De la cerbul lunar la bourul solar

De la cerbul lunar la bourul solar

Herbul țării, vechii și-au fost ales buăr^sursa,

Numele vestindu-i ca tunul prin nuăr.

Noii mai preurmă, avându-l, moșie

Tot acel vechiu nume mai vestindu-l șie.

Într-această vreme cine-l stăpânește

O Dumnedzău svinte, tu îl ocrotește

Cu mâna ta svântă l-au încorunatu-l

Și brațul tău tare l-au întemeiatu-l.

Părințască scară și scaun și scaunul dându-i,

Ceriasca ta armă, crucea întinzându-i,

Spata-i povățește biruind pre toată

Vădzut, nevădzută vrăjmășasca gloată.

Căruntețe vadză, bătrâneaț-agiungă,

Slăvit fericește-l cu viață îndelungă.

STIHURI DEDICATORII ÎN DIVANUL LUI DIMITRIE CANTEMIR

Studiul exhaustiv al prof. Emil Vârtosu^sursa despre vechiul sigil al orașului Baia epuizează problema sub aspectul

datelor istorice ce le avem la îndemână despre acest subiect.³⁸

În cele ce urmează vom încerca, în mod sumar și menținându-ne la generalități, să restituim acestui sigiliu o altă dimensiune, pe care o avea și pe care o are încă, ignorată acum deopotrivă cu simbolismul heraldic. Pentru cunoașterea exactă și completă a unor realități trecute, reconstituirea semnificației lor în spiritul contemporanilor este absolut necesară. În acest sens, este mai puțin important ceea ce crede sec. al XX-lea despre heraldică^glosar decât ce credeau oamenii vârstelor trecute pentru care blazonul^glosar era o știință vie, plină de semnificații, ce pot părea astăzi absurde, dar care atunci aveau valoare de adevăruri vitale. O cumințenie elementară îndeamnă să ținem seamă mai ales de părerea celor vechi, care au instituit (nu spunem au creat) această disciplină, după datina

Din bătrâni, din oameni buni.

Heraldica era o ramură a hermetismului, iar sigilografia o specificație a heraldicii. Știința blazonului rezuma o știință a Inimii lumii și condensa o cunoaștere cordială^*. Inima lumii nu reprezintă în mod necesar centrul ei ultim, cel imuabil și nemanifestat, ci o polarizare a lui care bate în doi timpi. Una din posibilitățile cordului cosmic este dubla lui energie de a crea lumile prin diastolă și a le rezorbi prin sistolă.

Blazonul era o reprezentare în simultaneitate a succesiunii temporale, reliefând simbolic potențialitățile-cheie ale unui ciclu, fie Universul mare, fie Universul mic, țară, neam, continent sau genul uman, om, când au în ele

virtual anumite posibilități de manifestare în lumea din afară, cu care se sincronizează.

Se mai poate deci pune întrebarea dacă Heraldica, blazonul și sigilografia sunt, cum îndeobște se crede acum, numai expresia unei deșertăciuni puerile de împăunare cu alegorii naive, cu figuri geometrice, ale unor oameni încă primitivi, trăind într-o societate prelogică, în felul sălbaticilor de astăzi ce-și pun bucăți de sticlă colorată în păr și inele prin nări, nu încă trecuți de la imagini la concepte. Răspunsul îl dă conspectul ambianței în care înflorea hermetismul cu anexele lui. O societate totală ca aceea a Evului Mediu, atât de unitară în diversitatea sa, cu un țesut atât de strâns, polifonică, diversă, totuși unitară, Opus hierarchicum et catholicum^trad., nu putea avea un corp străin în ea din cauza continuității ei organice, care implica o echivalență calitativă a tuturor componentelor și elimina existențial discontinuitatea și iregularitatea. Această simplă constatare obligă la circumspecții, la prudență, pe adversarul cel mai înverșunat, dacă este corect. Este o contradicție să admiri reușita artistică a unui dom gotic și să declari pueril simbolismul lui. Dacă un edificiu medieval este admirabil, apoi este admirabil în totalitatea lui, de la structură, proporții, geometria ansamblului său până la fauna și flora care îl năpădesc ca o viță. Or, această floră și faună ilustrează idei hermetice, simbolice; nimeni nu o mai pune la îndoială; reamintim lucrările definitive devenite clasice ale lui Emile Mâle^sursa. Simbolismul este polivalent pe planuri ierarhizate, de la totalitate la amănunt. Solidaritatea lor este indefectibilă. A refuza mesajul simbolic al hermetismului în arhitectură, blazon, sigilografie, este un refuz de informație și de cunoaștere, deci un flagrant delict de rea credință.

Blazonul este o secțiune verticală a Athanorului^glosartrad., a Vasului Hermetic, recipient viu în care maturează o placentă alchimică formată din elemente primite, însuflețite de Focul Filosofal, foc lent de ființă vie. Că este o secțiune verticală o dovedește reprezentarea lui printr-un scut, totdeauna presupus în heraldică sprijinit de un copac, atârnat de gâtul proprietarului sau pe brațul lui, ale cărui „măruntaie” mistice le reprezintă. Vasul este obligator, perfect închis („hermetic închis”). Poate să aibă proporțiile Oului Lumii, dar și pe acelea ale unei inimi: pretutindeni același, egal cu el însuși. În staze intermediare poate fi și „pieptul”, „inima” unei țări, a unei provincii, a unui județ sau târg. Dacă blazonul este o secțiune verticală a Oului Lumii, sigiliul este o reprezentare a lui pe plan orizontal; altfel spus, blazonul și sigiliul sunt complementare. În poziție verticală, scutul se profilează pe eternitate, pe orizonturi conceptuale. În sigiliu, conspectul este pur interior visceral. Un maestru al vechii heraldice hermetice avea viziunea simbolică a acelor entități vii care sunt o țară, un târg, un om etc. în „exaltare” în scut și în „amploare” și adâncime în pecete^sursa ca să întrebuințăm termeni din ezoterismul musulman. De aceea forma de puț a vechilor peceți. Te cobori în ele, ca Harap-Alb^glosar în fântâna Spânului. Tărâmul nevăzut se găsea și în slava cerului, dar și în fundul pământului. Heraldistul este prin excelență un scafandru calitativ.

Un sigiliu pecetluia, ca să întrebuințăm o cvasi-tautologie, pentru a caracteriza posibilitatea, menirea lui de a înnoda într-un punct vital începutul și sfârșitul unei deveniri, deci omniposibilitatea unor entități, din care am citat câteva, mai sus, în mod exemplar. Cine pune sigiliul închide cu el, cine îl rupe deschide, ceea ce înseamnă că

Stema de la Baia, sec. 14

persoana care operează legitim fără efracție, în acest dublu sens, are „puterea cheilor^glosar” (potestas clavium^glosartrad.). De aceea un Domn legitim și reprezentanții lui îndrituiți însumau în ei, cel puțin simbolic, principiile, destinele, cheile unei țări.

