Ivan Turbincă

Ivan Turbincă^sursa

Când este prezent în lumea noastră, deci imanent, mitul se învăluie într-o indefinitate de coji (koșas^glosartrad.) ocrotitoare a miezului central. Fiecare coajă exprimă Adevărul adaptat la un anumit nivel de realitate și este un zid apărător pentru adevărurile mai adânci. Cel mai exterior dintre învelișuri este sensul literal și în el își rup dinții imensa majoritate a cercetătorilor. Dar până la paraclisul de taină din Țara de dincolo de negură^glosarsursa se află alte incinte concentrice, următor simbolismului de care am mai vorbit. La fiecare incintă mitul are un sens adecvat ei. Dante reducea la patru sensurile principale^sursa. Bineînțeles, patru este un număr convențional care poate fi indefinit multiplicat.

Poetul florentin declară că toate scrierile — nu numai scrierile sacre — se pot înțelege și trebuie să se explice principial după patru sensuri — (... „si possono intendere e deonsi esponere massimamente per quattro sensi^trad..)³ „Este

evident, de altminteri, că aceste sensuri diverse nu pot în orice caz să se distrugă și să se opună între ele, din contră trebuie să se completeze și să se armonizeze ca părțile unui întreg tot, ca elementele constitutive ale unei sinteze unice.[...] Avem deci în această privință mărturia autorului^sursa, mai calificat desigur decât oricare altul ca să ne informeze asupra propriilor lui intenții. Greutatea începe numai când trebuie să determinăm aceste diferite semnificații, mai ales pe acelea mai înalte sau cele mai profunde și aici încep natural divergențele de vederi între comentatori. Aceștia sunt, în general, de acord să recunoască sub sensul literal, un sens filozofic, sau mai degrabă un sens filozofico-teologic și de asemenea un sens politic și social; dar cu sensul literal nu fac decât trei și Dante ne previne să căutăm patru; care este deci al patrulea? Pentru noi nu poate fi decât un sens inițiatic, metafizic în esența sa și căruia se atașează date multiple, care, fără să fie toate de ordin pur metafizic, prezintă un caracter la fel de ezoteric. Tocmai din cauza acestui caracter, tocmai sensul profund a scăpat celei mai mari părți dintre comentatori; și totuși, dacă este ignorat sau necunoscut, celelalte sensuri nu pot fi prinse decât parțial, pentru că el le este principiul în care se coordonează și se unifică multiplicitatea lor.”⁴

Considerațiile sunt valabile pentru toate creațiile tradiționale care posedă implicit un caracter simbolic. Este în special interesant când îl aplicăm basmului Ivan Turbincă^glosar, singura dintre poveștile lui Creangă cu un iz de caracterologie etnică, pe lângă alte înțelesuri. Sensul etnic al basmului îl constituie faptul că Ivan este un soldat rus slobozit.^sursa

Mai întâi să urmărim observațiile lui O. Bârlea^sursa:

„Varianta Creangă conține multe elemente rusești: numele eroului, Ivan Turbincă, comanda Pașol na turbinca^trad., apoi câteva cuvinte: tabacioc, vodchi, harașo, ștoti, Vidma,^trad.

guleai,^trad. numele dansurilor horodinca^trad. și cazacinca^trad.. Supoziția că Ivan Turbincă ar fi de proveniență rusească este ispititoare, se oferă oarecum de la sine, dar ea nu rezistă criticii [...]. Se poate spune atât despre Ivan Turbincă, că el provine dintr-o variantă mai veche moldovenească, cuvintele rusești fiind introduse pe teritoriul românesc de către un moldovean care cunoștea întrucâtva lexicul rusesc. Aceasta s-a întâmplat probabil în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, sau în prima jumătate a secolului trecut, când pe teritoriul Moldovei au staționat deseori trupele rusești cu ocazia războaielor lungi dintre turci și ruși. Este o influență exterioară de detaliu de epocă, nu adâncă și veche, care ar fi vehiculat însuși basmul din repertoriul rusesc la noi. Creangă le-a păstrat tocmai pentru că sugerează cu putere, atmosfera, dau culoare de epocă, tipizează soldatul rus.”⁵ Bârlea nu știe cât de bine zice...

Coloratura rusească este o pojghiță, o subțire suprastructură pe oglinda mitului, foarte vechi și răspândit în toată lumea. O. Bârlea constată:

„Basmul trebuie să aibă o vechime considerabilă, fiind atestat în antichitatea îndepărtată, în literatura greacă și ebraică. Astfel, într-o legendă păstrată de Ferekides^sursa — și care trebuie să fi fost cunoscută cântărețului Iliadei — , Zeus trimite moartea la Sisyfos ca să-l ia, dar acesta o ferecă în lanțuri și nimeni nu mai moare. Într-o legendă ebraică, David leagă și el moartea^sursa. Cât despre scaunul de pe care nu se mai poate ridica cel așezat, acesta este întâlnit de asemenea în mitologia greacă. Hefaistos confecționează unul pentru Hera^sursa.

Bolte și Polivka^sursa văd în comanda de intrare în sac o rămășiță dintr-o veche formulă de descântec prin care spiritele rele erau închise și făcute inofensive, atestată în literatura germană încă pe la 1400”.⁶

Se mai poate da un exemplu celebru din mitologia greacă:

Hefaistos confecționează o plasă de aur invizibilă^sursa, în care prinde strâns și iremediabil pe soția lui adulteră, Afrodita, și pe amantul ei, Ares (Pașol na turbinca!^trad.). Tot el, dar numai el, care a făcut, desface, dă drumul celor doi complici la rugămintea zeilor. Trebuie reținut că în basmul Ivan Turbincă, precum și în formele complete ale mitului, puterea de a lega este strâns solidară cu aceea de a dezlega. O găsim formulată astfel și în creștinism.^sursa Suntem obligați să trecem dincolo de masca zeflemistă a mitului, pentru a ajunge la miezul lui.

Pentru cititorul obișnuit, „tachinăriile” lui Creangă care îl ating pe „Ivan” sunt relativ inofensive și anodine. Vom vedea că faptul nu este chiar atât de simplu și benign. În continuare ne propunem să relevăm sensul adânc al basmului.^sursa

Spre sfârșitul unui ciclu când forțele negative sunt în plină expansiune, în loc de a „dezlega”, adică de a deschide porțile, păzitorii mincinoși și uzurpatori nu mai exercită decât puterea de a „lega”, în sensul negativ al cuvântului: această legare e în realitate o ligatură; arterele care vehiculau sângele din inima Lumii, prin tot corpul Adamului Cosmic^glosar, sunt gâtuite.

Critica pe care o face Creangă nu se exercită de-a dreptul asupra unei colectivități din ciclul respectiv, ci asupra unei entități reprezentative a ei. Critica este cu adevărat mai virulentă cu cât este deghizată de înfățișarea simpatică a personajului, de stilul său popular și sfătos. Deficiențele iremediabile, falimentul intelectual, nulitatea în fața unor probleme cu adevărat fundamentale, sunt doar insinuate, puse în evidență de o lumină blajină și difuză. Nici un rechizitoriu nu a fost rostit cu mai multă bonomie. În câteva probleme esențiale, ca finalitatea omului, stupiditatea lui Ivan e fățuită precum un diamant. Puțina importanță socială a eroului îl face cu atât mai reprezentativ; episoadele

aparent puerile îi pun în relief carențele, „țărăniile” îl capacitează să reprezinte un tip uman destul de frecvent întâlnit^sursa (circumscriind astfel o bună parte a „acoperirii exterioare^glosar” a Centrului Suprem^glosar numit Rai în basm) care blochează însă căile de acces spre Centrul suprem, canalele de comunicație, umezind punctele nevralgice, plombând nodurile vitale și porțile strâmte^glosar ce asigurau legătura și participarea lumii, comuniunea ei cu Depozitul Spiritual al omenirii, condamnând-o astfel la tenebrele spirituale. Aparent este un faliment total în funcția capitală de paznic al acestui centru veșnic, implicând o judecată de valoare absolută împotriva celui căruia îi fusese încredințată paza sa. În realitate este o nouă misiune necesară sfârșitului de ciclu încredințată altui spirit decât paznicul centrului veșnic. Fără aceasta, pe plan macrocosmic, ciclul nu și-ar fi putut manifesta posibilitățile cele mai sinistre, deci nu ar fi putut să se încheie.

