone della critica dantesca^trad.. Posibil, dar știm rolul neobișnuit de considerabil al bufonului în esoterism. Și apoi cine și-a găsit să dea asemenea epitete? Critica dantescă universitară care poate fi comparată cu un imens platou de o sută de kilometri latura și de un centimetru înălțime. Nu în ea vom găsi înălțimile lui alto Poeta^trad.. Din păcate, afirmând lucruri foarte interesante, Aroux nu dă referințe. Din el a citat Guénon pe Altri și Tal ca fiind cuvinte de pasă, cum am spus-o. Tot la el găsim un 515, provenit din altceva decât din Dux și nu știm de unde l-a luat. Dacă scriem formula I D X E V — Un cinquecenti dieci e cinque și punem deasupra fiecărui cuvânt cifrele latine corespunzătoare și citim și a cincea literă ultima, apoi a doua și a patra, și în sfârșit litera centrală, rezultatul este IVDEX. Deci Veltro, Dux este și judecător ceea ce-i firesc în calitatea lui de Imperator. Trebuie reținut pentru cele ce vor urma. Tot fără referințe Aroux citează o formulă: Non Decius Imperator est Papa^trad., formulă incomprehensibilă pentru că nu poate fi decât răspuns cuiva care a susținut că Decius a fost papă, Decius, împărat păgân și cel mai crud persecutor al creștinilor cu Dioclețian. Cine poate susține această ineptie? În realitate, Decius e anagrama literă cu literă a lui IUDEX și atunci formula sună: Papa non est Imperator Iudex, adică DDX 515. Concluzia este că Papa nu-i nici IUDEX deci, nici DUX, nici Împărat si autoritatea lui e pur spirituală.

*

Simbolul Acvilei, capital în Divina Comedie și în ezoterismul ghibelin, e așezat de poet în Cerul lui Jupiter, Stăpânul Zeilor și al oamenilor, distribuitor al Dreptății în cosmos. Numele planetei Jupiter în ebraică este Tsedeq,^glosar cel drept; legătura cu Melchisedech e incontestabilă, vizibilă ca și raportul acvilei cu dubla putere reprezentată de acesta și de Jupiter Tsedeq. Se știe că simbolul Imperiului creștin a fost de la bun început până în zilele noastre, până la prăbușirea Rusiei și Austriei, Acvila bicefală. S-a spus că cele două capete reprezintă Imperiul de la Răsărit și Imperiul de Apus, că vulturul bicefal se

înscrie mai simetric în hexagram decât vulturul cu un singur cap și alte lucruri juste. În sensul cel mai adânc însă, cele două capete ale Acvilei simbolizează dubla putere sacerdotală și regală pe care funcția imperială o reprezenta fățiș în antichitate, aluziv și insinuant în lumea creștină. Am arătat exemple de acest mod aluziv mânuit cu măiestrie de Dante. Îl vom arăta acum îl folosește în cerul lui Jupiter. Continuitatea între vechiul Imperiu roman și cel nou e arătată de Dante prin lauda pe care i-o face lui Traian ca drept judecător, ceea ce — limitat exclusiv la sensul juridic al cuvântului — ar fi incomprehensibil și insuficient, pentru a justifica răscumpărarea lui de către papa Sf. Grigorie cel Mare și așezarea lui în ochiul Acvilei. Dacă Traian este „drept judecător” al văduvei, este pentru că reprezintă direct Balanța zodiacală și polară, Tula,^glosar pentru că se află așezat prin investitură în punctul critic supraspațial de unde distribuia „justiția”, adică perechile de complementare într-o dublă, simultană, mișcare corectă expansivă și concentrică, identică cu bătăile inimii macrocosmice și cu suflul vital, prāna^glosartrad. lumii romane, condiționându-i viața. Dante n-a făcut decât să preia doctrina imperială a neopitagoricienilor și a lui Virgiliu care la începutul Georgicelor invocă pe August ca Monarh Universal, zeu și constelație:

Și tu, de care noi nu știm ce sfaturi de zei să te aibă,

ești sortit pe curând, căci vei voi tu, Cezar, orașe

să ocrotești, peste câmp să veghezi, ca pământul cât

mare-i făptuitor de rodiri și stăpân peste a anului

vreme să te socoată și fruntea cu al Venerei mirt să-i

încingă, or vei ajunge un zeu peste mări și năierii cinsti-

vor numai puterea-ți și Thule^glosar din margini robi-ți-va,

iar Thetis da-va spre a-i fi tu ei ginere, chiar și noianu-i

de ape; ori te adaugi ca stea nouă ivită în lunii negrăbite

între Fecioară și Foarfeci din urma ei, căci de la sine

scorpia scânteietoare și-a strâns alungitele-i brațe,

loc cât mai mult pentru tine lăsând să rămână pe boltă

orișice-i fi, căci nu năzuie Tartarul lui să-i fii rege,

nici nu-i dorința cea crud-a domnirii acolo chiar dacă

Grecia-și cântă uimirile despre Câmpii Elisee iar Proserpina

nici gând să urmeze pe mama-i ce-o cheamă

cale ușoară tu fă-mi, cu priința încercării semețe

fii și cu mine milos, de plugarul ce-și bâjbâie calea vino

desprins de pe acum cu chemarea în rugile noastre.

