A fost odată... — Interpretarea ezoterică a unor basme și balade populare românești

2 (7)

A fost odată...

Am arătat în sumarul studiu asupra Crailor de Curtea Veche^sursa că finalitatea necesară unei inițieri cavalerești e suprimarea condiției temporale prin spațializarea ei, tehnic vorbind prin cvadratura cercului ^glosar; proces de reintegrare, de despuiere progresivă a limitelor și accidentelor substanței.

Acest proces de spațializare a Timpului, de transformare a succesiunii în simultaneitate, este mai izbitor în așa zisa literatură populară. Teoriile asupra originii și naturii folclorului sunt nenumărate, inepuizabile. Cea mai cunoscută este ipoteza originii populare: geniul etnic crează mituri care fabulează fenomene cosmice și evenimente istorice, mitul în cazul acesta având un caracter net de suprastructură onirică. Este doctrina universitară, oficială. Nu ne face nici o impresie. Credem că ar interesa pe cititor să-i facem cunoscute și alte perspective care-i vor permite să aleagă ce-i convine.

Astfel, Mircea Eliade^sursa: „Întrucât mă privește, definiția care mi se pare cea mai puțin imperfectă, dat fiindcă este

3 (8)

cea mai largă e următoarea: mitul povestește o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, în timpul fabulos al începuturilor.”¹ Și în altă parte situează acest început în illo tempore^trad.. Ne întrebăm: de ce autorul nu scoate toate implicațiile sale și nu ne spune limpede dacă illud tempus ^glosar ^trad. este o suprastructură proiectată oniric de jos în sus sau este un plan cauzal (Karana ^glosar ^trad.), față de lumea noastră, prin urmare principal? Problemă incontestabil fundamentală.

Iată acum o altă părere mult mai netă și mai curajoasă. René Guénon scrie^sursa: „Concepția însăși a folclorului, astfel cum e înțeleasă în mod obișnuit, se sprijină pe o idee radical falsă, ideea că există «creații populare», produse spontane ale masei poporului[...] interesul profund al tuturor tradițiilor, zise populare, rezidă mai ales în faptul că nu sunt de origine populară[...] având o valoare simbolică reală, [...] nu numai că nu sunt de origine populară, dar nu sunt nici măcar de origine umană. Ceea ce poate fi de origine populară este numai faptul supraviețuirii [...]. Poporul păstrează astfel sfărâmăturile vechilor tradiții, trecându-se uneori la un trecut atât de depărtat că ar fi imposibil de determinat — el împlinește astfel funcția unei memorii colective. Se constată că ceea ce este astfel conservat conține, sub o formă mai mult sau mai puțin învăluită, o sumă considerabilă de date ezoterice, adică tocmai ce este mai puțin popular prin esență; și acest fapt sugerează prin el însuși o explicație pe care ne mărginim s-o indicăm în câteva cuvinte. Când organizația inițiatică tradițională este pe punctul de a se stinge, ultimii săi reprezentanți pot foarte bine să încredințeze voit acestei memorii colective de care am vorbit, ceea ce altfel s-ar pierde ireversibil; este singurul mijloc de a salva ceea ce poate fi salvat, într-o anumită măsură și în același timp incomprehensiunea naturală a masei este o garanție suficientă că ceea ce este ezoteric se va păstra ca un fel de mărturie a trecutului,

4 (9)