Dacă Centrul Suprem este inviolabil în el însuși, cum i-o arată calificativul lui sanscrit (Agarttha^glosartrad.), nu se poate spune același lucru despre acoperirea sau acoperirile lui exterioare, de-a curmezișul cărora trec în mod necesar căile și cărările de acces, care singure fac posibilă legătura cu lumea exterioară și invers; dacă și ele ar fi inviolabile (este sensul cuvântului Agarttha), orice contact dintre centru și circonferință ar deveni imposibil. Cum am spus, Agarttha înseamnă „inviolabilă”, dar nu inaccesibilă pentru cei calificați, care cu „bună intenție” tind spre ea. Cât despre „acoperire”, ea este eminamente vulnerabilă din cauza funcției sale de intermediară. Nimeni nu poate stinge soarele de pe cer, dar primul Caliban venit^sursa poate vopsi în negru ferestrele casei, așa că pentru cei ce locuiesc în ea soarele este ca și cum n-ar fi.

Punctele de tangență ale lumii cu Centrul ei au o triplă constituție, spirituală, psihică și fizică, aceasta din urmă, în primul rând geografică. Și nimic nu se poate pângări mai ușor decât geografia. În adevăr, tărășenia lui Creangă nu

minte când ni-l arată pe Ivan stând sentinelă la poarta Raiului și merge la poarta Iadului cu ce rezultat; o putem constata acum în acest basm oracular.

Basmul Ivan Turbincă nu este o judecată decât prin implicații; în primul rând, există un flagrant delict aparent, un proces-verbal de carență în cadrul unei misiuni. Noi nu avem de făcut decât să dezghiocăm aceste așa-zise carențe din coaja lor voit trivială, să le constatăm pe măsura apariției în cursul basmului. Le putem măsura gravitatea, când avem criteriile necesare ca să realizăm ce ar fi putut face și ce ar fi putut fi Ivan, dacă ar fi corespuns misiunii sale. Anecdota este reprezentativă pentru că și personajul este simbolic, tot așa de simbolic ca și acela al conaționalului său Platon Karataev^sursa, „picătură de apă într-un ocean”, din romanul Război și pace al lui Tolstoi.

Cât despre calitatea demonstrativă a mitului, reamintim ce am spus: cu cât crește distanța dintre polul esențial și polul substanțial al mitului, dintre rădăcinile lui ascunse și haina trivială, cu atât este mai adânc tâlcul lui și capacitatea de a fi reprezentativ. Aici rezidă superioritatea decisivă a mitului asupra filosofiei, pentru că mitul nu e o judecată preconcepută a lumii, ci coextensiv procesului ei de creație, de producție și de resorbție. Nu explică inexplicabilul, ci îl semnifică. „Mitul încarnează cea mai înaltă aproximație a adevărului, ce poate fi tradusă în cuvinte.”^sursa7

„Amu, cică era odată un rus^sursa, pe care îl chema Ivan. Și rusul acela, din copilărie se trezise în oaste. Și slujind el câteva soroace^glosar de-a rândul, acum era bătrân. Și mai-marii lui, văzându-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste, cu arme cu tot, să se ducă unde a vrea, dându-i și două carboave^glosar de cheltuială.

„Ivan atunci mulțămi mai-marilor săi și apoi, luându-și rămas bun de la tovarășii săi de oaste cu care mai trase o dușcă, două de rachiu, pornește la drum cântând.”

Din punct de vedere microcosmic, Ivan aparține castei războinicilor, este un kșatrya^glosartrad., or, misiunea esențială, am putea spune definitorie a acesteia, după tradiții unanime, este să stea la periferia unui centru spiritual, apărându-l de năpădirile din afară a celor nechemați și a profanatorilor, dar, în același timp, asigurând legătura cu cei chemați din afară, în măsura calificării lor. Poziția, postul lui simbolic, se află la ultima incintă a Raiului, acolo unde se găsește Poarta Strâmtă, gâtlej de comunicare între lumea noastră și cealaltă. De aceea, în mituri, porțile strâmte, punțile de trecere, sunt păzite de cei ce-au realizat o inițiere regală, iar centrul era ocupat de contemplativii puri, desăvârșiții unei inițieri sacerdotale. Altădată, păzitorii sunt entități mitice, câini năzdrăvani, balauri, zgripțuroi, îngeri cu săbii de foc^sursa.

Reducând-o la semnificația esențială, situația războinicului se dovedește prin excelență intermediară, deci provizorie: după ce a slujit câteva soroace, potrivit expresiei lui Creangă, războinicul care și-a împlinit datoria trebuie să-și însușească un caracter sacerdotal, trecând la centru, predând postul său unor ostași incipienți. Nu e îngăduit să rămână pe locul lui și, dacă rămâne, echivalează cu o descalificare majoră, pentru că ținta, terminusul lui necesar îl reprezintă punctul central al incintei. De la poarta Cetății trebuie să ajungă la paraclisul din mijloc. Este un proces de integrare, de trecere la limită. De la etapa activă, războinicul trece la faza contemplativă sacerdotală, marea în care trebuie să se verse. Este unul din marile momente critice ale unei realizări inițiatice, pentru că implică o schimbare totală în ființa omului, o metanoia^glosartrad.. Disciplina pe care războinicul a urmat-o până acum devine o povară, o inutilitate. Aripile se prefac în plumb la o anumită înălțime, de unde operează Atracția Cerului. La o anumită stază a

metamorfozei, fluturele trebuie să-și lase în urmă gogoașa ca și noul născut placenta.

În realitate lucrurile nu sunt chiar așa de simple, pentru că intervin anumite distinguo^trad.. Astfel trebuie făcută o deosebire netă între realizarea spirituală, prin definiție interioară, a individului și diferitele lui funcțiuni, relativ exterioare în sânul organizației inițiatice din care face parte. Așa de pildă, titularul unei funcțiuni poate să nu aibă gradul de realizare spirituală pe care ar implica-o titlul său, aceasta din cauza decăderii organizațiilor inițiatice în vremile noastre. Un mason poate fi Maestru, Venerabil^glosar al unei loje, neavând nici pe departe gradul spiritual pe care îl presupune titlul lui. Găsim exemple în acest sens chiar în vremea când mai exista adevărata masonerie.

Din contra, ființe care de mult s-au integrat în centrul lor și acel al lumii, pot, din anumite motive, prudență, necesitatea de a rămâne în obscuritate din cauza stării lor spirituale inefabile, să rămână în funcțiunea relativ periferică de „păzitor”, deși, personal, se găsesc în centrul, în Sfânta Sfintelor^glosar. Comandanți de oști, oameni de stat, voevozi, regi și împărați și-au ascuns starea interioară în haina lor de paradă, sau în armura lor, camuflați și deghizați. Precauția, dar și inefabilul stării lor lăuntrice impunea ocultarea. În pânza de păianjen a ezoterismului, trebuie să întrebuințăm spiritul de finețe, nu acel de geometrie^sursa.

În studiul carierei lui Ivan, trebuie ținut seama de aceste precizări. Muscalul nostru ar fi putut atinge cele mai înalte și mai transcendente realizări spirituale și să rămână „soldat prost”, funcțional, din consemn, santinelă la pragul unui edificiu în care este în realitate stăpân. Smerenia i-ar fi fost pavăză și mască. Dar Ivan nu poate împlini funcția de gardian, din prostie. Vom căuta să explicăm cum ar fi trebuit s-o împlinească și vom arăta că incapacitatea lui este semnul unei ignoranțe a ierarhiei reale a universului, deci a constituției lui.

Povestea vieții lui Ivan începe în acel moment deosebit de grav, când, epuizând ciclul vieții active, trebuia să pășească în acela al vieții contemplative. Altfel spus, Ivan „moare” la începutul basmului, fie că este vorba de moartea obișnuită sau de moartea inițiatică, care, intervenind în viață, păstrează pentru acei din afară aparențele vieții. Și una și alta sunt la fel de efective, deosebite numai pe dinafară. Fie în corp, fie lepădându-l, Ivan se găsește în momentul cel mai important din viața unui om, inevitabil, fie că-l vrea sau nu (nu i se cere părerea): întâlnirea cu Absolutul. Și, în adevăr, de abia iese din curtea cazărmii, părăsind viața lui de până acum, că Ivan se găsește îndată față în față cu Dumnezeu și cu tovarășul său nedespărțit din peregrinările lui de pe pământ, Sf. Petru, „Verhovnicul^glosar”^trad. Apostolilor, și mai ales pentru că Sf. Petru este purtător al cheilor. Este normal ca un Ivan, puțin băut și rătăcitor, deci aflându-se pe o treaptă inferioară de puritate, să întâlnească un Dumnezeu tot rătăcitor. Mersurile lor converg, cu necesitate, la trecătoarea critică:

„și cum mergea Ivan șovăind când la o margine de drum^sursa când la alta, fără să știe unde se duce, puțin mai înaintea lui mergeau din întâmplare, pe o cărare lăturalnică, Dumnezeu și cu Sfântul Petru, vorbind, ei știu ce...”