Nu vom discuta aici, pentru că nu este locul și ne lipsește competența, dacă vechiul oraș Baia de pe râul Moldova a fost câtva timp capitala Moldovei, la începuturile ei statale. În stadiul actual al informației, nu se poate răspunde categoric în nici un sens. Sunt câteva prezumții serioase pentru afirmație, coroborate de tradiții locale persistente. Dealtminteri, Moldova, pe la descălecare, avea un organism statal rudimentar, care putea „vagabonda” cu ușurință; problema capitalei, pe acele vremuri, avea incomparabil mai puțină importanță decât o are în vremurile noastre. Toată aparatura de stat putea fi încărcată într-un car cu boi. Cine poate ști cu precizie care erau capitalele reale ale vechii Galii merovingiene?

Baia a existat înainte de descălecarea lui Dragoș în 1359. După toate probabilitățile, sigiliul datează din sec. al XIII-lea. Este și ultima părere a lui Iorga.

„În câmp un cadru gotic trilobat în trifoi (dreipass^glosartrad.) cu un cerb trecând spre stânga; în lobul superior, capul cerbului, despărțit de trup și ridicat în efigie (un „Masacru^glosar” de cerb), privește din față, având între cele două coarne cu câte patru ramuri simetrice și sprijinindu-se pe ele un crucifix; spațiul dintre cadrul trilobat și mobila heraldică amintită (cerbul) este completat cu elemente florale; la fel spațiul dintre cadrul trilobat și cercul legendei este prevăzut cu ornamente gotice, terminate prin trei cruci, câte una la unghiurile de racordare a celor trei loburi.”³⁹

„Legenda sună: «Sigillum x capitalis x civitatis moldavie x terre x moldaviensis^trad.». (Sigiliul Moldovei, cetatea de frunte a Țării Moldovenești.) «Este limpede că epitetul capitalis înseamnă caput regni^trad., provincie, deci legenda sigiliului amintește un moment îndepărtat când Baia a fost capitala Țării Moldovenești»” și în notă: „Mulda, eyn haubtstadt Muldenert land^trad.” spune așa numita Cronica breviter”⁴⁰

Dintr-un început trebuie să fie înțeles că titlul studiului nostru De la Cerbul^glosar lunar la Bourul^glosar solar are un sens strict alchimic, indică, deci, o trecere de la contrarietate la complementaritate, de la potență la act, de la virtualitate la efectivitate; cu alte cuvinte, vădește perfectarea lui Magnum Opus^glosar, de data asta concernând nu o singură ființă, ci o țară întreagă, în virtutea analogiei dintre Microcosm și Macrocosm.

Elementele florale din interiorul sigiliului sunt simboluri vegetale ca și trifoiul; aici indică acel cadru de nepătruns în care stă ascuns totemul: cerbul. Mai totdeauna găsim în blazoane cele trei regnuri: mineral, vegetal și animal și este normal să fie așa deoarece blazonul este un pantacol^glosartrad., un „mic tot” (în traducere literală). Adesea găsim și regnul

hominal, în chipul tenanților, în mobilă, în cimier. La sigiliul Băii elementele minerale sunt indicate de ornamentele arhitecturale gotice interstițiale între loburile trifoiului.

Dacă unim punctele din vârful celor trei loburi prin linii drepte obținem un triunghi cu vârful în sus, ierogliful elementului foc; dacă unim cele trei cruci din unghiurile de racordare ale lobilor obținem un triunghi cu vârful în jos, ierogliful elementului apă. Ele se suprapun, dând astfel vestitul simbol al „Scutului lui David” (Mogen David^glosartrad.), „Pecetea lui Solomon^glosar”, „Steaua Magilor”, simbol universal, nu numai la evrei cum se crede obișnuit, ci răspândit la toate popoarele; îl găsim, de pildă, pe lespedea de mormânt a mitropolitului Teoctist^sursa, din pridvorul bisericii Mânăstirii Neamț. Steaua cu 6 colțuri (hexagrama^glosar) este prin excelență imaginea macrocosmosului, produs al unei dualități complementare, aici indicată prin Foc și Apă. Steaua cu 5 colțuri (pentagrama^glosar) este reprezentarea microcosmosului: capul unui om, cu picioarele și mâinile întinse lateral se înscriu perfect în cele 5 colțuri ale ei. 6 + 5 = 11, numărul Universului, număr ciclic deosebit de important, submultiplu al lui 22, numărul literelor alfabetului sacru ebraic și al alfabetului primitiv arab, al lui 33, vârsta lui Christos, al lui 44 numărul crucii, al lui 66, numărul lui Allah^sursa și al lui 99, numărul numelor divine cunoscute.

Spuneam că un sigiliu este o secțiune orizontală a Athanorului, a Vasului Filosofal. Menirea lui este să cuibărească maturarea unor elemente complementare, unul activ, altul pasiv până la unirea lor finală în Magnum Opus, care este Perfecțiunea androginică. O țară autentică este androginică în rădăcina ei. În Athanorul de la Baia, aceste elemente complementare sunt Focul și Apa, simbolizate de cele două triunghiuri inverse din pecetea lui Solomon.

Sigiliul de la Baia este sigiliul lui Solomon. Asta o știau solomonarii^glosar, care bântuiau pe vremuri valea Moldovei...

„Nu știm dacă sigiliul orașului Baia aparține chiar sec. al XIV-lea, așa cum s-a spus până acum”⁴¹ și în notă: „așa cum au susținut I. Bianu”⁴² și N. Iorga⁴³. Mai târziu, N. Iorga⁴⁴ atribuie acest sigiliu secolului XIII și Emil Vârtosu remarcă de asemenea că și cadrul trilobat gotic este o formă specifică a sec. XIII; concludent este și scrisul epigrafic din legendă. „Așișderea și târgul Baia scrie că l-au descălecat niște sași^sursa, ce-au fost olari (Grigore Ureche).”⁴⁵

Am văzut că trifoiul combinat cu cele trei stele intermediare dau pecetea lui Solomon, simbol caracteristic al unei dualități complementare. Privit separat, în sine, trifoiul reprezintă un ternar, care pe lângă Treime poate închipui triade de altă natură, de pildă Spiritus, Anima, Corpus^trad.; Providență, Voință, Destin; Teză, Antiteză, Sinteză; Bărbat, Femeie, Copil și pe cei trei agenți fundamentali ai alchimiei, Sulf^glosar, Sare, Mercur^glosar, lucrând direct asupra materiei închisă în Athanor.