pentru cei care, în alte timpuri, vor fi capabili să-l înțeleagă.”²

O remarcă prealabilă se impune. În India, până astăzi, și în lumea antică, mitologia, basmul este și era o exteriorizare, o afabulare a unor rituale, îndeobște secrete, ce se oficiau în sanctuare. În ciuda vandalismului creștin, ne-au rămas cioburi din tradițiile antice care nu lasă nici o îndoială: o liturghie reamintea, actualiza și împărtășea periodic Katabaza ^glosar și Anabaza ^glosar unui zeu, captivitatea, sfâșierea lui analitică, coborârea lui în Infern în elementele exilate, urgisite ale Cosmosului și ale Omului; urma învierea, sinteza, apoi înălțarea, exaltarea în Ether, unde „trăgea toată făptura după el.”^sursa Persefone ^glosar, Osiris, Thamuz-Adonis ^glosar ^sursa, Mitra ^glosar, Iisus repetau inepuizabil sacrificiul „in divinis ^glosar ^trad.” al Omului Universal ^glosar. Nu insistăm asupra morții și transfigurării „sub specie interioritatis^trad.”. Ceva mai important nu există în lumea devenirii. Fără acest „stirb und werde!^vers.” (mori și devino!) „bist du nur ein trüber Gast auf der dunklen Erde” (ești numai un oaspete tulbure pe pământul întunecat) — Goethe.

Or, aceeași dramă sacră o găsim în basmul român: Iana Sânziana ^glosar ^sursa, Anima Mundi ^glosar, răpită de Titani, recuperată și readusă la lumină de un erou solar; Făt-Frumos îmbucătățit de Zmeu, ca Osiris^sursa, reîntregit și reînviat de Zâna-Isis, alte și alte elemente, toate reintegrate în Hierogamia finală. Concluzia care se impune, făcând comparație cu cele relatate mai sus, e că basmele sunt o exteriorizare mitologică a unor ceremonii culturale, a unor liturghii precreștine, la noi posibil predacice. Fără această perspectivă, studiul basmelor este o deșertăciune. Cum poți fi persan, cum poți fi folclorist?^sursa

O asemenea „liturghie” are un început, un mijloc și un sfârșit (invocatio, operatio, remissio^trad.). Am spus câteva cuvinte

5 (10)

despre operatio; vom spune, vai, numai câteva despre prima și ultima.

Vom vorbi imediat de formula inițială; după ea urmează reamintirea, deci, reactualizarea „momentului” primordial „când Cerul și Pământul se întâlneau”, „când omul atingea cu mâna Cerul”, „când Dumnezeu și Sf. Petru se plimbau pe Pământ” și atâtea altele. Ne vom limita la debutul basmelor lui Ispirescu^sursa. Formula inițială este generală, următoarele se găsesc disparate și în alte basme. Ceea ce izbește la Ispirescu (suntem primii care facem următoarea observație), spre deosebire de ceilalți povestitori, este faptul că formulele sunt mereu aceleași; în aceeași ordine, ca un imuabil ritual.

„A fost odată ca niciodată”, început pe care nimeni nu l-a cercetat socotit fiind un nonsens; de fapt un excelent mijloc de ascundere: principiul „scrisorii furate” a lui Edgar Poe^sursa. Formula este compusă din două propoziții, din care a doua e, la prima lectură, incomprehensibilă... „Niciodată” un adverb de timp (în realitate de mod, cum vom vedea), explicitând ceva absent. Și iată explicitarea:

În simbolism temporal: „A fost odată, (atunci, cândva), ca niciodată”, deci „in illo tempore ^trad.”.

În simbolism spațial: „A fost odată, (acolo unde nu este), ca niciodată”, deci în timpul spațializat, adică în punctul unde Axis Mundi ^glosar, Arborele Lumii ^glosar, Muntele Polar ^glosar, intersectează planul nostru de existență, punct în care din cauza centralității lui, dualitatea, complementarele, condițiile limitative dispar din lipsă de „loc”.

Și urmează îmbinarea lor: „A fost odată, ca (și cum n-ar fi fost) niciodată”, „că de n-ar fi, nu s-ar povesti” semnificativ pus la prezent.