Natural, ipostaza divină pe care o întâlnește Ivan nu este aceea a dumnezeului transcendent, ci al celui imanent, ordonator și rector al lumii, pe care o cârmuiește ținând seama de condițiile și de realitățile ei imediate, în speță inerente sfârșitului de ciclu, neputându-le eluda deoarece el, în ipostaza lui transcendentă, a declarat legea evoluției ciclice în cosmos. Și atunci cum să n-aibă de-a face inevitabil cu Ivan, deoarece el reprezintă una din trăsăturile esențiale ale unui sfârșit de ciclu: demonstrarea fără echivoc a descalificării colaboratorului pământesc al lui Dumnezeu. Este tema principală a povestirii, deoarece acesta depășește limitele misiunii pe care o primește^sursa.

Sfântul Petru, cu o funcție și cu o responsabilitate mai restrânsă, vede numai realitatea imediată, anume, un om care în momentul cel mai important al vieții sale, întâlnirea cu Dumnezeu și cu moartea, este beat și mătăhăește de la o margine la cealaltă a drumului, dezorientat, deși se află la orientul veșnic.

„ — Doamne, zise atunci Sfântul Petru, spăriet, ori hai să ne grăbim, ori să ne dăm într-o parte, nu cumva ostașul cela să aibă harțag și să ne găsim beleaua cu dânsul. Știi c-am mai mâncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală^glosar.

— N-ai grijă Petre, zise Dumnezeu.^sursa De drumețul care cântă să nu te temi; ostașul acela e un om bun la inimă și milostiv. Vezi-l-ăi? Are numai două carboave la sufletul său; și drept cercare, hai, fă-te cerșetor la capătul ist de pod și eu la celălalt și să vezi cum are să ne deie amândouă carboavele de pomană, bietul om! [...]

Atunci Sfântul Petru să pune jos la un capăt de pod, iar Dumnezeu la celălalt și încep a cere de pomană.

Ivan, cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două carboave de unde le avea strânse și dă una lui Sfântul Petru și una lui Dumnezeu, zicând:

— Dar din dar se face raiul. Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau și Dumnezeu iar mi-a da că are de unde.”

Este o parafrazare profană a vorbei lui Iov: „Dumnezeu mi-a dat, Dumnezeu mi-a luat, fie Numele Domnului binecuvântat!”^sursa În basmul nostru schema de circuit a harului ceresc este și mai bine subliniată. Incontestabil că în vremile lui bune, Ivan avea o justă intuiție a propagării harului divin pe un sinusoid de plus și minus. Trebuie să creezi un gol pe pământ pentru ca un har din cer să-i ia locul.

Dacă privim simbolic bilanțul vieții lui Ivan, de până acum, constatăm obiectiv că rusnacul este instinctiv milostiv, că și-a făcut conștiincios meseria de ostaș timp

îndelungat. Vorbind în stilul tradiției hinduse, Ivan are reale aptitudini pentru yoga acțiunii (karma-yoga^glosartrad.) și reale calificări pentru yoga devoțională, chiar devoțiunea consecrațională (Bhakti-yoga^glosartrad.), dacă ținem seama de spusa lui despre „circuitul” carității. Dar hindușii sunt categorici: aceste două yoga sunt strict preparatorii, nu duc la Mokșa^glosartrad. (Liberațiunea), care este un salt în Absolut, în Vidul metafizic, accesibil numai prin Jnana-yoga^glosartrad. (Yoga Cunoașterii). Altfel spus, Ivan a ajuns la punctul în care acțiunea și caritatea și-au terminat misiunea, când trebuie să se cufunde în Oceanul Informal. De obicei, eroii basmelor sunt adolescenți; în Ivan Turbincă eroul e un om în pragul bătrâneților, cu trei sferturi din viață îndărătul lui. Și-a făcut datoria în trecut în starea în care s-a trezit de copil, e bun la inimă, deci îndrituit să treacă podul care desparte lumea fenomenală de cea cauzală. Ca și Parsifal la începutul „căutării” sale^sursa, Ivan comite un păcat grav prin omisiune: nu întreabă și nu se întreabă cu ce pod are de-a face și cine sunt cei doi paznici ai lui. Bunătatea și aptitudinile practice nu sunt o chezășie completă pentru realizarea spirituală, nici măcar pentru exercitarea unei funcțiuni în sânul unei organizații inițiatice; trebuie să li se suprapună o cunoaștere, fie ea măcar numai teoretică; mai trebuie conștiința unei colaborări lucide cu rectorul Universului pentru împlinirea planului Marelui Arhitect^glosarsursa. Pentru a împlini corect o funcție spirituală în lumea noastră trebuie să știi cine și ce e acel ce te misionează. O funcție trebuie înțeleasă de sus în jos, dar și de jos în sus. Or, Ivan nu știe cine sunt cei doi păzitori ai podului și ce este podul. Tot basmul nu face decât să demonstreze că Ivan reprezintă prototipul spiritului neascultător^sursa, care, din cauza decadenței ciclului sumbru, depășește limitele funcției care i-a căzut pe cap. Îi lipsește elementul central: intelectul pur, „il ben del'intelletto^trad.”, cum îl numește Dante, și nu este un deficit individual ci o descalificare rasială, umană (pentru că Ivan e generic). Trece podul, plătește vămile la cele două capete ale

lui, dând cele două carboave, rezumat chintesențial al facultăților lui active și afective. Ca răsplată și punere la încercare primește cele două carboave înapoi, dar sub altă formă, divinizate, transformând în turbincă punguța cu doi bani. Aceleași puteri le sunt inerente și uneia și alteia. Cele două carboave, ca și bănuții, sunt Sol și Luna din Athanorul^glosar alchimic, respectiv Turbinca și Punguța. Prin aceasta reprezintă și puterea de a lega și a dezlega (potestas ligandi et deligandi^glosartrad.). Ea conferă puterea de a băga orice în ea și apoi de a scoate ceea ce s-a băgat, punct diacritic, nod vital, orificiu sensibil, cu virtuți de constricțiune și de expansiune, ca un substitut al Inimii Lumii, cu sistola și diastola ei. Este un simbol tipic al puterii cheilor^glosar. Spus mai precis și mai adaptat intenției basmului nostru, Ivan capătă cheile Orientului, dar nu ca o răsplată pentru atingerea unui înalt plan de realizare inițiatică, ci prin „coinciderea” cu limita geografică a Centrului Lumii, coinciderea mai mult uzurpată decât legitim câștigată. El se află, la acest sfârșit de ciclu, la toate capetele de poduri nordice, la toate vadurile și vămile care leagă lumea noastră cu Paradisul Pământesc. De aceea Dumnezeu conferă aparent paradoxal unui neascultător funcția de paznic al Raiului^sursa, pentru a-i demonstra că nu este demn de ea. Cum poți califica altfel decât nevrednic pe un psihopomp^glosar beat, care trece podul „mătăhăind și cântând”? Cum își îndeplinește Ivan funcțiunea de Paznic al Raiului o știm foarte bine acum. Microcosmic vorbind cele două carboave simbolizează faptul că Ivan realizează [în momentul primirii lor] un echilibru energetic al spiritului pe o anumită treaptă - a 12-a din cele 14 trepte de purificare subangelice^sursa. Aici este nevoie de o explicație. Eliminarea influențelor negative se face pe calea rigorii pentru cei ce nu știu cum să procedeze ca să obțină ajutorul lui Dumnezeu pe calea milei. De la treapta a 12-a în sus până la a 14-a subangelică și apoi în stare angelică se primește ajutor pe calea milei [Misericordia^glosartrad.] de către spiritele ascultătoare. De aceea Ivan iese din armată „că și-a

împlinit sorocul”, adică a ajuns la treapta a 12-a, dar nu a atins o puritate completă, un echilibru al tuturor energiilor spiritului său așa cum este simbolizat de cei 2 bănuți ai văduvei din Biblie^sursa și spre deosebire de aceasta, care îi dă lui Dumnezeu pe amândoi, [adică întregul ei spirit cu toate energiile: [yang^glosar + yin] complet echilibrate (pe treapta a 14-a), Ivan le desparte dând o carboavă la un capăt de pod și cealaltă la celălalt capăt de pod, producând astfel o dezbinare între yin [receptacol] și yang [cel ce dă și umple receptacolul yin]. Dumnezeu îi redă cele două carboave pe calea milei, adică posibilitatea de a face echilibrul energiilor pe o treaptă superioară. Dar Ivan se dovedește a fi un spirit neascultător deoarece nu primește imediat să se pună în slujba lui Dumnezeu ca paznic al Raiului, post oferit de Dumnezeu, de aceea primește o misiune corespunzătoare unui sfârșit de ciclu, dar așa cum reiese din basm el își depășește limitele, fapt care îi pricinuiește decăderea în starea de spirit rătăcitor^glosar.

