Mistricean

Mistricean

Polarizarea Principiului în Esență și Substanță este condiția producerii Manifestării, fără de care lumea nu este nici măcar conceptibilă. Această polarizare imprimă făpturii pecetea Dualității care apare, din diferite perspective, sub înfățișarea antagonismului, a opoziției, a complementarismului, reintegrându-se final în Unitate, printr-un proces exact invers aceluia al producerii Manifestării. De aceea miturile nu ne vor da niciodată secretul lor, dacă luăm în sens literal competițiile, vrăjmășiile, lupta de moarte care însuflețesc mai toate făpturile din basm și fabulă. Acest război există în lume și el se țese pe războiul cosmic. Procesul nu este altceva decât transformarea opoziției în complementarism, anticameră, etapă ultimă înainte de reintegrarea în Unitate.

Ni s-a atras atenția din mai multe părți asupra baladei Mistricean^glosar. Sub forma în care o avem în față, balada se găsește în colecția Păsculescu^sursa, reprodusă în volumul Toma Alimoș, din „Biblioteca pentru toți”, (Buc., 1967). Două variante ne-au fost comunicate de Marin Porumbescu.

Vom expune tema principală a baladei; absurditatea ei inițială va izbi pe toată lumea. Nu trebuie însă să uităm că din antichitate s-a observat că elementul incomprehensibil, absurd, chiar scandalos, din mit îi cuprinde semnificația cea mai adâncă, taina lui: e punctul negru din fundul ochiului, deci terminusul nervului optic, fără de care nu există vizibilitate. Împăratul Iulian scria^sursa că ceea ce în mituri se prezintă neverosimil reprezintă tocmai ceea ce deschide porțile adevărului. De fapt, cu cât e mai paradoxală și mai extraordinară enigma, cu atât pare să ne prevină să nu ne încredem vorbei simple, ci să ne întoarcem spre adevărul ce-l ascunde.³⁰

Balada care ne interesează este o confirmare a spuselor împăratului filozof. O reproducem în mare parte, oprindu-ne când comentariile o impun:

„Departe, vere, departe,^vers.

Nici departe, nici aproape.”

Dacă e „departe, vere, departe, nici departe, nici aproape”, balada se situează într-un hiatus al spațiului și timpului obișnuit, hiatus care este un timp-spațiu mioritic, în care se împlinesc mistere pe un plan cauzal față de al nostru, dându-i viață prin ce are el prototipic. În acel punct facultatea noastră rațională se îngăimează, nelăsând decât o alternativă: să contemplăm sau să fugim.

E departe ca limanul oricărei aspirații spre infinit; este aproape pentru că aspirația pleacă din sâmburele, Luz-ul^glosar ființei noastre^trad., „mai aproape decât vâna jugulară”, cum spune Coranul^sursa. De aceea este „nici departe, nici aproape”, în punctul în care antinomiile se topesc într-un echilibru armonic. Același lucru se poate spune despre Soare, Lună, Stele, Galaxii. A căuta să le ajungi din urmă cu telescopul,

cu oglindă de cinci metri diametru, de la Observatorul Palomar^sursa, este tot atât de aberant ca a le căuta să le prinzi ca pe niște gâze, în căușul palmei.

Și, într-adevăr, cele ce urmează confirmă prima impresie, adâncindu-i necesitățile:

„În buricul pământului,

În mormântul Domnului,

La casele Leului,

La curțile zmeului.”

Succesiune perfectă de frământări de limbă care se cer tălcuite.

„Buricul pământului”, altfel spus Omfalosul^glosartrad., este în mod definitoriu centrul spiritual, nedetectabil însă prin coordonatele lui geografice, nici prin simțuri. Este un punct conceptual în care Axis Mundi^glosar interferează planul nostru de existență, producând prin percuție un vid aparent plin, însă, cu toate misterele în care se înnoadă și deznoadă, timpul, spațiul, viața, forma, mișcarea în pâlpâirea lor primordială. Este o încolăcire și descolăcire de șerpi. „Când șarpele se înfășoară și se desfășoară în fața ochilor noștri, spune Junger^sursa, este mai mult decât o întâlnire episodică.

Zaratustra iubea șarpele^sursa; îl considera ca pe cel mai înțelept din animale. Nu se poate să se fi gândit la șarpele lumii empirice, animalul pe care-l cunosc și-l descriu anatomiștii și biologii. A trebuit să presimtă o altă inteligență și o altă ființă decât aceea ce apare în natură.

În șarpe trăiesc, de fapt, viclenia și înțelepciunea mamei Naturi, dar nu mai viguros decât în orice altă creatură. Aceasta nu explică spaima și venerația pe care le suscită în orient și în occident, rangul care-l ridică deasupra capetelor zeilor și regilor și-i repartizează un loc la picioarele crucii. Nici nu explică spaima călătorului — oricât de înțelept ar fi și curajos — în fața piciorului căruia animalul își desfășoară inelele.

Ce lucrează aici este un principiu diferit și mai puternic, care până în timpul nostru a prezervat și conservat puterea sa imediată de surpriză.

Dacă comparăm această surpriză cu efectul unei opere de artă, vom spune că acționează prin mijlocirea unei reducții la acea formă fundamentală pe care am calificat-o de tramă. Nu este puterea originară, ci o putere adusă prin evoluție la forme arhaice, care fascinează și umplu de spaimă.”

Și mai departe:

„Ceea ce sperie, la șarpe, nu este veninul, nici imobilitatea, nici absența de membre. Mai degrabă pare că vezi, o clipă, mișcându-se trama ființei (subl.ns.). Viața și moartea se confundă, solul devine nesigur. Fiecare moment fortuit de primejdie ascunde marea și singura primejdie.

În acest sens, șarpele este un stâlp-frontieră (de aceea omfalosul și oul lumii sunt înfășurate de un șarpe, n.n.) Apariția sa suscită o reminiscență din fundul evilor: proximitatea acestei trame în care, ca toate diferențele, se topește și aceea dintre viață și moarte.”³¹

Am citat pe larg aceste pagini magistrale, pentru că, în fond, șarpele e ființa principală din balada românească pe care o studiem. Am dori să nu fie uitate de-a lungul paginilor ce urmează. De altminteri, le vom reaminti.