Urmează formulele temporale pe care le spațializăm: „pe când (acolo unde) plopul făcea pere și răchita micșunele”, contrazicând principiul de cauzalitate. Așa cum îl înțelegem noi a este a, deci a nu este b, valabil pretutindeni numai în Arborele Vieții nu, Ax sintetic unde esențele vegetale sunt și ele și celelalte concomitent în principiul lor comun, în

6 (11)

indistincțiune, dar nu în confuzie. Nu este un fel de a insinua că basmele sunt fructele Arborelui Vieții?... „pe când se băteau urșii în coadă.” Replica sumară a bunului simț: „urșii n-au coadă”. Au una, dar atrofiată, și atrofiatul a fost în mod necesar întreg odată. Dar avem și azi două Urse cu coadă: Ursa Mare și Ursa Mică^sursa de pe Cerul boreal învârtindu-se într-un dans sacru în jurul Polului, în jurul Arborelui Lumii; „când (acolo unde) se luau de gât lupii și miorii și se sărutau înfrățindu-se”. Formulă mesianică, parcă luată din Isaia^sursa, „când (acolo unde) se potcovea purecele cu 99 oca de fier și se arunca din slava cerului de unde ne aducea povești”. Trecerea la limită, saltul calitativ, transmutația materiei grosiere în rouă cerească:

„De când (acolo unde) se scria musca pe părete,^vers.

Mai mincinos cine nu crede.”

O muscă mergând pe perete se vede și astăzi, în fiecare clipă, deci vechimea basmului este echivalentă cu vechimea muștii care de când a apărut pe lume mergea („scria”) pe pereți.

Iar ultimul vers indică în mod clar că basmul conține cunoștințe adevărate, chiar dacă sunt criptate, dar existente din timpuri străvechi, că esența basmului este valabilă și în prezent și în eternitate.

sursa Mircea Eliade, Aspects du mythe (Gallimard, 1963), cap. I «La structure des mythes»; trad. rom. Aspecte ale mitului (Univers, 1978; ed. a II-a, 1989), cum arată nota autorului. Textul francez: „le mythe raconte une histoire sacrée; il relate un événement qui a eu lieu dans le temps primordial, le temps fabuleux des «commencements»” („mitul povestește o istorie sacră; el relatează un eveniment petrecut în timpul primordial, timpul fabulos al «începuturilor»”). Formula in illo tempore, pe care autorul o pomenește îndată, e preferată de Eliade încă din Le Mythe de l'éternel retour (1949) și Traité d'histoire des religions (1949). Lovinescu reproșează, aici ca în «Mitul sfâșiat», că Eliade privește mitul numai „de jos în sus”, fără a spune dacă illud tempus e o proiecție psihologică sau un plan principial, cauzal.

trad. „acel timp” (lat.) — timpul mitic al începuturilor (forma de nominativ a lui in illo tempore). Autorul întreabă dacă acest „timp” e o suprastructură proiectată oniric de oameni sau un plan cauzal, superior lumii noastre.

Glosar — illud tempus: „Acel timp” (lat.), forma de nominativ a lui in illo tempore, „în vremea aceea”, formula cu care încep pericopele evanghelice în liturghia latină; Mircea Eliade (Le Mythe de l’éternel retour, 1949; Aspects du mythe, 1963) a făcut din ea numele timpului mitic al începuturilor, pe care ritul îl reactualizează. Autorul îi reproșează lui Eliade că nu spune dacă acest timp e o suprastructură proiectată oniric sau „un plan cauzal (Karana)” (p. 8); „A fost odată ca niciodată” e tocmai in illo tempore spațializat (p. 10). Illud tempus e „matca miturilor”, oglindită în lumea noastră ca perpetuitate (p. 57), „pururi prezent” (p. 180), iar misterele Bourului au fost instituite de Dragoș „într-un illud tempus, specific Moldovei” (p. 195, 199). → glosar: illud tempus

trad. kāraṇa (sanscr.) — „cauză”. În Vedānta, kāraṇa-śarīra, „corpul cauzal”, e învelișul cel mai subtil al ființei, corespunzător somnului fără vise; prin extensie, planul cauzal, principial, față de care lumea noastră e efect. Autorul socotește că illud tempus trebuie înțeles astfel: nu ca trecut, ci ca plan principial.