Mai găsim în text un fapt semnificativ:

„Ivan atunci, cuprins de fiori, pe loc s-a dezmețit^sursa, a căzut în genunchi dinaintea lui Dumnezeu și a zis:

—Doamne dacă ești tu cu adevărat Dumnezeu, cum zici, blagoslovește-mi turbinca asta ca, ori pe cine-oiu vrea eu, să-l vâr într-însa și-apoi să nu poată ieși de-aici fără învoirea mea.

Dumnezeu atunci zâmbind, blagoslovi turbinca, după dorința lui Ivan, ș-apoi zise:

— Ivane, când te-ai sătura de umblat prin lume, atunci să vii să slujești și la poarta mea, căci nu ți-a fi rău.

— Cu toată bucuria, Doamne, am să vin numaidecât, zise Ivan. Dar acum, deodată mă duc să văd, nu mi-a pica ceva la turbincă?

Și zicând asta, apucă peste câmpii.”

Deci Creangă o spune textual: Ivan bate câmpii, într-un moment când traiectoria verticală, fără abatere și fără șovăială, este riguros obligatorie, deoarece ținta finală este perfect cunoscută și nu face nici o îndoială. Altfel spus, el se abate peste câmp de la linia dreaptă a drumului care duce direct la punctul cosmic de unde pleacă puterile turbincii. E o cădere la probațiune.

Fără îndoială, Ivan primește turbinca din partea lui Dumnezeu numai ca un depozit temporar, ea fiind mai mult o piatră de poticnire pentru posesorul ei, întârziindu-i calea din cauza ispitei puterilor excepționale care zac în ea. Or, de la început până la sfârșit, Ivan are intenția s-o stăpânească pentru totdeauna, altfel spus, să rămână perpetuu în zona intermediară, fără nici o finalitate de transcendere a lumii pe care turbinca o simbolizează și o regentează. Ceea ce Dumnezeu îi cerea lui Ivan era să părăsească de bună voie turbinca, să pășească de la postul său de războinic, deoarece-și împlinise soroacele, la punctul central al Paradisului, schimbând o funcție războinică cu una contemplativ-sacerdotală. Dacă nu de voie, Ivan va fi constrâns să piardă turbinca de nevoie, cum se vede la sfârșitul basmului, dar atunci va fi un faliment pentru el și pentru ceea ce reprezintă. Dumnezeu îi ia turbinca, nevrednic fiind Ivan de ea, condamnându-l să rămână o indefinitate de timp, în regiunile intermediare lipsite de finalitate. Abuzul de puterile turbincii reprezintă un simptom că posesorul ei este calificat pentru o rătăcire fără sfârșit în planurile mediane; pe un asemenea om îl scuipă afară Moartea, agentul tuturor palingeneziilor^glosar, Raiul și Iadul, cum se vede la sfârșitul basmului. Dumnezeu îl sfătuiește pe Ivan să nu se încurce pe drumuri și să vină de-a dreptul la rai, sau cel puțin să nu zăbovească în tribulațiile lumii:

„— Ivane, când te vei sătura tu de umblat în lume^sursa, atunci să vii să slujești și la poarta mea că nu ți-a fi rău.”

Dar pe Ivan îl interesează, ca pe toți oamenii de acum, mai mult puterea decât principiul care o crează.

„ — Cu toată bucuria, Doamne; am să vin numaidecât zise Ivan. Dar acum, deodată, mă duc să văd nu mi-a pica ceva la turbincă?

Și zicând aceste, apucă câmpii...”

Am repetat citatul pentru importanța sa. Ivan bate câmpii. Din acest moment capătă porecla de Turbincă. Pe lângă această poreclă, mai găsim trei în Creangă, toate patru, la fel de admirabile, căpătate pe drum, ceea ce le subliniază caracterul inițiatic al celui de al doilea nume. Nu elimină numele de botez, ci se suprapun lui: Prepeleac^glosar, Ipate Pățitul, Harap-Alb^glosarsursa. „Prepeleac”, nume țărănesc al lui Axis Mundi^glosar, al Crucii cu trei dimensiuni, prin urmare al Omului Universal^glosar; Ipatie este cel prea Înalt, „pățit” prin necesitate, pentru că a străbătut victorios Marea Patimilor^glosar; Harap-Alb care este numele românesc al Yin-Yang-ului, echilibrarea perfectă de antinomii; în sfârșit Turbincă, stăpânul nevrednic temporar al cheilor. Ivan este singurul din acești eroi, care nu este la înălțimea numelui căpătat și decade din demnitatea și privilegiile lui.

Dar când refuzi să te urnești dintr-un anumit plan cucerit, uzul puterilor inerente acestui plan (în cazul nostru, puterile Turbincii), devine abuz și vom vedea că de acum înainte Ivan își întrebuințează darul alandala, bătând câmpii.

„...(Ivan) apucă peste câmpi de-a dreptul^sursa, spre niște curți mari boierești, care de abia se zăreau înaintea lui, pe culmea unui deal. Și merge Ivan și merge, până când pe înserate ajunge la curțile celea (...) Boierul acela cică era cam sgârcit, dar văzând că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă.”

Și-l bagă în niște case bântuite de draci. Ivan

„ se tolănește așa îmbrăcat cum era^sursa pe un divan moale ca bumbacul, punându-și turbinca cu cele două carboave sub căpătâi.”

Creangă precizează acestea, pentru că cele două carboave (Sol-Luna^glosar) sunt izvorul dublei puteri de a lega și a dezlega, ale Turbincii. Diavolii zădărâți în propria lor vizuină nu-i dau pace toată noaptea, până când Ivan:

„ — Pașol na turbinca ciorti^trad. (subl. n).

Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă de parcă-i aducea vântul. Și după ce intră ei cu toții înlăuntru, Ivan începe a-i ghigosi^glosar muscălește. După aceea, leagă turbinca strâns la gură, o pune sub cap, mai trântindu-le prin turbincă niște ghionturi rusești, colea cum știa el, de da inima din draci. Apoi se culcă cu capul pe dânșii...”

Scaraoschi^glosar, care vine să vadă ce-i fac dracii lui de întârzie așa mult, pe la cântători, pățește la fel ca supușii lui.

A doua zi, Ivan îi scoate unul câte unul din turbincă și în fața întregii curți a satului, în frunte cu boierul, le trage o chelfăneală că toți se jură că nu vor mai veni acolo.

„ — N-oi mai veni, Ivane, câte zilișoare oiu avé eu^sursa, zicea Ucigă-l Crucea^glosar, cuprins de usturime și se tot ducea împușcat.

Iară oamenii ce priveau și mai ales băieții leșinau de râs.”

Cu toată rugămintea boierului să rămâie la curte, Ivan porni mai departe.

„ — Călătorie sprâncenată^glosar, zise boierul. De rămâneai îmi erai ca un frate; iară de nu, îmi ești ca doi.”

Mi se pare mie că și boierul, cât era de boier luase frica turbincei, de nu-i păru așa de rău după Ivan, care-i făcuse atâta bine.”

Prima ispravă a lui Ivan! Casa părăsită și bântuită de duhuri rele își avea rostul ei. Servea de abces de fixație pentru draci; a-i scoate de acolo, înseamnă să-i facă să prolifereze în toată lumea fără a le mai da de urmă. Ivan operează tumoarea ca s-o transforme în metastază. Toate datinile și legendele sunt unanime: în marile epoci tradiționale, când ambianța era în întregime mitologică, lumea era bântuită de duhuri rele, în mod necesar dealtminteri, căci unde se manifestă o mare lumină, se desfășoară firesc și o mare umbră; dar responsabilii acestor civilizații tradiționale fixau cu înțelepciune aceste duhuri în locuri caracterizate, riguros identificate: bălți, mlaștini, scorburi, pustietăți, cimitire^sursa, unde nu puteau face mare rău; toată lumea știa că acolo era casa lor; putea prin urmare să-i ocolească. Cine se temea de ei nu avea decât să-i înconjure și să nu-i zădărască. O casă pustie bântuită de draci este o închisoare de draci. A-i alunga de acolo, unde toată lumea îi știa, înseamnă să deschizi burduful lui Eol^sursa. Răul se depersonalizează și devine o substanță anonimă malefică, neidentificabilă, încălcând toată fața pământului, sate, orașe, oameni, cele mai ascunse colțișoare ale naturii și ale sufletului, literalmente nedetectabilă. Se fixează ca treponemul pe cutele cele mai adânci ale ființei omenești.

„ ...Ivan însă nici nu se gândea la asta; el își căuta acuma de drum, întrebând din om în om unde șade Dumnezeu. Dar pe toți câți îi întreba dădeau din umere, neștiind ce să răspundă la așa întrebare ciudată.

— Numai Sfântul Neculai^glosar trebuie să știe asta^sursa, zise Ivan scoțând o iconiță din sân și sărutând-o pe dos și pe față.

Și atunci, ca prin minune, se și trezește Ivan la poarta Raiului; Și nici una, nici două, odată începe a bate în poartă cât ce putea.”

