Folticenii de vis

FOLTICENII DE VIS

Amintirile au întotdeauna un caracter liric care e mai important decât amintirea. Proiecția în trecut e o incantație magică pentru că suprimă timpul. Trăim prezentul în succesiunea implacabilă a acelor ceasornicului și a anotimpurilor. Dar cufundată în trecut, succesiunea nu mai este secvență, ci simultaneitate. Clipele se imobilizează și tocmai prin această imobilitate, straniu paradox, capătă viață. Putem înțelege cum hieratismul olimpic și iconografia bizantină erau glande endocrine, izvoare de Apă Vie pentru imensele civilizații pe care le irigau. Fenomenul ține de misterele motorului imobil. În amintiri, deci, clipele se imobilizează și devin zei, hieroglife și chemări. Trecutul este în lumea noastră un substitut al Tărâmului nevăzut din basme. Ca să ajungi la el trebuie să ai vitejia lui Făt Frumos care se arunca în dânsul ca într-o apă. Omul care-l cucerește capătă demnitate de Demiurg^glosar, adică de Creator secund.

În cele întâi amintiri ale mele apar Uriașii. Pentru fărâma de viață ce eram, copacii atingeau cerul și important este că o credeam. Oamenii mari numesc aceasta iluzie optică, adică explicau cu o noțiune ceea ce, pentru omul nou ce eram, constituia o trăire, o experiență nedesmințibilă. M-aș fi scandalizat dacă mi s-ar fi explicat că rămurelele și frunzele din coroană nu atingeau efectiv Tăria, când pentru mine faptul era tot atât de evident și de sigur ca pietrele de pe jos. Iluzie optică! Atunci, ce nu e o iluzie?

De alminteri era firesc ca legătura cu „Transcendentul” s-o am prin copacii care uneau cerul cu pământul într-un târg unde, pe acele vremuri, abia una la sută era clădit, pe când în rest se întindeau livezi. Pentru copilul ce eram, cariatide vegetale susțineau aievea un dom extatic peste târg, dom perceptibil tuturor, nevăzut de nimeni… Oamenii au intrat tardiv în el. Am simțit întâi vegetalele, apoi animalele, tovarășii de joacă și la sfârșit, nepoftiți, oamenii maturi. I-am

simțit ca abstracțiuni: Tată, Mamă, Bunici, pe când lucrurile erau vii. Nu-i aceasta adevărata înțelepciune? De abia după ce a trecut adevărata copilărie, schemele umane au început să capete consistență, să prindă carne și să devină ființe vii. În prima copilărie eram împărat al unei lumi care și astăzi mi se pare cea reală, pentru că era împărăția Miturilor și a semnelor mute. De abia după ce am intrat în școală a început procesul de demitizare, de a cărui excelență nici acum nu sunt convins. Școala m-a transformat în ceea ce se numește, curent și prozaic, copil, adică într-un minus habens^glosartrad., pentru care cei mari deveniseră modele demne de imitat. Trebuia să devin, cât mai repede, un om matur. Noroc că miturile alungate au reintrat indirect în viața mea pe drumul cărților de basme. S-a produs o dedublare, contactul cu cei mari rămânând indispensabil în moduri noționale și pragmatice. Totul îmi da ghes să mă înarmez cu arme fără de care nu se poate trăi pe planul social.

Așa că, încetul cu încetul, am început să-mi dau seama că făceam parte dintr-o familie de cărturari. Vastele dulapuri cu cărți, din biblioteca tatei și din cea a bunicului, au luat locul uriașilor din prima copilărie. Deși cititor pătimaș și acum, sunt convins că am pierdut la schimb, că învățătura arborilor era mai reală decât aceea a herbariilor care se numesc cărți. Nu livada, ci biblioteca era cimitir.

Am aflat în cursul vremurilor că vechea casă, pe când o mai stăpânea bătrâna băneasă Anastasia Chichirdic, se deschidea ospitalier tuturor. Mi se arătau camerele în care stăteau Vlahuță, Delavrancea, în nu rarele lor poposiri la Fălticeni. În acest fel le-am simțit prezența înainte de a-i fi citit.

Tata, om de carte, călător impenitent, care simțea Europa ca o singură țară, „sage citoyen du vaste univers^trad.”, începuse să-mi povestească din călătoriile lui ceea ce puteam prinde, cu o reală putere de adaptare la mintea copilărească. Mă simțeam puțin incredul și chiar scandalizat când îmi

spunea că munții din Elveția erau mai mari decât munții pe care îi vedeam deasupra Băii, pe unde hălăduise Dragoș Vodă.

Mama aducea, în miezul de Moldovă în care mă închegam, un flux ardelenesc din Țara Hațegului și în vine din sângele lui Ion Budai-Deleanu.

Natural nu e locul să vorbesc de literatura lui E. Lovinescu, în aceste câteva note lirice.