Glosar — Karana: Kāraṇa (sanscr., „cauză”). În Vedānta, kāraṇa-śarīra, „corpul cauzal”, e învelișul cel mai subtil al ființei, corespunzător somnului fără vise; prin extensie, planul cauzal, principial, față de care lumea noastră e efect. Autorul cere ca illud tempus să fie înțeles astfel, nu ca trecut, ci ca plan cauzal, „prin urmare principal” (p. 8); lumea mitului e „cauzală față de a noastră” (p. 187), iar podul pe care îl trece Ivan desparte „lumea fenomenală de cea cauzală” (p. 22). → glosar: Karana

sursa René Guénon, «Le Saint Graal», în Le Voile d'Isis, febr.–mart. 1934, recenzie la cartea lui Arthur Edward Waite The Holy Grail (1933); reluat în Symboles fondamentaux de la Science sacrée (Gallimard, 1962), cap. 3, cum arată nota autorului, și în Aperçus sur l'ésotérisme chrétien (1954). Începutul textului francez: „La conception même du «folklore», tel qu'on l'entend habituellement, repose sur une idée radicalement fausse, l'idée qu'il y a des «créations populaires», produits spontanés de la masse du peuple”. Traducerea dată aici e a autorului, cu tăieturi marcate prin [...]. Pasajul e locul clasic al teoriei guénoniene despre folclor ca „memorie colectivă” în care organizațiile inițiatice pe cale de stingere și-au încredințat voit tezaurul simbolic. [René Guénon — «Le Saint Graal» (1934; în Symboles de la Science sacrée), fr]

trad. „în cele dumnezeiești” (lat.) — în planul principial, divin, nu în cel istoric sau individual: sacrificiul Omului Universal se săvârșește întâi în Principiu, iar miturile și ritualurile îl reflectă.

Glosar — in divinis: „În cele dumnezeiești” (lat.) — formulă scolastică: pe planul principial, în Dumnezeu însuși, înainte și dincolo de orice manifestare. Zeii misterelor „repetau inepuizabil sacrificiul «in divinis» al Omului Universal” (p. 9), iar versul lui Dante „Vergine Madre, figlia del tuo Figlio” arată „sacrificiul lui in divinis” (p. 47); „Actul in divinis își are terminusul necesar în fapta țăranului” care sădește pomul (p. 88). „In divinis, Graalul este și el Ulciorul Bucuriei” (p. 124), iar curentul descendent și cel ascendent se succed numai în timp: „In divinis, cele două curente sunt concomitente” (p. 125). → glosar: in divinis

sursa Petre Ispirescu, Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului (București, 1872–1876; ed. 1882). Formula pe care autorul o comentează rând cu rând deschide basmul «Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte» (ed. 1882, p. 1). Textul lui Ispirescu: „A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești; / De când se scria musca pe părete, / Mai mincinos cine nu crede.” Autorul citează din memorie, cu mici deosebiri („nu s-ar povesti”, „plopul făcea pere”, „urșii în coadă”, „lupii și miorii”, „purecele cu 99 oca”). [Petre Ispirescu — Legende sau basmele românilor, ro]

glosar illud tempus — „Acel timp” (lat.), forma de nominativ a lui in illo tempore, „în vremea aceea”, formula cu care încep pericopele evanghelice în liturghia latină; Mircea Eliade (Le Mythe de l’éternel retour, 1949; Aspects du mythe, 1963) a făcut din ea numele timpului mitic al începuturilor, pe care ritul îl reactualizează. Autorul îi reproșează lui Eliade că nu spune dacă acest timp e o suprastructură proiectată oniric sau „un plan cauzal (Karana)” (p. 8); „A fost odată ca niciodată” e tocmai in illo tempore spațializat (p. 10). Illud tempus e „matca miturilor”, oglindită în lumea noastră ca perpetuitate (p. 57), „pururi prezent” (p. 180), iar misterele Bourului au fost instituite de Dragoș „într-un illud tempus, specific Moldovei” (p. 195, 199).