Procedând astfel, răspunde unei invitații pe care Dumnezeu o adresează tuturor oamenilor. Este firesc și în natura lucrurilor. Dar, în cazul lui Ivan, îndemnul are un anume tâlc. Trecător și stăpân temporar al celui mai exterior dintre podurile ce despart lumea noastră de cealaltă, stăpân tot atât de temporar al turbincii, având puterea să deschidă și să închidă aceste „poduri”, desăvârșirea logică a acestei stări de fapt era demersul concentric al lui Ivan spre adevăratul și ultimul pod, care este poarta raiului, unde se afla finalitatea lui ca și a celorlalți oameni. Ca să poată intra, trebuia ca Ivan, înainte de toate, să „conceapă”, să simtă ce este Raiul, dacă ne putem exprima în acest fel. În al doilea rând, trebuia să rostească anumite cuvinte de pasă, să răspundă întrebărilor portarului interior al Raiului, cum este legea tuturor inițierilor, în care justificarea și stabilirea calității de legitim solicitant este un rit esențial.

Sub forma hazoasă a unui schimb de cuvinte între doi țărani, ne găsim în fața unui ritual de inițiere, în care recipiendarul^glosar este examinat și probat de recipient. Ceea ce trebuie să dovedească este, cum am spus-o, dreptul său de a păși un prag, despărțind două lumi deosebite fără măsură comună între ele: lumea noastră și Paradisul, care nu au comun decât o poartă strâmtă ce le desparte și le unește în același timp.

Iată începutul dialogului dintre Portar și solicitant, destinat, cum este obiceiul obștesc, să stabilească identitatea pelerinului și justa simțire a „ținutului” în care vrea să pășească; iată cum își imaginează Ivan Raiul. Dar mai întâi identificarea:

„ — Boc, boc, boc!

— Cine-i acolo? întreabă Sfântul Petre.

— Eu.

— Care eu?^sursa

— Eu, Ivan”

De la primele două întrebări-răspunsuri, „procesul”, să vorbim ca în justiție, este pierdut, și cazul închis: ultima vorbă pe care nu trebuia s-o rostească Ivan la ușa Raiului este monosilabul „eu”. Căci în lumea cauzală nu se poate pătrunde decât în măsura în care dispare Eul, în care se rezumă întreagă individualitate; în Rai rămâne numai Personalitatea transcendentă, adică aceea ce depășește Numele și Forma (Nama-Rupa^glosartrad.), specifice numai Eului. Prin simplul fapt că a răspuns „eu”, Ivan, lamentabilul erou al basmului, întoarce spatele Raiului. Restul dialogului este consecvent și demn de acest început, bufonerie și sarcasm al lui Creangă.

Câteva lămuriri sunt necesare pentru cititorul neobișnuit cu această ordine de considerații. Poarta Raiului, Janua Coeli^glosartrad., prin faptul că îi este inerentă dubla putere de a primi și de a respinge, asumă un dublu chip, unul de mizericordie, altul de rigoare. Mai precis, sub acest din urmă chip apare celui care încearcă să treacă prin ea, până când dovedește că are calificările necesare pentru a o străbate; atunci devine poartă de mizericordie. La început poarta este un cap de meduză sau de monstru compozit, precum se găsește, mai mult sau mai puțin stilizat, în toate părțile lumii, numit în India Kala-Mukha^glosartrad. și Kârti-Mukha^glosartrad., în China, T'ao-t'ie^glosartrad..

T'ao-t'ie nu este în realitate nici tigru, nici urs, nici un alt animal determinat. D. Hentze descrie^sursa astfel caracterul compozit al acestei măști fantastice: „bot de carnasier armat cu dinți mari, coarne de bivol sau de berbec, față și pene de bufniță, cioturi de aripi, ghiare de pasăre, ornament frontal în formă de greiere.” Această figură este foarte veche în China, deoarece se găsește în bronzurile dinastiei Ciang^glosar; numele de T'ao-t'ie, care este tradus de obicei prin «lacom» sau prin «căpcăun», pare să nu-i fi fost dat decât mult mai târziu; totuși, denumirea este foarte justă, pentru că, în adevăr, de un monstru «devorator» este vorba. Și despre Kala-Mukha: „...Kala este de fapt Timpul «mistuitor», dar

desemnează prin transpoziție Principiul, ca «destructor» sau mai degrabă «transformator» raportat la manifestare, pe care o readuce la starea nemanifestată, rezorbind-o în el, ceea ce e sensul cel mai înalt în care Moartea poate fi înțeleasă.”⁸ [...]

„După starea la care ajunge ființa în fața ei^sursa, gura sa este pentru ea «poarta Liberațiunii» sau «fălcile Morții». Acest ultim caz, este acela al omului obișnuit, care trebuie, trecând prin moarte, să revină într-o altă stare de manifestare, în timp ce primul este acel al ființei care este «calificată să treacă prin mijlocul Soarelui», prin mijlocirea «razei a șaptea» pentru că s-a identificat deja cu Soarele însuși și astfel la întrebarea «cine ești?», care îi este pusă când ajunge la această poartă, poate în adevăr să răspundă: «Eu sunt Tu.»⁹ (cum se obișnuiește în organizațiile inițiatice).

Se vede imediat cum acestea se aplică la mitul nostru. Ivan ajunge la poarta Raiului, care pentru el, neofit, este deocamdată Kala-Mukha. La întrebarea Sf. Petru: „Cine-i acolo?”, dă un răspuns catastrofal: „Eu, Ivan”. Ar fi trebuit să replice: „Eu sunt Tu”, formulă de osmoză cu Raiul, sau mai bine, formula de identitate cu Supremul: „Sunt Nimeni”, care este răspunsul lui Ulyse întrebat de monstrul Polyfem^sursa, formulă de extincțiune. Dar cel mai bine ar fi fost să rămână mut, ceea ce însemna: „Eu sunt Tăcerea”.

Caracteristicile Porții Raiului, de primire-respingere, sunt aceleași ca ale turbincii. În bună regulă, posesorul turbincii ar fi trebuit, ipso facto^trad., să fie, în același timp, Păzitor al Paradisului. În realitate, puterile turbincii au fost extorcate lui Dumnezeu din cauza dezordinii de sfârșit de ciclu, nu prin Cunoaștere, ci prin fapte.

Iată câteva citate coroborând cele spuse:

„Nu există mai mare crimă decât ființa ta”^sursa, (Eul tău),(Shams-i Tabriz).¹⁰

„Teologie și Autologie sunt una și aceeași știință^sursa; singurul răspuns posibil la întrebarea «Cine sunt» este «Eu sunt Acesta (Supremul)»”

„... Tu ai inventat pe «Eu» și pe «noi», ca să poți juca jocul de adorație cu Tine însuți.”

„Pentru ca toate «Eu»-rile și toate «Tu»-urile să devină o singură Viață.” (Rumî, Mathnawî^glosar, I, 1787)^sursa.

Restul explică nulitatea intelectuală a începutului:

„— Și ce vrei?

— Tabacioc este?

— Nu-i.

— Votki este?^sursa

— Nu-i.

— Femei sunt?

— Ba.

— Lăutari sunt?

— Nu-s Ivane, ce tot mă chihăiești la cap?

— Dar unde se găsesc de acestea?

— La Iad Ivane, nu aici.

— Măi, dar ce sărăcie lucie pe aici, zise Ivan și nemailungind vorba, îndată și pornește la Iad.”

Muscalul nostru își închipuie că poate avea o atitudine eclectică față de Paradis, adică să-l primească sau să-l respingă. În realitate, Paradisul este o finalitate necesară, inevitabilă a tot ce nu-și are rațiunea suficientă în el însuși, ființă sau univers. Toate lucrurile tind spre Rai ca spre centrul lor inevitabil, după cum orice corp geometric în trei dimensiuni se rezoarbe în plan, acesta în linie, linia la punct, indiferent de gradul lor de „consimțământ”. Nu putem

evita Paradisul; iluzia că ne depărtăm de el este sancționată prin faptul că ne găsim în fața aspectului sumbru al Raiului, adică Infernul. „Volentem fata ducunt, nolentem fata trahunt^sursatrad.” și cine nu-și acceptă propria lui finalitate este sfărâmat de ea, atomizat în miliarde de particule (energii), fărâmițat ca victimele Scyllei^sursa.... Acel care consimte este redus la chintesența lui, la nodul lui vital. Pătrunde „dincolo”, pe poarta strâmtă, gol-goluț. Acesta este de fapt, cum am mai spus, sensul adânc al sărăciei spirituale, simbolizând o „nouă naștere”. Nu este greu de văzut care sunt veleitățile de sărăcie ale lui Ivan, examinând lista de apetituri pe care o înșiră cu atâta complezență. Nu solicită decât ceea ce poate umfla aspectele cele mai grosolane ale „eului”, pe când în fața porții nu se putea prezenta decent decât ca „Omul Gol”, „Tota-Puri^glosartrad.” cum îi spun hindușii. Creangă îi descrie cu complezență ridicolul, îi savurează în cunoscător stupiditatea, îi lustruiește cu o catifea fațetele. Iată cum se echipează pentru pelerinajul lui ceresc muscalul nostru, când pornește de la curtea boierului: „se încinge cu sabia, pune turbinca la șold^sursa, își ia ranița și pușca de-a umăr și pornind, se tot duce înainte la Dumnezeu.” Nu și-a pus și baioneta la pușcă? Dacă intrarea în rai este un regressum in utero^glosartrad., ar putea răni pereții.