(Virgiliu, Georgice, c. I, V 24—42, trad. D. Murărașu)⁹⁰

Ceea ce înseamnă că August se așează în zodiac între constelația Fecioarei și ceea a Scorpiei care-i face loc lângă Foarfece, alt nume al constelației Balanței. Cum numărul constelațiilor zodiacale nu se poate mări, înseamnă că August se identifică cu semnul zodiacal al Balanței, în realitate devenind astfel un rege de Justiție, ca Melchisedech, Traian și il alto Arrigo, cu toții emanați din Tula. Chiar în zilele noastre pe Hofburgul din Viena, centrul ultimei rămășițe a Imperiului roman, distrus în 1918, spre nenorocirea lumii, este formula: Justiția est regnorum fundamentum^trad. al cărui sens mai adânc nu mai e nevoie să-l cităm. Pe lângă ea se citează altă formulă habsburgică, cele cinci silabe AEIOV inițialele Austriae est imperare Orbis Universo^trad.. Desemnarea germană a Austriei este Osterreich prin urmare latinizarea „Austria” este defectuoasă, nefiind vorba de o țară australă, sudică, ci de marca din Est, Ost. Și atunci afirmarea că Împărăției de la Soare Răsare îi revine conducerea universului devine ceva indiscutabil. În afară de aceasta, cele cinci vocale sunt o aproximație a numelui IHVH. Revenind la August, Cumpăna cu care se identifică este așezată între cele două tabere, Fecioara și Scorpionul, complementarism de Mizericordie și Justiție. E semnificativ că Virgiliu spune că instituirea Imperiului atrage o retragere a cănglior Scorpiei, cu alte cuvinte o înfrângere a forțelor infernale. Din primele pagini ale Bibliei, se vorbește de vrăjmășia pe care a așezat-o Dumnezeu între Eva si Șarpe. „El îți va mușca călcâiul, tu îi vei zdrobi capul.” De unde imaginea augustă, universal răspândită a Fecioarei cu capul înconjurat de constelații, zdrobind cu piciorul capul șarpelui care strânge pământul în încolăcirile sale. Dacă ne ridicăm deasupra planului de opoziții, constatăm că între Șarpe și Fecioară este un punct critic, călcâiul acesteia pe unde se distribuie și se face schimbul dintre influențele divine și telurice. Este funcțiunea lui Wang. Regele din tradiția extrem-

orientală, este și aceea a Împăratului roman care apare astfel ca un vestigium pedi al Fecioarei. Aceasta și nu alta este funcția cea mai înaltă a Justiției care înainte de toate menține echilibrul cosmic. De aceea într-o balanță nu pot exista două limbi ci numai una.

Cele trei constelații Fecioara, Scorpionul și Cumpăna se identifică cu cele trei sefiroturi superioare Kether,^glosar Hokmah^glosar, Binah^glosar, Kether având rol de cumpănă cum o și arată graficul Arborelui sefirotic; ceea ce înseamnă că ideea imperială este fructul Arborelui lumii^glosar. Kether este Coroana ținând cumpăna între cele două trunchiuri laterale ale Arborelui sefirotic. Pe același Kether, pe aceeași Coroană o găsim pe tronul din centrul Rozei din Paradis, destinat lui Alto Arrigo. Cum cele două coloane ale Arborelui reprezintă și autoritatea spirituală și puterea regală, înseamnă că tronul cu coroana, tronul lui Henric al VII-lea, este principiul lor comun. De altminteri, epitetul de alto Arrigo îi arată caracterul axial, emanat direct din El Elion^glosartrad.. Rolul de rigoare pe care l-a avut în mod necesar Imperiul roman în vederea constituirii unui imperiu mondial și crearea unei legislații este arătat și prin faptul că elementele consonantice constitutive ale numelui Scorpionului în latinește sunt SORP, aceleași, prin deplasarea lui P, cu SPOR, Senatus populusque Romanus^trad., formulă sacramentală a Romei vechi.

*

Deci Dante, călăuzit de Beatrice, ajunge în al șaselea cer al lui Jupiter. Ființele lui din lumina sfântă fac zburând Or D, or I, or L in sue figure. (Par. C XVIII, V 78), adică DIL. În l’Esotérisme de Dante Guénon spune că les letres DIL, premières des mots Diligite justitiam… et qui sont d’abord énoncées séparément valent 551, qui est formé des mêmes chiffres que 515 placés dans un autre ordre, deci ca și DUX de care autorul a vorbit câteva rânduri mai sus, personaj care însumează esențial dubla putere sacerdotală și regală. Douăsprezece rânduri mai jos, spiritele din Jupiter completează fraza: Diligite justitiam qui judicatis teram^trad.. Formula e solomoniană și cu ea încep Proverbele, și natural Justiția se distribuie direct din Balanță, așa cum am explicat-o. De altminteri, Solomon,