Balada arată admirabil analogia în sens invers care remediază limitele unui plan, prin locul contralimitelor planului imediat superior; pentru că locul unde se naște Mistricean e departe, foarte departe, pe altă tablă de șah e foarte aproape, la un fir de păr de suflul nostru vital, cu condiția să faci săritura în calitativ călare pe suflul vital, pe Prana^glosartrad., care țese între ele toate stările de fire, mai vaste ca Oceanul. Deci avem de-a face cu „Mistere Dominicale”, cu „Asrar rabbaniyah^trad.”, cum spun arabii. Căci balada glăsuiește: acel misterios „nici departe, nici aproape” se află la Buricul Pământului, deci în centrul lumii, la Omfalos, la

care ajungi, spun sufiții, la fi-l bari wa la fi-l bahri^trad., nici pe uscat, nici pe apă, ci pe cărarea subțire, ca un fir de păianjen, care șerpuiește între ele.

„La mormântul Domnului”,

adică vorbind astrologic, domiciliul Dumnezeului imanent, Emmanuel^sursa, încorporat în lumea noastră, pentru a o răscumpăra. Axis Mundi, verticala care străbate și unește toate lumile prin centrul lor, este calea necesară pe care Dumnezeu se coboară în lumea noastră sub aspect de Verb încarnat. Tot pe același drum se înalță la ceruri. Dar această coborâre este sacrificială, punctul de impact al verticalei cu orizontala este un mormânt, cavernă de metamorfoze, pentru că în el Divinul se condiționează fără limitări; în el, Viața și Moartea se înfășoară și se desfășoară în incolăcirile Șarpelui. Cum mormântul se află totdeauna sub nivelul pământului, se vede limpede că așa-zisa casă în care s-a născut Mistricean este un sanctuar preistoric, în care templul din afară își are o criptă de inițiere sub el, cum au toate sanctuarele tradiționale, din oricare parte a lumii. Este caverna Misterelor în care se naște, moare și învie Domnul, pentru că toate cele trei mistere formează unul singur. Este, prin excelență, un loc de trecere. De aceea, Misterele, al căror miez era întotdeauna palingenezia^glosar, se efectuau în întunericul criptelor. La picioarele altarului se îngroapă un fragment de moaște sintetizând în perpetuitate euharistia fără sfârșit. Prelungirea subterană a altarului este „mormântul Domnului”, punct de sprijin și de referință al nașterii, morții și reînvierii. Întunecimea criptei este indistincția lui Prakriti^glosartrad., matca tuturor posibilităților. În cartea Bêtes, hommes et dieux, de Ferdinand Ossendovschi^sursa, găsim o pagină citată de Guénon, în care Regele lumii^glosar, Șeful ierarhiei inițiatice, este arătat oficiind „misterele cosmice” lângă mormântul unde se află îmbălsămat corpul predecesorului său.

„La casele Leului,

La curțile zmeului.”

Curioasă precizie astrologică a epitetelor! Casa este a leului, simbol zodiacal, ceresc și solar; coama fiarei reprezintă razele astrului diurn.

Aceeași casă este însă și „curtea zmeului”, entitate titanică, având în cele mai vechi tradiții un trup jumătate omenesc, jumătate ofidian (de șarpe). Așa sunt reprezentați în basoreliefurile de pe altarul din Pergam^sursa. Or șarpele este prin excelență un simbol al elementului umed, îndeobște recunoscut ca atare. În limbaj alchimic, leul este Sulful^glosar filozofal, iar Șarpele mercurul^glosar radical, reprezentat uneori printr-un triplu șarpe. Unirea lor efectuată suaviter magno cum ingenio^trad. producea Piatra Înțelepților. Deci, la aceleași curți, în același sanctuar, în același vas, se manifestă două substanțe antinomice care trebuie împăcate. Este subiectul baladei.

În Mithraeum-uri^glosar, zeul Mithra^glosar era reprezentat leontocefal^glosar, cu cap de leu. „Se cunosc mai mult de douăzeci de reprezentări ale lui Mithra^sursa, cu fizionomia unui om cu cap de leu, sau cu mască lionină încolăcit în spiralele unui șarpe enorm [...] primul fiind simbolul focului, al doilea, al principiului umed.”³² Mithra este numit și Aion^glosar, Eonul^trad., zeul Veșniciei.

În realitate, numai prin faptul că șarpele înfășoară în spirele lui pe Mithra leontocefal arată interdependența leului și a șarpelui, solidaritatea lor. Leul este axa, iar șarpele ciclii stărilor multiple de fire. Macrobius observa^sursa că linia ondulată, pe care o trasează soarele pe ecliptică, este ca un șarpe. Curtea unde s-a născut Mistricean este un Mithraeum, în care cele două entități apar concomitent ca gemeni.

Deci, după ce locul mitic a fost bine fixat:

„Născutu-mi-s-a

Crescutu-mi-s-a

Săvai, Mistricean voinic!

El, Doamne când s-a născut,

Moașă-sa mi l-a moșit,

Buricelul i-a tăiat,

În lapte dulce l-a scăldat,

În pocroave^glosar l-a-nfășat

În leagăn l-a aruncat.”

Regăsim în numele Mistricean cele trei litere fatidice STR pe care le aflasem în Lostrița^glosar, basmul cu același nume de care ne-am ocupat. Sunt schela numelui Soter^glosartrad. (mântuitor), a lui Satar^glosartrad. (nume divin), „acel ce ascunde”, „cel ce tăinuiește”; le aflăm în sutură, adică în nodul unde se face legătura între două planuri diferite. Sub formă de prefix indică o primordialitate, o obârșie după care nu se mai poate găsi nici una: strămoș, străbun (riguros vorbind, este o greșeală de a se pune străbun și strămoș la plural; strămoș, străbun este numai Dumnezeu). Apoi, strănepot, străfund, a străluci, a strălumina, a străfulgera, a străpunge, a străbate, a strămuta, străvechi, străveziu (exemple comunicate de prof. Popa). Sunt străpungeri noționale, pentru a ajunge la matca conceptelor respective. STR este o sabie care taie lumea în adâncime și în înălțime. Se poate spune că taie un nod gordian verbal.