→ glosar: illud tempus

glosar Iana Sânziana — Zâna din basmele și colindele românești (Ileana Cosânzeana, Ileana Simziana), soața ursită a lui Făt-Frumos, pereche feminină a lui Ianus (Ion-Sânt-Ion), legată de Sânziene și de solstițiul de vară. În basm, ea e Anima Mundi răpită de Titani și readusă la lumină de eroul solar (p. 9). În «Povestea viei», „Iana Sânziana, Floare Albă, nu de nalbă”, fata damblagită care alăptează Pruncul și moare străpunsă de săgețile lui Irod, devine vița cu poamă roșie (p. 131–140); formula „floare albă nu de nalbă” e „una din cele mai frumoase formule hieratice din câte există” (p. 131), iar Iana e „paredru al hyperboreanului Ianus” (p. 137) — în „Iana-Sân-Ziana” autorul regăsește pe Ianus (p. 148).

→ glosar: Iana Sânziana

glosar Axis Mundi — Axa verticală care unește toate stările existenței și trece prin centrul fiecăreia; dreapta care leagă Polul ceresc de cel pământesc. Lat. axis mundi, gr. ἄξων, „osie”. Imnul Atharva-Veda X, 7 o numește skambha, „stâlpul” care ține despărțite cerul și pământul; Ṛg-Veda X, 89, 4 vorbește de Indra care desparte cerul de pământ „ca două roți pe o osie”. Figurile ei sunt nenumărate: muntele polar (Meru, Qāf, Olimpul), arborele cu rădăcinile în cer (aśvattha din Bhagavad-Gītā XV, 1), stâlpul casei și al cortului, scara lui Iacob (Facerea 28, 12), lancea, sceptrul, coloana vertebrală a omului. Nu e o linie din spațiul nostru: spațiul se orânduiește în jurul ei, cum se orânduiesc spițele în jurul butucului de roată.

René Guénon (Le Symbolisme de la Croix, 1931) face din ea brațul vertical al „crucii cu trei dimensiuni”: dezvoltarea ființei în starea ei, pe orizontală, e „amploarea”, urcarea prin stările superioare, pe verticală, e „exaltarea” — termeni luați din esoterismul islamic, pe care autorul îi folosește la p. 174. În Le Roi du Monde (1927) axa e legată de Pol, de muntele polar și de centrul suprem; în studiile din Symboles fondamentaux de la Science sacrée (1962) Guénon îi urmărește chipurile, de la „arborele lumii” la „scara” și „puntea” prin care se trece dintr-o lume în alta. Mircea Eliade (Le Mythe de l’éternel retour, 1949, cap. I; Traité d’histoire des religions, 1949) a descris „simbolismul Centrului”: orice templu, cetate sau casă se întemeiază pe un punct unde axa străpunge planul lumii și unde comunicarea dintre Cer, Pământ și Infern e cu putință. De-a lungul axei urcă și coboară influențele cerești, cum urcau și coborau îngerii pe scara din visul lui Iacob — formula Tabulei de smarald, ascendit a terra in coelum, iterumque descendit in terram, pe care autorul o citează la p. 157. Întreruperea acestei circulații e, pentru Lovinescu, însăși definiția dezordinii de sfârșit de ciclu din care pornesc basmele.

În cartea de față axa apare din prima pagină a eseului «A fost odată...». Formula de început, spațializată, înseamnă „acolo unde nu este”, adică „în punctul unde Axis Mundi, Arborele Lumii, Muntele Polar, intersectează planul nostru de existență, punct în care din cauza centralității lui, dualitatea, complementarele, condițiile limitative dispar din lipsă de «loc»” (p. 10). În «Ivan Turbincă», dintre cele patru porecle inițiatice ale eroilor lui Creangă, „«Prepeleac», nume țărănesc al lui Axis Mundi, al Crucii cu trei dimensiuni, prin urmare al Omului Universal” (p. 26); Paradisul pământesc „se află la punctul de intersecție a lui Axis Mundi cu planul nostru de existență”, de unde se distribuie mizericordia și rigoarea, viața și moartea (p. 38). În «Lostrița», tatăl care își înfige pruncul într-un țăruș din gard îl așază, fără să știe, pe axă: „țărușul are un simbolism axial, polar și în «stațiunea polară», ca să întrebuințăm un termen tehnic inițiatic, antinomiile, opozițiunile, nu mai pot exista pentru că în ax se rezorb dualitățile” (p. 55). Fântâna e „prelungirea sub-pământeană a axului vertical care intersectează un plan de fire prin centrul lui” (p. 59), iar nucul la rădăcina căruia se sapă ține locul Axului: „Influențele cerești se coboară de-a lungul Polului, al Axului vertical, reprezentat de nuc” (p. 67). Când Maria Lipan e găsită prefăcută în lostriță în fundul fântânii, „Reflexul se produce de-a lungul lui Axis Mundi prelungit în nuc și fântână, de la Esență la Substanță” (p. 76); chiar fagul din descântec e, „în ultima analiză”, un substitut al lui Axis Mundi (p. 84).

