Constantin Brâncoveanu

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Constantin Brâncoveanu este ultima strălucire, cântecul de lebădă al vieții naționale în Voievodatele românești. După el, a urmat noaptea, murdăria și putoarea de care nici până acum nu ne-am dezinfectat încă în întregime. Ca și cum destinul ar fi vrut să întrupeze în el calitățile mijlocii ale rasei noastre, Constantin-Vodă, nu poate fi pus între geniile țării noastre; nimic excesiv, nimic extraordinar în el, afară de soarta sa; a rezumat însă calitățile de bun simț, de realism, de diplomație ale neamului; calități pe care am fost obligați^trad. să le avem, țară mică între vecini uriași care de abia așteptau să ne sfâșie – cum au și făcut-o în parte în cele din urmă.

Când Cancelarul Țarii Românești, marele Logofăt^glosar Constantin Brâncoveanu Basarab Cantacuzino, s-a văzut ales Domn, lăsat cu limbă de moarte de unchiul său Șerban Vodă Cantacuzino, ales de boierii Țării, putea să-și spună că nimeni altul nu era mai îndreptățit să stea pe acest loc. Strângea în el toate gloriile voievodale și boierești ale țării.

Deasupra Oltului se înalță, înconjurată de ziduri de piatră, mânăstirea Brâncovenilor, cuibul neamului brâncovenesc. Pe acolo a trăit Matei din Brâncoveni, tovarăș de luptă al lui Mihai Viteazul și ajuns Domn al Țării sub numele de Matei Basarab. De fapt era Craiovesc, din familia celor mai mari boieri ai Olteniei. Șeful familiei Brâncoveanu ajunse un nepot al voievodului, Preda: mama lui era fiica unei surori a Domnului. Papa, postelnicul^glosar fiul lui Preda, fu omorât mișelește, după moartea Voievodului Șerban Cantacuzino, de către seimeni^glosar răsculați, iar pe piatra de pe mormânt stă scris: „I s-a întâmplat pieire în zilele lui Constantin Șerban Voevod pe vreme ce s-au ridicat dorobanții, călărașii hoțește asupra Domnu-său și a neamului boeresc: atunci au ucis pe Papa, postelnicul fiu de leat^glosar 7163 (1655)”.

Papa avea prin mamă-sa, nepoată de fiu a Domniței Florica, fiica lui Mihai Viteazu, sânge din sângele marelui

Voievod. Soția lui era Stanca, fiica postelnicului Cantacuzino și a Doamnei Elina, fata lui Radu Șerban, și pe acela al imperialilor Cantacuzini. Erau în număr de trei: Constantin, Matei și Barbu.

Printr-o grozavă fatalitate a sângelui cel care va muri ca martir al credinței sub securea lui Gim-Ali^trad., avu pe tatăl său omorât de pretorieni venetici, pe bunicul său ucis de un Domn nebun, Mihnea Vodă cel rău, fără nici o vină.

Moștenitor al acestui neam tragic, Constantin părea destinat și el să sucombe blestemului familiei sale. Rămas singur, orfan cu frații morți de timpuriu, nimic nu mai părea că-l poate apăra. Totuși, anumite virtuți de sânge rece, de diplomație, de stăpânire îl făcură să se strecoare nevătămat printre primejdiile îngrămădite pe capul său. Câtăva vreme, vegetă prin funcțiunile subalterne de postelnic al doilea. De abia sub Duca-Vodă în 1667 trecu la logofeția a doua. Venirea pe tron a unchiului său, aprigul și întregul Șerban Vodă Cantacuzino îl săltă la dregătoria mare de Agă, pe care o avusese și Mateiu Basarab. În 1661 era postelnic, în 1682 Spătar^glosar Mare și în sfârșit în 1687 mare Logofăt.

În acel moment era cel mai de vază boier din Țara Românească. Stăpân pe moșii nemăsurate, întrunind în persoana sa drepturile la tron ale celor mai vechii familii, frumos, deștept, priceput în afacerile țării, Constantin Brâncoveanu, în vârstă de 35 de ani, era în ochii multora viitorul Domn, chiar în ochii lui Șerban Vodă, în caz de moarte timpurie a lui.