„Din considerarea emblemei sigilare a orașului Baia, reiese că întemeierea legendară a orașului stă în directă legătură cu legenda Sf. Hubert^glosarsursa: un cerb urmărit de vânători, așa cum la temelia legendară a Moldovei stă legenda lui Dragoș urmărind un bour.”

Cerbul poartă între coarne un crucifix. Acesta reprezintă un principiu unificator al dualității simbolizate de cele două coarne, la dreapta și la stânga lui, ca și crucea centrală de pe

Golgota având de o parte și de alta, pe hoțul bun și pe hoțul rău, adică părăsind epitetele morale, un element pozitiv și unul negativ, un plus și un minus. Altfel spus, este o variantă a caduceului^glosar lui Hermes, Ax Median în jurul căruia se încolăcesc simetric și complementar cele două mari curente subtile numite în Yoga Ida^glosar și Pingala^glosar în jurul lui Sușumna^glosar. „Stat crux dum volvitur orbis^trad.” („stă crucea în timp ce lumea se învârte” în jurul ei). Cele trei curente au un aspect și în microcosmul uman, structurate în coloana vertebrală și cele două nadisuri^glosartrad. principale.

Cerbul fugar este în mod esențial un simbol al fluenței universale. Crucea este elementul ei de fixare, semnificație întărită prin faptul că cerbul este fără cap, acesta fiind tăiat și atârnat în efigie în lobul superior al trifoiului este un „masacru”, ca să întrebuințăm un termen de venerie.

Una din operațiunile fundamentale ale alchimiei este ceea ce se numește „fixarea volatilului” (cealaltă, complementară este „volatilizarea fixului”; un exemplu este înecarea bourului și a Moldei^glosar în fluența Moldovei).⁴⁶ Amândouă reprezintă cele două faze ale lui coagula-solve^glosartrad. de care am mai pomenit. Mai precis este vorba de fixarea printr-un principiu solar, viril, a fluxului, a labilității lunare feminine, a mercurului, a lunei acvatice umede, prin Sulful înfocat ceresc. Or, din cauza sprintenelei sale, a tendinței lui de fugă și evadare, cerbul este unul din simbolurile cele mai obișnuite ale mercurului filosofal în alchimie. De unde, jocul de cuvinte clasic Cervus fugitivus^glosar, Servus fugitivus,^trad. designațiune curentă a mercurului. Or, tăierea capului cerbului este tocmai „fixarea volatilului” printr-o lovitură de

sabie, simbol fix, solar, axial prin excelență. Fuga cerbului înseamnă fuga timpului, succesiunea clipelor și este transmutată în simultaneitate; capul cerbului este atârnat „în efigie” în partea superioară a blazonului, în lobul de sus, în punctul crucii care simbolizează prin excelență dispariția duratei. Capul cerbului fugitiv spânzură acum de zenit, în „slava cerului”, unde nu mai există Timp, Spațiu și Dualitate.

Din cauza preschimbării anuale a coarnelor, cerbul este un simbol al primenirii lumii, a lui Renovatio Mundi^glosartrad., produsă tocmai prin actul de fixare de care am vorbit. Iată acum un episod din Harap-Alb⁴⁷, în care se vede cum mitul țesea basmul, istoria, legenda, socialul într-un covor cosmic omogen unde se întrepătrund, in illo tempore^glosartrad. pururi prezent și din care nimic nu se putea sustrage. Este lucrul pe care îl poate cel mai puțin înțelege epoca noastră compartimentată.

„Ș-odată cheamă stăpânul pe Harap-Alb^sursa și-i zice: «Du-te în pădurea Cerbului, cum îi ști tu și măcar fă pe dracul în patru sau ori ce-i face, dar numaidecât să-mi aduci pielea Cerbului cu cap cu tot, așa bătute cu pietre scumpe cum se găsesc. Și doar te-a împinge păcatul să clintești vreo piatră din locul său, iară mai ales aceea mare din fruntea cerbului, c-apoi, atât ți-i leacul. Hai, pornește iute, că nu-i vreme de pierdut».”

Mai sus, Împăratul spusese spânului, că odată la 7 ani cerbul își scutură pielea de pietre. Am menționat caracterul de periodicitate, de Renovatio Mundi a cerbului, din cauza coarnelor pe care le lapădă anual; el este întărit, în exemplul de față, de lepădarea septenală a nestematelor.

Harap-Alb ajunge la Sf. Duminecă^glosar, ocrotitoare lui. După sfatul ei, face o groapă adâncă de un stat de om, lângă un

izvor. Altfel spus, reactualizează Fântâna Teribilă (Fons terribilis^glosartrad.) de care vorbesc textele ermetice, sau în spiritul studiului nostru el creează un „sigiliu”. Sfânta Duminecă îi dă obrăzarul și sabia lui Statu-Palmă^glosar Barbă-Cot. Cerbul are „un ochi otrăvit”^sursa, care sub nici un cuvânt nu trebuie să cadă asupra lui Harap-Alb. Acesta „rămâne de pândă în groapă. Și când, pe la amiază, numai iaca ce aude Harap-Alb un muget înăbușit: Cerbul venea boncăluind. Și, ajungând la izvor, odată și începe a be hâlpav la apă rece; apoi mai boncăluiește și iar be câte un răstimp, și iar mai boncăluiește și iar mai be, până ce nu mai poate. După aceea începe a-și arunca țărână după cap, ca buhaiul, și apoi scurmând cu piciorul de trei ori în pământ se tologește jos pe pajiște, acolo pe loc; mai rumegă el cât mai rumegă și pe urmă se așterne pe somn, și unde nu începe a mâna porcii la jir.

Harap-Alb, cum îl aude horăind, iese afară încetișor și, când îl croiește odată cu sabia pe la mijlocul gâtului, îi și zboară capul cât colo de la trup, și apoi Harap-Alb se aruncă fără sine în groapă după cum îl povățuise Sfânta Duminecă. Atunci sângele cerbului odată a și-nceput a curge gâlgâind și a se răspândi în toate părțile, îndreptându-se și năboind în groapă peste Harap-Alb, de cât pe ce era să-l înece. Iar capul cerbului, zvârcolindu-se dureros, striga cu jale, zicând:

— Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ț-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. Ieși numai oleacă, să te văd încaltea, vrednic ești de comoara ce ț-o las și apoi să mor cu plăcere, dragul meu.”

Harap-Alb nu se mișcă, cerbul moare, adică e eternizat și eroul duce trofeul la Împărăție.

Și făuritorii sigiliului de la Baia și Creangă au avut ochii asupra aceluiași arhetip supratemporal, mitic.

Cerbul este identic cu Mercur, iar din cauza labilității sale este psihopomp^glosar, conducător de suflete, de pe un tărâm pe altul, din viață în altă viață; dar, de asemenea, este purtător de permanențe spirituale, de funcții cosmice perene, cum se vede în cerbul Sf. Hubert și al Sf. Eustațiu^glosarsursa, cu crucea între coarne; în aceste cazuri cerbul nu este numai un zeu ci întregul univers.