Ivan și-a dovedit descalificarea lui inițială la poarta Raiului; acum își va arăta descalificarea lui inițiatică la porțile Iadului, în sensul foarte precis al termenului de „călătorie infernală” cuprinsă în toate tradițiile inițiatice ale lumii.

„... pornește la Iad. Și el știe pe unde cotigește, că nu umblă tocmai mult și numai iacă ce dă de poarta iadului. Și atunci odată începe a bate în poartă strigând:

— Ei! tabacioc este?

— Este, răspunde cineva dinăuntru.

—Votchi este?

— Este.

— Femei sunt?

— Dar cum să nu fie?

— Lăutari sunt?

— Ho, ho! câți poftești!

— A! Harașo, harașo^trad.: aici e de mine! Deschideți iute, zise Ivan, tropăind și frecându-și mâinile.

Dracu de la poartă, gândind că e vreun mușteriu vechi de-al lor, deschise. Și atunci numai iacă ce se trezesc pe neașteptate cu Ivan Turbincă!

— Vai de noi și de noi! ziseră atunci dracii, scărmănându-se pe cap în toate părțile. Așa-i că am pățit-o?

Ivan însă, poruncește să-i aducă mai degrabă votchi, tabacioc, lăutari și femei frumoase, că are gust să facă un guleaiu^trad..”

Și, în adevăr, se încinge un guleai și un chef de pomină. Dracii se tot frământau cu mintea cum să-l scoată de acolo,

„... dar niciunuia nu-i vine în cap ce să facă. Talpa iadului^glosar, însă, mai ajunsă la cap decât toți dracii, zise atunci lui Scaraoschi:

— Haram de capul vostru!^sursa de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău decât așa. Aduceți-mi degrabă o putină, o piele de câine și două bețe, să fac o jucărie cum știu eu și acuș vi-l mătur de aici.

Și atunci îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul face iute o darabană^glosar; și apoi, furișându-se de Ivan, iese cu dânsa afară și începe a o bate ca de război: br... br...

Ivan atunci își vine în simțire și într-un buc iese afară cu pușca la umăr, să vadă ce este.

Talpa iadului atunci face țuști! înăuntru și atunci dracii tronc! închid poarta după Ivan și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă.”

Scena a înveselit un secol pe cititori. Să nu ne lăsăm asurziți de râs, să lăsăm larma să se stingă și să vedem

faptele în goliciunea lor și nu aureolate de focul bengal al geniului. Ce constatăm? Că Ivan începe pe dos călătoria inițiatică așa cum este descrisă în toate tradițiile lumii, în ordinea ei clasică, Infern, Purgatoriu și Paradis. Ivan zăpăcește rânduiala. Începe cu Purgatoriul, „purgând” de draci curtea boierului, apoi o ia razna pe la Rai, mai mult curios să vadă ce-i pe acolo, decât să intre, neputându-l concepe ca pe o finalitate necesară, apoi pică cu botul în mlaștina iadului! O bizară aplicare a lui finis coronat opus^trad., cu capul în latrină, cu picioarele spre stele. Parodie de voiaj inițiatic debutând cu dezrobirea dracilor din închisoarea lor și împrăștierea în întreaga lume; la rai se ridiculizează; numai iadul îl degustă în cunoscător, fără dezgust, dar și fără luciditate. Dacă ar ține de el, ar rămâne pe totdeauna acolo. Nu-l epuizează prin fiorul de spaimă, dezgust, cu speranța de „a rivider le stelle^trad.”, cum o spune Dante în ultimul vers al^sursa Infernului. Or, incapacitatea de a parcurge și de a slei prima parte a călătoriei inițiatice, coborârea în Infern, e o descalificare majoră, principială și inițiatică. Epuizarea prealabilă a posibilităților noastre anteumane, înainte de a „salire alle stelle^trad.”, este condiția sine qua non^trad. a realizării inițiatice ulterioare, în toate miturile lumii, de la Ghilgameș, Tamuz^glosar, Ulyse, Enea, Dante^sursa până la Feții noștri Frumoși.

Cât despre scena cu talpa Iadului, bătând darabana în fața porții iadului, nimic mai imprudent și mai superficial decât să ne lăsăm momiți de verva și hazul lui Creangă și s-o luăm ca pe o simplă snoavă. În realitate este un mit orfic concentrând geneza lumilor. Ni se spune că Noaptea Primordială, de care însuși Zeus se înspăimântă^sursa, a dat naștere lui Eros Protogonos^glosar cu care a trăit apoi în peștera Abisului; la intrarea peșterii, mama universală Rhea stătea de pază bătând într-o tobă să atragă atenția asupra oracolelor zeiței. O contaminare și o afinitate între mitul orfic și cazul particular povestit de Creangă, mi se pare o ipoteză îngăduită.

Talpa Iadului bate dintr-o darabană pe care este întinsă o piele de câine. Cum suntem în Infern, fiara nu poate fi decât cânele Abisului, Cerber^glosarsursa. Acesta păzește intrarea în Hades, dar pragul fiind forțat de Ivan, Cerberul trebuia să expulzeze pe oaspetele nedorit din Infern. Până și în Iad, aceeași putere imuabilă își arată eficacitatea. Bătăile darabanii sunt același lucru cu lătrăturile lui Cerber.

Condamnat să rămână pe planurile intermediare, ca stridia pe bancul ei, în domeniul prin excelență în care se manifestă iluzia cosmică a Mayei^glosar, nici Raiul, nici Iadul nevrând de dânsul, Ivan se pune nerugat, fără mandat din partea lui Dumnezeu, păzitor la ușa Raiului, fiindcă, de ne place sau nu ne place, are mii de kilometri tangență cu incinta lui exterioară. Dumnezeu tolerează momentan uzurparea, pentru că este necesară în scopul lichidării rămășițelor malefice ale prezentului ciclu mare. Apoi, deși respins de Rai și de Iad, totuși Ivan le-a atins, și de aceea nu poate fi privit ca un profan în sensul strict. Profanul ignorează și pe unul și pe celălalt. În ezoterismul musulman se spune^sursa că un om respins de la ușile Paradisului nu mai poate, totuși, fi ce-a fost înainte, un om ca toți oamenii, ci se întoarce în lume ca magician negru. Ivan își ia, cu de la sine putere, funcția de păzitor. În realitate, nefiindu-i încredințată, el nu poate fi decât un obstacol între oameni și Centrul ei. Este exact o misiune de înnisipare a canalelor care, plecând din Paradisul pământesc, de unde își iau izvorul, fertilizează spiritual și chiar fizic umanitatea și habitatul ei. Ca o pedeapsă pentru lume, Dumnezeu i-a încredințat momentan turbinca cu dubla ei putere de a deschide și de a închide și iată modul absurd și delirant în care o întrebuințează eroul nostru, spre pacostea lumii:

„Și cum ajunge la poarta Raiului, din afară, se pune acolo de strajă și stă nedormit zi și noapte, tot într-una, fără să se clintească din loc.

Și nu mult după aceea, numai iacă ce vine și Moartea^sursa și vrea numaidecât să intre la Dumnezeu ca să primească porunci.[...]

— Ștoti Vidma^trad., unde vrei să te duci?

— La Dumnezeu Ivane, să vedem ce mi-a mai porunci.

— Nu-i voie, zise Ivan, las'că mă duc eu să-ți aduc răspuns.

— Ba nu, Ivane trebuie să mă duc eu.

Ivan atunci, văzând că Moartea dă chioară peste dânsul, se stropșește la ea, zicând:

— Pașol, Vidma, na turbinca!^trad. (sub. n.)

Moartea atunci, neavând încotro, se bagă în turbincă și acuș icnește și acuș suspină, de-ți venea să-i plângi de milă. Iară Ivan leagă turbinca la gură cu nepăsare și-o anină într-un copac. Apoi, începe a bate la poartă. Sf. Petre atunci, dechide și când colo se trezește cu Ivan. (Deci e curat de orice complicitate cu prezența lui Ivan la Poarta Raiului n.n.).

— Ei, Ivane, doar te-i sătura acum de umblat prin lume, după crancalâcuri^glosar?

— M-am săturat și prea m-am săturat, Sfinte Petre.