Religia străbună, în sensul obișnuit al termenului, este aceea în care s-a născut un individ, în care i s-au născut părinții și toți cei din neamul lui. Riguros aplicat, cuvântul desemnează Tradiția Primă^glosar, din care toate celelalte au derivat. Și aici ajungem la o față foarte importantă a grupului de litere STR: Mistricean este Mistrețul^glosar, numele celui de al treilea Avatara^glosar al lui Vișnu^glosar, coborârea Principiului conservator și Mântuitor în lume, Sweta Varaha^trad., Mistrețul Alb, simbol prin excelență a Tradiției Primordiale. De altminteri, întregul Kalpa^glosar, compus din 14

Manvantare^glosar, se numește „Kalpa Mistrețului Alb” (Sri Sweta Varaha Kalpa^trad.). Locul său de manifestare în lumea noastră, Centrul Suprem^glosar al Ciclului, i-a preluat numele. Se numește Varahi^glosar, Varanha, devenit Valahi și Vrancea în tradițiile românești.

Putem asocia Mistrețului alți termeni înrudiți cu el prin STR: Mister, Meșter, Măestrele^glosar (Sânzienele^glosar), Măestrie, Mistrie^glosar, acesta din urmă simbol masonic al fulgerului.

Ian din sufix, pe lângă funcțiunea adjectivală pe care i-o știm, este și Ianus^glosar, zeul roman al Misterelor, pe care îl găsim în cuplul Iana-Sân-Ziana^glosar (Ian-Sân-Ziam), Ion-Sânt-Ion. Dar Ianus derivă și el din Tradiția Primordială. Prin urmare, nu este temerar când identificăm pe Mistricean cu Sweta Varaha, al treilea Avatara al lui Vișnu; orice altă interpretare literală, „psihologică”, a mitului său este plată și nesemnificativă.

„În lapte dulce l-a scăldat.”

Scăldarea în lapte este o îmbăiere de zei. În alt mod, Zeus a pus pe noul său născut Herakles să sugă sânul soției sale Hera^sursa, fără ca zeița să-și dea seama. Când copilul a supt cu putere, din sânul mamei zeilor, a țâșnit Calea Laptelui și, firește, cel dintâi îmbăiat în Galaxie a fost Herakles. Și într-un caz și în celălalt, laptele constituie un element de regenerare pentru copilul divin. Nu este născut din apele inferioare ca ceilalți copii, ci din apele superioare.

„În pocroave l-a înfășat,”

ca pe o moaște. Pocrov înseamnă în slavonă „acoperământ” și în ortodoxie concernă, în special, Vălul Maicii Domnului. Copilul divin e înfășat în „ceva” care îl acoperă, dar în același timp îl „semnifică”, pentru ochii ce știu să vadă. Mistrețul Alb este învelit de Voalul acestei lumi care-l apără de ea și, în același timp, prin atenuarea luminii, îi face posibilă comunicarea cu ambianța, care altminteri ar fi fost mistuită de străfulgerarea corpului zeului gol. Ne reamintește de asemenea Atma^glosartrad., din tradiția hindusă, înfășurat în „cojile” (koșa^glosartrad.) manifestării:

„Mă-sa afară că-mi ieșea

Brațul cu lemne umplea,

Pe Mistricean l-auzea

În leagăn că mi-ș plângea.

Mă-sa-n grab-în cas-intra

Și de prag se-mpiedica

La un deget se lovea

Și așa se supăra,

Mâna pe leagăn punea,

Din gură că-l mângâia,

De picior se tot văita

Și așa să supăra

Și-ncepea a-l blestema:

Nani-mi-te, liuliu-mi-te,

Pui de șarpe sugă-mi-te,

De sub talpa casei noastre!”

Aici apare tema universală a geloziei mamei care-și iubește odrasla până dincolo de moarte, contra morții, dar nu concepe ca o singură clipă să fie despărțită de progenitura sa, că ființa pe care a purtat-o și a născut-o poate fi altceva decât ea, adică pură substanță. În fond, personifică una din cele două forțe cosmice necesare Firii și anume pe aceea ce reprezintă un impuls retrograd și constrictiv, atractul invers al Naturii, în dușmănie cu cealaltă forță și anume cu tendința expansivă, exaltantă, de reintegrare în cerul principial a tot ce există în afara lui.

Or, ce-a văzut mama până acum? A văzut pe moașă (care reprezintă o filiațiune spirituală, pe stră-moașă) că taie buricul copilului, adică îl desparte de glodul lui Prakriti, că-l scaldă în lapte de nemurire, făcându-l fiu adoptiv al Galaxiei, că-l înfășoară ca pe o relicvă în veșminte sfinte, scutece și scuturi, menite să-l ocrotească de puterile de jos, începând cu acelea ale mamei sale. Lovitura la picior este o reamintire, o chemare la ordine a forțelor inferioare.

Absurdul, element tipic prakritian, care apare în blestem, începe cu un vers incantatoriu unde alintul se confundă cu onomatopeia: „nani-mi-te”, „liuli-umi-te”, urmat de imprecațiunea neașteptată „pui de șarpe sugă-mi-te”, „de sub talpa casei noastre”, în care vrăjitoarea evidențiază și actualizează forța constrictivă și descendentă de care vorbeam. Talpa casei e bazică și la baza bazei se află încolăcit șarpele. Am putea închipui sanctuarul misterului, ca o dublă piramidă, prin reducere la schemă, cea de la suprafață cu vârful în sus încadrând casa. În vârful ei se află Prajapati^glosar, „Domnul ființelor create”, cealaltă piramidă, oglindirea celei dintâi, având același ax. La capătul opus se află șarpele, deocamdată simplă latență. Mama orbecăiește în jurul copilului. S-ar părea că totul e lămurit, însă în realitate greutățile de interpretare de abia acum încep.