Cităm o colindă⁴⁸ de toată frumusețea în care cerbul (aici simbolizând Eonul^glosar, Ciclul) făgăduiește lui Manu^glosar Judecator (textual!) să-l ducă pe alt tărâm, adică în ciclul subsecvent, întocmai ca și Matsya^glosar Avatara^glosar pe Manu Vaivasvata^sursa.

„Sus în munți îmi plouă^vers.

La câmp cade rouă

O jupâne jude!

Cea rouă din câmpi

Cu ploaia din munți

O jupâne jude!

Ea s-a adunat

Jur prejur de lac

O jupâne jude!

Și ea s-a făcut

Trestie măruntă

Iederă-nflorită

O jupâne jude!

Dar cine și-o paște?

Cerbul trestior

Muma cerbilor

O jupâne jude!

Dar cine-l pândește?

Manu bunvoinicu

O jupâne jude!

Manule, Manule

Nu mă săgeta

Nici nu m-alunga

Că eu ți-oi lua

Cele două coarne

Cele două raze

O jupâne jude!

Te-oi purta cu caru

Peste munți mărunți

Cu brazii cărunți

O jupâne jude!

Peste munți mai mari

Și cu brazi mai rari

O jupâne jude!

Unde apa pică

pietrele despică

unde apa cură

nimen n-o turbură

O jupâne jude!

Unde iarba crește

în patru se-mpletește

numeni n-o-ncâlcește

O jupâne jude!”

Aici, cerbul trage pe Manu într-un car ce nu poate fi decât Carul Mare^glosar, rotindu-se în jurul Polului.

În altă colindă, din aceeași colecție, cerbul duce pe om într-un leagăn de mătase, între coarne.

„La piatra mușată^vers.

la vadul cerbilor...

Mai pe urmă-n vine

Și-un cerbuț murguț

și tu să te-arunci

în coarnele lui

leagăn de mătase.”

Și într-o colindă din colecția G. Dem. Teodorescu:

„Cetinele, cetioară, dragă Ler^glosar!^vers.

Oltul mic

Mare-a venit

și de mare

margini n-are;

iar pe Olt

ce-mi-ș că vine?

Brazi înalți

molifți uscați

printre brazi

printre molifți

not îmi noată

cerb stretin.

Cerbu-noată

coarne poartă,

iar în vârful coarnelor

leagăn verde

de mătase împletit

cu vița-n șase;

dar în leagăn

cine-mi șade?

Ia (cutare) fată mare

cu cosița pe spinare,

strălucind ca sfântul soare,

îmi coase și-mi chindisește.” (brodează, n.n.)

Avem aici un aspect substanțial, feminin al Providenței; ursitoarea^glosar Penelopa cosmică, țesând lumile pe un gherghef înstelat.

Tăierea capului cerbului este o ilustrare a imperativului formulat în alchimia hindusă: „Trebuie omorât Mercurul!”^sursa Este o fixare cum am mai spus; extinsă într-un plan superior este fixarea curgerii inepuizabile a ciclilor, a timpului și a spațiului. Deci locul unde timpul a împietrit este sustras servituților sale implacabile. Altfel spus, acolo unde cerbul este instantaneizat, un tărâm paradisiac ființează, chintesență de antinomii și de contrarii, uneori motor imobil, axă invizibilă a dezvoltării istorice a unui popor.

Solidaritatea, continuitatea dintre stema Băii și stema Moldovei a fost bine pusă în evidență în studiu de E. Vârtosu și relevă partea cea mai semnificativă.

„Stema din sigiliul orașului Baia este^sursa, cum s-a mai spus, în directă legătură cu legenda Sf. Hubert, ceea ce arată că la temelia legendară a orașului Baia stă povestea unui cerb urmărit de vânători, așa cum la temelia legendară a Moldovei stă povestea unui bour urmărit de Dragoș Vodă. În stema Băii, capul cerbului care, despărțit de trup, privește din față («masacru» de cerb), purtând un crucifix între coarne, seamănă din toate punctele de vedere cu capul de bour din stema Moldovei; iar steaua dintre coarnele bourului corespunde, ca mod de așezare și semnificație, crucifixului așezat între coarnele cerbului. Acestea sunt temeiuri serioase care ne fac să bănuim că stema Moldovei a fost alcătuită în strânsă legătură cu stema orașului Baia, adică având în față, drept model, stema orașului Baia, la o

dată și în împrejurări pe care nu le putem încă determina și că între aceste două steme există o foarte pronunțată înrudire directă.

De asemenea, scutul trilobat din sigiliul Băii dovedește o mai mare vechime a acestuia în raport cu scutul ascuțit care poartă stema Moldovei, constatare ce corespunde și convingerii mai vechi a istoriografiei noastre, că Baia a preexistat întemeierii Moldovei ca stat feudal de sine stătător.”⁴⁹

Vom arăta că pe lângă complementarismul istoric dintre cele două steme, există și altul, mitic. Am pomenit de legendele cerbului care poartă un leagăn de mătase între coarne, cu o entitate nemuritoare în el, element de continuitate, de permanență între doi cicli consecvenți, fir de aur al continuității, germen tot de aur imuabil și indestructibil în mijlocul năruirii universale, a curgerii fără popas.

Găsim legende similare și cu bourul:

„Colo sus, mai din sus,^vers.

hai leroi, ler Doamne,

este un strat de busuioc

cu cărare la mijloc,

dar cărare cin o face?

Face-o, face-o boul sur,

Cu copite potcovite

cu coarnele întraurite.

Dar în coarne ce mi-ș poartă

poartă un leagăn de mătase,

da-n leagăn cine e culcat?

Ana fată de împărat.”⁵⁰

Ana care este Leana sau Iana cum vom vedea imediat:

„Su’ poală de măgurele^vers.

O lerui, domnule!

Frumos doarme bour negru

Dar în coarne ce mi-și poartă?

Poartă leagăn de mătase

Împletit de Leana în șasă.”

În Aliman Voinicul⁵¹, basm cules de Virgil Caraivan^sursa, Aliman cu soția fugăriți de ursul de fier sunt luați de un taur sfânt pe spinarea lui, până la o apă ce desparte două tărâmuri, și ursul nu o poate trece.

Tot așa Boian, boul năzdrăvan, fuge cu Făt-Frumos în coarne, în basmul cu același nume cules de Petre Ugliș Delapecica^sursa.

Este aproape inutil să reamintim cazul celebru unde Europa e răpită de Zeus^sursa, transformat în taur.

