În mânăstirile tibetane

ÎN MÂNĂSTIRILE TIBETANE

Jean Marquès Rivière e un tânăr cercetător francez al Orientului. Nu orientul palatelor, al dansatorilor cu șerpi sau al fakirilor de café-concert, ci bătrânul, venerabilul, prea înțeleptul Orient al Yoghilor, al oamenilor sfinți jucând de bucurie pentru că au găsit pe Dumnezeu. E precis că de câțiva ani încoace Europa s-a întors către Asia, fluxul vital s-a epuizat la noi sau în cel mai bun caz suferă o oprire. În tinerețea noastră prezumțioasă am trecut disprețuitori pe lângă acei care de atâtea milenii dădeau viață tuturor celor care o cereau. Sleiți acum, ne întoarcem din nou spre bătrânul păzitor al izvorului de apă vie… Ceea ce n-a împiedicat pe anumiți eunuci ai scrisului, ca și o anumită categorie de copii îmbătrâniți, să strige: „Barbarie!” și să ia apărarea Occidentului ca și când i-ar fi rugat cineva. Atunci când mori de sete nu mai poți să-ți permiți luxul alegerii și șovăielii.

Suntem într-un moment excepțional de grav. Slăbiciunea, oboseala generală împinsă până la dezgust de tot ce s-a făcut, spus, profesat, o imensă descurajare sau o imensă speranță, după credințele fiecăruia. Și această descurajare, și această speranță sunt așa de intense, așa de puțin literare, încât toată lumea tace. Căci nu trebuie să ne uităm la cantitatea celor ce spun, ci la calitatea lor. Astăzi resortul e uzat: nu atât de oboseală, ci mai mult din conștiința inutilității răspunsului, din instinctul că sunt forțe care trebuie păstrate pentru alte lucruri, nu știm care încă, dar incomparabil mai importante decât combaterea unor acefali. Pentru cine știe să asculte tăcerea o vasta silentio^trad. domnește acum în lumea spiritului. Nu se mai aud decât bătrânii tineri care scârțâie din armonica lor din meserie, sau tinerii simplu tineri, atât de dezmoșteniți de Duh ca să repete până la sațietate niște fraze goale de sens de acum treizeci de ani.

Dacă aș vrea să găsesc caracteristica generației care vine, sau mai bine spus, va veni, este, comparativ cu cele ce au

precedat-o, o mai mare simplicitate și în același timp o mult mai mare exigență. Examinând experiențele succesive atât spirituale cât și istorice ale omenirii se pot distinge câteva lucruri remarcabile. Astfel, întâi, mărginirea obiectivului spre care se tindea, aș putea spune, a provincialismului lui. Dacă i se dădea pe urmă o faimă universală, era prin extindere, nu prin natura lui. Era deci o lipsă de exigență, o recunoaștere tacită a imposibilității de a atinge o valoare în adevăr ecumenică. De aici o ezitare, un „la ce bun?” existent, deși invizibil, de la început; nu trebuie să confundăm impetuozitatea cu convingerea… Când primul avânt se epuiza, când se vedeau departe, atât de departe de ceea ce își propuseseră, se atârnau de prima excrescență de teren ce le ieșea în cale. Nenumărate au fost experiențele acestea; nenumărate înfrângerile. Inutil să mai plângem ceea ce a fost; dar avem dreptul, datoria să pretindem ca aceste experiențe dureroase și inutile să nu se repete la infinit. De aceea suntem deciși ca opera noastră să nu mai fie muncă de Sisif. Nu entuziasm, avânt, delir trebuie, ci, ceea ce este totul și mulțumește totul, adică, pur și simplu, nici mai mult nici mai puțin, căutarea lui Dumnezeu, fără religie, fără sentimentalism, mai ales fără misticism. Prin scopul nostru suntem după cum am spus mai exigenți. Și în același timp suntem mult mai simpli, pentru că lucrul acesta singur ne este îndeajuns, pentru că drumul, felul și desenul lui ne este absolut egal, pentru că ultima noastră grijă va fi grija de estetică.