Ceea ce a izbit, ceea ce a impregnat cu o dâră de neșters adolescența, tinerețea și maturitatea mea, a fost exemplul admirabil al unui om consacrat în întregime, topit în opera lui. Din copilărie știam că în fiecare vară, în salonul cel mare din casa bunicilor, se află un cenobit care-și făurea opera cu trudă, de dimineața până seara. După dejun se odihnea puțin. Atunci intra la el, pentru câteva minute, mama lui, bunica mea, se așeza la marginea patului, mângâindu-i fruntea. Schimbau cuvinte obișnuite, pentru că tăcerea ar fi subliniat indiscret dragostea dintre ei. Partea masivă a operei lui acolo a fost făurită. Spre seară, lăsa condeiul și pornea pe strada Sucevii la vale, plimbare în care se lăsa binevoitor întovărășit, fără ca totuși să simtă nevoia unui tovarăș. Simțirile adânci și le inhiba pretutindeni și oricând. Deseori mergeam cu dânsul. Vorbea de toate, dar îl simțeam cum incubează peisajul dimprejur; nu permitea nimănui o încălcare a cetății lui interioare. Este un E. Lovinescu liric și pudic, pe care puțini l-au simțit. Se simțea în el uneori un fel de misticism păgân, în care creștinismul nu avea loc. Ajuns la podul Șomuzului, se așeza pe tăpșanul de iarbă din marginea drumului și deschidea un jurnal franțuzesc: nu scăpa însă nici o picătură din licoarea unui apus de soare glorios pe dealurile Rotopăneștilor și ale Brădățelului. Se impregna în el, nu prin simțuri, ci prin îngerul său. Avea aceasta comun cu colegul lui de gimnaziu, Mihail Sadoveanu, dar cei doi oameni nu au vrut să aibă legătură decât prin țepii lor și e păcat.

Aveam vreo zece ani când prietenul lui, tovarăș și el de plimbare și de convorbiri, Stefanelli, academician, prieten și

coleg de universitate cu Mihai Eminescu, a avut bunătatea să-mi întindă mâna cu politețea lui aulică. Nu pot uita gravitatea cu care E. Lovinescu mi-a spus, după despărțire: „Nu uita că ai strâns o mână care a strâns-o pe a lui Eminescu.”

Preocupările mele îi erau cu totul străine, aprecia însă forma literară în care le exprimam. Într-un sens era cu atât mai bine, pentru că astfel i se contura mai exact silueta sa literară și morală. Totdeauna îmi cerea să citesc eseurile publicate în cercul Sburătorului^glosar, după publicare. Nu avea capul metafizic, dar bunăvoința sa era admirabilă, inepuizabilă, întinzându-se asupra a tot ce ținea de scris.

Odată, îl întovărășisem într-o vizită pe care o făcea fostului său coleg de gimnaziu, Ion Dragoslav, bolnav, în căsuța lui de pe strada care astăzi îi poartă numele. Nu se pot descrie delicatețea, tactul cu care criticul consacrat, cu o situație morală și literară nediscutabilă, îl învăluia pe scriitorul uitat, îmbătrânit timpuriu, amărât și sărac. E. L., o știam, avea o foarte moderată apreciere despre valoarea literaturii lui Ion Dragoslav; cauza era rigiditatea criteriilor sale exclusiv beletristice, limitative prin intoleranța lor. E adevărat, Dragoslav nu a fost un scriitor, ci un povestitor. E mai mult decât o nuanță. Scriitorul își cumpănește talentul, și-l economisește, repartizându-l egal pe foaia de hârtie, irigând un câmp căruia îi știe foarte bine posibilitățile și limitele. Povestitorul vaticinează, ridică zăgazurile vervei sale, fără teama de inundație. De aceea, în povestirea lui Dragoslav, inegalități care consternează. Un editor care ar vrea să publice opera sa completă ar face cel mai perfid serviciu bietului Dragoslav. Dar o antologie inteligent făcută ar revela, spre surprinderea cititorului, un povestitor sfătos, plin de miez, așezat la marginea dintre oraș și sat, bântuit de zbucium și neliniște, legat de permanențele și fatalitățile lui: umbrele trecutului, glasurile bătrânilor morți, știmele care bântuiau moșia lui spirituală de pe Dealul Boianului, Câmpul lui Clopoțel cu Huciul^glosar, Buciumenii și Orișenii. Toate