Într-adevăr, șarpele nu are numai un aspect malefic, putându-se integra într-un minus. Acest minus e complementar cu un plus, deci cu un element eminamente pozitiv, benefic. Ceea ce izbește în mit este concomitența nașterii lui Mistricean cu apariția puiului de șarpe bazic, „mare cât o undrea”, sub talpa casei. Și talpa casei și talpa iadului^glosar, care-i corespunde macrocosmic, sunt necesare armoniei și chiar existenței lumilor. Această curte a antagonismelor și a complementarelor este și sanctuar, unde se oficiază misterele Unității. Vrăjmășia dintre Șarpe și Mistricean trebuie să se rezolve în Principiu, cu alte cuvinte, Mistricean trebuie să devie Omul-Șarpe^glosar, cum se spune că era de la început. O formulă arabă spune^sursa: „kâna el-insanu hayyatan fi-l qidam” (omul a fost altădată șarpe). Altfel spus, blestemul mamei îl face pe Mistricean să recupereze indirect primordialitatea, ca pe toți fiii Gaiei^glosar, Titanii, Erychtonios^glosarsursa, unul din primii regi ai Athenei. Mai precis „blestemul” desparte în el partea htonică de partea uranică. Este ceea ce se numește în alchimie Separatio^glosartrad., cea mai grea operație din Magnum Opus^glosartrad., „pe lângă care celelalte sunt jucării de copii”. La omul obișnuit, curatul și necuratul,

uscatul și umedul, sunt deavalma. Separarea lor le dă posibilitatea să se purifice unul pe altul, veninul trăgându-se în șarpe, pozitivul și negativul recuperându-și puterile originare. Urmează apoi Conjunctio^glosartrad., reunificarea părților purificate în prealabil. Operația este yoghină și strâns legată de tehnicile deșteptării lui Kundalini^glosartrad.:

„Șarpele dac-auzea

El era ca undreaua,

Cu Mistricean că creștea.

Săvai, Mistricean de un an

Și șarpele de un an!

Săvai, Mistricean de doi ani

Și șarpele tot de doi ani!

Săvai, Mistricean de trei ani

Și șarpele tot de trei ani!

Și crescură până la zece

Și de zece nu mai trece!”

pentru că e numărul indefinității matematice:

„Șarpele-ncoadă se lungea,

Și-căpățână se mărea

Iar trupul, măre se făcea,

Aproape cât butea!

Zău, mi te apuca groaza!

Loc sub talpă nu-mi avea!

De la zece ani pleca,

De sub talpă eșea

Casa trei zile urla!

El, măre, unde-mi mergea?

În buricul pământului,

La mijlocul câmpului,

Pe cel drum cam părăsit,

Cu negară acoperit

Cu troscot verde învelit

În buricul pământului

În inima câmpului.

El aici se-ncolăcea

Pe Mistricean aștepta,

Ca să-i mănânce carnea,

Să-i scurteze viața

Ca-l lui era dăruit

De când era copil mic.”

Casa, cum am văzut la început, este numită Buricul Pământului, Omfalos, deci centrul spiritual al lumii. Dar locul unde fuge șarpele, care nu mai încăpea în casa lui Mistricean, în casa Mistrețului, tot „buricul pământului” se numește. Faptul se poate interpreta după două perspective. Din perspectivă pozitivă, vom spune că, după datele tradiționale, unanime, centre spirituale secundare roiesc din Centrul Suprem, participând la el prin filiațiune și subordonare recunoscută. Ca atare, sunt o oglindire a Buricului Pământului originar, al cărui nume îl poartă legitim. Sunt și ele „buricul pământului”. Din perspectivă negativă, reamintim desele cazuri de revoltă față de Centrul Suprem (a fost cazul, printre altele, a Tradiției atlante^glosar). Centrele revoltate au continuat să poarte titlul de Buricul Pământului de data asta uzurpat. Și-au ligaturat vena care-i alimenta cu Apa vieții. Rezultatul inevitabil, în astfel de cazuri, este o promovare a aspectelor intermediar-cosmologice ale doctrinei impure prin definiție, când nu le mai structurează lumina Unității; finalitatea este catastrofică, calea spre Substanță fiind marcată de subversiune și de inversiune față de cunoștințele și starea de la care a pornit.

Este interesantă imaginea „în inima câmpului”, în care și planul de fire și centrul lui sunt indicate limpede. Există și echivalențe. Astfel, Milano este un vechi nume celtic și înseamnă „în mijlocul câmpului”, „în inima lanului”,

Mediolanum^glosartrad.; Mediașul românesc avea acest nume. Este un loc consacrat central. China se numea Imperiul de Mijloc^sursa.

„Irlanda era împărțită, altădată, în cinci regate^sursa, din care unul «purta numele de Midez», (rămas în forma anglicizată Meath), care este vechiul nume celtic medion, mijloc, identic cu latinescul medium. Acest regat Mide, care fusese format din porțiuni luate din teritoriile celorlalte patru, devenise apanajul propriu al regelui suprem al Irlandei, căruia ceilalți regi îi erau subordonați [...] În mijloc se ridica o piatră gigantică, numită Buricul Pământului [...] La 1 Mai se ținea acolo o adunare generală.”³³ Așa că „inima câmpului”, unde se așază șarpele, își are tâlc. „El aici se-ncolăcea”. În jurul a ce? Probabil a unui menhir, cum se văd în Bretania și care reprezintă omfalosul.

După plecarea șarpelui, „casa trei zile urla”. Prin urmare, tot gelozia mamei arată că Mistricean și Șarpele sunt frați:

„Mistricean ce mi-și făcea?

Cal la bordei așeza,

Tot pe Negrul, pintenogul,

A lui ta-su din tinereță!

Bine că mi-l țesăla,

Dimineață se scula

Pe ochi negri se spăla

Armele că le-ncingea!”

Mistricean își pregătește calul ca toți Feții-Frumoși. E interesant până și detaliul că acesta a fost al lui Tată-său în tinerețea lui și era pintenog (yin-yang^glosar).

„Dar ce arme că avea?

Tot pistoale ferecate,

Săbioare atârnate,

Curele încrucișate

Și cuțite ascuțite,

Ferește-mă, Doamne sfinte!

Cruciuliță de argint,

Ce n-am mai văzut de când sunt!

În vânătoare că-mi pleca

El Doamne că să vâneze

Păsările gălbioare,

Că sunt bune la mâncare

Și ușoare la purtare.”

Mistricean pleacă la vânătoare țepos ca un arici. Armele-i sunt ca transudațiune, o exteriorizare a posibilităților lui profunde, a unora din ele, necesare pentru lupte în afară. Fapt curios: nu lipsește nici cruciulița de argint. Tot acest formidabil armament doar să vâneze niște păsărele gălbioare? În basme, vânatul păsărilor simbolizează cucerirea stărilor angelice de fire:

„Toată ziua sbuciuma

Și nimic nu-mi folosea

Și noaptea că-l ajungea!”