Dar această căutare a lui Dumnezeu, Europa, cu sânge rece, voit, a părăsit-o. Creștinismul european a fost despuiat prin munca mai multor generații de tot ce era viu în el. Ceea ce se ia acum [drept] religie creștină, nu e decât un sistem etic iudeo-protestant la care s-au adunat prin aluviuni succesive norme morale din toate filosofiile. E interesant dar nu e suficient. Nu e suficient, pentru că ceea ce face realitatea unei religii e partea ei esoterică și nu regulile ei de viață zilnică,

oricât de înalte ar fi ele. Morala poate constitui cel mult un timp de preparațiune, de ucenicie, pentru a putea pătrunde în părțile interioare ale templului fără primejdie pentru tine și pentru alții. Făcând locul cel mai mare eticii, în religie nu se poate spune mai mult, decât că se condiționează Cunoașterea. Creștinismul a avut în cel înalt grad partea misterioasă accesibilă numai aceluia căruia i s-a deschis „al treilea ochi”, după cum spune mistica indiană. Întorcându-ne spre Asia ne întoarcem în fond spre noi înșine. Asia, unde încă se păstrează Cunoștința pe care noi am pierdut-o, ne poate da ceea ce noi, reduși la mijloacele noastre, nu am mai putea niciodată găsi. Nu este deci un mers spre o nouă barbarie, spre o adulterare a culturii europene cum mulți se tem, ci numai un zigzag acolo unde linia dreaptă nu mai e posibilă. De aceea vedem în vremea noastră cercetările asupra Orientului reluate cu înnoită curiozitate. Acesta este sensul lor. Nu mai vorbim de Germania, unde s-a publicat și se publică o imensă literatură asupra Orientului de o valoare foarte inegală și întinzându-se calitativ de la Jurnalul de călătorie al unui filozof^trad. de Keyserling până la tratatele de magie neagră. Dar și în țări de tradiție latină ca Franța, studiile orientale au fost reluate, deocamdată numai cu curiozitate, de către o elită de tineri cercetători care au pornit spre depărtata Asie cu elanul unor cruciați, cu credința descoperitorilor de continente, și cu luciditatea secolului nostru.

Printre aceștia e și foarte tânărul Marquès Rivière. Dacă ar fi să credem în transmigrația sufletelor, în acest fiu de bună rasă franceză, în ciuda eredității, am găsi în Rivière un tibetan cu o aptitudine puțin comună de a pătrunde misterele reîncarnării Bodhisatvilor^glosar și a înțelege toată ierarhia divinităților tibetane.

Cartea lui Rivière A l’hombre des monastères thibétains^trad. este un studiu vizionar al vieții religioase a Tibetului. Dar adaug că dacă spun vizionar, asta nu înseamnă imaginar. Țin chiar să atrag atenția din capul locului asupra

absolutei seriozități a autorului, țin să accentuez că pe temperamentul lui mistic se suprapune un foarte rece spirit cercetător. Țin de asemenea să atrag atenția că studiul a apărut într-o foarte serioasă colecție de cercetări intitulată „Orient”, care a mai dat la iveală și alte cărți ca Mama mea^trad. de Cheng-Tcheng, prefațată de Paul Valéry, Brahman și paria de Mukerji, Hagi Baba din Iopahan^trad. de Sir James Noriev; că odată cu colecția „Orient” apare și colecția „Occident”, scoasă de același editor care și-a propus să publice materialul necesar pentru sinteza acestor două lumi în aparență inconciliabile.

Cunoscător al limbii tibetane, Rivière a pătruns cu inteligență în sufletul tibetan, atât cât îi este posibil inteligenței. De-acolo i-a ajutat dragostea. Căci A l’hombre des monastères thibétains este o carte scrisă cu dragoste.

