Credo ut sciam

CREDO UT SCIAM

Ar fi interesantă pentru un psiholog cauza pornirii neînfrânte a omului de a se considera, pe el și epoca în care trăiește, ca unici, fără pereche, fără precedent. Totuși se înscrie în fals contra acestei afirmații până și înțelepciunea poporului ce declară că nu-i nimic nou sub soare; totuși, cu încăpățânare, incorigibil iluzionist, omul persistă în himerica sa credință în unicitatea sa și a generației sale. Cred că pentru foarte mulți această iluzie e chiar un izvor de viață, o armătură ce-i ține în picioare. De aceea studiul istoriei, al culturilor, al moravurilor și al civilizației aduce nu numai deziluzie, dar și pierderea rațiunii de a trăi. Cât despre mine, mărturisesc că datorez descoperirii experimentale că într-adevăr nimic nu-i nou sub soare, o amărăciune al cărui gust îl mai simt în gură, dar și o virilizare a caracterului, hotărârea de a lua lumea așa cum este, și de a clădi o arhitectură armonioasă pe această ruină de titani trăsniți.

Printre aceste experiențe amare dar salubre, este și aceea a așa zisului conflict între știință și credință. Spectaculosul lor antagonism din secolul trecut (așa cel puțin o susțin filozofii oficiali) l-am descoperit vechi de când lumea. Și chiar dacă unii istorici recunosc antichitatea acestui conflict, apoi toți consideră faza lui din secolul al XIX-lea, ca pe cea decisivă a luptei, în care va ieși natural învingătoare Știința. N-a fost deloc așa, și dacă acum, în 1934, n-am înțeles care a învins dintre Știință și Credință, am putea da același răspuns sigur ca filozofii de acum 40 de ani? E foarte îndoielnic. Dar nu constatarea vechimii conflictului acesta m-a făcut să simt amărăciunea experienței, ci faptul patent, evident, demonstrat, că un călugăr din secolul al XII-lea a dat chestiunii răspunsul decisiv, pe care azi, legiuni de savanți, gânditori, academiile și Universitățile de pe întregul glob, nici măcar nu-l pot formula.

Este o greșeală a considera frazele scurte și lapidare ca un răspuns la marile probleme filozofice; dar este și mai mare

greșeală, o greșeală imensă, destructivă în cel mai înalt grad, cu urmări în rău incalculabile, de a crede că niciodată și în nici un caz nu se poate da acestor probleme un răspuns scurt, cuprinzând în lapidaritatea lui, o ordine întreagă de idei, o lume chiar. Există și răspunsuri de acestea. A o contesta, înseamnă să contești realitatea sacrală și magică a Verbului!

Credo ut sciam^trad.! Aceste trei cuvinte ale Sf. Bernard de Clairvaux cuprind în lapidaritatea lor toată problema. Dacă am trăi în civilizații mai fine și mai adânci, fraza asta ar trebui să fie mult mai celebră decât paradoxala și anemica Cogito ergo sum, a lui Descartes. Dar ceea ce face imensa superioritate a lui „Cred ca să știu” e faptul că nu a venit din reflecția unui filozof, închis în camera sa, pierdut în reflexiile lui, am putea spune în ideile fixe, fără nici o contingență cu restul lumii, ci sunt vorbe organice, vii, expresia ultimă și incandescentă a unui conflict cu răsunet în lumea întreagă, turburând întreaga creștinătate a secolului al XII-lea.

Personalitatea cavalerului Sfânt Bernard de Clairvaux e una din cele mai prestigioase ale istoriei. A reunit în el două lucruri ce par absolut imposibil de împăcat: contemplația adâncă, vie, totală a Spiritului, și aptitudini excepționale de om de acțiune. Dar nu e vorba de două câmpuri de activitate contrarii, fără nici o legătură vie între ele. La Sf. Bernard, aptitudinile diverse se completau una pe alta, formând o unitate pe care ar fi absurd s-o rupi prin analiză după cum absurd e să încerci să descoperi misterul vieții prin disecție… În realitate Sf. Bernard a fost Cavalerul Sfântului Graal^glosar, soldatul militant al propriei lui contemplații mistice. Și de aceea acest ascet, topit în flăcările Iubirii spirituale, a împăcat regi cu vasali, împărați cu papi, a adus pacea în biserică, a dat o constituție Ordinului Templului ce avea să domine Europa două secole, și a cărui dizolvare de către Filip cel Frumos e poate cea mai mare nenorocire din Occident, după căderea Romei. Dar și în domeniul pur intelectual s-a luptat, și a avut triumfuri nu mai puțin strălucite, care au dus la condamnarea a

doi adversari eminenți: Abélard și Gilbert de la Porrée. Primul își câștigase, prin profesoratul și scrierile sale, reputația unui foarte abil dialectician; abuza chiar de dialectică; în loc să vadă ce este în realitate, un simplu mijloc ca să ajungi la cunoașterea Adevărului, o privea ca pe un scop, ceea ce ducea la verbalism. Era la el, și în metodă, și în idei, o căutare a originalității care-l apropie puțin de filozofii moderni; și la o epocă în care individualismul era aproape necunoscut, defectul acesta nu putea trece drept o calitate, ca în zilele noastre. Tot învățământul lui tindea spre o confuzie a domeniului credinței și al rațiunii; nu știa să facă distincția între filozofia profană și înțelepciunea sacră, între cunoașterea umană și Cunoașterea transcendentă. Și formula acestei confuzii e: Scio ut credam! Trebuie să știu ca să cred! Nici nu se poate mai secol al XX-lea! Ceea ce nu e un compliment. Sf. Bernard îl atacă cu violență și-i opune al său: Credo ut sciam! Trebuie să cred ca să știu. Cu alte cuvinte, a făcut din Credință, nu un sentiment, nu un gust, nu o dispoziție, o înclinație – ci autentic, unic și complet mijloc de Cunoaștere! Credința, mijloc de Cunoaștere! Credo ut sciam. Acestea sunt vorbele de tunet ale Sfântului, ce au spulberat toată dialectica lui Abélard.

Toată filozofia contemporană a imprimat adânc convingerea în lume că în termenul Credință nu e altceva decât o particularitate cu care te naști, un fel de dar special, caracteristic mai ales primitivilor, absolut incompatibil cu inteligența. Ori în realitate, Credința e o forță cosmică, un agent tot atât de real ca și electricitatea sau sunetul. Ce e Credința? Pot spune numai că e singurul și completul mijloc de Realizare și Cunoaștere. Dar splendoarea ei nici un Cuvânt omenesc n-o poate reda! Voi repeta numai vorbele leonine ale unui Rege spiritual, ultimul învățător al Occidentului, Bo Yin Ra:

Credința e forța de Creație în Spirit!

Credința creează forma, prin care se determină acțiunea voinței tale!

Credința e modul de acțiune a voinței tale!

Credința ta e forma în care se încheagă minereul în fuziune al Destinului tău!

Credința e o flacără vie!

Credem că aceste vorbe ale lui Bo Yin Ra completează desăvârșit pe Credo ut sciam! a fratelui său în Duh, cavalerul Sf. Graal, Bernard de Clairvaux.

Vremea, Crăciun 1934