Acum intră în alt spațiu, de îndată ce ursitoarele^glosar i-au juruit o altă soartă:

„Dar Dumnezeu ca un sfânt

Săvai, mare pe pământ,

Las-o ceață de-ngrozit,

Negură pân'la pământ

Mistricean a rătăcit!”

Eroul pășește pe puntea intermediară între două lumi. Este starea de întunerec și indistincție care desparte doi cicli consecutivi, sandhya^glosartrad., cum îi spune tradiția hindusă.

Nemanifestatul își dezvăluie fața la fiecare salt calitativ. Poezia accentuează că Dumnezeu ca un sfânt a făcut aceasta. E starea de tribulație, caracteristică tuturor realizărilor inițiatice:

„Acum, el rătăcea

Și firea el și-o pierdea,

Toată noaptea că umbla,

De toți bulgări se lovea

Și buștenii că-i bătea

De toți rugii se-ncurca

Și pe nimeni n-auzea

Nici un foc nu să vedea,

Nici un amnar nu avea

Ori vreo dalbă pelinăriță

Ori vreo mică esculiță

Ori vreo așchie de cremniță

Ca să-și facă luminiță!”

Orice iluminare interioară este un Fiat Lux^glosartrad. în noapte, o fulgurație, la început cât un fir de mac, un sâmbure de foc și această fulgurație este fiica pietrei. Ori Mistricean și el este fiul Pietrei, chiar Piatra, deoarece în el bate amnarul lui Dumnezeu să scoată o luminiță. Este semnificativ că enumerările de mai sus sunt toate diminutive, ca să se arate bine că suntem în plan exclusiv calitativ:

„Toată noaptea mi-alerga

Și când zori se revărsa

El cam în jos apuca,

Cam în jos, cam de la vale,

Cam despre soare-răsare!”

Acum găsește scântei de foc, dar nu din cremene, nici din soare:

„Foaie verde siminoc,

Văzu două scântei de foc.

Alei nu sunt scântei de foc

Ci sunt ochii șarpelui,

Șarpelui, procletului!”

Până să-i scânteie stelele, Mistricean trebuie să înfrunte jarul Infernului, printr-o luptă care e o devenire, un catharsis. Arta regală semnalează o pluralitate de focuri pe care le întrebuințează maestrul operativ. Prin urmare, „soartă rea” nu poate fi cuvântul potrivit:

„Și spre ele mi-și pleca,

La ele nu-mi ajungea

Până soarele-mi răsărea.

Când soarele îmi răsărea

Mistricean samă își da

Și din cale puțin sta,

Se gândea și-așa-mi zicea:

«Ori câmpul mi-a-nflorit,

Ori e șarpe-ncolăcit

Și cu capul pus pe trup,

Și soarele îl privește

Ochii-n cap că-mi strălucește!»”

Asemuiește pe șarpe cu tulpina floarei soarelui ce se întoarce după soare:

„El, Doamne, să cuteze

Cu armele ce-avea,

Mânca-l-ar pârdalnica!

Dar la ce le mai purta

Că de ele folos n-avea?

Când la șarpe se trăgea,

Șarpele dacă-l vedea

Stat de om se rădica

Și din guriță striga:

— Mistricene, dumneata

Bine-ai făcut de-ai venit,

Parcă eu ți-am poruncit!

Dă-te jos să te mănânc

Că ești al meu dăruit

De când ai fost copil mic!

— Că nu-mi este vina mea!

— Săvai, nu-ți este vina ta,

Dar e vina maică-ta

Că ea când te-a legănat

Din gură te-a blestemat:

«Nani-mi-te, liuliu-mi-te

Pui de șarpe sugă-mi-te

De sub talpa casei noastre!»”

Șarpele își justifică cerințele prin oracolele preexistente. Ele sunt în natura lucrurilor, întrucât lucrează la o finalitate salvatoare pentru Mistricean și chiar pentru șarpe, care mortificat devine pozitiv:

„Că din mâna mea nu scapi

Nici în cer, nici în pământ,

Nici în gaură de șarpe,

Nici în pântece de maică,

Care pe lume nu se poate.”

Distribuind și tălmăcind altfel versurile, Șarpele îi spune lui Mistricean că urmează să se urce în cer, apoi să se coboare pe pământ („ascendit a terra in Coelo iterumque descendit in Terra et recipit vim superiorum et inferiorum^trad.” spune Hermes, cel de trei ori mare), că reîntors va trebui să intre în gaură de Șarpe, deci prin poarta strâmtă^glosar în pântecele de maică, adică va trebui să împlinească acel

regressum in utero^glosartrad., fără de care nu poate exista un dwija^glosartrad., om de două ori născut. „Care pe lume nu se poate”, zice balada, adică în lumea obișnuită, dar în supralumea mitului e o lege...

Acum ar trebui să se întâmple lupta dintre Făt-Frumos și Balaur, pe care o găsim în cele mai multe basme, fiindcă de obicei suntem pe planul opoziției. În balada noastră însă apare aspectul complementar dintre cele două entități: Șarpele și Mistricean, aceștia făcând una cu calul. Suntem la nivelul complementarismului: șarpe, cal și om se confundă într-o entitate unică.

După doctrinele yoghine, în special după Kundalini-Yoga, omul are în organismul său subtil, la baza coloanei vertebrale, șarpele încolăcit, kundala^trad.. Deșteptat din amorțeala lui, prin diverse metode printre care și percuțiunea violentă, el năvălește pe canalul median al șirei spinării, arzând tot ce în calea lui are un caracter condiționat, străbătând centrele secundare ajunge la centrul frontal (ajna-ciakra^glosartrad.) sau chiar la Sahasrara^glosartrad., lotusul cu o mie de petale de pe craniu, nimbul sfinților, unde se varsă ca într-o mare și încetează goana lui terifiantă, conferind nemurirea temerarului care a condus bine întreaga operație:

„Mistricean dac-auzea,

El, frate, ce mi-ș făcea?

Mic de sgârbăcel scotea

Și pe Negrul că-l lovea

La capul sulaciului

Unde-i pasă Negrului

Negrului Nebunului.”