— Ei și ce vrei acum?

— Ia vreau să mă duc la Dumnezeu să-i spun ceva.

— Bine Ivane, du-te, nu ți-i oprită calea. De-a putere a fi, acum ești de casa noastră.

Ivan atunci se duce de-a dreptul înaintea lui Dumnezeu și zise:

— Doamne nu știu dacă ai la știință or ba (repetăm observația de mai sus: Ivan și-a luat de la sine putere funcția de păzitor al pragul Raiului n.n.), dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme. Și acum vine Moartea și întreabă ce mai porunciți!

— Spune-i Ivane din partea mea, că poruncesc să moară trei ani de zile de-a rândul, numai oameni bătrâni, așa ca tine... zise Dumnezeu zâmbindu-i cu bunătate.

— Bine, Doamne, zise Ivan, uitându-se cam lung la Dumnezeu. Mă duc să-i spun cum ai poruncit.

Și ducându-se el, scoate Moartea de la închisoare și-i zise:

— Dumnezeu a poruncit să mănânci trei ani de zile^sursa de-a rândul, pădure bătrână; de cea tânără să nu te-atingi! Înțeles-ai? Hai, pornește și-ți fă datoria!”

Pentru a înțelege inepția comportării lui Ivan, trebuie să ne reamintim că Moartea e termenul unei alternative al cărei celălalt termen este Viața. Suntem într-o lume a Devenirii, a cărei existență și propagare este condiționată de alternarea riguroasă și egală a unei Dualități făcută din pozitiv (+) și negativ (-), de viață și de moarte. Această distribuție a activului și a pasivului, acest Coagula^glosartrad. și Solve^trad., își are punctul de plecare în ceea ce reprezintă direct în lumea noastră Unitatea care transcende și însumează Multiplicitatea sub aspectul ei de opoziții și complementarisme, Paradisul pământesc ce se află la punctul de intersecție a lui Axis Mundi cu planul nostru de existență. Unitatea distribuie dualitatea pentru că este principiul ei și deasupra ei. Acest punct principial se află la centrul crucii cosmice cu trei dimensiuni, adică acolo de unde a pornit Dumnezeu să creeze lumea în șase zile, pentru ca apoi să se reîntoarcă la punctul de plecare în odihna „sabatică”^sursa. Sunt, vorbind în simbolism geometric, cele șase dimensiuni ale spațiului, plus Centrul, al șaptelea termen.

La poarta Raiului, în punctul de unde se distribuie în lume mizericordia și rigoarea și cuplurile de complementare de care am vorbit mai sus, se află acum mijlocitor Ivan. Calificarea lui pentru acestă funcție, am putut s-o vedem până aici cu prisosință.^sursa

În loc să vadă moartea ca pe o necesitate augustă, condiționând trecerea într-o altă formă de viață, Ivan o consideră stupid ca pe un dușman personal al lui și aici este reprezentativ al lumii moderne, în încercările de a o atenua, considerând-o numai sub un unghi în întregime negativ, de a o minimaliza, sau chiar a o înlătura. Ivan și lumea lui, în

lupta lor contra morții, obțin suprapopularea globului rezultat, adică, în realitate, tot o victorie a morții, căci echilibrul cosmic, odată violat, cumpăna naturii se restabilește prin apariția unor flageluri necunoscute, prin catastrofe nemaicunoscute până acum. Aceasta, în perspectiva macrocosmică. În unghiul microcosmic, se poate spune că o prelungire a vieții transformă surplusul furat în viață vegetativă, spectrală. În a doua parte a basmului, Ivan este un spectru, foarte reprezentativ în această privință, al omenirii prezente. Adevărata longevitate nu poate fi cucerită prin micile escrocherii și paleative ale lui Ivan. O dobândesc numai adevărații eroi solari, Feții-Frumoși care au cerut-o de când se aflau în pântecele mamei lor, sub numele de Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte^sursa; obținerea ei este strict solidară și condiționată de o aspirație spre transcenderea condiției umane. Este inaccesibilă pentru bețivani și afemeiați, care văd în ea numai o posibilitate de prelungire a tarelor lor morale. Uzurpată, longevitatea se răzbună terific și transformă în brută pe cel care o caută fără s-o merite și, în final, nu o găsește.

După trei ani vine iar Moartea, luând din nou calea turbincii; Ivan, intermediar nesolicitat, se duce la Dumnezeu să ia ordine. Le deformează voit caricatural și poruncește morții, în numele lui Dumnezeu, să mănânce numai pădure tânără, trei ani de zile și alți trei numai vlăstare fragede, răchițică, nuiele și altele de seama acestora.

Aceste feluri de a distribui moartea constituie ecouri ale unor tradiții care spun că la sfârșitul lumii oamenii vor muri mai mult pe categorii decât pe numărul anilor; moartea arborilor este sancțiunea despăduririlor, prăpădul poluării și al detergenților, stârpind viața animală și vegetală, haină imaculată a Naturii virgine.

Când vine a treia oară Moartea, Ivan o vâră în turbincă fără altă formă:

„ Și de acum nici nu mai spun lui Dumnezeu despre tine, hoanghină^glosar bătrână ce ești! Tu și cu Talpa Iadului sunteți potrivită pereche. Îmi vine să vă rup cu dinții de bunișoare ce sunteți!”

Nici nu mai e nevoie să subliniem natura strict individuală, sentimentală și subiectivă a criteriilor de valoare și reacțiilor lui Ivan asupra marilor forțe cosmice care regenerează întreaga manifestare. De aceea aceste criterii sunt nule. Sunt acele ale lumii moderne, cu toate pretențiile ei de obiectivitate. Ivan dușmănește (ca și cum iubirea și ura ar putea modifica natura lucrurilor) rădăcina tenebroasă a lumilor (Talpa Iadului) fără de care Universul nu ar putea exista și pe agentul lor transformator, (Moartea), principiul tuturor palingeneziilor, fără de care Creația nu s-ar putea reintegra în principiul din care a purces.

„ — Iată-mă-s Doamne pusă la popreală^sursa: m-ai lăsat de râsul unui șui^glosar ca Ivan, nenorocita de mine!”

spune Moartea când Dumnezeu, venind la poartă, întreabă de dânsa.

Dumnezeu dezleagă moartea și rostește sentința. Având în vedere calitatea simbolică a lui Ivan și actualitatea lui, rugăm pe cititor să cântărească fiecare cuvânt al acestei admirabile hotărâri divine și să-i tragă cinstit toate consecințele și implicațiile.

„ — Ei, Ivane, destul de acum, ți-ai trăit traiul, ți-ai mâncat mălaiul. De milostiv, milostiv ești; de bun la inimă, bun ai fost, nu-i vorbă; dar de la o vreme încoace, cam de pe când ți-am blagoslovit turbinca aceasta, te-ai făcut prea nu știu cum. Cu dracii de la boierul acela, ai făcut hara-para. La iad ai tras un guleaiu, de ți s-a dus vestea ca de popă tuns. Cu moartea te-am lăsat până acum de ți-ai făcut

mendrele, cum ai vrut, n-ai ce zice.[...] De-acum ți-a venit și ție rândul să mori, n-am ce-ți face. Trebuie să dăm fiecăruia ce este al său^sursa [...] (suum cuique tribuere^trad. n.n.)

Formula însăși a echilibrului și a ondulației universale restabilește la sfârșitul ciclului ordinea cosmică răvășită de un zăpăcit și un prost.

Este unul din acele quatro sensi^trad. de care vorbește Dante; este destituirea lui Ivan din funcția, mai mult sau mai puțin uzurpată, sigur temporară, de vătaf^glosar al lumii, sau a unei părți considerabile a ei. Cauzele acestei nedemnități sunt nemăsura (hybris^glosartrad.), deritmia^glosar, incapacitatea de a prinde natura exactă a lumii între cei doi poli ai ei, Paradisul și Infernul, confuzia prin identificarea superiorului cu inferiorul, privite de-a valma, confuzia dintre calitate și cantitate; convingerea că buna intenție este suficientă pentru bunul mers al lumii („ești bun la inimă”), că ea justifică totul, când în realitate ea duce de-a dreptul la o niagară de sânge. „Infernul este pavat cu bune intenții”^sursa spune înțelepciunea popoarelor. Acesta este infailibilul bilanț al psihostazei^glosar lui Ivan, cu sancțiunea că Dumnezeu îi ia „turbinca din stăpânire”, adică îl decade din calitatea de a lega și de a dezlega, de a popri și de a libera, într-un cuvânt îi ia puterea cheilor.