Leagănul de mătase dintre coarnele Cerbului și ale Bourului este identic simbolic cu gogoașa în care viermele de mătase țese firul lumilor și pe care bătrânii alchimiști o întrebuințau ca termen substituit Athanorului.

Cum mitul își are staniștea în lumea arhetipală, cauzală față de a noastră, cele două mituri complementare ale Cerbului și ale Bourului se coroborează, se înnădesc într-o sinteză care este crearea în germen a Moldovei în acel Athanor simbolizat de blazon și el arhetipal. Pe când cerbul e lunar, bourul e totdeauna solar, împlinindu-se unul pe altul: cerbul și bourul converg într-un punct unde se produce fecundarea.

Reamintim Taurul primordial^glosar zoroastrian^sursa din care este produs întregul Univers.

Aristeu, în cartea a patra a^sursa Georgicelor lui Virgil, creează albinele din putrefacția unui taur sacrificat. Or, albinele sunt entități eminamente solare, distilând mierea, soare lichid.

Caracterul primordial, principial al taurului, apare și în Vede:

„Termenul vedic sadya^trad., care înseamnă «astăzi», are și sensul de «deodată», «imediat». De exemplu, Rig-Veda, III, 29, 3^sursa: Sadyah pravâtâ vrișanam jajâna, de-abia Mama a fost fecundată că a și dat lumii Taurul, IV, 7, 10; Sadyo jâtasya dadrișanam o jah, de-abia se născuse, că și-a arătat puterea, VII, 101, 1; sadyo jâto vrișabho roravâti, de-abia născut, Taurul se puse să mugească, X, 115, 1; abia îl născuse (yadi jijamat), că el crescu dintr-odată (mu vavakșa) și plecă îndată pentru marea lui misiune (sadyo mahi dûtyam caran).”⁵² Bourul lui Dragoș a plecat cu aceeași misiune: crearea unei lumi particulare, a unei țări.

Găsim o mare asemănare, care este o identitate de fond, între vânătoarea lui Dragoș și aceea a lui Mitra^glosar, zeul iranian, ultima mare manifestare a zoroastrismului. Mitra fugărește Taurul Primordial, scăpat din cavernă, îl prinde, îl aduce din nou în cavernă și acolo îl sacrifică. În sensul exterior, este sacrificarea eului inferior, pasional, Eului superior. Acest act, in divinis^glosartrad., era repetat periodic de participanții la misterele lui Mitra, care reactualizau printr-un ritual adecvat gestul arhetipal; o peșteră era despărțită în două^sursa, în sensul înălțimii, de o podină cu găuri. Sus, se sacrifica un taur, al cărui sânge se scurgea prin găuri, în spațiul inferior, „botezând” astfel, regenerând pe

neofit. Ca în toate ritualele sacrificiale, Mitra și Taurul formau, în fond, o singură entitate și ospățul ce urma era o agapă euharistică. Ploaia de sânge este identificată cu roua regeneratoare ce cade din Arborele Lumii^glosar. Reamintim cele spuse despre Dragoș la începutul acestei lucrări: considerarea aspectului microcosmic al mitului lămurește semnificația lui macrocosmică.

În tantrism, se pune în special accentul pe aspectul de „putere” (Șakti^glosartrad.) a Principiului. În Yoga se ia ca bază de plecare în realizarea inițiatică puterea șarpelui kundalini^glosar, așa cum se află ea la rădăcina lumilor și a individului, în Muladara^glosartrad., încolăcită (Kundala) la baza coloanei vertebrale, în centrul sacral. Zădărit, împuns, șarpele se ridică și dacă este bine îndrumat străbate coloana vertebrală (mai exact, aspectul ei subtil) prin canalul median, Sușumna, în jurul căruia se încolăcesc simetric cele două curente + și —, Pingala și Ida. Străbate centrele subtile (ceacrele^glosar) ce le întâlnește în cale, le deschide (activează) și la sfârșit, si fata sinant^trad., este „fixat” în centrele superioare ultime, frontal și cranian. Operația izbândită (este cea mai grea „performanță” din lume) aduce decondiționarea, perfecțiunea, starea de zeu, în creștinism de înger.

Aceste sumare indicații sunt suficiente pentru a da cheia aspectului macrocosmic al mitului. Dragoș este dragonul^sursa, adică șarpele kundalini. Litera finală, Ș, literă de foc, îi arată caracterul. Stârnește un bour și pornește la vânarea lui, de-a lungul unui râu care este coloana vertebrală mitică a unei țări. Cățeaua Molda reprezintă un element feminin. Ida, elementul masculin. Pingala este însumat de bourul solar. Amândouă animalele sunt o polarizare a lui Dragoș și toți trei formează o singură entitate, ca Mitra și taurul lui. Sacrificatorul și victima sacrificată sunt una; vânătorul și fiara vânată sunt și ei una. Întărim cele spuse printr-un

vechi adagio al misterelor^sursa: „Le Taureau est le fils du Dragon, le Dragon est le père du Taureau, c'est l'aiguillon mysterieux que lance le Bouvier.” (Taurul e fiul Dragonului, Dragonul e tatăl Taurului, este boldul misterios pe care-l aruncă Boarul). Aforism enigmatic: Dragonul și Taurul, mai exact Dragonul cu cap de Taur, formează un cerc perfect; și mai enigmatic, ultimul membru al lui: Boldul aruncat de Boar face ca Taurul să fie fiul Dragonului și Dragonul tatăl Taurului?

Legenda vorbește de mai multe localizări, de-a lungul râului Moldovei, unde s-a „oficiat” sacrificiul Bourului și al Moldei pe Gangele moldovenesc, Humor, Vama, Boureni, Baia și alte câteva. Bineînțeles, istoric, una trebuie să excludă pe celelalte, mitic se unesc în sinteza Misterului Bourului. Fiecare etapă constituie un aspect al sacrificiului Bourului coroborând Întregul. La fel, cele șapte centre localizate pe curentul, pe râul din interiorul coloanei vertebrale, pe care le străbate kundalini, vânată din urmă de yogi, au toate rostul și tâlcul lor specific.

Socotim interesant, din motive ce se vor vedea mai jos, să reproducem fragmente din legendă, citând Cronica anonimă scrisă în limba slavonă și editată de Ioan Bogdan^sursa în Vechile Cronici moldovenești.