În «Povestea găinușii de aur», pomul de aur care răsare într-o noapte în fața casei lui Gheorghe e „Arborele vieții, Axis Mundi, în care toate condițiile limitative ale stării noastre de fire sunt desființate” (p. 93); autorul invocă „o unanimitate tradițională în a socoti Arborele ca simbolizând Axis Mundi, iar crengile lui ca stările multiple de fire, orizontale față de verticala trunchiului” (p. 97), iar pasărea de aur așezată „exact în vârful arborelui, al verticalei polare” e un șef al ierarhiei cerești (p. 97–98). În «Povestea viei», Mânăstirea Albă se află „la punctul de incidență a axului lumii cu planul nostru de existență”, unde se produce „altoiul osiei cerului cu pământul” (p. 117), iar Axul Lumii „trebuie căutat în mărăcinișul nostru”, în părțile cele mai părăsite ale ființei (p. 121). Iana Sânziana, legată de stâlpul bordeiului și străpunsă de săgețile ostașilor lui Irod, arată aceeași schemă: „Stâlpul bordeiului este Axa Polară, Axis Mundi” (p. 139). În «Mistricean», „buricul pământului” e punctul conceptual „în care Axis Mundi interferează planul nostru de existență” (p. 143), iar „mormântul Domnului” e locul unde verticala atinge orizontala: pe ea Dumnezeu se coboară în lume „sub aspect de Verb încarnat” și tot pe ea se înalță (p. 145). Scara lui Iacob, în sfârșit, e imaginea „Axei Lumii”, adică, spune autorul, „a Axei Lumii, intersectând lumea în punctul ei central, unde «domnește» Melchisedec” (p. 166–167).

→ glosar: Axis Mundi

glosar Arborele Lumii — Arborele cosmic, în care se întruchipează vegetal Axa Lumii: trunchiul e verticala care străbate toate stările de existență, crengile sunt stările multiple, orizontale față de ea, iar păsările din ramuri sunt ființele care le locuiesc. Textul clasic e Kaṭha Upaniṣad VI, 1: „Cu rădăcina în sus, cu ramurile în jos, e acest smochin (aśvattha) veșnic”; Bhagavad-Gītā XV, 1–3 reia imaginea și cere ca acest arbore să fie tăiat „cu securea tare a nedeprinderii”. În mitologia nordică e frasinul Yggdrasil (Völuspá 19), „veșnic verde deasupra fântânii Urd”, care umbrește cele nouă lumi; în Cabală, „arborele sefirotic”, cu rădăcina în Ein Sof. Biblia așază „pomul vieții în mijlocul raiului și pomul cunoștinței binelui și răului” (Facerea 2, 9), iar din rai ies cele patru râuri care udă pământul (Facerea 2, 10–14); la sfârșitul vremurilor pomul vieții se arată din nou, de o parte și de alta a râului apei vieții, cu frunze „spre tămăduirea neamurilor” (Apocalipsa 22, 2).

Guénon a închinat arborelui mai multe studii, adunate în Symboles fondamentaux de la Science sacrée (1962): «L’Arbre du Monde», «L’Arbre et le Vajra», «L’Arbre de Vie et le breuvage d’immortalité»; el arată că Arborele Vieții, singur în centrul raiului, e principiul unității, pe când Arborele Cunoștinței e al dualității, și că din Arborele Vieții se scurge băutura nemuririi — soma, haoma, roua cerească, vinul euharistic. Coomaraswamy («The Inverted Tree», Quarterly Journal of the Mythic Society, 1938) a strâns mărturiile despre arborele răsturnat, iar Eliade (Traité d’histoire des religions, 1949, cap. VIII) a descris arborele cosmic ca centru, sursă a vieții și cale de urcare la cer. În colindele românești, „omul mare” taie din „copacul mare” o „Mânăstirea mare cu nouă altare”, iar soarele e socotit „fructul Arborelui Lumii” (p. 89–90).