Este aceeași lovitură pe care o dă Harap-Alb^glosar calului slăbănog^sursa, care a îndrăznit să mănânce jarul din tava întinsă. Lovitura e dată în fond șarpelui căci șarpe, cal, Mistricean sunt uniți prin continuitate organică. Începe acum goana celor trei, înșirați unul după altul. Reamintim că această goană e superioară confruntării:

„Începe Negru d-a fugea

Dar nu fuge cum se fuge

Ci mi-ș fuge ogărește

Și s-aruncă tot lupește

Și-mi cotește iepurește

Și nu mai trage nădejde,

Lasă buza la pământ

Și coada fuior în vânt

D-așa fuge amărât...”

Șarpele nu fuge printr-o decizie liberă, ci din solidaritate cu cele două ființe dinaintea lui. Fugeau ele, trebuia să fugă și el:

„Șarpele se-ncolăcea

După Mistricean să lua

Șapte hotare-l gonea.”

Șapte sunt centrele pe care le străbate Kundalini și, deși în baladă se mai adaugă trei hotare, coincidența este remarcabilă. De altminteri zece este reductibil la șapte în arborele sefirotic. Mistricean

„Văzu capu șarpelui

La chișița Negrului.”

Goana continuă, șarpele ajunge cu capul pe spata calului. Acum toți fac o ființă, chiar în mod sensibil:

„Și limbile le scotea

În spate că îl izbea

Inima din el seca

Și pe Negru tot bătea

Fuge Negru ce nu-și poate

Să scape voinic de moarte.”

Moartea vine, dar transcendentă:

„Negrul tot că mai fugea

Șarpele să năcăjea

Din guriță fluiera,

Coada colac o făcea

Pe Negru-l împiedeca,

În margini de drum că-l trântea,

Pe Mistricean îmbuca

De la tălpi că mi-l lua.”

Adică de jos în sus, în sensul în care parcurge Kundalini deșteptată organismul uman.

Organicitatea, continuitatea și Unitatea operațiunii mitice din baladă, este mult mai evidentă decât în basmele în care Balaurul^glosar și Eroul se înfruntă, unul în fața altuia, deși, în fond, e vorba de același lucru. În Mistricean competiția se reduce la Unitate, chiar pe planul exterior.

Pentru acei ce mai resimt simpatii și antipatii față de protagoniști, inserăm o exegeză magistrală asupra acestor feluri de înfruntări pe care o datorăm lui Ananda Coomaraswamy^sursa:

„În această eternă reîntoarcere nu e decât identitatea Supremă «a acestui Unu» (tad êkam^trad.), fără distincție de ființă și de neființă, de lumină și de întuneric, sau, încă fără separarea între cer și pământ. Totul e deci conținut în Principiu, pe care atunci îl putem desemna cu numele de Personalitate, Strămoș, Munte, Dragon, Șarpe fără sfârșit. (Legat de acest principiu ca fiu sau ca frate mai mic — ca un alter ego^trad. mai mult decât principiu distinct — și de la începutul baladei, Mistricean apare ca frate cu Șarpele, n.n.), apare Omorâtorul de Balaur, născut ca să suplanteze pe Tatăl și să ia în stăpânire Împărăția, distribuindu-i tezaurele susținătorilor lui fanatici. Căci dacă trebuie să fie o lume, trebuie distrusă închisoarea și potențialitățile ei liberate. Aceasta se poate face, fie cu voința Tatălui, fie

contra lui. [...] În realitate, Omorâtorul și Balaurul, Sacrificatorul și Victima sunt Unul în spirit în spatele scenei, unde nu există contrarii ireductibile, în timp ce sunt dușmani de moarte pe teatrul unde se desfășoară războiul perpetuu dintre Zei și Titani. În fiecare caz, Tatăl-Balaur rămâne un Plerom^glosar, nu mai scăzut prin aceea ce exalează, nici mai mărit prin ceea ce inhalează. E moartea de care depinde viața noastră. La întrebarea, Moartea este una sau multiplă? răspunsul este: una dincolo, dar aici multiplă, în măsura în care se află în copiii ei. Omorâtorul Balaurului e prietenul nostru; Balaurul trebuie pacificat și făcut prietenul nostru”³⁴. Aceste cuvinte bine înțelese se aplică superlativ baladei Mistricean.

Mai este o profeție, vestind un eveniment macrocosmic, căreia i se potrivesc cele de mai sus. În Apocalips, cap. 12, par. 1 și 13-15^sursa, apare o femeie înveșmântată de soare, are luna sub picioare și pe cap poartă cununa cu 12 stele: „Iar când a văzut Balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit pe femeia ce născuse pe pruncul bărbat. Dar datu-i-s-a femeii cele două aripi ale marelui vultur ca să sboare în pustie la locul ei unde e hrănită acolo un timp și răstimpuri și jumătate de răstimp. Atunci șarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un puhoi, ca să o ia puhoiul.”

Dar să vedem ce devine Mistricean. Șarpele îl înghite:

„Îl îmbucă jumătate,

Jumătate nu mai poate,

De curele încrucișate,

De pistoale ferecate,

De săbioare atârnate,

De cuțite ascuțite

Șarpele nu poate să-l înghită

Și din nou el că-l trăgea

Și-ncepu a mi-l sugea...

De trei zile de trei nopți

Țipă din gură de șarpe

Săvai cu răcori de moarte.”

Că poate sau nu să-l înghită, că țipa sau nu, trei zile sau mai mult, avem acum în fața noastră schema unei noi făpturi, șarpele cu bust de om, sus om, jos șarpe; e un regres în ciclu, către „omul la început era șarpe”, după formula arabă pe care am citat-o. Dar ce este o realizare inițiatică decât un regres în timp până acolo unde nu mai este timp? Cum ne îndeamnă Coomaraswamy, să nu acordăm atenție la implacabila dușmănie dintre cei doi factori primi, ci de „Unul” care începe să se înfăptuiască în fața ochilor noștri, ființa umano-ofidiană, reunind deocamdată virtual puterile Cerului și ale Pământului, ale Soarelui și Lunii, ale Uscatului și Umedului radical, Sulful și Mercurul, nu numai în structura exterioară ci existențial, în organicitatea lui, vizibilă pentru toți.