„Și era între ei un bărbat cuminte și viteaz cu numele Dragoș și s-au pornit odată cu tovarășii săi la vânat de fiare sălbatice și au dat pe sub munții cei înalți de urma unui zimbru^glosar și s-au dus pe urma zimbrului peste munții cei înalți și au trecut munții și au ajuns tot pe urma zimbrului la niște șesoase și prea frumoase locuri și au ajuns pe zimbru la țărmul unei ape, sub o răchită, și l-au ucis și s-au ospătat din vânatul lor (ospăț ritual, identic cu acela al indienilor din America de Nord, după ce au vânat zimbrul, n.n.). Și le-au venit de la Dumnezeu gându în inima lor să-și caute loc de

traiu și să se așeze acolo și s-au unit cu toții și au hotărât să rămâie acolo și s-au întors îndărăt și au povestit tuturor celorlalți de frumusețea țării și de apele și izvoarele ei ca să se așeze și ei acolo; și le-a plăcut tovarășilor lor gândul acesta și au hotărât să meargă și ei unde fuseseră tovarășii lor și au căutat să-și aleagă loc, căci de jur împrejur era pustiu, iar pe la margine tătari rătăcitori cu turmele, și s-au rugat apoi de Vladislav Craiul unguresc^sursa să le dea drumul, iar Vladislav Craiul cu mare milostire i-au lăsat să plece.

Și plecat-au din Maramureș cu toți tovarășii lor și cu femeile și cu copiii lor peste munții cei înalți și tăind pădurile și înlăturând pietrele, trecut-au munții cu ajutorul lui Dumnezeu și le-au plăcut locul (unde Dragoș omorâse zimbrul) și s-au așezat acolo, și au ales între dânșii pe un om înțelept pe numele de Dragoș și l-au numit sieși domn și voevod. Și de atunci s-au început, cu voia lui Dumnezeu, țara Moldovenească.

Iar Dragoș Voevod o descălecat întâi pe apa Moldovei (anume Boureni), mai apoi a descălecat la locul Baia și alte locuri de-a lungul apelor și izvoarelor, și și-au făcut pecete domnească pentru toată țara un cap de zimbru. Și au domnit Dragoș Voevod 2 ani.”⁵³

Ioan Bogdan intercalează după: „Și Dragoș Vodă au descălecat întâi pe apa Moldovei...” anume boureni, pentru că acolo este tradiția morții bourului. În realitate, Boureni este una din localizări, cum am văzut; cronica o insinuează limpede: „Au descălecat pe apa Moldovei și apoi Baia și alte locuri de-a lungul apelor și izvoarelor”, căci, misterul fiind calitativ, nu este supus exclusivității și se oglindește deodată în mai multe puncte.

Cronica vorbește de două treceri ale munților, prima dată de către o avangardă de vânători sub conducerea lui Dragoș, a doua oară de grosul „emigranților”, cu îngăduința lui Vladislav Craiul. Și aici cronica, dealtminteri curgător și limpede scrisă de un scriitor de meserie, comite o adevărată incongruență, după părerea noastră.

Într-adevăr, prima expediție cinegetică este condusă de Dragoș și s-ar părea că și a doua; „le-au plăcut la locul” (unde Dragoș omorâse zimbrul, cum se spune în cronica originală) și și-au ales dintre dânșii pe un om înțelept cu numele de Dragoș și l-au numit sieși domn și voevod. Toată vremea a fost vorba de un singur Dragoș, descris ca „om cuminte și viteaz”; nimic mai firesc nu ar fi fost decât să se scrie simplu „și au ales pe Dragoș” care nu mai avea nevoie de prezentare și nu „pe un om înțelept cu numele de Dragoș” ca pe un nou venit. Altfel spus, strângând de aproape textul cronicii în spiritul redactării ei, ar reieși că este vorba de doi Dragoși, primul vânătorul arhetipal, fondator in aeterno^trad. al Moldovei, apariție unică, etiologică, celălalt, primul lui reprezentant în succesiunea voevozilor moldoveni. Cum o presupunere nu violentează un text, ne permitem ipoteza că voevozii moldoveni erau, în primul rând, ei înșiși, apoi funcțional „Dragoși”. Aceeași întrebare se pune și în privința lui Negru Vodă și în privința lui IO^glosar. Această îmbinare între o funcție perpetuă și reprezentantul ei exterior temporal era curentă în vechime. Au fost mai mulți zoroaștrii; Cezar este un singur fir în șiragul împăraților Romei și al Kaiserilor germanici, iar Manu este o continuitate neîntreruptă în succesiunea celor ce-l „suportă” în afară, la fiecare generație. Dealtminteri am vorbit pe larg despre această problemă într-un alt studiu (Monarhul ascuns^sursa).

Acesta este sensul inițiatic al vânătorii bourului, comun tuturor tauromahiilor proxim orientale, din care cele mai

vestite sunt jocurile din Creta minoiană^sursa și vânătoarea lui Mitra.

„Când aceste mituri și legende^sursa, le raportăm la evenimentele «istorice» constituie începuturile prin excelență, originea, actul de întemeiere și devin mai târziu punctul de plecare și modelul exemplar în istoriografiile naționale.”⁵⁴

Misterul Bourului a fost de la început depus ca taină în inima unor aleși care și l-au trecut din șoaptă în șoaptă, de la gură la ureche de-a lungul generațiilor. Nu este o imposibilitate, de fapt, că această elită să se fi înnoit până în vremurile cele mai apropiate.

Că taina mai există încă, într-o epocă mai apropiată de noi decât de momentul descălecării, ne-o arată o stemă a Moldovei însoțită de versuri dedicatorii, în cartea lui Dimitrie Cantemir, Divanul, tipărită în veleatul 7206 (1698) și dedicată fratelui său Ioan Antioh Cantemir, care a domnit

în Moldova între anii 1695-1700 și 1705-1707. Stema se află încadrată de un chenar dreptunghiular. Or, pătratul simbolizează prin excelență lumea noastră, după cum cercul este specific sferelor cerești. Prin urmare, avem de a face cu hieroglife imanentizate. La cele două colțuri interioare ale chenarului, găsim cuplul sol-lună corect situate înconjurate de stihurile: la soare, „Soarele cu luna pe unde luceaște”, la lună, „Adecă-n tot locul slăvit se grăiește”. În vechea concepție a lumii, „căderea” omului și a ambiției pe care o regentează se datorește dezechilibrului celor doi termeni complementari ce stau la baza cosmosului, dualitatea mirionimă^glosar exprimată și în alte sigilii, prin cuplul Sol-Lună^glosar. De aceea, a fost necesar un blazon autentic elaborat de un colegiu autorizat și legitim conferit, când mai exista o adevărată știință heraldică, nu drojdia de azi, blazon exprimând posibilitățile latente ale beneficiarului, om sau țară, care însemna o contribuție la restabilirea echilibrului inițial al lumii. Putem spune că orice scut se structura în mod necesar pe dualitatea Sol-Lună, indiferent dacă era vizibilă sau nu, pe bunul motiv că avea o „dextră^glosar” și o „senestră^glosar”.

