CIZMARUL DIN GÖRLITZ
Umilul cizmar din Görlitz Jakob Böhme (1575-1624) se adeverește în epoca noastră ca una dintre cele mai mari autorități ale spiritualității europene. Un om ale cărui cuvinte au aripi, au darul incomparabil de a transmite experiența trăită, de a comunica încrederea în realitatea, în autenticitatea acestei experiențe. Nu simți în el numai o individualitate care vorbește de viața lui sufletească, ci un organ, o parte a spiritului.
Cele spuse erau așa de reale, așa de puțin închipuite, pentru el, încât întrebuințarea terminologiei abstracte filosofice i se părea insuficientă. E semnificativă tendința acestui om profund spiritualizat de a pildui cu exemple concrete. Cred că din toate semnele, acesta este cel care garantează cel mai mult autenticitatea unei adevărate experiențe spirituale.
Fiind copil se afla pe vârful unui munte. I se păru deodată că stânca roșie pe care ședea se deschide, lăsând să se vadă în adâncul ei un vas cu aur. Îl cuprinse spaima și se depărtă fără să atingă comoara. Ceva mai târziu era ucenic la un cizmar. Într-o zi un om străin intră în dugheană, cerând ceva. În lipsa maestrului nu putea vinde. Străinul se depărtă, apoi se opri; chemă pe copil la sine și-i spuse: „Jakob, ești mic, dar mai târziu o să fii cu totul alt om și toată lumea se va uita cu mirare la tine”. Apoi omul dispăru.
Oamenii bisericii i-au făcut viața foarte grea. El care citea numai cuvintele de foc ale sufletului său era persecutat de aceia care nu cunoșteau decât litera moartă. Principala enigmă, singura poate care i se punea lui Böhme era următoarea: spiritualmente se găsea în plină armonie divină, dar oriunde privea, vedea numai nearmonie. Lumina și înțelepciunea sunt prin esență umane, dar răul stăpânește toată viața omului. Natura e condusă de legi auguste; totuși lupta elementelor între ele e sălbatică. Cum trebuie explicată Nearmonia în Armonie? Iată ce-l tortura pe Jakob Böhme. Îi trebuia un sistem al lumii care să lămurească această formidabilă neînțelegere.
10 (14)Explicația lui e următoarea. Răul trebuie explicat prin Bine, Nearmonia prin Armonie. Reducând chestiunea la datele ei esențiale, găsim dualitatea Rău și Bine atât în Natură cât și în Om. Însă dincolo de Rău și de Bine, spune Böhme, este o temelie comună. Aceleași legi le regizează pe amândouă. Dar aceste legi sunt prin natura lor bune. Răul deci nu apare decât printr-o interpretare greșită, prin neconformarea fenomenală cu elementul creator, fie în Natură fie în Om. Și unul și celălalt sunt de aceeași esență. Discernământul cauzei răului în Natură e just și pentru Om. Cum se poate ca din aceeași origine să iasă și Binele și Răul? Iată cum: Spiritul primordial, Spiritul creator nu trăiește în sine și pentru sine. El se manifestă. După cum omul are mai multe organe, Dumnezeu e o pluritate. Omul, ca și creatură, are posibilitatea să facă discordanță și rău în Lume fără ca asta să însemne că și creatorul lui e discordant și rău. Astfel, omul ca și natură are teribila putere să se răzvrătească împotriva Creatorului. Așa, Böhme întemeiază o filozofie a libertății, prin care acordă Omului o câtime de libertate, pe care nici n-au visat-o filozofii cei mai liberi cugetători. Mai mult. Omul are teribila putere, ca la un moment dat să aleagă, deplin conștient, deplin lucid, între Bine și Rău, păstrând întreaga responsabilitate a alegerii sale.
Fiecare ființă e un contrar în care stau ascunse și Binele și Răul. Ele sunt produse de Principiul primordial fără ca să poată fi confundate cu el: „Lumea exterioară nu este Dumnezeu, nu va fi niciodată chemată Dumnezeu. Când se spune: Dumnezeu e totul, Dumnezeu e omul și pământul și lumea exterioară, e adevărat, căci de la El vine totul. Însă ce să faci cu vorbele acestea, care nu sunt o religie.” Frază admirabilă! care condamnă definitiv naturismul, panteismul. Religia nu e o acceptare egală a oricărei manifestări, sub pretextul originii divine, [ci] este un simț intim și profund al calității, al esențialului, ajutat de criteriul legii morale.
Jakob Böhme își edifică sistemul pe o astfel de intuiție. După el lumea se manifestă în 7 substanțe.
11 (15)Spiritul primordial e înghețat, mort, fără nici o mișcare. Böhme îl simbolizează prin Sare. Acest neant devine mișcare și se transformă în Mercur. Prin lupta dintre pace și mișcare se naște o a treia substanță, Sulful. Acesta e luptă prin natura lui. Viața se manifestă ca antagonism prin el. Și atunci apar succesiv Focul și Apa, care este în aparență fără mișcare, ca prima ipostază, Sarea. În aparență numai, pentru că ascunde în ea, nu neantul, moartea, ci Focul, Fulgerul. Pe treapta a șasea, spiritul primordial se manifestă prin organele Gândirii. Este puterea de a percepe toate ipostazele anterioare. Este mai ales puterea de a le interpreta simbolic printr-o intuiție specială, care dovedește în același timp identitatea de substanță a Gândirii cu celelalte manifestări. A șaptea esență e Spiritul (Înțelepciunea), mișcându-se în el singur, trăind în el însuși. Este unic și multiplu: Sf. Duh conduce la strălucirea esenței în care stă Dumnezeu ca manifestare. Iată concepția despre lume a lui Jakob Böhme. A exprimat-o cu mijloacele timpului său, cu ajutorul științei de pe atunci, rămasă aproape medievală.
Să nu confundăm mijloacele de expresie cu mijlocul gândirii lui. Să nu condamnăm una prin celelalte. Ar fi neloial, ar fi neinteligent. Căci esențialul în Jakob Böhme este intuiția lui, care astăzi se dovedește încă profundă și justă. Ar fi să ne lipsim de unul din izvoarele cele mai generoase de lumină, de viață, lăsându-ne opriți de scrupule de formă. În epoca noastră secătuită, ar fi un păcat. Privită cu ochi lucizi, în concepția asupra lumii a lui Böhme, nu se vede crearea lumii în șapte zile și lupta Îngerilor cu Dracii, ci înfiriparea universului ca fenomen cosmic.
Această precizie e valabilă mai ales pentru cine vrea să depășească limita științifică a chestiunii. De aceea inițiatul Jakob Böhme e pentru noi o veșnic tânără posibilitate de reînviere.
Vremea, Nr. 313