În factura clasică a mitului, Făt-Frumos omoară Balaurul, pe care astfel îl moșește și-l însumează, după cum relevase Coomaraswamy. În balada noastră, lucrurile sunt mai complicate. Mistricean fuge de Balaur, dar am văzut că această aparentă anomalie se explică prin practicile de Kundalini-Yoga.

Purtarea șarpelui se dovedește impecabilă pentru că este foarte simplă. Prin blestemul mamei, are un consemn de executat. Mistricean trage spre Esență, trebuind, totuși, să se combine cu Șarpele-Substanță. Acesta nu-l poate înghiți pe Mistricean din cauza săbiilor, cuțitelor, arcurilor și curelelor care înfășoară bustul rivalului său. Sunt diferențieri calitative ale lui Purușa^glosar sau resturi rebele de individualitate care fac imposibilă asimilarea? Fapt este că cele două entități nu se articulează perfect. Durerile sunt într-un fel ca acelea ale nașterii căci e vorba de o nouă

geneză. Spre deosebire de celelalte tipuri ale mitului în care nu apare sinteza celor două ființe sub forma unei terțe persoane, sinteza în balada noastră o face un tertium gaudens^glosartrad. ce se ivește la orizont, preluând moștenirea, asimilând pe cei doi care mor. Deosebirea este mai mult exterioară.

„Dar de la trei zile încoa

(Trei zile e durata morții inițiatice — n.n.).

Tare-mi venea și sosea

Un voinic din Ceobâlcie

Cu sabia demischie^glosar,

Pistoale de Veneție,

Dare-ar Dumnezeu să vie

Să-mi fie frățior mie!

Voinicul că sosea,

Voinicel tot din Ardeal

Pe-un cal negru armăsar,

Bătea calul, ținea drumul,

Mistriceanul de-l vedea

Așa din gură zicea:”

Mistriceanu și Șarpele îi cer ajutor, ca unuia ce poate desface nodul:

„Bre voinic din Ceobâlcie

Cu sabia demischie

Ce bați calul și ții drumul?

Fă, frate, un mare bine

Și vino până la mine.

Vino, frate, și mă scoate,

Din astă gură de șarpe

Că m-a-mbucat jumătate...

Scapă-mă din gură de șarpe

Să-ți fiu frate pân-la moarte.”

Iar șarpele la rândul lui:

„Măi, voinice, dumneata

Decât cu Mistricean frate,

Mai bine cu șarpe frate;

Vin de-i culege armele,

Să-i roz eu oscioarele,

Că nu este vina mea

Ci e vina maică-sa.”

Voinicul pare să aibă ezitări. Pe de-o parte realiza rolul pozitiv al Șarpelui, pe de alta, fiind vorba de o inițiere războinică, aștepta să i se actualizeze mânia, Wut-ul^glosar, Menos^trad., căci și furia poate fi everturată și are tehnica ei:

„Vonicelul asculta

Dar înainte pleca.

Foicică siminoc

Merse cât un jap de loc

Și-i arse trupușoru-n foc.”

În ce foc putea să-i ardă voinicului trupușorul? Desigur, nu focul perplexității psihologice, flacăra bătută de vânt, fără astâmpăr, sterp și putregăios, fără scurt-circuitul care omoară pe purtătorul lui uman, apoi pe el însuși. Focul care arde pe voinic este Wut-ul, fulgerul ceresc, Învingătorul vieții și al morții. În el ard semizeii, în el bagă Demeter pe Triptolem^sursa, cu el se hrănește calul năzdrăvan, în el se primenesc Daniel și cei trei cuconi^sursa, în el se aruncă Herakles^sursa, pe acest foc îl potolește Gerilă^sursa ca să-i facă locuință lui Harap-Alb și tovarășilor lui. Reamintim în treacăt ce spunea Junger: în fundul lucrurilor, la pasaj, temerarul percepe încolăciturile șarpelui. Printr-un procedeu de cvadratură, aceste inele pot deveni o grilă, reductibilă la rândul ei la punctele din unghiurile pătrățelelor; de aici nu mai este decât trecerea la Materia discontinuă.

Următoarele patru versuri ne arată ce formidabilă entitate apare pe cerul mitului, iar în anumite variante ce legătură strânsă are această entitate cu istoria tâlcuită a țării noastre, căci totdeauna microcosmul angajează macrocosmul. Dar înainte, trebuie să ne arătăm îndreptările care ne justifică referința la Melchisedec^glosar din Biblie, Rege al justiției — și într-adevăr, noul venit are să judece între Mistricean și Șarpe, el fiind axa Balanței, al cărei nume sanscrit Tula^glosartrad. desemnează și Centrul Suprem. Trebuie să ne referim încă odată la René Guénon.

„Numele de Melkițedeq sau mai exact Melki-Tsedeq^sursa nu-i altceva, în adevăr, decât numele sub care funcțiunea de Rege al Lumii se găsește indicată în tradiția judeo-creștină. Am șovăit puțin să enunțăm acest fapt, care comportă explicarea unuia din cele mai enigmatice pasaje din Biblia ebraică, dar din moment ce ne-am hotărât să vorbim de Regele Lumii, nu ne era posibil să-l trecem sub tăcere. Am putea relua aici cuvântul Sf. Pavel în legătură cu această problemă: «Avem multe lucruri de spus în privința aceasta și lucruri greu de explicat pentru că ați devenit leneși în înțelegere»” (Epistola către evrei, V, 11).

Iată mai întâi textul pasajului biblic de care e vorba: «Și Melki-Tsedeq, Rege al Salemului, a adus pâine și vin; și era preot al Dumnezeului cel Prea Înalt (El-Elion^glosar). Și l-a binecuvântat pe Abram, spunând: Binecuvântat să fie Abram de Dumnezeul cel Prea Înalt, stăpânul Cerului și al Pământului și binecuvântat să fie Dumnezeul cel Prea Înalt care a dat pe dușmanii tăi în mâinile tale. Și Abram i-a dat zeciuială din tot ce luase.» (Geneza, XIV, 19-20)³⁵

Înainte de a reda în continuare pasajul din Apostolul Pavel, referitor la cele de mai sus, cităm cele patru versuri, care urmează după ce se vorbește de ardere în foc a voinicului și tot despre el:

„N-avea mamă, n-avea tată

Parcă era născut din piatră.