În mijlocul gravurii se află un cerc format din două acolade semicirculare, cu ornamente vegetale, făcându-și

față. În cele patru colțuri intermediare ale cercului, se află cele patru coloane, care după vechile cosmogonii susțin lumea. În centrul cercului și a întregii figuri se află capul de bour, cu steaua între coarnele care susțin o dublă coroană, reprezentând dubla putere sacerdotală și regală, indicată și în partea inferioară a cercului printr-o sabie și o cruce așezate în unghi ascuțit cu vârful în jos, la extremitatea unui sceptru. Cele trei obiecte formează litera pythagoriciană Y^sursa, care, printre altele, și ea este simbolul dublei puteri în unitate.

Credem că presupunerile noastre despre instituirea misterelor Bourului de către Dragoș, într-un illud tempus^trad., specific Moldovei și perpetuarea lor de-a lungul generațiilor sunt insinuate de versurile compuse și puse, alături de herb, de Dimitrie Cantemir.

Herbul țării vechii și-au fost ales buăr,

Numele vestindu-i ca tunul prin nuăr.

„Vechii”, pe lângă sensul obișnuit, pot să desemneze pe „străbunii arhetipali”, pe „moși” cum li se spune la noi, pe „pitri^glosar” la hinduși, înaintași ai ciclului actual, regenți ai ciclurilor anterioare, fără participare vizibilă la dezvoltarea lor. În India „pitri” sunt considerați depozitarii unei înțelepciuni non-umane, „apaurușeia^glosartrad.” pe care o distribuie sau unei colectivități sau unor grupuri restrânse sau unor individualități.

„Vechii care și-au ales bourul ca herb” desemnează pe Dragoș și tovarășii lui, strămoșii mitici, arhetipali ai țării, legendari și totuși totdeauna vii.

„Numele vestindu-i ca tunul prin nuăr”

e un vers aluziv și ambiguu, meritând să-l facă invidios pe un poet modern. Cine vestește? „Vechii” sau Numele vestindu-se pe el singur? Cui? (Colectivității moldovenești? Unor aleși sau nimănui, afară doar de întregului cosmos cu ierarhiile lui vizibile și invizibile?) Bourul își rostește numele care se propagă până la limitele conceptuale ale cosmosului și se întoarce, ca un ecou care creează țara, ca lira lui Amfion, Teba^sursa.

Este vizibil că aici Cantemir asimilează Numele cu Verbul și Verbul cu mugetul bourului. Acesta este reprezentat la Putna, cu vârful limbii atârnând în momentul când expiră. Și litera pe care o „pronunță” un bou expirant este M, literă metafizică prin excelență (o găsim în finalul monosilabului sacru hindus OM), pentru că moare în nemanifestat. „Tunul” este tunetul, socotit a fi una din manifestările cele mai importante ale Verbului, producându-se în lumea intermediară. Numele Apostolului Ioan era Boanerges^glosartrad., „Fiul Tunetului”. Or, Ioan reprezintă doctrina ezoterică și este firesc să considerăm vânătoarea lui Dragoș ca aparținând tezaurului de mituri ale bisericii iohanite. În grecește bos^trad., bou, și boao, a striga, a mugi, par să aibă aceeași rădăcină. Reamintim că „nouărul” este mediul în care se fac de obicei revelațiile. Mugetul boului este expresia, ilustrarea directă a doctrinei primordialității sunetului printre calitățile sensibile și, pe un plan mult mai înalt, a creației lumii prin Verb. Or, ce este întemeierea unei țări, când este instituită tradițional, decât o „imitare” a creării lumii? Este analog unui Fiat^glosartrad. cosmogonic și mugetul bourului reprezintă acest Fiat pentru Moldova.

Relevăm perfecta concordanță a acestei presupuneri cu textul din Rig-Veda, citat mai sus: „de abia născut, Taurul

se puse să mugească”, moartea echivalând ciclic cu nașterea, Bourul s-a născut în Vede și a murit în Moldova.

„Noii, mai preurmă, avându-l moșie,

Tot acel vechi nume mai vestindu-l șie.”

„Noii” (nu pronumele personale) ci „cei noi”, care continuăm în altă epocă pe cei „vechi”, ca depozitari ai aceleiași predanii. Dar ca să ajungă de la „vechi” la „noii”, tradiția Bourului a trebuit să se transmită fără întrerupere prin generațiile intermediare.

Se cunoaște complexitatea cuvântului „moșie”, să ne apărăm moșia și neamul este o expresie încă vie, deși e aproape exclusiv întrebuințat în sens de proprietate rurală. Este deajuns însă să încercăm să-l traducem într-o limbă străină ca să ne dăm seama câte sensuri rămân pe dinafară. În franceză, de exemplu, se tălmăcește cu „terre”, „domaine”, dar cum poți reda faptul că moșia vine de la moș, că acest moș poate fi real, dar și legendar, mitic, ca pitri hinduși, adică generator al unei familii, dar și al unei țări întregi care și ea este o „moșie”. De la moșie vine „moștenire”, cu toate sensurile pe care vrei să le dai cuvântului, până la cele mai înalte, în sensul de moștenire a tezaurului spiritual.

Căci e incontestabil că aici Dimitrie Cantemir înțelege prin „moșie” tradiția Bourului, pe Bour însuși și Numele lui manifestat în tunet; tăcut este „moșie” și în sensul obișnuit, pentru că din ea ne tragem seva, hrana, continuitatea, rațiunea de existență prin legiuită predanie; tot așa cum pentru un creștin, Christos și Numele lui sunt „moșie” în toate sensurile. „Vestindu-l șie” are un dublu sens. Bourul își pronunță numele pentru el însuși, la fel și adepții lui, de-a lungul veacurilor, tot „șie” pentru ei înșiși, probă aproape sigură a existenței unei repetiții rituale prin

transmisie directă, așa cum este preconizată de Mantra yoga^glosartrad. hindus. Bourul, numele lui, și cei ce-l pronunță fac un tot omogen.

Faptul că un grup uman se adună în Numele Bourului, rostindu-i numele, este un semn infailibil că avem de-a face cu o autentică organizație inițiatică: „Travaliul unei organizații inițiatice^sursa trebuie totdeauna împlinit «în numele» principiului spiritual din care purcede și pe care este destinată să-l manifeste în lumea noastră. Acest principiu poate fi mai mult sau mai puțin specializat, conform cu modalitățile care sunt proprii fiecărei organizații inițiatice; dar fiind de natură pur spirituală, cum o cere, evident, scopul oricărei inițieri, e totdeauna, în definitiv, expresia unui act divin, și o emanație directă a acestuia constituie propriu-zis «prezența» care inspiră și călăuzește munca spirituală colectivă, pentru ca aceasta să poată produce un rezultat efectiv, după măsura capacității fiecăruia din acei care iau parte la ea”⁵⁵.