Închipuiți-vă o națiune întreagă de ermiți. Un popor contemporan nouă în care nu există nici viață comercială, ori civilă, un popor a cărui singură preocupare este căutarea lui Dumnezeu, cu atâta violență, cu atâta tiranică pasiune, încât face imposibilă orice altă formă de viață. Un stat al cărui șef este un papă, zeu-încarnat, al cărui guvern e compus din călugări, unde nu există orașe, ci numai mânăstiri imense în frunte cu Potala^glosar, cea cu domul de aur, în al cărei sanctuar nici un european nu se poate lăuda că a pătruns. Că în vremea noastră de republici plutocratice și cetăți marxiste există un asemenea stat, care a întors spatele pe de-a întregul oricărei activități materiale, poate să ni se pară nouă europenilor o monstruozitate; faptul existenței lui însă ar trebui să ne facă mai puțin grăbiți să judecăm unele lucruri pe care dacă nu le pricepem, le declarăm absurde.

Tema întregii cărți este integrarea lentă și progresivă a unui european cult și inteligent în viața Tibetului, toate prejudecățile pe care trebuie să le despoaie una câte una, modurile de gândire așa de străine pe care trebuie să le învețe unul câte unul, metodele și disciplinele inteligenței occidentale

dovedindu-se inoperante și ireale în această nouă căutare a Sf. Graal^glosar.

Este un detaliu cu deosebire caracteristic care ne arată deosebirea adâncă a Orientului de Occident. La noi ținta este înmagazinarea unei cât mai mari cantități de noțiuni, ca apoi târziu, foarte târziu, să se facă o încercare de sinteză. Procedeul orientalului este radical contrar. El spune că adevărul e foarte simplu, numai căile sunt nenumărate: Importantul, deci, nu e să cunoști toate aceste căi, ci apucând numai pe una să storci din ea toate posibilitățile de care e capabilă. Ce face discipolul? Ia o frază pe care i-o dă Învățătorul lui, dintr-o carte sfântă, o învață, o întoarce pe toate părțile, trăiește cu ea, din ea, o face să trăiască din el.

Mintea și trupul lui hrănesc acea sentință. Devine una cu ea. Mai mult. Sentința, care la început părea compusă din cuvinte abstracte, devine vie, independentă, se preface din ghindă în stejar cu rădăcinile crescute în trupul discipolului. Și după luni, chiar după ani de conviețuire cu acea frază, sosește deodată iluminarea, claritatea subtilă. Ceea ce este mai extraordinar e că o singură cale mearsă până la capăt procură subsidiar inteligența tuturor celorlalte căi. Pe când un european se apucă să studieze toate căile, cunoscându-le superficial și incomplet pe toate, orientalul găsește la capătul drumului său sfânt un tezaur care îi deschide în urmă toate porțile.

Oricine își poate da seama că schimbarea punctului de vedere deschide poarta unei lumi fără analogie la noi.

Evocarea unor divinități la anumite zile de sărbătoare, atmosfera zeului a cărui prezență se simte din ce în ce mai puternic. Plecarea după un timp de preparație la grota lui Buddha care vorbește, apariția Capului în Oglindă care îl încurajează să urmeze înainte drumul. Mi-e imposibil, în cadrul unui articol informativ, să arăt amănunțit minunata Cale a tânărului occidental. Mă mulțumesc să urmez capitolele. Încarnațiunea zeului viu, unde spiritul unui Lama^glosar mort trece, după ce și-a părăsit vechiul trup, în trupul altuia printr-o

îngrozitoare operație magică. Plecarea la Lhasa, unde discipolul trebuie să împrăștie prin noi încercări anumite suspiciuni asupra curățeniei sale; urmarea cursurilor de magie la Universitatea din Rampotche, dezvăluirea misterelor morții; ultima comparație în fața consiliului suprem din Lhasa și decizia suverană; dacă occidentalul vrea să meargă mai departe pe calea începută, să renunțe pe întreaga viață să iasă din Tibet… Când un bătrân Lama vine să-i ia răspunsul, discipolul își ia postura sacră a lui „Buddha renunțând la lume”…

Spiralele unui cerc nesfârșit care se urcă într-una, unde găsirea unui adevăr aduce o sută de mistere noi, calea nesfârșită spre Dumnezeul viu, din lumină în lumină, până când Călătorul, Calea și Soarele au devenit una. După cum spune un foarte sfânt imn: „Lumina l-a ars și a devenit Torța

Vie și înflăcărată a Vieții. Aum!”

Adevărul literar și artistic