Sensul unei conferințe

SENSUL UNEI CONFERINȚE

Conferința și întâlnirea cordială între ziariștii români și confrații lor sârbi și cehi pot da naștere, cred, la o serie de reflecții care să depășească banalitatea politicoasă, locurile comune, firitisirile care nu înseamnă nimic. Ar trebui să dispară din mentalitatea noastră superficialitatea aceea care crede că orice antagonism, oricât de grav ar fi el, orice neînțelegere dintre popoare, necunoașterea reciprocă și profundă, pot dispărea prin conferințe, expoziții, mese cu lăutari, taraf și grătar. În acest optimism, în acest continuu „las' c-o să fie bine”, în acest refuz de a lua nimic în serios, de a fugi cu groază de orice aprofundare, pentru că e incomodă, aspră și alungă cheful și buna dispoziție, văd una din cele mai oribile, mai rușinoase tare ale poporului nostru. Aș vrea să-mi pot șterge din minte, aș vrea să nu mai fie posibilă, sosirea delegaților presei latine la noi în țară și prinderea lor la coborârea pe debarcader într-o horă națională, cordială și tâmpită. Ce-au crezut oamenii aceia despre noi? Aș vrea să nu se mai repete un fapt datând de-abia de câteva săptămâni, când venind pentru conferințe, un ilustru romancier francez, intelectual rafinat, filozof subtil, i s-a dat de către niște scriitori, despre care cel mai mult bine ce se poate spune e că ocupă câte un loc oficial în literatura română, i s-a dat o masă la „Leul și Cârnatul”, cu grătar, cu mititei și cu un balaur de lăutar ce-i cânta bietului străin aiurit, la ureche…

De asemenea, sunt contra conferințelor acelora care depășesc prin programul lor ambițios posibilitățile de realizare ale omului. Nu cred în congresele ce-și propun să stabilească pacea, să înfrățească pe negri cu suedezii și pe români cu chinezii. Pentru că ceea ce importă sunt nu bunele intenții și scopul, ci dacă se pot realiza, dacă nu sunt vaste și fac să plesnească posibilitățile reale și pozitive ale omului.

O conferință însă ca aceea a presei Micii Antante este binevenită nu atât pentru intențiile ei lăudabile (trec pe al

doilea plan), ci e interesantă, e binevenită pentru că programul ei e realizabil, e uman posibil, nu-și propune scopuri prezumțioase și inaccesibile.

Acest scop e, pe lângă fireasca încercare de a face și mai cordiale și mai intime legăturile dintre statele componente, acest scop mi se pare a fi încercarea de a realiza, de a defini, de a arunca primele fundamente ale unui tot organic, ale unei entități culturale și spirituale a Statelor Micii Antante. Este acest program prezumțios și inaccesibil, ca acelea pe care le enumeram mai sus?

Nu, pentru că e vorba de popoare învecinate, care au trăit mai mult sau mai puțin sub aceeași stea spirituală, în același climat afectiv. Sunt evidențe geografice care se impun și ca evidențe spirituale. Aruncați-vă ochii pe hartă și vi se va părea evident, limpede, fără discuție, că în jurul acestei bătrâne Dunăre, popoarele formează un bloc, un complex divers dar unitar lăuntric, o unitate care există latent, providențial, și pe care e de datoria noastră s-o scoatem din domeniul latenței, din blocul său de marmură, și să o perfectăm, să-i înfiripăm viața. De aceea, Congresului Micii Antante a Presei n-o să-i spunem un banal „Bine ați venit” sau „Să trăiți fraților”, ci să-i urăm cu o austeră cordialitate lucru spornic.

Dar mai este ceva. Această încercare de a constitui un organism cultural și spiritual din Statele Micii Antante, bazat pe o unitate latentă și pre-existentă, impusă de imperativul geografic, această încercare ar rămâne cu totul imperfectă dacă s-ar mărgini numai la o Mică Antantă a Presei. Asta trebuie să fie numai un început, o luare de contact. Ar fi dezolant să se oprească numai la periferia cordialității și a declarațiilor sentimentale.

Omul e un singuratic prin părțile profunde ale Personalității sale. Când Aristotel l-a declarat „animal sociabil” a avut în vedere numai instinctele sale de securitate socială, de organizare defensivă contra naturii și a dușmanilor. Dar considerat deasupra contingențelor, „an sich^glosartrad.”, omul e

singuratic, e impermeabil pentru alții. Pentru a sparge acest zid al tăcerii, pentru a tăia canale prin impermeabilitate, trebuie o adevărată sforțare eroică, o învingere pe sine și a altora. O asemenea sforțare eroică, o asemenea spargere trebuie să facă și popoarele ce sunt destinate prin interes, afinitate sau imperativ geografic, să constituie un tot organic, o entitate viabilă. Mica Antantă^glosar a Presei, foarte bun lucru! Pentru început. „Elle mène à tout, à condition d'en sortir!^trad.” ar fi să spunem despre ea, aplicându-i dictonul celebru ce s-a spus despre presă. Dar e numai o anticameră, o sală de așteptare, după care trebuie să vină vizite de scriitori, conferințe, traduceri de cărți, burse de la un stat la altul, excursii de intelectuali, o încercare profundă de înțelegere a sufletului celorlalte națiuni, o încercare atât colectivă cât și personală, ca să nu mai vorbim de directorat economic, reconstituirea sub forma lui economică a imperiului dunărean. Căci dacă Austro-Ungaria era o eroare psihologică, era în schimb o mare realizare economică! Pacea mondială, constituirea unui organism mondial, ca și orice alt organism viu, nu va fi viabilă decât prin gruparea unor alte organisme mai mici, Liga Națiunilor fiind neviabilă pentru că grupează de-a dreptul toate națiunile, când ar trebui să grupeze organisme de mai multe națiuni! Mica Antantă politică și mai ales culturală mi se pare un exemplu clasic (și unic deocamdată) de un organism viabil de a doua zonă, din care trebuie format organismul cel mare, mondial.

Vremea, Nr. 344, 24 iunie 1934