Cantemir scrie „noii, mai preurmă”, vorbind deci în numele unei colectivități care este țara, dar în primul rând un grup restrâns de reprezentanți ai ei, grup de veghetori și de Martori. „Noii, mai preurmă”, adică prin transmiterea legitimă prin veacuri. Având moșie pre Bour și Numele lui, sunt prin acest fapt depozitarii misterelor Bourului, fructificându-le, ca și strămoșii, cum se face cu o moșie pământească. „Tot acel vechi nume mai vestându-l șie”. La distanță de două versuri, Dimitrie Cantemir repetă pe „vestind”. Nu este o indicație rituală? „Vestirea” nu consta într-o repetiție a unui nume sacru, în felul preconizat de Mantra-Yoga? „Mugetul” acesta tăcut nu este o monosilabă

sau o onomatopee necunoscută nouă transmisă de-a lungul veacurilor, din generații în generații? Repetiția lui rituală nu actualiza pentru depozitarii „moșiei”, illud tempus^trad. primordial și veșnic al obârșiilor? Nu era un mijloc central de realizare spirituală cum este în mod curent, în India?

Toată dedicația este adresată, cum am spus, lui Ioan Antioh Vodă Cantemir, fratele lui Dimitrie, care domnea în momentul publicării Divanului. Dar cât de echivocă este și mai departe!

„Întru această vreme cine-l stăpânește

O Dumnedzău sfinte, Tu îl ocrotește.”

Cine stăpânește și ce stăpânește? Țara, Bourul, Numele lui? Toate la un loc, dar în primul rând pe Bour și Numele lui, cum o indică foarte limpede „îl” din „cine-l stăpânește” care este masculin. Dacă ar fi fost vorba de țară ar fi trebuit „cine o stăpânește”. „Îl” desemnează de asemenea tezaurul, „depozitul” tradițional, tot ce constituie o „moșie” spirituală.

„Cu mâna ta svântă l-ai încoronatu-l”

E încoronat, firește, Domnul, dar și Bourul.

„Și brațul tău tare l-au întemeiatul”

Pe Bour, Numele și moșia lui, pe țară și pe Domn în ordinea importanței.

Toată poezia a fost înadins elaborată din echivoc și ambiguitate, parcă anume făcută să se îndrepte, prin Domnul de atunci al țării, spre adevăratul Domn din spatele lui, Domn fără de moarte, Domn perpetuu al Moldovei, din

care ceilalți sunt numai emanații efemere; oricum i-am spune, Bour, IO, Dragoș, Ștefan cel Mare și Sfânt, este vorba de șeful organizației inițiatice care păstra și perpetua tainele Bourului și ale Numelui său pe vremea lui Dimitrie Cantemir. Versurile se mențin în aceeași atmosferă îndoielnică până la sfârșit.

„Părânțiască scară și scaun și scaunul dându-i”.

„Părânțiască scară dându-i” e incomprehensibil într-o dedicație obișnuită, unui Domn. Dar se știe sigur că organizațiile secrete au o ierarhie de grade simbolizată de o scară. În special, în mitraism, despre care am pomenit, unde de asemenea se celebrau misterele taurului, exista o scară simbolică ale cărei trepte erau făcute din cele șapte metale planetare^sursa. Repetarea de două ori a cuvântului „scaun” arată că este vorba de două tronuri ale Moldovei, unul văzut și celălalt nevăzut. Cu alte cuvinte, versurile se adresează în realitate cuiva căruia Ion Antioh nu era decât un reprezentant exterior:

„Cereasca ta armă, crucea întinzându-i,

Spata-i povățește biruind pe toată

Vădzut, nevădzută vrăjmășască gloată,

Căruntețe vadză, bătrâneață-agiungă

Slăvit fericește-l cu viață îndelungă.”

Concluzia ce se impune este imposibilitatea de a vedea în aceste versuri o firitisire convențională. Atragem atenția, cu toate că iese din obiectul studiului, asupra frumuseții virile, solemn arhaice a versurilor.

Cerbul lunar gonește spre Baia, probabil dinspre sud, vehiculat de sașii ce soseau în țară mai ales pe Valea Trotușului (este trecătoarea cea mai apropiată de actualele centre, Brașov și Sibiu); este convergent cu Bourul solar, gonit dinspre nord. Punctul de joncțiune este Baia, capitală primă, nod vital al noului principat, Athanor predestinat. Că Bourul și Cerbul, fuzionând, produc un al treilea termen, proba o avem în altă parte: „Cerbul și Taurul figurează deja în desenele rupestre din Iberia și Liguria. Și pe ceaunul din Gundestrup^glosarsursa zeul e prezentat între un cerb și un taur”.⁵⁶ (subl.ns.)

„Era în adevăr în antichitate, ceea ce s-ar putea numi o geografie sacră^sursa, sacerdotală, iar așezarea orașelor și a templelor nu era arbitrară ci determinată după legi foarte precise. Notă: Timeul lui Platon pare să conțină, sub o formă voalată, unele aluzii la știința de care este vorba [...] Dealtminteri, între întemeierea unui oraș și constituirea unei doctrine (sau a unei noi forme tradiționale, prin adaptarea definită de loc și de timp), era un raport în sensul că prima era adesea luată ca să simbolizeze pe a doua. Natural, trebuiau luate precauții speciale când era vorba de fixat amplasamentul unei cetăți destinată să devie sub un raport sau altul o metropolă.”⁵⁷

Athanorul era numit și matrice, ceea ce arată organicitatea; în acel de la Baia, s-a maturat Sol-Luna^trad. sub aspectele de Cerb-Bour. Prin moartea lor, a fost zămislit la întuneric și-n măruntaiele Athanorului plodul Moldovei

până când acesta a spart ghăoacea, purtat în leagănul de mătase dintre coarnele Totemului. Poate este în destinul țării să fie purtată și de acum acolo.

Se va înțelege după cele spuse că din perspectiva pe care am ales-o (înadins am pus cuvântul perspectivă pentru a sublinia că sunt și altele, în număr nedefinit, nici una excluzând pe celelalte) aspectul politic al mitului este doar un reziduu, o dâră lăsată în glod de copitele cerbului și a bourului. Dacă ne oprim, întârziind la ele, pierdem din ochi fiara care se mistuie în codri. Așa s-a întâmplat și Atlantei în întrecerea ei cu Meleagru^sursa. Urma fiarei, vestigium pedi^trad., trebuie să fie o directivă, un prilej de poticnire. Pentru adulmecarea urmei Bourului, se impune tenacitatea, perseverența, subtilitatea mirosului cățelei Molda. Nu sunt calificări de toate zilele... Cățeaua Molda este aspectul feminin al Ogarului, Veltro^glosartrad., cum îi spune Dante, analoagă în fond cu el și cu aleșii, cărora pasiunea de cunoaștere le-a prins toți ganglionii, iar șarpele le-a mușcat din leagăn călcâiul^sursa.