La 29 Octombrie 1683 se săvârși din viață voievodul. Ceea ce a urmat nu se poate descrie mai vioi, decât în cele ce urmează, de Radu din Popești: „De vreme ce au murit Șerban Vodă, boierii cei mari și al doilea care se întâmplase în București s-au strâns toți la Spătărie… Și făcură socoteală că Constantin Logofătul Brâncoveanul era neam de-a lui Matei Vodă, și are și alte bunătăți, blândețe și altele, să ridice pre dânsul Domn; că și om este în vârstă de va putea chivernisi

Domnia cum se cade, în vreme ce țara este ocolită de oști și de primejdii. Și aleseră ca Domn pe Constantin Logofătul, și se ridicară iarăși din Curtea Domnească și merseră la Mitropolie unde este obiceiul a se pune domn, și îndată ce au sosit acolo, au strâns oștile și au trimis acolo un boier de au chemat pe Constantin Logofătul de la Curte că rămăsese acolo, și îndată ce sosi ziseră cu toții: Logofete, noi cu toții pohtim să ne hii Domn. El zise: Dar ce aș avea eu cu Domnia? De vreme ce ca un domn sunt la casa mea, nu-mi trebuiește să fiu. Iar ei ziseră: Ne rugăm nu lăsa țara să intre alți oameni sau răi, sau nebuni, să o strice, ci fii!.. Au șezut în scaune și au zis: Mulți ani! Deci făcând mâlcomie începu să zică Domnul boierilor: Dumneavoastră știți că eu am fost la casa mea ca un Domn, trăit-am cum am vrut… ci d-stră m-ați pohtit și fără voia mea m-ați pus Domn în vremuri ca acestea turburate. Ci dar acum trebuiește vrerea tuturor…

Aciaș toți răspunseră: Toți voim, toți pohtim! Zise iar: Dacă pohtiți toți, mi-e voia și mie. Să-mi dați un jurământ în fața lui Christos, precum veți fi cu dreptate și de-ar veni vreo primejdie Domniei mele despre vreo parte, să stați cu mine toți: Să fie așa!”…

Am redat aceste rânduri pitorești și vii pentru că din ele apar nu numai evenimentele, ci și personalitatea voievodului: foarte fin, foarte diplomat știindu-se a se lăsa dorit, demn și sigur de el, ambițios, dar cu sânge rece și dibăcie. Aceste calități l-au făcut să fie un domn mare în spiritul vremii lui. Și vremurile erau atât de grele atunci, plasa de încurcături era atât de inextricabilă, că a fi mare în timpul acela însemna a fi de două ori mare.

De măreție cu armele nu mai putea fi vorba pentru țara noastră. Împărățiile din jurul nostru crescuseră și deveniseră imperii vaste. Crescuse Rusul, crescuse Germanul; numai Turcul dădea înapoi, după victoria marelui Sobieski la zidurile Vienei. Dar asta nu-l făcea mai puțin amenințător pentru noi. O împărăție turcească puternică, sigură pe ea, ne-ar fi lăsat în

pace. Una în decadență, devenea bănuitoare, lacomă, schimba domnii, storcea țara, trezea pofta dușmanilor ei ce-și treceau oștile peste trupul țărilor noastre.

Unui Constantin Brâncoveanul Domn spre sfârșitul veacului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea îi era imposibil să fie domn mare cu armele. A fost prin diplomația sa, prin dibăcia suverană cu care a știut să țină mai mult de un sfert de veac Muntenia în afara certurilor celor trei puteri, Turcia, Austria și Rusia, dând tuturor impresia că ține cu el. Nu era nici minciună, nici duplicitate. Era imperativul categoric al existenței noaste ca neam. El a fost cel dintâi care a creat în România tradiția diplomatică de cumpănire între Turcia și Rusia, tradiție care nu exista până la el. Colegul său din Moldova, deși infinit mai cult și mai inteligent, nu a avut doigté-ul^trad. lui Brâncoveanu, și și-a pierdut domnia la jocul acesta primejdios.

La un anumit grad de avere, bogăția nu mai înseamnă nimic. Brâncoveanul era atât de bogat, că averea lui se confunda cu aceea a țării. Să fi fost aceasta cauza? Fapt e că s-a îngrijit de țară cu o dragoste, cu o iubire de proprietar. Protejarea negustorilor, înzestrarea unei fete, ușurarea țărănimei și căpătuirea unui băiat i se prezentau firesc în minte pe același plan. Și pe bună dreptate deoarece nu putem să ajutăm, nu putem să facem să prospere, decât ceea ce este în legătură organică cu noi, aproape carnală. Brâncoveanu, părinte, posesor și uzufructar al țării, i-a făcut mai mult bine, decât ar putea cel mai bine intenționat, dar fără contact de carne, Președinte de Republică.

