ALFRED STRAUSS
Trăim sub zodia diversității. Specializarea excesivă, stupidă a civilizației noastre, ne-a dus la ruperea multiformă a Inteligenței, a Spiritului, a Sufletului și a Trupului nostru. Căci legea centrifugității se manifestă mai violent acolo unde lipsește un centru magnetic capabil să polanjeze și să țină în frâu toate pornirile și toate gândurile noastre divergente. Or un asemenea centru magnetic, o asemenea credință unificatoare și tutelară ne lipsește. Cu alte cuvinte, avem toate bogățiile de a doua mână, dar ne lipsește esențialul, necesarul…
Nu a fost întotdeauna așa. Au fost timpuri binecuvântate când unitatea Gânditului și Gânditorului era completă, când gândul, actul, realizarea formau un tot, identic substanțial, cu o osmoză lăuntrică, ce le asigura tuturor o consanguinitate, o unitate organică incomparabilă. Actul prin gândire se desprindea de concret și devenea simbolic, gândul se încărca cu viață și devenea o potență de o nesfârșită eficacitate pe toate domeniile.
Aceste procese se perfectau sub coloratura, în cadrul unei personalități care le infuza rezervele ei de vitalitate, de putință de durabilitate, primind în schimb de la ele o disciplină, o putere de ascensiune, de sublimare, care permitea acelei personalități o evoluție ce depășea cea mai îndrăzneață imaginație. Într-un cuvânt, Gândul și Actul primeau de la Personalitate o viață organică, care de la ele se întorcea din nou la Personalitate, dar sub o formă sublimată, sub formă de simboluri vii, de imagini creatoare, de discipline fecunde. Personalitatea care, în ea însăși, are o viață puternică, dar rudimentară, imperfectibilă și primară, prin Gândire, Cunoaștere, Acțiune, devenea susceptibilă de evoluție, de transcendere. De ce? Pentru că la rândul lor Gândirea și Acțiunea, abstracte în ele însele, sterpe, împrumutând viață de la Personalitate, o răsplăteau însutit, devenind creatoare.
30 (34)Această concepție creatoare a vieții a fost acea a tuturor marilor epoci de civilizație, secolul al VI-lea înainte de Christos, secolul XIII, o anumită parte de Renaștere. Principala caracteristică a acelor vremi e tendința spre omnitudine, spre viața totală, condusă de un principiu unic.
Eufin Descartes vint!trad. Ar fi fost mai bine să nu vină. Căci emanciparea gândului de sub tutela umanului a fost cea dintâi și cea mai puternică lovitură dată unității personalității omenești. Din moment ce intelectul, înțeles ca raționament, devenea independent, desprins de contingențele personalității, orice viață totală, organică devenea imposibilă. Primejdia a fost cu atât mai teribilă cu cât această autonomizare a cugetării are la prima vedere un aspect foarte nobil de gratuitate, de dezinteresare, de idealizare. Tot atâtea sofisme câte vorbe, căci această pretinsă gratuitate carteziană nu e decât încercarea rațiunii de a înlătura, de a nu ține seamă de altceva decât de ea însăși. Și pentru ca să existe numai ea însăși, dezumanizarea personalității e o condiție primordială. Privită fără prejudecată și fără fanatism raționalist, viața omului și a naturii apare [până și] ochilor celor mai puțin inervați ca fiind alcătuită din date esențiale, profund și puternic neraționale și obscure, imposibil de explicat prin cea mai subtilă dialectică a creierului. Fenomenul de viață e implacabil irațional. Niciodată inteligența pură nu a putut explica cel mai neînsemnat, cel mai mic fenomen vital din natură, și fiindcă Viața și Rațiunea se exclud, urmează foarte logic concluzia că Rațiunea se poate exercita numai pe domeniile moarte ale firii, sau cu mai multă precizie, suveranitatea necontestată a rațiunii în anumite categorii ale Lumii poate fi un indiciu infailibil că ne aflăm în fața unei zone moarte, pe cale de pietrificare, de sterilizare progresivă.
Instalată de Descartes în Cosmos, în locul lui Dumnezeu și al Cauzelor prime, Rațiunea nu și-a putut niciodată menține rolul pe care i-l destina fondatorul filozofiei moderne. Ce s-a întâmplat? Toate forțele din om, forțe de
31 (35)cunoaștere, de viață, de dragoste, de ură, liberate de tutela neînlocuibilă a lui Dumnezeu și a Spiritului, s-au împrăștiat divergent în toate părțile, emancipându-se, autonomizându-se și ele. Au câștigat prin asta o perfecționare de detaliu, o specializare dusă în ultimul timp până la marginile posibile. Dar ce folosesc toate aceste câștiguri secundare? Căci a pierit ceva mult mai important decât specializarea aceasta: a murit omul ca entitate spiritualo-fizică. Și acum plângem în jurul membrelor lui rupte și aruncate în toate părțile, de o explozie provocată de inconștienți și nechemați. Cu pietate, cu dragoste, am lipit acum aceste membre din nou unul de altul, dar găsi-vom Apa moartă și Apa vie care să le închege și să le însuflețească?
Alfred Strauss este tocmai unul din acești căutători de Apă moartă și Apă vie. Om de știință și filozof, trece dincolo de aparențele științei și filozofiei școlare. Caută o supraștiință, o supragândire care să redea viață cadavrului omului de azi. Și a găsit-o în ceea ce se numește Știința hermeticăglosar. A regăsit disciplinele acelea străvechi, așa grosolan, așa imbecil insultate de toți filistinii, de toți beoțienii științei oficiale. Și acele discipline au condus, au secondat viața celor mai iluștri, celor mai mari gânditori, oameni de acțiune, poeți ai omenirii! Un Platon, un Pitagora, un Dante, un Leonardo da Vinci, un Carol cel Mare, un Rabelais, un Dürer, un Göethe, un Shakespeare, un Bacon, un Bach, un Händel, un Rembrandt, ca să înșirăm câțiva în fuga condeiului, toți au fost inițiați în aceste discipline, pe care caută să le reînvie d-nul Strauss, toți au văzut în ele suprema lor rațiune de a trăi, garanția lor cea mai trainică de viață fără de moarte. Aceste discipline nu sunt, cum s-ar crede, Alchimia, Cabala, Magia. Secundare în ele însele, ele sunt mai bine zis simbolurile, în diferite domenii, ale unei ținute interioare, unificatoare, a gândului, a sufletului și a fizicului, sub steaua Duhului, sub călăuza lui; o ținută care e condiționată de o continuă purificare, de o continuă străduință spre mai Bine, spre mai Frumos. Zodia acestei atitudini este a
32 (36)mersului neîntrerupt, a transformării ineluctabile, care trebuie continuată chiar când e inevitabilă trecerea printr-o moarte aparentă… Când această atitudine interioară e fixată bine, odată pentru totdeauna, [ea] aduce de la sine și necerute, intuiții și Cunoașteri pe domeniul Științei, care întrec incomensurabil știința ce se învață în facultăți: Alfred Strauss e unul din marii cunoscători ai acestor științe primordiale, tocmai pentru că împlinește perfect condițiile acelea de ținută interioară de care vorbeam mai sus. De aceea e unul din pionierii reunificării Personalității omenești, și prin aceasta și a omenirii. Vedem că sunt și alte mijloace de eliberare a omului decât acelea propuse de demagogia utopică.
Vremea, Nr. 342, 10 iunie 1934