Pentru Lovinescu, „Arborele Lumii=Arborele Vieții” (p. 121): cele două nume desemnează aceeași axă vegetală. Încă din primul eseu, formula „pe când (acolo unde) plopul făcea pere și răchita micșunele” arată Arborele Vieții, „Ax sintetic unde esențele vegetale sunt și ele și celelalte concomitent în principiul lor comun, în indistincțiune, dar nu în confuzie” (p. 10–11), iar Ursele boreale se învârt „în jurul Polului, în jurul Arborelui Lumii” (p. 11). În «Lostrița», „Complementarismul și strânsa solidaritate dintre Arborele Vieții și Apa Vieții constituie una din temele cele mai răspândite în simbologia universală” (p. 67), de aceea fântânarii sapă la rădăcina nucului; descântecul pomenește trei tei, „Cei trei copaci ai Paradisului, Pomul vieții, de o parte și de alta, cu Arborele Cunoașterii Binelui și Răului bifurcat” (p. 80). «Povestea găinușii de aur» e toată o istorie a arborelui: pomul sădit din canon de Gheorghe, „lucrătorul pământului”, e „o sămânță din Arborele Lumii” și sădirea lui e „strict solidară cu o hierogamie” (p. 87–88); salvarea lui Dumnezeu din mlaștină face să răsară într-o noapte pomul de aur, Arborele Frumuseții, interzis atingerii, „Arborele unității”, deosebit de „Arborele dual al Cunoștinței Binelui și Răului” (p. 93–97). Omul care se eliberează „devine un arbore inversat, cu rădăcinile în cer” (p. 96). După săgetarea păsării, arborele de aur, brad, stejar sau frasin nordic, e înlocuit de măr, arbore atlant al Hesperidelor (p. 104–111); autorul citează pe larg Edda despre Yggdrasil (p. 104–105) și conchide că obiectul basmului „este Pomul Vieții la care Biblia face o aluzie fugitivă în două cuvinte pe care nimeni nu le bagă în seamă. Este Arborele Unității” (p. 105).

«Povestea viei» reia tema pe verticală. Pustnicul de la Mânăstirea Albă îi destăinuie lui Dumitru „că este un arbore care se cheamă Arborele Lumii” (p. 119), pe care trebuie să urce ca să aducă Izvorul Tămăduirii și Ulciorul Bucuriei. Rătăcirile de trei ori câte nouă ani nu duc la el, „pentru simplul motiv că se află în noi, aqrabu min chablilward, cum spune Coranul” (p. 121): Dumitru se izbește de pomul nevăzut chiar în ograda lui părăginită și îl vede abia când îl pipăie, „verde ca buratecul, cu frunze ca acele de stejar, întors cu vârful în jos, cu rădăcinile în aer” (p. 121). Urcușul prin crengi verzi, de aramă, de argint, de aur și de nestemate e o „despuiere de metale”, iar micșorarea eroului până la „vârful unui ac” e trecerea de la cantitate la calitatea pură (p. 122–124); la apropierea Arborelui Vieții, foamea dispare, „parfumul lui este suficient să ne hrănească, chiar fizic” (p. 122). Dumitru aduce pe pământ vița împletită printre crengi, iar izvorul Bucuriei se transvazează în sevă (p. 124–125). În ultimul eseu, ploaia de sânge din misterele lui Mitra „este identificată cu roua regeneratoare ce cade din Arborele Lumii” (p. 189), iar o notă a autorului citește litera I străpunsă de S ca „arborele lumii încolăcit de șarpe” (p. 179).

→ glosar: Arborele Lumii