N-avea frați, n-avea surori

Parcă era născut din flori.”

Acum să-l cităm pe Apostolul Pavel^sursa:

„1. Căci acest Melchisedec, rege al Salemului, preotul lui Dumnezeu cel Preaânalt, întâmpină pe Avraam, care se întorcea de la înfrângerea regilor, și îl binecuvântează.

2. Melchisedec — căruia Avraam i-a dat zeciuială din toate — se tâlcuiește mai întâi: rege al dreptății, apoi el este rege al Salemului, ceea ce înseamnă regele păcii.

3. Fără tată, fără mamă, fără spiță de neam (subl.ns.) neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții, ci făcut fiind asemenea Fiul lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea.”³⁶

Pe de o parte Melchisedec,

Fără tată, fără mamă, fără genealogie.

Pe de altă parte voinicul judecător:

„N-avea mamă, n-avea tată,

Parcă era născut din piatră.

N-avea frați, n-avea surori

Parcă era născut din flori.”

Credem că această cvasi-identitate între textul biblic și acela al baladei nu mai are nevoie de întărire, nici de comentariu.

Ca fiu al Pietrei, voinicul fără nume și fără părinți era fiu al buricului pământului, al Omfalosului, de cele mai multe ori semnificat de o piatră. Tot un betil^glosar a consacrat Iacob^sursa, nepotul și moștenitorul lui Avraam, în locul unde a avut

viziunea scării cerești pe care se urcau și se coborau îngerii, adică a Axei Lumii, intersectând lumea în punctul ei central, unde „domnește” Melchisedec. Tot betil este Omfalosul de la Delfi, ridicat de Apolon în locul unde omorâse pe șarpele Python^glosar (în treacăt semnalăm asemănarea între fugărirea Latonei^sursa, purtând în brațe pe cei doi copii divini, Apolo și Artemis, de acest șarpe Python și subiectul baladei noastre). Și fiindcă Pavel asemuiește pe Melchisedec cu Fiul lui Dumnezeu, vom cita versuri dintr-o colindă românească, culeasă de Simion Florea Marian:

„Șade mama îngenuncheată

Ca să nască fiu din piatră

Fiu din piatră a născut

Și măturile în mâini i-a pus

Ca să măture cu ele

Ceriul cu stelele

Pământul cu găzurele.”

Vonicul din balada noastră nu are nume, dar în variante are. Și ce nume! El rezolvă litigiul prin sabie:

„Săbioara și-o scotea,

La mischie o dregea,

Și la unghie o-ncerca,

Vedea bine că prindea

Corajii și le lua

Și spre Șarpe că mergea...

[...]

A bre șarpe dumneata

Ia umflăți tu gușile

Să-i culeg eu armele...

Șarpele se opintea

gușile și le umfla,

Ochii i se turbura

Cu gura căscată sta,

De mi te prindea groaza!

Dar voinicul ce făcea?

Unde bine că-i venea,

Paloșul că-l îndrepta,

La încheietura gurii lui,

La puterea șarpelui!

Trage odată haiducește

Și țipă iortomănește;

Până-n coadă-l despica

Două scânduri îl făcea!

Pe Mistricean că-l lua

Fuga la cal cu el da

Și mi-l arunca pe șea

Și mi-l lega cu o curea

Ca să nu dea de belea.”

Ne-aduce aminte de bătălia din cer a Arhanghelului Mihail cu Balaurul:³⁷

„Și s-a făcut război în cer: Mihail și îngerii lui au pornit război cu Balaurul. Iar Balaurul și îngerii lui au stat la luptă.

Dar aceștia n-au izbutit, nici nu s-a mai găsit loc pentru ei în cer.

Și aruncat a fost Balaurul cel mare, șarpele cel dedemult, care se chiamă diavol și satana, care înșeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ și îngerii lui aruncați au fost cu el.”

Este de reținut că numele ceresc al lui Melchisedec este Mikael^glosarsursa.

Odată aruncat pe pământ, Balaurul gonește pe femeia încununată de stele, episod reamintit mai sus:

„Dar șarpele ce-mi făcea?

Așa tăiat cum se afla

Slava Cerului sărea,

Unde cu coaste bătea,

Toți tufanii dărâma,

Venin din coadă-i pica,

Branșite c-o aprindea,

El ca pârjolul mergea,

Pustie pe unde mergea.”

Voinicul o ia pe căi piezișe spre o târlă:

„Trei turme de oi mulgea,

Caprele dea bașca.

Trei lei de parale da

Și la puț că se ducea

Și-n jghebuleț că-l punea,

Și cu lapte mi-l scălda

Până carnea i-o nălbea

Păcură din el curgea!”

Tot în lapte l-a scăldat și moașa când s-a născut. Se naște și moare în același element.

Cu tot procesul acesta de dezintoxicare, lui Mistricean i se apropie sfârșitul:

„Sui soarele la prânz

Trăgea moartea cu mult plâns;

Veni soarele l-amiezi,

Trăgea moartea cu necaz,

Iar când fu pe la chindie

Trăgea moartea cu mânie,

Soarele c-a scăpătat

Mistricean c-a răposat.”

Un erou solar este în sincronism cu cosmosul. După mersul soarelui se scurgea și viața lui. Moare la asfințit ca și ciobanul din^sursa Miorița, dar nu cu seninătatea acestuia.

Aici însă, spre deosebire de Miorița, ne reprezintă un sfârșit de ciclu, dar fără să vorbească de începutul următorului. Totuși, acesta este sugerat de faptul că Mistricean va fi îngropat lângă o cumpănă care-i semnul Balanței (Tula, în sanscrită), anunțând deci venirea acestui nou ciclu. Voinicul care a încercat să-l scape pe Mistricean nu este altul decât stăpânul Balanței ca Rege al Justiției. Melchisedec era și el reprezentantul balanței justiției dumnezeiești pe pământ. Iar ciclul Balanței este al treilea ciclu mic din ciclul mare în care ne aflăm. Deci Mistricean ne aduce un mesaj de la sfârșitul celui de al doilea ciclu și începutul celui de al treilea ciclu mic din actualul ciclu mare. Având în vedere că acum suntem în al XI-lea ciclu mic putem bănui vechimea simbolului din acest mesaj.