ca șef al Ierarhiei inițiatice a epocii lui, reunea cele două puteri ca judecător suprem al lumii. Reiese că toți cei ce distribuie justiția pe pământ își au principiul în DIL, care este 515, care este DUX, in Veltro prin urmare, posesorul prin excelență al puterilor sacerdotale și regale. După ce Dante înșiră complet formula continuă: Poscia nell M del vocabul quinto, Rimaser ordinate ; si que Giove / Pareva argento li d’ore distinto (V 94—96), adică literele păreau de aur pe fond de argint. Este unanimitate între comentatori în a considera acest M izolat ca fiind inițiala cuvântului Monarchia, DIL, 515, la începutul formulei solomoniene, M la sfârșitul ei, resorbindu-i final toate posibilitățile cum le resoarbe și pe acelea ale monosilabei AUM, cum se poate exprima mai bine ca în concepția ghibelină Monarhul însumează, ca și Cezarul, cele două puteri ale lui 515? Într-o formulă latină contemporană, Henrich al VII-lea este desemnat ca Dei missus Dux^trad., identificat simbolic deci cu 515 și premergător al lui în manifestarea de la sfârșit. Tot așa vechii comentatori interpretau pe DXU, de data asta fără permutație de litere, ca fiind inițialele formulelor Domini Xristi Vicarius^trad., Marele Papă, și Domini Xristi Vertagus, Marele Monarh, prima indicând autoritatea sacerdotală, a doua puterea regală, amândouă unificate în DUX și acesta, cu tot depozitul lui, se resoarbe la rândul lui în M final al formulei, adică în Monarchia, dar și în nonmanifestat, deoarece M e o literă expirantă. Dante supralicitează: în jurul literei M, sufletele ce alcătuiau literele precedente erau ca un aur pe fond de argint al lui Jupiter; ori aurul și argintul sunt Sol-Luna în regnul mineral. Prin urmare Monarhia reunește în ea pe Sol-Luna, care în perspectiva politică exprimă puterea sacerdotală și puterea regală și, natural, același lucru se poate spune și de reprezentantul ei Monarhul roman, Făt Frumos cu soarele pe piept și cu luna în spate. Apoi sufletele se disloca formând capul și gâtul unui vultur: La testa e’l collo d’un aquilla vidi / rappresantare (V, 107—108) adică, simbolul imperiului, dar cu toate caracteristicile, cu toate atributele pe care poetul le-a precizat până acum, în special și în primul rând dubla putere.

Restul de suflete din formulă se adaugă și fac coroană lui M în formă de crin; vorbind altfel, figura devine

un vultur cu coroană florală: L’altra beatitudo… / Pareva prima s’ingigliarsi all’emme. Réné Guénon observa că șase raze ale unui cerc, formând trei diametre la distanță egală unul de altul formează ceea ce se numește Chrismul simplu; les six rayons constituent une sorte de schéma suivant lequel ont été disposées dans le blason les figures les plus diverses, printre care citează acvila și crinul. Mai jos scrie: d’autre part, si l’on joint les extremités des six rayons de deux en deux, on obtient la figure bien connue de l’hexagramme ou sceau de Salomon (Les symboles de l’analogie, în Symboles fondamentaux, p. 321—322). Deci, în descrierea lui Dante, acvila și crinul se pot înscrie în pecetea lui Solomon^glosar. Nu e natural într-o formulă solomoniană? Vulturul reprezintă un principiu activ, crinul, ca toate florile, un principiu pasiv, prakritian, amândouă emanând din M-ul Monarhiei. Încă o dovadă că Dante o considera ca principiul unic al dublei puteri. Vom vedea mai jos că e posibil ca Dante să fi ținut seamă și de aspectul metafizic al literei M. După ce spune că dreptatea în lume își are principiul în cerul lui Jupiter, Dante roagă Mintea divină, din care-și trage virtutea și mișcarea cerul lui Jupiter, să vadă de unde iese fumul care viciază lumina acestei planete. Per ch’io prego la Mente in che s’inizia / Tuo moto e tua virtute, che rimini / ond’esce il fummo che’l tuo raggio vizia (V, 118—120) — „Și urgia ei (a Minții divine) din nou să cadă / pe cumpărarea și vânzarea dinlăuntrul Templului / care a clădit din semne și din martirii” (V, 121—123). Templul în care se repetă cumpărările și vânzările din vechiul Templu este Curia papală simoniacă, pe care totuși au durat-o semnele dumnezeiești și martirii. E o chemare a răzbunării divine, o repetare a lui Nekam Adonai^trad. din Purg. c XXV 97—99. Dar este și Templul asasinat de rege și de papă. De aici până la sfârșitul cântului fulgurează una din cele mai violente diatribe ale poetului contra Curții papale, cu o autoritate, cu o înverșunare în sarcasm pe care nu și-o putea permite decât un reprezentant legitim al cerului lui Jupiter, ai dublei Monarhii, așa cum a explicat-o până acum. Invectiva e îndreptată contra papei Clement al V-lea, complicele lui Filip cel Frumos în infamia judiciară care a fost

procesul Templierilor, înglobând în același timp pe celebrul simoniac, papa Ioan al XXII-lea.

Că în dura lui judecată, Dante se simte întărit de principiul dublei puteri, pe care au reprezentat-o Templierii, o constatăm într-o invocare din versul 124, care îi vizează credem noi. În prealabil reamintim că René Guénon vede în epitetul de contemplante^trad. dat de Dante sfântului Bernard (Par. XXXI VIII și XXXI V, 1) un dublu sens, acela de contemplativ și de edificator al Templului, de părtaș al lui: sfântul dăduse regula noului ordin. Acestea fiind reamintite, iată V. 124 din C. XVIII: O milizia del ciel^trad.… își începe Dante versul. Nu e aceeași cu Milizia Santa din C XXXI, V. 1—3 care am văzut mai înainte desemnează miliția Templului? Restul versului confirmă: …cui io contemplo, cu același dublu sens: unul literal — „Miliția cerească pe care o contemplu”, dar și: „Miliția cerească pe care o contemplu în calitate de co-templier”. Dar în ce privește ambiguitatea și ambivalența, găsim unul din cele mai extraordinare, poate cel mai extraordinar exemplu, în ultimul vers al cântului. Atinge de-a dreptul un secret polar. Nu noi o spunem ci poetul. Înainte însă de a ajunge la el, trebuie să citam ultimele două terține ale cântului: Ma tu chel sol par cancellare scrivi — se adresează Dante lui Ioan al XXII-lea. Pensa che Piero e Paolo che moriro / per la vigna che guasti, ancor son vivi / Ben puoi tu dire : io ho fermo il disirio si a colui che volle viver solo, / e che per salti fu tratto a martire. Traducem intercalând explicațiile obișnuite din edițiile Comediei. „Dar tu (Ioan al XXII-lea) care scrii mai mult pentru a schimba (decretează excomunicări pentru ca să le ștergi, pe bun preț în aur), gândește-te că apostolii Petre și Paul, care au murit pentru via (Biserica) pe care tu o pustiești, sunt încă vii” / „Poți tu spune: am o dorință tare spre acela care a voit să trăiască singur și care prin săltături a fost târât la martiriu.” Adică doresc cu tărie pe acela care a voit să trăiască singur în pustie, cu alte cuvinte pe Ioan Botezătorul, omonim al lui Ioan al XXII-lea, care prin salturile și dănțuirile Salomeii a fost târât la martiriu. Terțina conține o ambiguă și crudă aluzie. Ioan al XXII-lea iubea în adevăr chipul lui Ioan Botezătorul, mai ales când era bătut pe monedele

