AMINTIRI…
E greu să scrii amintiri despre persoane de care te despart curgerea vremurilor și geniul morții. Pe fața Abisului succesiunea se transformă în simultaneitate și cine poate privi această față dacă nu și-a refăcut un suflet de copil? Această recuperare e tot așa de grea ca și regăsirea Ilenei Sânziana. Copilul nu are senzația curgerii zilelor. Viziunea lui e globalistă, paradisiacă și lucrurile din afară i se pietrifică pe retină. Copilul are darul din basme al lui Făt Frumos de a pietrifica cu o plesnitură de bici pe vrăjmașii căutării lui. Oamenii au pierdut harul de a spune clipei ca Faust: Oprește-te! Ești atât de frumoasăvers." Au pierdut darul de a transforma larva în fluture, cu alte cuvinte au pierdut darul Metamorfozei. Copilăria în schimb e o continuă metamorfoză; de aceea este sacră. Putem da o definiție a copilăriei: copilul e o ființă care se minunează în orice clipă. A găsi însă înminunarea la vârstă matură e un miracol. Bătrânii alchimiști îi ziceau Piatra Filozofalăglosar. E un dar al zeilor clipa când ajungi să prinzi coada curcubeului. Demiurgul copiilorglosar escamotează timpul ca un măsluitor de cărți. Curgerea cosmică dizolvă timpul, armătură bazică a Universului. Pe pânza de păianjen se coagulează boabe de timp și spațiu.
Imaginea lui Eugen Lovinescu cel al copilăriei mele se manifestă deci prin instantanee, nu prin secvențe. Elementul timp se ocultează într-o fotografie. Cele dintâi amintiri despre Eugen sunt fălticenene. Când l-am văzut mai târziu la București, eram adolescent și farmecul se risipise. Aveam în față un om ca toți oamenii, de care mă despărțeau tinerele mele convingeri și spiritul de contradicție care ne era comun. Pânza de păianjen cu boabe de curcubeu se mistuise pe tărâmul celălalt. Nu mai rămăsese decât o pagină cadrilată de caiet școlăresc.
140 (144)Deci, primele imagini fălticenene ale lui Eugen sunt acelea ale unui om foarte înalt, mai ales în comparație cu liliputanismul meu, deloc profesoral, purtându-ne pe mine și pe fratele meu pe picioare, ca Țuguleaglosar din poveste care alerga cu atât mai bine cu cât își atârna de picioare două pietre de moară. Îi plăcea să-și înminuneze nepoții cu scamatorii sumare, dar care nouă ne păreau miraculoase. Era petrecere pentru noi, iar pentru el o delăsare după o dimineață grea de muncă, o întoarcere spre copilărie a unui critic lucid, ca într-un eleșteu de veșnică tinerețe. Și noi copiii și el mergeam spre aceeași țintă pe căi divergente, apoi convergente. Impresionismul lui literar din acele vremuri se acomoda cu aceste măști succesive. Nu era străin de duhul copilăriei. Îi plăcea, când se lungea pe un divan, să te așezi lângă dânsul să-i pui întrebări. Răspundea la ele, oricât de năzdrăvane ar fi fost. Îl interesa fărâma de agerime care se găsea în ele.
În casa părintească, încăpătoare, Eugen își avea camera lui care-i purta numele. Ca toți cei cu adevărat muncitori, ieșea la ore fixe din ea, fie pentru masă, fie pentru plimbări. Deși nu intrasem în școli, mă impresionau cele două fișiere pline cu note pentru traducerea Analelor lui Tacit. Știam că pe vremea aceea, în afară de vacanță, în care revenea în orașul natal, ședea la Paris, unde-și prepara doctoratul în Sorbona. Menționez faptul, pentru că Parisul apărea ca un oraș mitic ochilor mei copilărești, ca un Bagdad macedonskian, cu pâlpâiri de Isarlâc și nu în realitatea lui geografică care nu-mi spunea nimic. Probabil, copilul de atunci avea dreptate și nu omul matur de astăzi, care, vai, știe să citească prea bine o hartă. Ochii sunt aceiași, dar retina copilăriei emitea niște raze care topeau realitatea sensibilă și prin ea ajungea la țara de dincolo de negură. Iată un exemplu de modul în care Lovinescu transforma realitatea într-un mod psihic. E vorba de construirea noului gimnaziu din Fălticeni.
141 (145)"Umbra mea morală a fost fixată în zidurile noului gimnaziu. Din clasa I m-am instalat într-însul, am trăit de-a valma cu toată viața lui minerală, i-am cunoscut toate unghiurile și tainele ți în sălița din fund mi-am petrecut vacanțele adolescenței muncind din greu la formația mea intelectuală; de acolo au ieșit și primele mele încercări literare."
Omul era în fond un sentimental strecurat prin sita pudorii, lucidității și ironiei. Înfrângerile din toamna lui 1916 și căderea Bucureștilor au adus în refugiul fălticenean un Lovinescu înfrățit cu pătimirile țării, cu credința neștirbită în izbânda finală. În casa mea părintească a deschis o școală pentru liceenii imobilizați în zborul lor. A legat o prietenie strânsă cu câțiva dintre refugiați, printre care și mai ales cu T. V. Stefanelli, refugiat din Bucovina, pe atunci austriacă, consilier la Curtea de Casație de la Lemberg, prieten și coleg de Universitate cu Eminescu. Prin Stefanelli, relicvă vie a Luceafărului, criticul îl căuta pe Eminescu – nor radiant în centrul curgerii vremurilor, sustras condițiilor de timp și spațiu.
Pagini bucovinene, Anul II, Nr. 14, Februarie 1983