O observație foarte importantă: „puterea cheilor” în sens absolut, „turbinca” prototip a avut-o și o are pe vecie Sf. Petru. Ivan a posedat-o temporar. Aceasta înseamnă că Ivan a fost mai degrabă reprezentant al lui Sf. Petru și indirect al lui Dumnezeu pe pământ; altfel spus, totdeauna Sf. Petru trebuie să aibă un reprezentant pe pământ, cu mandat temporar. Este în natura lui „Lex perennis^glosartrad.” ca Dumnezeu, înainte și după Ivan, s-o fi încredințat și altora, pentru că este în natura lucrurilor ca lumea să nu poată subsista fără „prezența reală” a turbincii. Lipsa ei ar atrage risipirea temeliilor lumii. Lipsa unui mandatar uman este de neconceput. Cititorul poate nici nu bănuiește implicațiile ce se pot deduce din cele spuse mai sus...

Să revenim la perspectiva microcosmică. Dumnezeu dă acum pe Ivan în seama morții, care urmează să-i ia peste trei zile sufletul. În acest interval el trebuie să se pregătească.

Iată acum reflexiile filozofice „testamentare” ale lui Ivan. Iată moștenirea, bilanțul, norma pe care o lasă prostul lumii spre edificare și bună folosință:

„ — Mă rog, ia să stau și să-mi fac socoteala^sursa cu ce m-am ales eu cât am trăit pe lumea asta zise Ivan în gândul său. În oaste am fost numai de zbucium; hăis haram, cea haram! De-atunci încoace, am umblat ia așa, teleleu Tănasă^glosar. M-am dus la raiu, de la raiu la iad, de la iad iar la raiu. Și tocmai acum la o adică, n-am nici o mângâiere. Raiu mi-a trebuit mie la vremea asta? Ia așa pățești dacă te strici cu dracul; aici la sărăcăciosul ista de raiu, vorba aceia: Fală goală, traistă ușoară, șezi cu banii în pungă și duci dorul la toate cele. Mai mare pedeapsă decât asta, nici că se mai poate! Votchi nu-i, tabacioc nu-i, lăutari nu-s, guleaiu nu-i, nimica nu-i. Mai am numai trei zile de trăit și te-a... aai dus, Ivane, de pe fața pământului! Oare nu-i de făcut vreo șmichirie^glosar, până mai este încă vreme?”

Cele ce le-am spus până acum sunt un suficient comentar la această Himalae de prostie.

Incorigibilul Ivan găsește, într-adevăr, o nouă „șmichirie” cu care crede că va mai putea tulbura rânduiala lumii.

După trei zile, Moartea vine, cum hotărâse Dumnezeu, să ia sufletul lui Ivan. El se preface că nu știe să se așeze în sicriu. Ba cu picioarele afară, ba cu capul, ba cu mâinile, ba cu capul și mâinile. Basmul zeflemisește, în realitate, tristul nostru erou care nu se preface, ci suferă de neputința congenitală de a se „despuia de metale”, de a se reduce la un singur punct; nu se poate adapta și conforma naturii „porții strâmte”, trecătoarea în cealaltă lume, pe care o reprezintă sicriul. Căci aici sicriul și turbinca semnifică același lucru. Ivan poate pune pe alții în turbincă, dar pe el însuși nu,

semn sigur că și-a uzurpat funcția. Suferă de un deficit care-i angajează toată ființa și, în special, calificările intelectuale.

Și Moartea, naivă și serviabilă, îi arată cum să se așeze. Atunci, Ivan, tranc! capacul peste sicriu, pe care îl aruncă în apa Sâmbetei^glosar, care este Apa lui Saturn, înconjurând cel mai depărtat cer planetar. A exila moartea în cerul lui Saturn înseamnă intenția de a o exila din lumea noastră, care nu-și poate depăna existența decât prin alternare de viu și mort. La această inepție, se adaugă și aceea că Ivan își închipuie că Dumnezeu nu va afla de această nouă „șmichirie”.

„Ei, ei Doamne! zise Apostolul Petru, râzând, vezi de ce s-a mai apucat Ivan al Sfinției Tale? Bine a mai zis cine a mai zis^sursa: „Dacă dai nas lui Ivan, el se suie pe divan.”

Judecată de valoare absolută, care sub forma rustică decade pe Ivan din orice pretenție hegemonică.

Sicriul și Turbinca sunt simboluri echivalente ale inevitabilei porți care leagă o lume de alta. Cine nu știe să moară nu poate fi stăpânul legitim și calificat al turbincii. Căci imbecilul nu-și dă seama că, dacă Dumnezeu i-a dat „Turbinca”, e ca să intre deliberat, inițiatic, prin poarta strâmtă, în vederea Morții și Reînvierii. Să comparăm comportarea lui cu cea a lui Dănilă Prepeleac^sursa: acesta, după despuieri succesive, rămâne cu echivalentul turbincii, punga goală cu băieri, dar numai cât închide și deschide ochii, fără popas și întârziere pe drum, pentru a renaște în lumea plenitudinii. Când ajunge acolo, zvârle punga ca pe un reziduu nevrednic, ca pe o placentă, lui frate-său, ca să-și încoroneze cu ea bogățiile ce și le-a strâns în această lume.

Pentru că este vorba de un rus, să ni se permită o digresiune, referitoare la literatura rusă, din care reiese cu evidență simbolismul turbincii: o carceră strâmtă de piele, cu o ieșire gâtuită, trecătoarea inevitabilă spre moarte și transfigurare; îl găsim în finalul nuvelei lui Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici^sursa.

Acest alt Ivan, tot așa de mediocru ca al nostru, agonizează și tot fragmentul citat îi arată lupta cu puteri necunoscute implacabile care îl împing spre o ieșire care este moartea ducând spre lumină; trecerea înseamnă o agonie atroce, fiindcă ceea ce avea trei dimensiuni trebuie să se reducă la punct.

Din momentul acela, începură strigătele^sursa care ținură trei zile fără oprire și care erau atât de îngrozitoare că nu puteai să le asculți fără să fii răscolit; străbăteau mai multe uși închise. Înțelese că era pierdut, că întoarcerea era imposibilă, că de data asta era sfârșitul și că îndoielile îi rămâneau nepotolite, fără vreo soluție.

„Ah! Ah! Ah! striga el pe glasuri diferite. Începuse să strige: nu vreau! și continua pe acest ultim sunet, u... u...”

Și acum Turbinca:

„În cursul acestor trei zile, când timpul nu mai exista pentru el, se zbătea în sacul acela negru unde îl împingea o putere nevăzută, de neînvins. Se zbătea cum se zbate un condamnat la moarte în mâinile călăului, știind bine că nu poate scăpa. Și pe măsură ce treceau minutele, simțea că în ciuda sforțărilor sale, se apropia din ce în ce de ceva îngrozitor. Simțea că chinurile sale veneau din faptul că era împins în această gaură neagră și că totuși nu putea pătrunde în ea. Și ceea ce îl împiedica să intre era sentimentul că viața lui de până acum fusese bună. Această justificare a existenței lui îl reținea și-l împiedica să meargă mai departe, îl chinuia mai mult decât celelalte suferințe.

Deodată o forță necunoscută îl lovi în piept cu violență și-i tăie răsuflarea; se rostogoli în gaură și, acolo, în fund, ceva străluci. Resimți, ce încercase altădată în vagon, când își închipuia că merge înainte când în realitate dădea înapoi și brusc își dădea seama de adevărata direcție.

— Da, nu-i deloc asta, își spuse. Nu-i nimic, se mai poate face. Ce e „asta”?, se întrebă el și deodată se potoli.

Era la sfârșitul celei de a treia zi^sursa, două ore înainte de moarte.”

La această lumină, Ivan din basm nu a ajuns și nici măcar nu a întrezărit-o, nici în turbincă, nici în sicriu.

Dumnezeu scoate moartea din sicriu, dar moartea nu-l mai vrea pe Ivan. Și l-a lăsat de izbeliște. Nu să trăiască, ci să-și târâie o supraviețuire câtu-i lumea și pământul^sursa, în zona intermediară a timpurilor^sursa, unde dospesc copiii nebotezați, ipochimenii^glosar și cei care se leapădă cu dezgust și de rai și de iad. Moartea nu i-a mai disputat o „nemurire” câștigată cu un prometeism de bețivan. Dar tăiat și de cer și de rădăcina tenebroasă a lumilor, nu are nici o consistență, iederă a dărâmăturilor^sursa, spirit rătăcitor. Nu poate muri în acest ciclu, pentru că în realitate nu a făcut niciodată ceea ce trebuia să realizeze pentru a trăi cu adevărat și veșnic.

Spre deosebire de eroii basmelor din Creangă și Creanga de aur care făceau eforturi de a atinge perfecțiunea, de a transforma dualitatea învrăjbită în complementaritate și a realiza unitatea, Ivan Turbincă este eroul, care neținând seama de legile cosmice și acționând anarhic, sfârșește prin a deveni un spirit rătăcitor pe toată durata ciclului mare și care din această cauză nu se mai poate niciodată încadra în armonia cosmică.