florentine. Și ultimul vers: Ch’io non conosce il Pescator nè Polo „Nu cunosc pe Pescar și pe Polo”, adică în sensul literal: nu cunosc nici pe Petru nici pe Paul, acesta din urmă numit în italiană sub forma sluțită și familiară, deci irevențioasă de Polo. Cum, cu cinci versuri mai înainte, poetul vorbește de Piero e Paolo, acesta numit decent, ne putem da seama de măiestria lui Dante în arta ambiguității și a camuflării. După versul 131 cu Piero e Paolo, cititorul cu vigilența amorțită crede că il Pescator și Polo din versul 136 sunt aceleași personaje, ceea ce în sensul literal e exact. Dar mai există il quatro senso^trad.. Mai întâi să observăm o stângăcie literară în ultimul vers pe care un poet atât de mare nu o putea comite decât deliberat. În versul 131 e vorba de Piero e Paolo. În versul 136 Piero e numit il Pescator, cu un epitet deci: normal pentru simetrie trebuie și Polo să fie un epitet căci altfel imaginea e deritmică. Dacă Pescator e un epitet și Polo trebuie să fie un epitet. Il Pescator este Petru, dar nu este exclus să fie și alt personaj, Hristos de pildă, reprezentat uneori ca Pescar, sau le Roi Pêcheur^trad., funcție importantă în tradiția Graalului^glosar. Polo este apostolul Pavel dar și Polul în limba italiană pe care papa declară că nu-l cunoaște, deci nu-l recunoaște. Tăind legătura cu el, taie

rădăcina plantelor. Consecințele, ultimul Naros ni le arată cu prisosință. Dar Dante care vorbea în numele unei jurisdicții superioare îl cheamă pe papă la judecata Polului.

*

În cântul următor, XIX, litera imperială M reapare, dar în modul cel mai neașteptat. Acvila se adresează lui Dante și, printre altele, înfierează pe regii nedemni, din care înșiră mulți, arătându-le păcatele în vorbe pe înțelesul tuturor; dar iată ce limbaj sofisticat găsește de cuviință să-l întrebuințeze când vorbește de Carol al II-lea de Anjou, regele Neapolului și al Ierusalimului.

Vedracci al Ciotto di Gerusaleme Sequata con un I la sua bontate Quando’l contrario sequera un ’emme (XIX V 127—129). „Vei vedea la șchiopul de la Ierusalim bunătatea semnată cu un i pe când contrariul îl va semna cu M.” Versul miroase cât colo a jargon, căci în sensul literal, trebuie să spunem, cu tot respectul cuvenit, imaginea nu e faimoasă. Dante vrea să arate că virtuțile lui Carol al II-lea se reduc la I, adică la cifra unu romană, pe când, contrariul virtuții, viciile lui sunt M, adică o mie roman. Dar un jargon (gergo^trad.) e un limbaj cifrat prin definiție. Să lăsăm pe Carol de Anjou în mâinile literalismului și să vedem ce poate să însemne această surprinzătoare reapariție a lui M, la o mică distanță de M pe care l-am studiat.

I fiind unu, e centrul, punctul unde se fixează vârful compasului; M, o mie, deci indefinitate, este circumferința trasă de compas; obținem ierogliful soarelui, cercul cu centrul marcat, și al globului pământesc, cu care de altminteri soarele se identifică în Astrologie; globul pământesc este aria firească, limita extremă, ideală, a Imperiului. Pentru constituirea acestei imagini ne simțim autorizați de o terțină anterioară. Poi commincio : colui che volse il sesto / allo strenno del monde e dentre a esso / distinse tanto occulto e manifesto” (C XIX, V 40—42). „Acel ce a învârtit compasul la extremitatea lumii și dinlăuntrul lui a deosebit atâtea (lucruri) oculte cât și manifeste.” Compasul care trage cercul ne dă imaginea pe care am propus-o mai sus (fig. 1). Acel ce învârte compasul este Dumnezeu Geometru, Marele Arhitect^glosar al Universului,

dar, în calitatea lui de Motor Imobil, o poate face și reprezentantul lui în lumea noastră, Monarhul Universal, Ciakravarti, manifestând ce trebuie manifestat, ocultând ce trebuie ocultat, prin delegarea de putere, ce o are, de a deschide, de a închide, de a distribui pe solve și coagula, plusurile și minusurile.