Patrician român, cu fii și fiice, strămoși și bogății imense, orice situație l-a găsit pe Brâncoveanul la înălțimea ei. Și politica lui externă avea o coloratură familială. Ar fi vrut, și a încercat să domnească în Ardeal și în Moldova prin fiii și ginerii săi, adunați în jurul capului spiței, într-o legătură, jumătate de rudenie, jumătate de clientelă.

Își păstori țara cu un bun simț și un realism latin. Ar fi cea mai mare greșală din partea noastră să-l credem un egoist obișnuit. Mai degrabă era un dinamism interior care-l silea să propășească, să se înmulțească, să se întindă. Zodia lui era cea a Fecundității pe toate domeniile, a unei creații fatale de bunuri pământești, dar această creație devenea aproape, își pierdea orice aspect vulgar, semănând cu aceea a patriarhilor biblici, cărora le creștea familia.

Ca toți adevărații stăpânitori în veac, știa să dea lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu, sau cum ar spune ce-i vechi, știa să împace pe Nemesis^glosar, zeița nu a răzbunării ci a echilibrului, căreia nu-i place niciodată nici o continuă prosperitate, nici o continuă nenorocire. Ctitor magnific de biserici, de așezăminte culturale, era animat de aceeași simțire ca și miliardarii americani din secolul al XIX-lea, aprigi vânători de dolari, dar care știau să dea dezinteresat sute de milioane de dolari așezămintelor culturale și muzeelor. Clăditul de biserici la Brâncoveanu, ca și în general al tuturor Domnilor români, pornea din motive sufletești mai adânci decât protecția diletantă a artelor, a principilor italieni sau a Burbonilor. De o parte, un estetism gratuit, un neronism subtil, pe de altă parte sentimentul unei legi cosmice, de echilibrare, de o repartizare inexorabilă a drepturilor și a datoriilor, pe terenul material cât și pe cel spiritual.

Orișice este echilibru între oameni sau în natură este o creație ad hoc. Împotriva ei conspiră toate forțele firii, haotice și dezorganizate prin esența lor. Și forțele erau imense în țara noastră pe vremea Brâncoveanului. Era Turcul în decadență, devenit hrăpăreț, poate din fire, devenit și bănuitor. Erau boierii noștri totdeauna porniți pe conspirație, fronda noastră națională. Era puternica familie a Cantacuzinilor, care-l privea pe Vodă Constantin ca pe un uzurpator. Era politica de cucerire a Habsburgului și a Rusului care ne voiau fiecare, dați exclusiv de partea lor. Acestea erau câteva din forțele de haos

ale naturii de pe atunci. Echilibrul care era Brâncoveanu nu a putut să le reziste.

Douăzeci și șase de ani a știut să le stăpânească prin inteligența și finețea sa. Le-a opus nu numai calitățile spiritului său, ci și creația lui bine organizată de Domn și de tată de familie. Și poate și furtuna cea din urmă ar fi trecut dacă însuși cel Rău nu și-ar fi pus și el sforțările alături cu celelalte forțe ale haosului. Reprezentantul lui în acest caz a fost Marele Vizir Gin-Ali Pașa. Nebun sanguinos, avea o idee fixă: Împărăția decăzuse prin blândețe și ea ar învia, s-ar întări, ar domina dacă în afară s-ar porni războiul cu vecinii, iar înlăuntru, sub învinuire de trădare, s-ar fărâma cu securea orice autoritate, orice bogăție, orice influență, însușindu-se banii celor jertfiți. E același om care în 1715 scăldă în sânge, cu o barbarie oribilă, Moreea, smulsă de la venețieni.

La 15 august 1714 Domnul avea să-și serbeze 60 de ani. Comandase cu acest prilej medalii de aur de la Viena. Și acest detaliu infim a fost întrebuințat de dușmanii săi: voia să se facă independent. Marți la 3 aprilie 1714 sosi la București Capugi-baș, Mustafa Aga, Hambar Emir, o veche cunoștință, fără a trezi vreo emoție deosebită. Era un cunoscut. Spunea că se duce spre Hotin. Brâncoveanu se ridică să-1 întâmpine și înaintă până în mijlocul odăii și-i spuse turcește: Așează-te Agă! Dar capugiul îl opri și scoțând năframa neagră a maziliei, i-o puse pe umăr: „Porunca Sultanului este că tu ești mazil și trebuie să pleci cu toată casa ta cu fiii și ginerii la Țarigrad. Te compătimesc și-mi pare rău că ți-am adus știri așa de rele.”