consistente, pline de viață și de tâlc, fără realism greoi, transfigurate de neliniștea și fiorul Supranaturalului. Totdeauna a fost omul neliniștii, avea o febră permanentă de 37 de grade. Cât despre Supranatural, Dragoslav a atins, o spun fără șovăire, culmi. În general acei care scriu literatură fantastică își iau precauția să pună distanță între ei și gen, așa de mare le e spaima să nu se creadă că sunt complici cu subiectul. Ciocoism^glosar! Nu așa era Dragoslav. Credea cu tărie în realitatea comerțului său cu Duhurile, de care vorbea cu convingere; parcă-i văd chipul speriat, înfiorat de aripa tainelor ce nu se pot spune, cu figura pe care ne-o dă portretul făcut de concetățeanul său, Aurel Băeșu. Și într-o oră în care constelațiile i-au fost binevoitoare, povestitorul a băsnit "Povestirea Bisericuței din Huci", o capodoperă a genului fantastic în literatura română, acest foarte vechi și foarte nobil gen care nu suferă mediocritatea și vulgaritatea; dacă i s-ar face o bună leșie ortografică și sintactică, ar fi cu mult cea mai reușită a genului fantastic în România: o îmbinare convingătoare între credibil și incredibil, o cumpănire perfectă de însușiri antinomice, realismul transfigurat, fantasticul realizat ca element al vieții cotidiene, care capătă astfel o dimensiune pipăibilă dar incomensurabilă. E viața satului românesc de totdeauna, dar metamorfozată de lumina lină a Tărâmului nevăzut, pe care nu o știi de unde vine.

Neliniștea lui Dragoslav mă duce la angoasa lui Anton Holban, printr-o traiectorie logică. Simt că cititorul este incredul, de aceea voi căuta să mă explic. Amândoi sunt folticeneni, complici măcar prin proximitate. Pare un paradox să pun alături un primitiv, aproape agramat, care niciodată nu s-a desprins de știmele livezilor natale, de un analist exclusiv citadin, care nu se simțea bine decât pe patul de cuie întoarse cu vârful în sus, pe care se întindea cu voluptate, fachir de pe apa Șomuzului.

Era vărul meu mai mare, fiul unei surori a lui Eugen, doamnă distinsă și foarte frumoasă, cu un gust morbid pentru

nenorocire: în privința asta a fost servită cu prisosință. Fiul, un jupuit viu, îi semăna leit, nesimțindu-se mai bine nicăieri decât între două pieptene de sârmă, din acelea cu care se scarmănă lâna. Dar la Anton nu era un viciu dobândit: spaima se înscria congenitală în horoscopul lui. În viață și în scris refuza orice compromis cu odihna: erau un heautontimoromenos^glosartrad., care-și făcea harakiri fără răgaz cu tăișul unui imens talent de analiză, oprindu-se acolo unde analiza risca să devină gratuitate, refuzând orice truc de meserie literară, orice facilitate. „Ce caut eu în țara lui Ionel Teodoreanu?” obișnuia să spună.

Această analiză fără răgaz a dus până la termenul ei necesar, fărâmițarea eului; atunci prin țesutul calcinat al vieții obișnuite, i s-a dezvăluit Abisul, așa cum i se manifesta prin toxicitatea muzicii: muzica letală, filtru al morții. Îi suferea îmbrățișarea asemănătoare cu aceea a Sfinxului, când nu i se răspunde la întrebare. Extrem de cinstit, a plătit cu viața înfrângerea. Da, acesta a fost Anton Holban: un om care nu răspunsese la întrebarea Sfinxului.

În incinta interzisă^glosar, în temenos^trad., se ridică altă umbră, aceea a lui Aurel George Stino, indisolubil solidar cu casa bătrână de o sută douăzeci de ani. Cum în Evul Mediu, oamenii erau adscripti glebi^trad., așa era el adscriptum Domi^trad., legat de ea în sensul feudal al cuvântului și tocmai de aceea își câștiga în mod paradoxal autonomia, care atingea toată Europa și alte continente. I-o permiteau cultura și eleganța lui morală, care suscitau unde analoge în prietenii lui nevăzuți dar cunoscuți din întreaga lume. Vasta lui publicistică era aceea a unui cosmopolit, dedicată și incisivă, permițându-și luxul amploarei, pentru că problema înrădăcinării nu se punea la el: era prenatală. În odaia cu grinzi de stejar, convorbirile dintre noi se prelungeau în tăceri semnificative. Prieten intim și coleg cu Anton Holban, erau uniți prin același cult fervent al muzicii. Și-a lăsat vasta lui bibliotecă Galeriei oamenilor de seamă, pe care eu și frate-meu Horia am întemeiat-o în casa părintească.

Acum trecem în lumea celor vii.

Diferența de vârstă a făcut să nu „cunosc” pe fratele meu Horia decât la maturitatea lui. În afară de elementele constituite din cultură, de educație și inteligență, care erau considerate ca oarecum firești în familie, m-a izbit un talent pe care însă îl vedeam manifestându-se în viitor mai ales în eseul liric. Se poate închipui mirarea mea când s-a manifestat convingător în disciplina scenică, cu talentul și vigoarea, cu notațiunea incisivă și realistă, pe care toată lumea le știe. Totuși am încredere în prima mea impresie: ceea ce va da durată teatrului lui Horia e primul său fond de lirism lucid, fără de care fluxul realist s-ar risipi ca nisipul printre degete, pentru că „naturalul” și „iluzoriul” sunt termeni convertibili.

Pagini bucovinene, Anul II, Nr. 15, Martie 1983