Tot la monarhia universală ajungem și printr-o altă aranjare a literelor I și M. Litera M e simetrică și se poate înscrie în jumătăți egale de o parte și de alta a unui Ax, care în cazul nostru este litera I (fig. 2). E schema necesară în care se înscrie o acvilă heraldică^glosar. De asemenea I este limba neclintită a unei Balanțe ale cărei talgere sunt indicate de jambajele extreme ale literei M (fig. 3). Am vorbit de ajuns de Balanță ca să nu revenim. Reamintim că numele sanscrit al Balanței este Tula, desemnare a Centrului suprem. Monarhia derivă direct și fără intermediar din el, manifestându-i depozitul esențial, dubla putere. Pe monogramă se poate înscrie Arborele sefirotic (fig. 4). Adăugând o linie mică orizontală la capătul superior al lui I avem o secțiune verticală în coroana imperială, ceea ce înseamnă că Împăratul roman e încoronat cu Balanța și cu Arborele sefirotic (fig. 5). Literele I, M sunt inițialele lui Imperator Mundi, Iudex mundi^trad., Împăratul cerului, Împăratul universului, Judecătorul universului, și am văzut că IUDEX este 515. Atragem atenția că termenul care desemnează lumea în anumite limbi neolatine, Le monde, il mondo, el mondo nu vine de la mundus, pur, ci de la mundus care înseamnă „Cer” (înstelat), Univers. În fond, e același cuvânt, Cerul înstelat fiind puritatea prin excelență.

Imperator Mundi, Împăratul cerului e același lucru cu Kaliman românesc, Coelus Manus^trad., Stăpânul Cerului și cu le Roy du Ciel^trad. de la care se reclama Jeanne d’Arc. De asemenea, M e forma constelației circumpolare a Casiopeii, care e numită Ogoros, sedes regalis, Sella Selinum^trad., la noi, Scaunul lui Dumnezeu, Mânăstirea. Având în vedere că pentru Fedeli d’Amore I era numele cel mai mare al lui Dumnezeu, că M e o literă expirantă în care se sting toate numele divine, inclusiv cel mai mare, ne întrebăm dacă monosilabul IM nu era întrebuințat în „Fede Santa” ca un mantra^glosartrad. analog lui OM. În sfârșit IM sunt inițialele

lui Iacobus Molay. Constituie pecetea, monogramul ultimului mare maestru al unei organizații reprezentând și în afară dubla putere sacerdotală și regală, păstrată ca depozit sacru în Tula.

*

În cântul următor XX se află episodul de care am mai vorbit în acest studiu: Acvila invită pe Dante să-i privească ochiul; în el este un colegiu de monarhi, summum-ul funcțiunii lor. Di tutti i loro gradi son li sommi^trad. (V. 36). În pupila ochiului, în centru se află il cantor dello spirito santo^trad. care a mutat arca alianței din loc în loc, Regele David, autorul psalmilor. De cinque che mi fan cerchie per ciglio, și în treacăt trebuie să precizăm că fiind vorba de sprânceană cei cinci se situează nu pe un cerchio ci pe un semicerc. „Din cei cinci care-mi fac cerc în sprânceană, cel mai apropiat de cioc” (V 43), Colui che piu al becco mi s’accosta” (V 44) este Traian. Am vorbit mai înainte de rostul lui Traian în ochiul Acvilei, de legătura lui cu aproape omonimul lui Rifeo Troiano. Începând de la Traian sunt citați pe semicerc regele Ezekias al lui Iuda, Împăratul Constantin, regele Wilhelm al II-lea al Siciliei și în sfârșit Rifeo Troiano, de care am vorbit la începutul acestui studiu. Ceea ce izbește la prima vedere în această suită de monarhi este inegalitatea lor exterioară, dând astfel o impresie de incoerență. Să ascultăm un moment pe profan pentru că întunericul lui scoate mai mult în evidență lumina. Apoi, nu spuneau cei vechi că elementul cel mai incomprehensibil, straniu, absurd chiar dintr-un mit constituie partea lui esențială, sâmburele misterului? Așadar, ce s-ar putea spune dintr-o perspectivă exterioară și superficială? E vorba de acvilă, simbol esențial și central al imperiului. Ochiul acvilei e centrul centrului. Ar fi fost normal, ar spune profanul ca Dante să așeze într-un organ omogen un grup de monarhi, egal cu el însăși, constituit cu alte cuvinte din principi egali nu numai în stările spirituale dar și în puterea lor exterioară. Or, din cei șase monarhi, în adevăr mondiali au fost numai Traian și Constantin. Pentru a umple cele patru locuri cu figuri echivalente, Dante nu avea decât încurcătura alegerii. Alegând numai în lumea creștină, Dante putea pune

de exemplu pe Justinian, pe Carol cel Mare, pe Împăratul Henric al III-lea, toți trei proclamați sfinți de biserică, la care mai putea adăuga pe Otto cel Mare, ca al patrulea, ca să nu mai vorbim de cei doi Frederici, primejdios de menționat pe vremea lui Dante. Ar fi avut în adevăr o listă, cum spuneam, omogenă de Monarhi Universali pe toate planurile. Or pe cine pune Dante? Pe David, pe Ezekia, niște regișori sirieni, pe Wilhelm al II-lea al regatului secundar al Siciliei, în sfârșit pe un fabulos Rifeo Troiano, ignorat de Homer, inventat de Vergiliu, în orice caz nu monarh. Mai întâi nu e vorba de simetrie în textele inițiatice. Apoi Dante a vrut probabil să ilustreze una din caracteristicile Vârstei de fier, anume că realizarea spirituală interioară nu este solidară cu situația socială, pe când lista de monarhi pe care am propus-o noi mai sus are un iz de vârstă primordială. Uneori, Șeful ierarhiei inițiatice a fost și un Monarh Mondial; alteori, un regșior sau un cerșetor, pentru ca să se ilustreze lipsa de comună măsură între Principiu și lume. În vremurile ultime sunt și motive de prudență care atârnă greu. Din cei citați de Dante e sigur că tronul lui David nu avea asemănare cu tronul lui spiritual (ia Danda, inna gcalnaka khalifatan fi l’ardi^trad. — îi spune Dumnezeu lui David în Coran 38. 25). Rifeo Troiano a fost titularul unei monarhii exclusiv ezoterice, fața ascunsă a Principatului roman; e citat de Dante din cauza solidarității oculte cu Traian care ca Traianus Dacicus era probabil în realitate Traianus Ripheus, făcând împreună un Ianus bifrons, cum o arată faptul că sunt așezați la cele două capete ale unui diametru orizontal. Despre Ezekia, regele Iudeii, solidaritatea lor e arătată de Dante în versurile 103—105; Rifeo Troiano și Traian, care a trăit respectiv înainte și după Hristos, au fost in ferma fede quel de passari et quel de passi piedi… Despre Wilhelm al II-lea al Siciliei, e posibil ca Dante să fi știut lucruri care nu reies imediat din istorie. Și aici, lucrurile trebuie strânse mai de aproape.