Firmanul^glosar imperial avea acest scurt și grozav cuprins: „Pentru că te-am găsit pe tine Brâncovene, nevrednic și hain, ca unul care ai adus pe muscali la Brăila, le-ai dat zaherea^glosar, ai pus biruri nouă pe țară și ai despuiat-o și nu te-ai mulțumit cu scaunul de Domnie ce ți-am hotărât, pentru aceste greșeli deci și multe altele te scoatem din Domnie și-ți poruncim să vii aici la noi, cu toată casa și seminția ta; pentru aceia am și trimis la

tine pe Imbrohorul cel Mare.” Jale și plânsete la Curte. Boieri care vor să însoțească pe stăpânul lor până la Stambul. Și aceasta o făcu Turcul cu o mână de oameni, în mijlocul unei populații care i-ar fi putut extermina imediat. Până într-atât decăzuse țara! Spătarul Ștefan Cantacuzino, autorul principal al căderii, devenit acum Ștefan Vodă, se înfățișă în fața vărului său. Învinsul, care se ducea la moarte, îi spuse aceste vorbe: „Ștefane, feciorul meu, dacă aceste nenorociri ale mele vin de-a dreptul de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă însă vin din răutatea omenească, pentru a-mi vedea pieirea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar să se păzească bine de mâna grozavă a dreptății dumnezeiești, răsplătitoare.” Peste doi ani. Ștefan Vodă avea să constate dacă Brâncoveanul vorbise adevărul.

Cu Doamna, cu toți fiii, cu patru gineri, el plecă spre Dunăre, pe care o trecu, neagră și posomorâtă, în chiar Noaptea Învierii. Abia peste trei săptămâni sosiră la Constantinopol unde fură cu toți închiși la Edicule^glosar, temuta închisoare a celor șapte turnuri. Chinurile hoțești cu tăieturi la cap și mâini, cu arsuri pe piept, față de soție și copii, ținură trei luni, până ce se crezu că se scosese tot ce putea da. Duminică, 15 August 1714, în Sântă Măria Mare, când împlinea șaizeci de ani și era ziua Doamnei se împlini soarta. Erau haini, și persoana, seminția hainului se nimicește după lege. Fură mânați în fața Sultanului ce privea de pe caicul său, a întregii Curți, a Vizirului sângeros și a mulțimii de piatră. Cu picioarele goale, în cămașă, zdrobit de torturi, pășea acel ce fusese unul din principii cei mai străluciți ai Europei.

Căzu întâi cel mai mic copil, Matei, apoi pe rând, Radu, mirele din ajun, Petru și Constantin cel mândru. Întâmplarea cu abjurarea e un simplu basm. Se obosise gâdele? Dar nu desprinse dintr-o dată capul de trunchiul bătrânului Domn. Capetele au fost purtate în sulițe pe străzi, și țintuite pe poarta Seraiului ca și acelea ale unor răufăcători, în văzul tuturor. Seara fură aruncate în mare. Trupurile martirilor au

fost pescuite de mâini pioase de creștini și îngropate în mijlocul albăstrimii mării de Marmara, în Mănăstirea Chalke.

După trecere de ani, cu cheltuială multă, scăpându-și nepoțelul cu viață ca prin minune, Hecuba^glosar acestei tragedii, Doamna Maria, soția mucenicului Domn, aduse în țară resturile sfințite ale soțului ei. Le așeză în biserica Sf. Gheorghe cel Nou, sub o piatră fără inscripție, deasupra căreia strălucea numai lumina unei candele minunate și în a cărei filigrană sta numele martirului.

«Această candelă ce s-au dat la Sf. Gheorghe cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn I-u. Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod și iaste făcută de Doamna Mariei Sale Maria, carea și Măria sa nădăjduiește în Domnul iarăși aicea să i se odihnească oasele; Iulie în 12 zile 7228 (1720) »

Vremea, Nr. 339, 27 mai 1934