Mai întâi, faptul că Dante așează pe Regele-Profet David, vestitorul și strămoșul lui Hristos, în pupila ochiului Acvilei, într-un centru de unde pleacă cinci raze terminându-se pe geană prin ceilalți monarhi, imprimă un caracter decisiv mesianic și cristic acestei enumerări.

Acești monarhi sunt în funcție de prima și a doua venire a lui Hristos. Am încercat să explicăm misiunea cristică a lui Traian făcând dreptate „Văduvei”, Sf. Fecioară, căreia i s-a „omorât” fiul adoptiv, apostolul Ioan în 101, anul începerii primului război dacic; dreptatea a fost făcută, cum o arată scena de pe coloană, prin așezarea așa-zisului omorât în unul din talgerele Balanței constituite de ternarul spiritual suprem dacic. Omogenitatea organică a lui Traian cu Rifeo Troiano îi fac solidari în această misiune mesianică, mai ales că Rifeus însuma în el munții Rifei, munții dacici. Regele Ezekias e numai un substitut, o mască a ilustrului său contemporan, Isaia, cel mai mare profet mesianic; prin el Dumnezeu i-a mai acordat regelui încă 15 ani de viață ca să se mântuiască. E posibil ca și ei să fi constituit un cap de Ianus. Despre Wilhelm al II-lea de Sicilia, nu știm lucruri pe care Dante sigur să le cunoștea de n-ar fi fost decât prin faptul proximității temporale; știm însă că era bunicul dinspre mamă al lui Frederic al II-lea, eroul Fedelilor d’Amore, zice-se întemeietorul lor, despre care legenda spune că nu a murit, că se află ocultat ca regele Arthur, ca bunicul său Frederic I Barbă roșie în Etna de unde va ieși spre sfârșitul lumii pentru a reînverzi Arborele uscat al Imperiului și a pregăti a doua venire; prin urmare caracterul mesianic al misiunii sale e net. Considerăm din aceste motive că numele lui Wilhelm al II-lea e un nume substituit aceluia al ilustrului său nepot, Împăratul Frederic al II-lea, ca și Ezekias lui Isaia. Tot așa pentru Dante, Frederic al II-lea era ultimul Împărat roman, pentru că a fost ultimul încoronat în Italia. După chiar indicațiile lui Dante, sprânceana Acvilei poate fi reprezentată printr-un semicerc care e figura pe care Guénon o desemnează ca simbolizând o jumătate de precesiune a echinocțiilor. Din centrul semicercului pleacă cinci raze care-l leagă cu semicircumferința (fig. 6). În vârful ei, pe axa verticală, se află Constantin în Zenit, cum se cuvine primului Împărat creștin, acel care a înălțat crucea. Singurii din cei cinci legați de un diametru sunt Traian și Rifeo Troiano ceea ce e un fel de a indica, geometric, că formează un cap de Ianus. Ochiul Acvilei fiind rotund, semicercul se cere transformat în cerc, prelungindu-se în același timp razele în circumferința in-

ferioară, adică transformându-le în diametre. Obținem ceea ce se numește chrisma simplă plus diametrul cercului (fig. 7). Și cum lucrurile se cer duse până la capăt, adăugăm bucla lui Rho, pe circumferință în punctul unde se află Constantin, și obținem chrisma completă, Labarum-ul lui Constantin (fig. 8). Dacă în loc de buclă punem o cruce obținem globul imperial, însemnul stăpânirii lumii. Locul lui firesc nu e în ochiul acvilei? (fig. 9). Repetăm după L’Esotérisme de Dante că semicercul reprezintă o jumătate de precesiune a echinocțiilor. Am căutat să vedem dacă vreun submultiplu al ei nu și-ar găsi aplicația în fig. 6, dar lucrul pare greu realizabil, deoarece Dante pune pe Ezekias între Traian și Constantin, nerespectând cronologia istorică. Constantin se află exact în mijlocul timpului deoarece axa verticală este o proiecție în intemporal; normal ar fi ca din punctul atemporal să găsim la dreapta și la stânga două cvadrante reprezentând două cicluri complementare. Dar… Ezekias e după Traian, și între Traian și Constantin sunt două sute de ani; două sute de ani după Constantin ne duc de abia la începutul sec. al VI-lea, epoca lui Justinian, pe când Wilhelm de Sicilia, simetric în sprânceana acvilei cu Wilhelm al II-lea a trăit nouă secole aproape după Constantin. La cele două capete ale diametrului sunt Traian și Rifeo Troiano. Primul e istoric, al doilea e Monarhul perpetuu. Nu merge. Poate trebuie încercat altfel. Sunt câteva lucruri curioase de observat în felul cum sunt așezați monarhii pe sprânceana Acvilei. Astfel, nu numai Constantin se află într-un punct intemporal pe semicerc, dar și David în centrul lui. Două puncte intemporale pot marca începutul și sfârșitul unei perioade ciclice. Dacă luăm un moment din viața lui Constantin, de exemplu edictul de toleranță din 314, și ne întoarcem în timp cu a zecea parte dintr-un an mare, 1296 ani, ne găsim în anul 982 înainte de Hristos. Or David a domnit între anii 1015—970. Constantin așezat în punctul intemporal al semicercului sugerează și un alt calcul posibil. Biserica vorbește de cei o mie de ani de domnie ai lui Hristos. În general, ei sunt așezați în viitor și ar părea firesc să-i așezăm în primul mileniu al viitorului Manvantara^glosartrad.. Totuși, Apocalipsul spune că după cei o mie de ani Satana va fi dezlănțuit. Or, e greu de înțeles că abia după

prima mie de ani a unei Vârste de aur destinată să dureze 25 920 ani Satana va fi din nou liber. Aceasta ar însemna să admitem pătrunderea unui corp străin într-un Satia-Yuga^glosartrad. incipient, ceea ce ar înceta să existe ca atare tocmai din cauza acestui corp străin. O decadență ciclică este ireversibilă și cum s-ar putea reveni după dezlănțuirea Satanei la încă 24000 de ani de vârstă de aur? În realitate, domnia de o mie de ani, nu numai că nu e în viitor dar în trecut, începând cu Constantin până pe vremea domniei lui Philippe le Bel (a se vedea în această privință un interesant studiu al lui Gaston Georgel din Etudes Traditionelles 1969; de asemenea, cartea Cardinalului Billot La Parousie^trad.). Mileniumul nu înseamnă Paradisul care e perpetuu, cu o exteriorizare în ciclu însumând vârsta de aur și vârsta de argint, adică vreo 35 de milenii. Domnia de o mie de ani e o epocă din actuala umanitate, când biserica a avut mână liberă să organizeze o societate creștină după mijloacele pe care i le punea la îndemână propria ei tradiție. Războaiele, crimele, silniciile, dezastrele au continuat și în Milenium; nu puteau înceta pentru că suntem în Vârsta de fier, dar ele erau considerate, structurate și judecate dintr-o perspectivă și după criteriile unei revelații.

Am putea așeza Mileniumul între 314, data edictului de toleranță de la Milan, până la 1314, anul supliciului lui Jaques de Molay, dar orice dată între 1300 până la 1314 poate fi luată ca termenul final al Mileniumului. Personal am înclina să-l așezăm în 1302, în momentul atentatului de la Anagni, când reprezentanții lui Philippe le Bel au insultat, au pălmuit și au închis pe papa Bonifaciu al VIII-lea și astfel autoritatea spirituală a fost înrobită de puterile lumești. Dante stigmatizează astfel atentatul: Vegoia in Alegna entrar la fiordaliso / e nel vicario suo Cristo esser catto / veggio il nuovo Pilato si crudele (Purg. XX 86—87, 91). Cu o mie de ani înainte, îl găsim pe Constantin în plină maturitate (274—336), creștinismul în plină persecuție sub Dioclețian. Dacă luăm pe Constantin ca punct de criteriu, așa cum face Dante când îl așează în punctul superior extrem al sprâncenei Acvilei, dar de data asta mergând îndărăt cu o mie de ani, ajungem la anul 697 înainte de Hristos. Or regele Ezekias

a domnit între anii 723—694 î.H., deci în 697 domnea. E imposibil să fie o coincidență și greu de acceptat că Dante ignora potrivirea. Totuși, faptul că Traian se află la extremitatea stângă a semicercului și Ezekias între el și Constantin, face la prima vedere sprânceana acvilei inutilizabilă pentru calculul de mai înainte. Sugerăm o ipoteză. Am menționat mai înainte tradiția care spunea că Frederic al II-lea eroul Fedelilor d’Amore nu are moarte, că e Împăratul perpetuu din Etna, prezent în contemporanul lui Dante, Henric al VII-lea. Atunci Ezekias, recte Isaia, Wilhelm al II-lea recte Frederic al II-lea, așezați simetric în sprânceana Acvilei, cu referire la Constantin și David rămași la locurile lor, n-ar putea fi coborâți la extremitățile diametrului orizontal, tot simetric, iar Traian și Rifeo Troiano extrapolați față de semicerc rămânând totuși tangenți cu ea? N-ar fi o vagă insinuare, o invitație ambiguă, când Dante ni-l arată pe Traian că e Colui che piu al becco mi s’accosta^trad.. „Acela care mi-e cel mai aproape de cioc” (Par. XX 44) oarecum în punga lacrimală a ochiului? Am putea arăta această dublă extrapolare cu o ușoară prelungire a diametrului pe circumferință la dreapta și la stânga, figura luând forma literei Ω (fig. 10). Obținând o asemenea figură, aproape fără voie mâna trage o dreaptă paralelă cu diametrul și sub el; se realizează astfel hieroglif constelației zodiacale a Balanței, recte Tula, care e în filigranul acestui studiu, adevăratul subiect al lui (fig. 11). În celelalte figuri, semicircumferința reprezintă Cerul pentru că acoperea total diametrul orizontal simbolizând pământul. În hierogliful Balanței nu-l mai reprezintă pentru că prin prelungirile laterale ale diametrului ar exista pământ neacoperit de cer, ceea ce e inacceptabil. Credem că simbolizează mai degrabă curcubeul în care se înscrie muntele polar^glosar Meru^glosar cu vârful în cheia lui de boltă, reprezentând deci limba Cumpenei. Muntele, triunghi ascuțit, înscris în Omega, nu este Alfa-Omega în monogram? Dreptele inferioare paralele figurează lumea subterană, Împărăția Agarthei^glosar. Ca să terminăm, notăm că mai este alt milenium mai important care începe de la Hristos însuși. Cu o mie de ani în urmă, trăiește strămoșul său David; o mie după, e apogeul civilizației bizantine, cu dinastia macedoneană, momentul cel mai desăvârșit

al creștinismului răsăritean care e ramura principală a revelației cristice.

*

Notă: În momentul în care terminam ultimul paragraf, am primit revista Etudes Traditionelles, numărul septembrie — octombrie 1969. Are o lungă și importantă dare de seamă semnată de Denys Roman, cel mai interesant colaborator al revistei în acest moment. Extragem pasaje care concernă direct subiectul pe care l-am tratat.

Vorbind de masoneria anglo-saxonă din sec. al XVIII-lea autorul arată că: „La Moderni (speculativi) Biblia surmontată de Compas și Echer era deschisă la primul capitol din Sf. Ioan, la cei Vechi (operativi) la a doua scrisoare a Sf. Petru”. Credem că este locul să ne oprim câteva clipe asupra acestei ultime indicații. Că cei Vechi, a căror credință îndârjită pentru obiceiurile operativilor era cunoscută, să deschidă Biblia în lojile lor la un text din Sf. Petru mai degrabă decât la un text iohanit, iată ce poate surprinde pe masonii francezi, dar nu numai pe masonii francezi. Mackey, în cele șase mari pagini de referințe biblice pentru uzul masonic, așezate la sfârșitul Enciclopediei sale, nu citează a doua scrisoare a lui Petru unde nu se găsește efectiv nici o aluzie susceptibilă să fie interpretată masonic. De ce cei Vechi au decernat o astfel de cinste acestei scurte scrisori până la punctul că-i utilizează începutul ca orație pronunțată peste recipiendar în cursul riturilor de inițiere? Suntem în prezența unei enigme. Să încercăm să-i găsim cheia în textul scripturar însuși.

După câteva recomandări de ordin moral și disciplinar, obișnuite în scrierile apostolice, Epistola ia deodată un caracter escatologic și tratează esențial despre a doua venire a lui Hristos căreia îi enumeră câteva trăsături majore: alternanța distrugerilor lumii prin apă și prin foc; importanța Mileniumului (O mie de ani sunt ca o zi în ochii Domnului); „ziua Domnului” unde, spune Apostolul de două ori, „cerurile vor trece cu tunete și elementele aprinse se vor topi”. Această ultimă formulă reamintește (mai ales dacă se consideră că în lojă Biblia, cuvânt al lui Dumnezeu, e totdeauna acoperită cu compasul, simbol al

cerului, și cu echerul, simbol al pământului) încheierea profeției lui Hristos asupra sfârșitului lumii: „Cerul și Pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece”. La sfârșitul Epistolei sale, Principele Apostolilor face apel la învățătura celeilalte „coloane” a Bisericii: „Fratele nostru mult iubit, Paul, v-a scris asupra acestor chestiuni cu înțelepciunea ce i-a fost dată.” Epistola escatologică a Sf. Paul este a doua către tesaloniceni. „Vasul ales” trasează un portret izbitor al „omului de inicvitate, fiul pierzării, dușmanul care se ridică în contra a tot ce poartă numele lui Dumnezeu și care-i adorat” (această precizare e importantă; probează că Anticristul nu se va ridica contra unei anumite religii, ci contra tuturor tradițiilor autentice, fără excepție), va seduce națiunile rătăcite printr-o „facultate de iluzie” care le va fi trimisă de Dumnezeu însuși. Și Sf. Paul, evocând învățământul oral, secret fără îndoială, care trebuie să se ridice până la Hristos însuși, adaugă: „și acum știți bine ceea ce-i face obstacol (Anticristului) pentru ca să nu se manifeste decât în timpul său”. Acest pasaj este considerat de teologii de astăzi ca unul din cele mai grele ale Bibliei. Dar vechii Părinți ai Bisericii gândeau în mod obișnuit că obstacolul la venirea Anticristului era Imperiul roman, ultima din marile Monarhii de care e vorba în profeția lui Daniil, relativă la „translația Imperiilor”. Imperiul roman, cu triumful creștinismului, a devenit Sfântul imperiu. Se vede că nu ne-am depărtat de Masonerie decât în aparență. Denys Roman face aluzie la faptul că, în Masoneria scoțiană, titularii gradelor înalte se consideră demnitari ai Sfântului Imperiu și au ca doctrină că restabilirea lui e una din țintele principale, dacă nu cea mai principală, ale Masoneriei, ceea ce este comprehensibil dacă ținem seama că simbolic Sfântul Imperiu se identifică cu Paradisul Terestru. De aceea, i-a fost dată Masoneriei operative să facă posibilă membrilor săi restaurarea stării primordiale care singură permite reintegrarea în locul primordial. Și Denys Roman încheie: „Fără îndoială, la considerații de acest fel se gândea René Guénon când anvizaja posibilitatea pentru Masonerie să vină în ajutorul religiilor într-o perioadă de obscuritate aproape completă, nu în mod aparent, ci în altfel, cu atât mai eficace”.